„ASTRONOMIE.

ELEMENTE DE
ASTRONOMIE.”
OBIECT DE ASTRONOMIE

• Astronomia este o știință naturală care studiază obiecte și fenomene cerești. Printre obiectele de

interes se numără: planete, sateliți naturali, stelele, nebuloasele, galaxii și comete. Înainte de a fi
inventate instrumente precum telescopul, studiul timpuriu al stelelor a fost realizat cu ochiul
liber. Europa Medievală a adăpostit o serie de astronomi importanți. Astronomul englez Richard
de Wallingford (1292-1336) a adus contribuții majore în astronomie și horologie, inclusiv
invenția primului ceas astronomic.
• Sursa principală de informații despre corpurile cerești și alte obiecte este lumina vizibilă sau
mai general radiațiile electromagnetice. Astronomia observațională poate fi clasificată în
funcție de regiunea corespunzătoare a spectrului electromagnetic pe care sunt făcute
observațiile. Istoric, astronomia optică, numită și astronomia luminii vizibile, este cea mai
veche formă de astronomie.[50] Inițial, imaginile observațiilor au fost desenate de mână. La
sfârșitul secolului al XIX-lea și în cea mai mare parte a secolului XX, imaginile au fost
realizate folosind echipamente fotografice. 
ELEMENTE DE ASTRONOMIE
CEREASCĂ
• Cea mai studiată stea este Soarele, situat la aproximativ opt minute lumină de Pământ si are
aproximativ 4,6 miliarde de ani vechime. Soarele nu este considerat o stea variabilă, dar suferă
modificări periodice ale activității cunoscute sub numele de ciclul petelor solare.
• Formarea stelelor are loc în regiuni dense de praf și gaz, cunoscute sub numele de nori
moleculari uriași. Caracteristicile stelei rezultate depind în primul rând de masa sa inițială. Cu
cât steaua este mai masivă, cu atât este mai mare luminozitatea, apar mai repede reacțiile de
fuziune și cu atât mai rapid scade alimentarea cu hidrogen în nucleul stelar.
• Sistemul Solar orbitează în Calea Lactee, o galaxie spirală barată care este un membru
proeminent al Grupului Local de galaxii. Este o masă rotativă de gaz, praf, stele și alte obiecte,
ținute împreună de o atracție gravitațională reciprocă.
13 CONSTELAȚII ZODIACALE

• O clasificare a constelaţiilor se face şi după poziţia pe care o ocupă fiecare constelaţie în raport
cu zodiacul.. Dacă vom observa într-un interval de un an mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta
cerească, vom constata că are în fundal succesiv anumite constelaţii. Astronomii antici au
numit aceste constelaţii „constelaţii zodiacale”.
• Numele fiecărei zodii e dat de forma aparentă a constelaţiei prin dreptul căreia pare să treacă
Soarele la un moment dat. După cum se ştie, o constelaţie e o grupare de stele, care, unite
printr- o linie imaginară, seamănă cu o fiinţă, un animal, un zeu sau un obiect. Majoritatea
constelaţiilor vizibile din emisfera nordică au denumiri ce datează din antichitate. 
GEMENII

• Constelaţia e compusă dintr-un

conglomerat de stele de forma a doi
copii care se ţin de mână şi aleargă
împreună. Cele mai strălucitoare
stele au primit numele de Castor şi
Pollux, după celebra pereche de
gemeni antici. Simbolul grafic
simplificat e compus din două linii
unite la ambele capete de câte un
semicerc.
CALENDARUL
• Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. Este o modificare a 
calendarului iulian anterior, în conformitate cu propunerea medicului și astronomului calabrez Luigi
Lilio. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul
mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor
înapoi în anul calendaristic.
• Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr. Calendarul
iulian are un an obișnuit de 365 de zile, împărțit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani.
S-a spus că Cezar era conștient de imperfecțiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba
de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, la propunerea
doctorului napolitan Aloysius Lilius, Papa Grigore al XIII-lea a decretat, la 24 februarie 1582[1],
reforma calendarului. Noul calendar este cunoscut, de atunci, sub denumirea de calendarul gregorian.
Acesta făcea reglarea funcție de echinocțiul de primăvară și luna sinodică (pentru Paște). Uneori,
pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se folosește denumirea de Stil Vechi prin
comparație cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.
 ECLIPSA DE SOARE
• O eclipsă de Soare (sau mai precis o ocultație solară) se produce
atunci când Luna trece între Pământ și Soare prin fața Soarelui. Văzut
de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui
și, dacă se interpune între privitor și Soare, îi „blochează” lumina,
aruncând o umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii
acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obișnuită a
Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă de observație și
o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de Soare este
totală. Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii
astronomice speciale, dar au loc mult mai rar decât cele parțiale.
• Fiecare eclipsă de Soare are propria sa poziție și se poate vedea doar
dintr-o zonă anume de pe glob.
 ECLIPSA DE LUNA
• O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mișcarea
ei în jurul Pământului, intră în umbra acestuia. Aceasta se
întâmplă când Soarele, Pământul și Luna sunt aliniate
suficient de exact (eclipsă parțială). Întotdeauna „faza”
Lunii la o eclipsă de Lună este cea de Lună plină. Timpul
și durata ei depind de poziția relativă și poziția de pe linia
nodurilor. Cea mai recentă eclipsă de Lună a fost cea din
noaptea de 16 spre 17 iulie 2019. Eclipse de Lună au loc
de cel puțin 2 ori pe an, atunci când razele solare sunt
împiedicate de către Pământ să ajungă la Lună. În timpul
unei eclipse de Lună, Luna este mereu în faza de Lună
Plină. Dacă ne-am găsi pe Soare în timpul producerii
eclipsei, Luna s-ar ascunde în spatele Pământului.
CONDIȚIILE
VIEȚII PE
PĂMÂNT
 CONDUȚIILE FIZICE PE PĂMÂNT
• Hidrosfera descrie, în geografia fizică, masa totală de apă liberă în stare lichidă sau solidă
de pe suprafața Pământului, precum și de dedesubtul sau de deasupra acestei suprafețe.
• Funcțiile apei pentru mediu, pentru om și activitățile sale sunt:
• apa există în cele trei stări ale materiei: lichidă, solidă și gazoasă, imprimând o calitate nouă
și unică mediului geografic;
• apa este o componentă dinamică, un agent de relaționare a componentelor mediului.
Circuitul apei în natură este esențial în funcționalitatea, dinamica și existența mediului
geografic;
• apa formează un înveliș cu extindere mare, care este vital pentru viețuitoare, om și
activitățile sale;
• componenta hidrică are un rol determinant în distribuția climei terestre, constituind un agent
modelator al reliefului prin acțiunile sale de erodare, de transport și de acumulare.
• Litosfera (din grecescul lithos=piatră și sferă)
este partea solidă de la exteriorul unei planete.
Litosfera include crusta (continentală sau
oceanică) și exteriorul mantalei
superioare. Grosimea litosferei variază de la
câtiva km, în zonele de rift din oceane la 100–
150 km sub parțile mai vechi ale bazinelor
oceanice, grosimea crescând pană la 250–
300 km sub zonele plăcilor continentale.
Grosimea medie a litosferei e de cca 100 km.
Litosfera plutește pe stratul inferior al
pământului numit astenosferă. Astenosfera este
un strat slab, în stare vâscoasă. Din cauza
mișcărilor de convecție din interiorul
astenosferei, litosfera este fragmentată în părți
solide, numite plăci tectonice, care se mișcă
independent una față de cealaltă. Aceste mișcări
se numesc mișcări tectonice.
• Atmosferă, cuvânt compus de origine greacă 
desemnează învelișul de aer sau alte gaze ale Pământului
 sau al altui corp ceresc. Atmosfera planetei noastre este
practic 100 % gazoasă, fiind compusă din aer, conține însă
și urme de substanțe solide și lichide fin divizate.
Atmosfera este numită uneori și, simplu, „aer”.
• Atmosfera de astăzi a Pământului conține azot (nitrogen) 
molecular diatomic (N2) în proporție de aproape 4/5
(78,2 %), oxigen molecular diatomic ((O2) (20,5 %), 
argon (Ar) (0,92 %), dioxid de carbon (CO2) (0,03 %), 
ozon sau oxigen triatomic (O3), oxigen monoatomic, azot
monoatomic și alte gaze, praf, fum, alte particule în
suspensie, aerosoli, etc.
 LUNA
• Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ,
fiind singurul său satelit natural permanent. Este 
al cincilea cel mai mare satelit natural din Sistemul Solar, și cel
mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei
pe care o orbitează (obiectul său primar). După satelitul lui 
Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale
căror densități sunt cunoscute. Văzută de pe Pământ, este al
doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după
Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin
comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei
fiind doar puțin mai mare decât cea a asfaltului uzat. Influența
ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscatși 
o ușoară prelungire a zilei.
PLANETELE DIN GRUPUL
TERESTRU
 MERCUR

• Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 de zile

pământene. Luminozitatea sa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor
de văzut fiindcă cea mai mare separare unghiulară (cea mai mare elongație) față de Soare este
de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. Fizic, planeta
Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali
și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp
magnetic de circa 100 de ori mai slab decât cel al Pământului.
VENUS

• Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru solar. Situată la circa 108
milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 224,7 de zile. Rotația în jurul propriei sale
axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația
celorlalte planete. Cu un diametru de circa 12.100 km, Venus este, ca poziție, a doua planetă
 (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a planetelor Mercur și 
Pământ. Totuși, în timp ce Terra adăpostește viața, Venus este în prezent o planetă neospitalieră.
Venus este o planetă extrem de uscată, iar în atmosfera ei, compusă majoritar din gaz carbonic,
se produce un intens efect de seră, care ridică temperatura la suprafața ei la valori care depășesc
450 de grade celsius.
 MARTE
• Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a Sistemului Solar, a cărei denumire provine de la 
Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfățișării sale
văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.
Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subțire; printre caracteristicile suprafeței se
numără și craterele de impact ce amintesc de Lună, dar și vulcani, văi, deșerturi și calote glaciare polare
 ce amintesc de Pământ.  În 2015 NASA a anunțat că a descoperit apă lichidă la polii planetei, sub
forma unor râuri sărate (sărurile prezente ar fi cloruri, sulfați și perclorați).
• Marte are doi sateliți mici și diformi, Phobos și Deimos, care însă ar putea fi doar doi asteroizi capturați
cândva de gravitația planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ și cu ochiul liber. Magnitudinea
aparentă atinge -2,9, luminozitate depășită doar de Soare, Venus, Lună și uneori și de Jupiter.
PLANETELE GIGANTE
• Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare
dintre toate planetele din Sistemul solar.[7] Are diametrul de
circa 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de circa
318 ori mai mare și un volum de circa 1300 ori mai mare.
• Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după 
Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). A fost cunoscut
din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei
 și Simon Marius, în 1610
• Jupiter are probabil un „miez” de material solid în cantitate
de 10 până la 15 mase Pământene.
• Deasupra acestui miez se găsește partea principală a planetei
formată din hidrogen metalic lichid. Această formă exotică a
acestui element atât de comun se găsește doar la presiuni ce
depășesc 4 milioane bari, cum este cazul în interiorul lui
Jupiter (și Saturn). Hidrogenul metalic lichid e format din 
electroni și protoni ionizați (ca în interiorul Soarelui dar la o
temperatură mult mai mică). La temperatura și presiunea din
interiorul lui Jupiter hidrogenul este un lichid, și nu un gaz. 
SATURN
• Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua
ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter.
Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn
este clasificat ca un gigant compus din gaze.
Aceste planete sunt numite corpuri joviane,
însemnând planete asemănătoare cu Jupiter.
Planeta este compusă din hidrogen și proporții
mici de heliu și alte elemente. Structura internă a
planetei constă într-un miez de piatră și gheață,
înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și
un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă,
deși multe caracteristici intense pot apărea. Saturn
prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din
particule de gheață și mici cantități de deșeuri de
praf și rocă. 62 de sateliți cunoscuți orbitează în
jurul planetei, fără a socoti particulele din inele.
PLUTON • Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai
vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua
ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă
pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către
astronomul american Clyde William Tombaugh.[1]
 Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se
mai numesc plutine.
• Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a
Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare
, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său, 
Charon, sunt uneori considerate sistem binar,
deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul
niciunuia dintre cele două corpuri.[2]
• Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani
pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde
km.
NEPTUN
• Neptun este a opta planeta de la Soare din sistemul solar.
Numită după zeul roman al mării, este a patra planetă după
diametru și a treia după masă. Neptun are o masă de 17 ori
mai mare decât cea a Pământului și puțin mai mare decât
masa lui Uranus, care este de 15 ori mai greu decât Pământul,
dar nu la fel de dens.[9] Neptun orbitează în jurul Soarelui la o
distanță de 30,1 unități astronomice, ceea ce înseamnă că
orbita sa este de aproximativ 30 de ori mai mare decât orbita
Pământului. eptun are o compoziție asemănătoare cu cea a lui 
Uranus, compozițiile ambelor planete fiind diferite de ale 
giganților gazoși mai mari, Jupiter și Saturn. Atmosfera lui
Neptun este asemănătoare cu cea a lui Jupiter și Saturn prin
faptul că este compusă în principal din hidrogen, heliu, urme
de hidrocarburi și posibil azot, dar are proporții mai mari de 
apă, amoniac și metan. Astronomii îi clasifică uneori pe
Neptun și Uranus ca „giganți de gheață” cu scopul de a
sublinia aceste distincții.[10] Interiorul lui Neptun, ca și în
cazul lui Uranus, este compus în principal din roci și gheață.
 CORPURI MICI
ALE SISTEMULUI
SOLAR
COMETELE
• Cometele sunt corpuri cerești mici, de aparență
nebuloasă, care se rotesc în jurul unui Soare. De obicei,
este vorba de Soarele Sistemului nostru Solar. Simbolul
astronomic pentru comete (☄) constă dintr-un disc cu o
coadă formată din trei linii.
• Multe comete trec prin zonele marginale ale Sistemului
Solar. Uneori, unele din ele ajung totuși și în apropierea
Soarelui, unde capetele lor luminoase și cozile lor lungi
și strălucitoare constitue o imagine spectaculoasă.
Majoritatea cometelor se apropie de Soare doar pentru o
scurtă perioadă de timp.

• Majoritatea cometelor sunt formate din trei părți:

• un nucleu central, solid;
• o coamă rotundă sau cap care înconjoară nucleul;
• o coadă lungă de gaze și praf în prelungirea capului.
 METEORITUL
• Meteoriții sunt obiecte de proveniență extraterestră ajunse pe
suprafața Pământului ca urmare a arderii incomplete în 
atmosferă a meteoroizilor (bucăți de diverse dimensiuni de fier și
rocă, rezultate în special în urma coliziunii dintre asteroizi).
• Există trei mari categorii de meteoriți:
• meteoriți pietroși, sau „aerolitici”, care sunt cei mai comuni și
sunt formați din piroxen, olivină și plagioclazi, minerale
silicioase și o oarecare cantitate de nichel-fier. Aceștia se
subdivid în chondrite și achondrite.
• meteoriți feroși, sau „siderolitici”, care sunt compuși în cea mai
mare parte din aliaje nichel-fier.
• meteoriți micști, sau „pietroși-feroși”, ca de exemplu pallasitele,
sunt rari și conțin amestecuri de silicați și aliaj nichel-fier.
METEORII
• Stelele căzătoare, denumite ştiinţific meteori, apar atunci când
particule de praf sau chiar mici meteoriţi, la intrarea în
atmosferă, se aprind din cauza frecării care apare la contact cu
aceasta, lăsând în urmă dâre luminoase. Denumirea populară de
,,stele căzătoare” vă sună cunoscut, la fel probabil şi expresia:
când cade o stea se naşte sau moare un om; desigur, aici
depinde de dumneavoastră, dacă sunteţi o fire optimistă sau una
pesimistă, însă dacă ar fi aşa, în cazul opţiunii pesimiste,
Pământul şi-ar fi pierdut pământenii cu mult timp în urmă.

Meteorii, aşadar, apar ca urmare a frecării dintre particule de

praf sau chiar mici meteoriţi şi atmosfera terestră. În funcţie de
compoziţia chimică, masa şi viteza particulelor de praf, variază
culoarea, dimensiunea şi lungimea meteorului.
ASTEROIDUL • Asteroizii, numiți și mici planete sau planetoizi,
sunt corpuri cerești mai mici decât planetele, dar
mai mari decât meteoroizii (care pot avea diametrul
de până la circa 10 metri), și nu sunt comete.
Asteroizii variază foarte mult ca mărime, de la
câteva sute de kilometri în diametru pâna la roci de
numai câteva zeci de metri. Câțiva dintre cei mai
mari au formă sferică și se aseamănă cu planete în
miniatură. Totuși, în vasta lor majoritate asteroizii
sunt mult mai mici și au o formă neregulată.
Compoziția fizică a asteroizilor este diversă, și în
multe cazuri e prea puțin ințeleasă. Astfel, unii
asteroizi sunt corpuri solide de rocă cu un conținut
metalic mai mic sau mai mare, în timp ce alții
constau într-un conglomerat de roci, format datorită
forței gravitației. Asteroidul Vesta este chiar vizibil
cu ochiul liber, dar numai din locuri neluminate, în
anumite nopți cu cer foarte senin.
SOARELE
IMPORTANȚA SOARELUI
• Soarele este steaua aflată în centrul Sistemului nostru Solar.
Masa totală a Pământului, a tuturor celorlalte planete, 
asteroizi, meteoroizi, comete precum și a prafului
 interplanetar care orbitează în jurul Soarelui, reprezintă
abia 0,14% din masa întregului Sistem Solar, în timp ce 
masa Soarelui reprezintă 99,86%. Energia provenită de la
Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă
întreaga viață de pe Pământ, de exemplu prin fotosinteză, iar
prin intermediul căldurii și clima favorabilă.
• Pamantul este o planeta, adica un corp ceresc fara lumina
proprie. Soarele radiaza in jurul sau o imensa cantitate de
energie, sub forma de caldura si lumina. Razele soarelui
incalzesc Pamantul si ii dau lumina in timpul zilei fapt care
a dat nastere vietii si o intretine.
ACTIVITATEA SOARELUI
• Energia solară este utilizată într-o mulțime de procese naturale sau artificiale necesare susținerii vieții:
• Prin procesul fotosintezei plantele descompun dioxidul de carbon în oxigen și carbon care sunt folosiți
pentru creșterea plantei și schimbul natural de substanțe cu mediul înconjurător. Astfel animalele și omul
primesc de la plante oxigenul și materialele necesare vieții zilnice. Plantele sunt folosite ca hrană, material
de încălzire și de construcție atât de către om cât și de animale fiind suportul de bază al vieții acestora.
• De-a lungul erelor geologice energia solară transformată în plante a dus la acumularea și transformarea
plantelor în combustibili fosili pe care îi folosim astăzi pentru producerea energiei electrice și termice.
• Radiația infraroșie prin procesul de încălzire a suprafeței planetei permite menținerea unei temperaturi
optime pentru apariția și dezvoltarea vieții. În zonele unde este prea multă radiație solară temperaturile
ajung la valori ridicate și ființele vii sunt în număr mai redus decât în zonele cu temperaturi în jurul a 25 –
30 de grade Celsius. La polul opus se află zonele în afara contactului direct cu radiația solară cum ar fi
polul nord sau sud care se răcesc până la temperaturi de – 100 grade Celsius. Acest tip de radiație permite
mișcarea maselor de aer și de apă, ciclul apei în natură, schimbările climatice și folosirea căldurii prin
intermediul captatoarelor solare.
• Radiația infraroșie prin procesul de încălzire a suprafeței planetei permite menținerea unei
temperaturi optime pentru apariția și dezvoltarea vieții. În zonele unde este prea multă radiație
solară temperaturile ajung la valori ridicate și ființele vii sunt în număr mai redus decât în
zonele cu temperaturi în jurul a 25 – 30 de grade Celsius. La polul opus se află zonele în afara
contactului direct cu radiația solară cum ar fi polul nord sau sud care se răcesc până la
temperaturi de – 100 grade Celsius. Acest tip de radiație permite mișcarea maselor de aer și de
apă, ciclul apei în natură, schimbările climatice și folosirea căldurii prin intermediul
captatoarelor solare.
EFECTELE ENERGIEI SOLARE ASUPRA PĂMÂNTULUI
EVOLUȚIA STELELOR
• Secvența principală
 de stele este alcătuită din stelele considerate de astronomi tipice și majoritare în Univers. În ce
a mai mare parte din cursul vieții lor stelele aparțin acestei grupări. Noțiunea apare pentru prim
a dată în clasificarea spectrală Harvard, după care și în Diagrama Hertzsprung-Russell. Soarele,
steaua sistemului nostru planetar, face parte și el din Secvența principală.
•
O pitică albă
 este o stea de masă medie aflată în ultima fază a evoluției. Asemenea stele nu au o masă suficie
ntă pentru a genera în nucleu temperaturile necesare fuziunii nucleare, responsabile pentru nucl
eosinteza carbonului.
• O stea neutronică
 este un tip de rămășiță fie a colapsului gravitațional al unei stele masive într-o supernovă de tip
II, de tip Ib sau de tip Ic. Asemenea stele sunt formate aproape în întregime din neutroni, partic
ule subatomice fără sarcină electrică și cu mase similare cu cele ale protonilor. Stelele neutronic
e sunt foarte fierbinți și prăbușirea lor este frânată doar de principiul de excluziune al lui Pauli.
Acest principiu afirmă că doi neutroni nu pot ocupa același loc și avea aceeași stare cuantică si
multan.
• Stelele prezintă culori diferite, acest lucru se poate fi studiat foarte uşor prin observarea stelelor
Rigel (Beta Orionis) şi Betelgeuse (Alpha Orionis) din constelaţia Orion