TEMA 2

EDUCAȚIA – OBIECT DE STUDIU AL

PEDAGOGIEI

Conf. univ. dr. LIANA CRIȘAN- TĂUȘAN

2.1. Definirea educației
Educaţia:
 este un fenomen social care a însoţit istoria omenirii de la
începuturile ei şi va continua să existe de-a lungul întregii
evoluţii a acesteia
 conservă şi transmite experienţa de cunoaştere teoretică şi
practică, valorile culturii şi civilizaţiei de la o generaţie la
alta.
 obiectul de studiu al pedagogiei
Din punct de vedere etimologic există două etimologii de bază
pentru termenul educaţie:
 educo-educare: a îngriji, a hrăni, a creşte, cu referinţă pentru
întreaga lume animală, chiar şi pentru lumea plantelor.
 educo-educere: a crește, a forma, a instrui, a conduce, a scoate
ceva dintr-o stare latentă, naturală, a transforma dintr-o stare
naturală într-o stare socială
Termenul educaţie a apărut foarte târziu în vocabular (în Franţa
la sfârşitul sec. XVI, iar apoi s-a extins în Europa)
Încercări de a defini educația (educația a fost înțeleasă, definită
de-a lungul timpului în mod diferit):
 Încercări empirice până în sec. XVII: J. A. Comenius – prima
definiție coerentă, sistematică a educației;
 Paradigma naturalistă: sistem de referinţă - natura şi principiu
pedagogic - conformitatea cu natura.
 natura reală, exterioară omului, iar principiul conformităţii cu
natura cere o educaţie care să ţină seama de regularităţile şi legile
acestei naturi exterioare;
 natura umană: introduce o anumită periodizare a vârstelor şi o
specificitate a educaţiei pentru fiecare vârstă
 Paradigma psihologică: definirea educaţiei în raport cu datele
psihologice ale vârstei copilului;
 sistemul de referinţă: caracteristicile de vârstă şi individuale
ale copilului.
 Reprezentant: psihologul elveţian E. Claparede.

 Paradigma sociologică: educaţia reprezintă un fapt social,

acţiunea generaţiei adulte asupra generaţiei tinere.
 Faptele sociale sunt exterioare nouă, sunt coercitive în raport
cu noi, fiind mult mai importante decât dimensiunea personală
 Reprezentant: sociologul E. Durkheim
 Deficiența acestor paradigme: unilateralitatea lor
Faptul că educaţia a fost înţeleasă de-a lungul timpului în mod
diferit, îl putem demonstra prin exemplificarea mai multor
definiţii, care au în comun faptul că toate încearcă să surprindă
esenţa fenomenului educaţional:

Educaţia are drept scop să dea sufletului şi corpului întreaga

frumuseţe şi perfecţiune de care sunt susceptibile. (Platon)
Educaţia urmăreşte realizarea întregii perfecţiuni de care
natura omului este capabilă.(Kant)
Educaţia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a
tuturor facultăţilor. (Pestalozzi)
Educaţia este o operaţie prin care un spirit formează un alt
spirit şi o inimă formează altă inimă. (J. Simon)
Formarea unui suflet sănătos într-un corp sănătos, iată care este
scopul educaţiei. (J. Locke)
Rolul educaţiei este pregătirea pentru o viaţă completă.
(Spencer)
Educaţia nu înseamnă pregătirea pentru viaţă, e viaţa însăşi. (J.
Dewey)
Educaţia constă într-o acţiune sistematică, exercitată de adulţi
mai ales asupra copiilor şi adolescenţilor, cu scopul de a-i
pregăti pentru viaţa pe care vor trebui şi vor putea s-o trăiască
într-un mediu dat. (E. Planchard)
Definirea educaţiei se poate realiza din unghiuri de vedere
diferite:
 educaţia ca proces (acţiunea de transformare a fiinţei umane, pe
termen lung, în perspectiva unor finalităţi).
 educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului
spre stadiul de persoană autonomă şi responsabilă).
 educaţia ca acţiune socială (activitate planificată ce se realizează
pe baza unui proiect social).
 educaţia ca interrelaţie umană (presupune un efort comun din
partea educatorului şi educatului).
 educaţia ca ansamblu de influențe (ansamblu de acţiuni
sistematice sau reprezentative, intenţionate sau neintenţionate,
care contribuie la formarea personalităţii individului).
Educaţia este o activitate socială complexă, realizată
printr-un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient,
sistematic, organizat de către educator (subiect) asupra
educaţilor (obiect), în vederea transformării acestora în
personalități corespunzătoare atât cerinţelor sociale
prezente şi de perspectivă, cât şi particularităţilor
individuale.
2.2. Funcțiile educației
Funcţia cognitivă
Funcţia culturală
 Funcţia de socializare
 Funcţia economică
 Funcția cognitivă:
 Este considerată ca fiind cea mai veche dintre funcţiile educaţiei, deoarece
educaţia a apărut din nevoia de a transmite şi de a stoca o serie de
experienţe ale comunităţii.
 Poate fi detaliată sub forma a două aspecte:
 selectarea, prelucrarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ;
 dezvoltarea capacităţilor cognitive;
 Transmiterea cunoaşterii: rolul pe care educaţia îl are în transmiterea într-
un mod organizat a unui ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii de
activitate.
 Aceasta se realizează prin intermediul unor forme instituţionalizate şi a
unui corp didactic specializat.
 Dezvoltarea capacităţilor cognitive: prin educaţie se urmăreşte nu numai
asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe, ci şi dezvoltarea unor capacităţi
cognitive, formarea unor deprinderi de muncă intelectuală și a unui stil de
învăţare.
 Funcţia culturală:

 Reprezintă contribuția pe care educația o aduce la conservarea,

transmiterea și dezvoltarea valorilor culturale naționale și universale
prin:
 Selectarea și transmiterea de la o generație la alta a valorilor
culturale fundamentale;
 Formarea unor personalități capabile să cunoască, să înțeleagă și
să evalueze valorile culturale;
 Formarea creatorilor de cultură prin cultivarea și dezvoltarea
atitudinii creatoare față de cultură.
 constă în procesul de transmitere a valorilor culturale, mentalităţilor
 educaţia este principalul factor de culturalizare, iar cultura este un
mijloc de formare a personalităţii
 Un model cultural reprezintă ansamblul caracteristicilor de bază ale
unei culturi, cuprinzând valori, mentalităţi, concepţii specifice
culturii respective.
 Există modele culturale de referinţă pe care le folosim în educaţie
pentru formarea personalităţii. Educaţia încearcă să inculce aceste
modele culturale personalităţii copilului, sub forma unor trăsături de
personalitate.
 Funcţia de socializare:
 Este o funcţie foarte veche, deoarece educaţia avea ca
responsabilitate socializarea copilului.
 Funcția de socializare se referă la rolul pe care educația îl are în
transmiterea-asimilarea valorilor, atitudinilor și modelelor de
comportament specifice unei comunități sociale, în vederea integrării
individului în comunitate.
 Socializarea se realizează atât prin influențele spontane ale mediului,
cât și sistematic, organizat, prin influențe educaționale formale sau
nonformale.
 Educaţia urmăreşte formarea unui tip de personalitate solicitat de
condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii.
 Sarcina educaţiei este de a-l pregăti pe om pentru integrarea în viaţa
socială, ca subiect al relaţiilor sociale şi ca forţă de muncă.
 Funcţia economică:
 Se referă la rolul pe care învăţământul, educația îl au în dezvoltarea socio-
economică a unei ţări.
 Se exprimă în două tipuri de efecte: efecte directe şi efecte indirecte ale
învăţământului în plan economic.
 În raport cu aceste două tipuri de efecte se vorbeşte de eficienţa directă
(internă) şi eficienţa indirectă (externă).
 Eficienţa directă se verifică prin rolul pe care învăţământul îl are in
procesul calificării forţei de muncă. Efectul ei este legat de gradul de
competenţă, ale cărei baze se realizează în şcoală. Efectele directe sunt
măsurabile.
 Efectele indirecte: contribuţia pe care educația o poate avea în
dezvoltarea diferitelor calităţi, capacităţi ale personalităţii, a diferitelor
atitudini şi comportamente. Aceste calităţi, indirect, pot favoriza o
anumită calitate a prestaţiei profesionale a cuiva, susţinând sau
stânjenind actul profesional.