Ipostazele naturii în lirica

eminesciană

Elevă: Maier Ioana – Alexandra

Clasa: a VI-a A
Școala Gimnazială ,,Dr. Bernady Gyorgy”
Prof. Diaconu Mariana
La Mihai Eminescu, asemenea marilor poeţi romantici, natura şi
dragostea sunt teme permanente, aflate în consonanţă, deoarece
natura este pentru aceştia o stare de spirit, iar înfăţişarea ei este
relaţionată cu sentimentul. Aşa se explică faptul că, acolo unde
dragostea este una fericită și împlinită cadrul natural este
luminos, iar când dragostea nu se împlineşte şi poetul trăieşte un
sentiment de tristeţe şi dezamăgire, natura este sumar schiţată,
de obicei în culori întunecate.
Eminescu se simte atras atât
de natura terestră, cât şi de
cea cosmică. Prima este o
natură cu contur precis,
uneori poate fi sălbatică, dar
şi ocrotitoare, pe când cea
 de-a doua impresionează
prin vastitate şi prin
multitudinea elementelor
cosmice: stele, luna, cer,
constelatii, soare, nori etc.
Poezia Dorinţa face parte din
tema iubirii şi a naturii, fiind
o adevărată „ars poetica”
pentru lirica eminesciană.
Alături de alte poezii ale lui
Mihai Eminescu, poezia
DORINȚA proiectează
aspiraţia unei iubiri posibile
într-un plan imaginar, într-un
viitor nedefinit.
Poezia Lacul se înscrie în tema iubirii şi a
naturii, temă fundamentală în lirica
„poetului nepereche”. Creaţia lirică Lacul
se manifestă într-un peisaj rustic, într-o
formă optimistă sau idealizată cu
puternice note de pastel.
Poezia Revedere a fost scrisă
având ca sursă de inspirație
doinele culese de poet în călătoriile
sale prin ţară. Codrul este simbolul
universului, al regenerării veşnice.
Poezia este una de dragoste,
care ilustrează vremelnicia şi
perisabilitatea omului în contrast cu
perenitatea naturii, simbolizată de
codrul veşnic.
Poezia Somnoroase
păsaărele descrie un
tablou de natură în
momentul înserării.
Motivul poeziei este
cuprins în versul
final: ,,Totu-i vis si
armonie”. Poezia
Somnoroase pasarele
exprimă un sentiment de
liniște și pace.
 Poezia ,,Mai am un singur dor” descrie dorinţa eului
liric de a-şi duce somnul de veci în mijlocul naturii,
având tema comuniunii dintre fiinţa omenească şi
natura înconjurătoare. Această veşnică iubire pentru
codru poate fi privită ca locul ideal pentru odihna
trupului, lângă ape, sub cerul senin, iar în loc de
sicriu, un pat de ramuri . În cazul de faţă, toamna cu al
ei frunziş uscat preia misiunea de a plânge sufletul
plecat spre ceruri. În acest context îndoliat, unul de
„adio” pentru lumea celor vii, teiul nu poate lipsi, fiind
pomul preferat şi întâlnit în mai multe opere
eminesciene.