CREAȚIA

POETICĂ LUI
LUCIAN BLAGA
 Creația poetică a lui Lucian Blaga a evoluat atât în raportul dintre eu și lume,
cât și în modalitatea de expresie. Etapele de creație sunt determinate de
specificitatea lirică a volumelor de poezii, în care evoluția filozofică este
evidentă.
 Poezia "Autoportret" constituie o confesiune spirituală a poetului despre
sufletul său, aflat în continua căutare de împliniri: "Lucian Blaga e mut ca o
lebadă./în patria sa/ zapada fapturii ține loc de cuvânt./ Sufletul lui e în
caăutare/ țn muta, seculară căutare/ de totdeauna,/ și pana la cele din urma
hotare.// El caută apa,/ din care curcubeul/ își bea frumusețea și neființa.„

Poezia este un veșmânt în care ne îmbracam

iubirea și moarte.
Lucian Blaga
 Poezia "Autoportret" este o rememorare a primilor ani de viață a poetului
care tinde spre autocunoaștere. Primul vers oferă o relatare veridica a copilăriei
poetului " Lucian Blaga e mut ca o lebadă" care nu a scos un cuvânt pîna la
varsta de 4 ani, însa autorul oferă acestui fapt o interpretare mitică și o atitudine
mai complexă și meditativă.

Copilăria este inima tuturor vârstelor.

Lucian Blaga
 Metafora " Zăpada fapturii" semnifică
spiritul imaculat precum zăpada prin care este
posibilă depăsirea limitelor cunoasterii. Această
metafora are legătura cu sintagma "patria sa", care
reprezintă poetul aflat in căutarea absolutului.
Poezia dată este și o arta poetică, unde poetul-
filosof își explică propria formă de cunoastere,
propriile aspirații-un autoportret spiritual.
 Ultima strofă sugerează căutarea vieţii de dincolo de moarte, speranţa
poetului că totul nu se sfârşeşte aici şi acum, ci are continuitate, undeva, într-o
lume imaterială, paradisiacă, departe de forţele răului: “El caută apa/ din care
curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”. “Apa” simbolizează viaţa, care, în
viziunea blagiană, are, într-o altă lume (de după moarte), frumuseţea
curcubeului. Întregul volum este încărcat de speranţă şi încredere, simţăminte
transmise acut şi cititorului.
Referindu-se la specificul creației lui Lucian Blaga, Tudor Vianu spunea:
„Și dacă poezia sa nu cucerește prin senzualitatea ei, ea vorbește puternic
printr-o substanța facută din cele mai înalte neliniști din câte pot atinge
sufletul omenesc.„
 “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, este o
dovadă în plus a faptului că, prin poezie şi iubire, poţi
ajunge la adâncurile sufletului (“căci eu iubesc/ şi flori, şi
ochi, şi buze, şi morminte”), deoarece, atunci când iubeşti
tot, poţi cunoaşte/pătrunde totul. Autorul preferă să se
exprime la persoana I, eul poetic fiind centrul discursului
său liric, al lumii sale interioare, în analogie cu universul;
“corola de minuni a lumii” reprezintă, de fapt, tainele
universului cel atât de îndrăgit de Blaga, pe care acesta vrea
să îl protejeze şi cu care eul se contopeşte. Ideea de mister
este amplificată de anumiţi termeni, ca: “întunecata zare”,
“taina nopţii”, “largi fiori de sfânt mister”, “vraja
nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”, “taine”.
 Poezia blagiană este un subiect imposibil de
epuizat, deoarece conţine universul interior al
poetului, o lume imaginativă fără limite. Bazată pe
antagonismul lumină-întuneric, individ-cosmos,
viaţă (iubire)-moarte, ea aduce un suflu proaspăt
inegalabil în poezia din perioada interbelică,
prospeţime pe care şi-a păstrat-o până astăzi. Este o
fântână cu apă vie, din care poeţii din zilele noastre
se pot adăpa continuu cu seva cuvântului adevărat,
încărcat de sensuri.