CURS 3-4

Metodica elaborării structurilor de

mişcare expresivă
Compoziţia artistică – definiție -
principii şi repere
 Metodica elaborării structurilor de mişcare
recunoaşte în coregrafie următoarele
procedee de lucru:
imitația,
improvizația,
compozitia.
Procedeul imitaţiei - ,,constă în capacitatea
subiectului de a reproduce cât mai fidel o
mişcare, o frază sau o secvenţă de mişcare
dată ca model”(după Levieux, 1985).
Imitația
Subiecţii puşi în situaţia de a imita un model, prezintă
conduite diferite, care se modifică odată cu experienţa
acumulată. Aceste diferenţe şi evoluţia lor pot fi
exprimate prin diferite moduri ce se pot constitui în
indicatori de nivel:
preciza mişcărilor,
preciza formelor,
orientarea lor în spaţiu,
ritmul mișcărilor,
identificarea energiei necesare realizării
modelului,
rapiditatea răspunsului motric.
Obiectivul constă în imitarea modelelor cu
uşurinţă şi precizie, rolul reprezentărilor, al
imaginilor în dezvoltarea mişcărilor voluntare
fiind deosebit.
Imitaţia joacă un rol fundamental în trecerea de
la activitatea senzori-motrică la cea simbolică.

Procedeul are ca rol:

învăţarea şi dezvoltarea bagajului de mişcare,
deprinderea cu corectitudinea mişcării,
înţelegerea mecanismului,
creşterea vitezei de reacţie şi a unor abilităţi
motrice.
Mişcarea de expresie se articulează în
jurul a doi poli principali: improvizaţia şi
compoziţia,
improvizaţia şi compoziţia, reprezintă
cele mai utilizate procedee sau tehnici de
lucru, în vederea obţinerii mişcării
corporale cu valoare de simbol, care
transmite diferite semnificaţii.
Improvizația – definiție
,,Improvizaţia reprezintă o căutare,
ce constă în explorarea rapidă, pe
moment, în funcţie de motivaţiile şi
conotaţiile personale, a maximului de
desfăşurări de mişcare, pe o temă
dată” (Guerber-Walsh, Leray,
Maucouvert, Laban, Doubler, etc.)
Procesul este de două tipuri: ,,apariţia
ideii şi procesul de exteriorizare a ideii”
(Levieux, 1885).
Primul tip se referă la corpurile investite
cu sensibilitate, ce interferează cu
motricitatea. Se remarcă la toate nivelurile
de pregătire, și reprezintă o modalitate
superioară de funcționare pentru toţi
creatorii.
Improvizația
Sunt persoane care îşi găsesc
inspiraţia în acţiune, acţiunea
sugerându-le noi asociaţii traduse în
reprezentări, alţii îşi găsesc inspiraţia
în imagini, sursă pentru alte
reprezentări ce se transpun apoi în
acţiuni.
Improvizaţia şi imaginaţia sunt două
capacităţi complementare, între care se
poate stabili un raport funcţional, astfel
imaginaţia structurează improvizaţia.
Exteriorizarea ideii înainte de toate este o
activitate de transformare, adică de
transpunere a ideii într-o manieră mai
frapantă decât ideea însăşi.
Transpunerea este de ordin cognitiv-afectiv şi
constă în alegerea din idee a mijloacelor tehnice
de expresie corporală, ce trebuie organizate într-o
manieră originală, sugestivă şi chiar
surprinzătoare.

În cazul subiecţilor ce posedă un bagaj tehnico-

artistic bogat şi variat improvizaţia este clară,
precisă, independentă de activitatea de
reprezentare, din contră începătorii cu un bagaj
tehnic redus, fac apel la imaginaţie pentru a-şi
structura improvizaţia.
Dacă tema este vastă, criteriile de reuşită sunt
vagi şi puţin precise.
Improvizaţia este un procedeu de lucru foarte
utilizat, având ca funcţie principală producerea
unor noi modalităţi de expresie, mereu
personalizate.
Flexibilitate şi originalitatea improvizației devin
polul calitativ al creativităţii, reprezentând
capacitatea de a produce un mare număr de
răspunsuri, motrice, aparţinând unor categorii
diferite de expresie corporală.
 Improvizația
Această tehnică de lucru , preluată din dans,
oferă posibilitatea:
exprimării individualităţii (de mare importanţă
pentru profesor⁄antrenor care îşi poate conduce
activitatea în funcţie de specificul fiecărui subiect;
comunicării cu ceilalţi prin intermediul limbajului
corporal ;
integrării în grup.
Cu ajutorul cuvintelor, acompaniamentului
muzical variat, a diferitelor obiecte, putem
sugera subiecţilor, variate teme, idei, senzaţii,
stări diferite pe care să improvizeze, obţinându-
se astfel, răspunsuri motrice ce evidenţiază
anumite trăsături de personalitate, acţiuni
motrice ce pot fi apoi valorificate în:
 diferite combinaţii,
 creaţii de grup sau individuale.
Improvizaţia stricturată
Improvizaţia este deci o muncă de căutare,
cercetare, descoperire, ce integrează motivaţiile
interne şi sensibilitatea kinestezică şi se
efectuează într-o manieră individuală sau
colectivă.
Se numeşte structurată, deoarece pe de-o
parte este propus, clar, un obiectiv precis pentru
tema supusă dezvoltării, iar pe de altă parte ea
se elaborează în funcţie de procesele de
transformare ale mişcării.
Modalități de aplicare a improvizației
structurate

Improvizaţia în cazul transformării

unei fraze iniţiale de mişcare deja
elaborate;
Improvizaţia pornind de la
subiectivitate, interioritate, în funcţie
de tema aleasă.
Prima modalitate
Improvizaţia în cazul transformării unei
fraze iniţiale de mişcare deja elaborate:

Procedeul de sistematizare şi organizare a

mişcărilor - constă în propunerea unor mişcări
sau a unor fraze de mişcare abstractă (fără
idee), dar care suferă diferite transformări,
datorate personificării frazelor. La mişcare dată
cerem un anumit personaj şi un anumit spaţiu,
personalizarea frazei conducând la momente de
improvizaţie care trebuie dirijate şi prelucrate de
către coregraf⁄ antrenor/ profesor.
A doua modalitate
Improvizaţia pornind de la subiectivitate,
interioritate, în funcţie de tema aleasă:

Improvizaţia pe o temă dată –

constă în propunerea unei situaţii problemă, subiectul
având libertatea de a o rezolva singur.
Această modalitate de improvizaţie contribuie la
descoperirea sensului corect şi logic al desfăşurării
mişcărilor, la dezvoltarea imaginaţiei şi a simţului
mişcării.
Se improvizează la nivelul structurii (lungimea
frazelor, dispoziţia spaţială, caracterul mişcării,
dinamica evoluţiei), ideea păstrându-se neschimbată.
Compoziţia artistică – definire,
principii şi repere
„Compoziţia artistică implică stabilirea celor
mai pregnante, pertinente şi semnificative
elemente în raport cu tema aleasă, reţinute
din suita de improvizaţii structurate, cu
scopul de a constitui o secvenţă motrică
expresivă” (Guerber-Walsh, 1992 notă subsol
citat de Vişan, A., Dansul pentru educaţia
corporală, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti,
2005, pag.37.).
Din cadrul improvizaţiilor se reţin o serie de mişcări
sau combinaţii de elemente ce sunt repetate, rafinate
şi elaborate.
Pentru a respecta tema, lucru pentru compoziţie
constă în a:
organiza,
structura,
 combina,
elimina,
 dezvolta,
transforma, etc.
Memorarea motrică este necesară pentru a putea
trece de la faza de improvizaţie la cea de compoziţie.
Compoziţia pentru privitor trebuie să
reprezinte un aranjament de forme
determinate, organizate într-o structură
ordonată, unitară coerentă, care să atragă
prin armonia şi frumuseţea mişcărilor.
Deşi acestea sunt construite după un cod
foarte precis, ele trebuie să emane
sensibilitate şi sentiment în desfăşurarea
lor.
Compoziția

Subiectul se apropie de temă astfel:

prospectează, analizează, în
conformitate cu mijloacele proprii de
înţelegere;
organizează informaţiile şi le
interpretează în funcţie de experienţa
sa.
Conform profesorilor de dans şi expresie
pregătiţi la şcoala franceză ,, compoziţia
artistică reprezintă mijlocul privilegiat prin
care se poate stabili o sinteză a
cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor
specifice.”
 Important
Subliniem importanţa tactului pedagogic, a atenţiei
cu care profesorul trebuie să-şi organizeze
activitatea ţinând cont de o serie de factori cum ar
fi: vârsta, nivel de pregătire, implicaţii psihologice
de ordin afectiv.
Profesorul poate anima imaginaţia elevilor,
deschizând drumul posibilităţilor individuale.
Acesta nu trebuie să propună situaţii susceptibile
de a provoca inhibiţii şi blocaje, fenomene de
regresie afectivă sau de refuz în a se implica, din
partea subiecţilor.
Elemente comune limbajului coregrafic în
activități gimnice si de expresie corporală
 „În domeniul artei noţiunea de coregrafie este definită
prin măiestria de a organiza mişcările în cadrul unei
compoziţii motrice, care poate fi spectacol de balet,
dans, exerciţiu de concurs etc.”
Valoarea artistică a unei compoziţii este reflectată de
coregrafia aferentă menită să se încadreze perfect în
spaţiul psihomotric destinat, în cerinţele specifice
pentru astfel de exerciţii la cote înalte de virtuozitate
tehnică şi să asigure stabilirea unei relaţii interactive cu
publicului. (10Manos M., 2008, Gimnastica ritmică de
performanţă, edit.Bren , Bucureşti, p. 57)
Valoarea artistică a compoziţiei creşte simultan
cu măiestria de a folosi:
spaţiul şi timpul,
regulile şi regulamentele,
 atu-urile somatice şi tehnice ale componenţilor
grupului (separat dar şi împreună),
 capacitatea acestora de exprimare motrică şi
interacţiune cu ceilalţi,
inovaţia şi capacitatea creativă,
 inteligenţa emoţională,
acompaniament muzical adecvat şi agreat de
către executanţi.
 Elemente ale limbajului coregrafic ,
deosebit de importante şi comune
activităţilor artistice sportive :
spaţiul, timpul şi expresivitatea se
folosesc cât mai inedit posibil pentru a se
realiza relaţia energetic - emoţională dintre
spaţiu – executant – obiect (după caz) –
muzică – public
Realizarea unei compoziţii coregrafice
presupune o muncă dificilă şi laborioasă
care, implică în egală măsură cunoştinţe
de specialitate, cât şi capacitate de creaţie
(S. Macovei, 2002). Originalitatea
imaginaţiei, trăirea afectivă,
proiectivitatea ,, reprezintă parametri
principali ai elaborării creatoare’’ Astfel, se
permite ,,manifestarea originalităţii din
planul intern în planul exterior, expresiv”.6
6 Marcus, P.,Neacşu, Gh., 1961, Particularităţile şi rolul
reprezentărilor în creaţia actorului dramatic, .p. 11-15).
Actul creaţiei, implică la rândul său
corelaţia elaborării interioare cu expresia
comunicativă. Mobilizarea internă a
reprezentărilor, ideilor, imaginaţiei, emoţiei,
,,are semnificaţie numai în măsura în care
toate aceste instrumente de evocare în
unitatea lor, devin condiţia internă a unui
efect superior la nivelul expresiei
corporale’’7
7 Roşca, Al., 1966, Psihologie generală, edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p. 25
Procesul structural, conştient realizat, se
doreşte a fi caracterizat prin unitate. Acest
lucru depinde de mai multe forţe operative
între care trebuie să existe varietate şi
contrast pentru a creşte interesul şi
curiozitatea.

O bună compoziţie implică armonie între

părţile componente, logică în legarea
mişcărilor, repetarea temelor dominante în
scopul amplificării semnificaţiei creaţiei
artistice.
Raportul formă-structură, principiile şi
reperele compoziţiei artistice sunt
prelucrate în următoarea manieră:
1.procesul structural este conştient realizat şi se
doreşte a fi caracterizat prin ,,unitate” (în
organizarea mai multor părţi);

2.unitatea depinde de mai multe forţe operative; între

ele trebuie să existe ,,varietate şi contrast”;

3.mişcările trebuie să construiască un ,,climat”

adecvat temei alese;
4.organizarea mişcărilor să respecte o
anumită ,,succesiune”şi ,,continuitate” în
alcătuire;

5.,,tranziţia” trebuie să respecte maniera de

execuţie, succesiunea mişcărilor;

6.,,repetiţia” este necesară pentru a aduce în

centrul atenţiei părţile dominante, care au rolul
de a da semnificaţie întregului, unităţii; este
poate principiul fundamental în toate structurile
ritmice şi îl găsim în periodicitatea şi revenirea
accentului;
Principiile varietăţii, contrastului, echilibrului,
climatului, succesiunii, tranziţiei, repetiţiei şi
armoniei, toate tind către unitate, pot fi
modificate, dar niciodată abandonate.
Fiecare formă este importantă, dacă are o
semnificaţie în contextul respectiv.
Activitățile gimnice și de expresie pot fi un
mijloc prin care se obţine satisfacţie şi
experienţă. Fazele structurale ale formei sunt
simţite, dacă sunt înţelese. Ele sunt organice,
motorii şi emoţionale. Structura este în acest
sens, o organizare a forţelor.
De aceea conținutul motric trebuie:
 selecţionat,
organizat şi
executat
astfel încât să poată fi perceput şi înţeles de
publicul spectator.
Această capacitate depinde de:
• educaţie,
• experienţă,
• dezvoltarea gustului artistic,
• aptitudini tehnice
• creative,
• trăsături de personalitate.
Pentru o compoziţie sportivă valoarea tehnică
a exerciţiului capătă o importanţă majoră,
reprezentând elementul cantitativ de comparare
a performanţelor. Succesiunea tuturor
dificultăţilor tehnice şi a cerinţelor specifice , nu
poate satisface decât un singur aspect al
compoziţiei. În acest caz problema se pune a şti
ce transformă o succesiune de mişcări într-o
,,unitate coregrafică”, într-un act de creaţie
artistică.
Definiție:
Coregrafia exerciţiilor de gimnastică
reprezintă expresia dinamica a unei
compoziţii în cadrul căreia
gimnaștii/gimnastele (proba de ansamblu),
împreuna cu acompaniamentul muzical,
alcătuiesc o simbioză perfectă în care
execuţia tehnică de mare virtuozitate şi
expresivitate artistico-motrică definesc
perfecţiunea gimnică a unui grup sau a
unei/unui gimnaste/gimnast .(Manos,M.,
2008)
În afara elementelor comune activităților artistice-
sportive,prezentate mai sus, se evidențiază unele
elemente particulare de care ne vom ocupa în
continuare.

Compoziţia coregrafică este indivizibilă şi dă sens

întregului exerciţiu caracterizându-se printr-un discurs
motor unitar cu o introducere, o dezvoltare a temei şi o
concluzie coerentă; trebuie să prezinte unitate şi să
dezvolte o idee compoziţionala, utilizând o gama variată
de acţiuni specifice, realizate prin elemente tehnice
corporale sincronizate uneori elemente tipice obiectelor
portative, valorificând la maximum aspectul somatic şi
capacităţile psiho-motrice ale gimnastelor/gimnaștilor şi
nu în ultimul rând, respectând particularităţile de vârstă şi
nivelul tehnic de pregătire al acestora.
În gimnastică, termenul coregrafie –
împrumutat din langajul dansului de scenă
– reprezintă un demers tehnico-artistic,
de realizare a unor înlănţuiri cu acţiuni
motrice tipice, finalizate în conţinutul
exercițiilor. Elaborarea exerciţiilor – care
se doresc a fi competitive – trebuie să
răspundă exigenţelor specifice de
compoziţie motrico-artistică şi anume:
• respectarea cerinţelor compoziționale cu privire la:
valoarea tehnică şi valoarea artistică a compoziţiei
motrice, nivelul execuţiei tehnice, durata exerciţiilor,
normele privind obiectele portative, utilizarea spaţiului
etc.;
valorificarea aspectului somatic, a capacităţilor psiho-
motrice şi de expresivitate artistică a
gimnastelor/gimnastilor;
selecţia pieselor muzicale corespunzător cerinţelor
regulamentare şi particularităţilor de vârstă şi pregătire
tehnico-artistică a gimnastelor/gimnastilor;
respectarea parametrilor ce vizează: armonia,
conlucrarea, unitatea şi omogenitatea grupului în
cadrul probelor de ansamblu;
utilizarea elementelor ,,langajului coregrafic”.
După J.Robinson, elementele limbajului coregrafic sunt:
spaţiul
timpul
energia-expresivitatea
Datorită multiplelor similitudini ale gimnasticii cu
diversele forme ale dansului scenic şi mai cu seamă a
utilizării unei game variate de mijloace tehnice corporale
din repertoriul motric propriu dansului, cele trei elemente
ale ,,langajului coregrafic” se constituie în parametri ce
pot realiza în gimnastică:
creativitate,
 capacitatea de exprimare şi de comunicare a
gimnastei/gimnastilor cu partenerul si cu obiectul
portativ (vezi gim. ritmică) prin intermediul muzicii
(acompaniament muzical.
Vom prezenta schema elaborata de Rudolf van Laban, (citat de
Cassagne, M., 1990)8 pentru cei patru parametrii motrici în dans, pe
care, o raportăm şi la gimnastica ritmica, gimnastica aerobică ,
gimnastica acrobatică .
 

 SPAŢIU SPAŢIU



 
CORP
 
CORP OBIECT
PORTATIV

DURATA ENERGIE TIMP ENERGIE

 (TIMP) EXPRESIVITATE
 DANS GIMNASTICA RITMICA
 
FIGURA 3.1. Elementele limbajului coregrafic (după Rudolf van Laban)
 
8 citat de Cassagne, M., 1990, Gimnastica ritmică-„Graţie-Extaz-Simfonie”, Ed. Amfora, Paris, p. 30
Elementele limbajului coregrafic
Spaţiul apropiat:
la nivel corporal include: diferitele orientări
ala corpului în acţiunile sale realizate pe loc
sau în deplasare, planurile ocupate de
segmentele corporale cât şi diferitele nivele
ale corpului în raport cu spaţiul vertical (pe
sol, cu sprijin pe un picior sau pe ambele, în
suspensie). Aceste orientări sunt
reprezentate prin cifre în funcţie de liniile
mediane şi diagonalele spaţiului de concurs,
în următoarea manieră:
4 5 6
 
 
 
3 7
 
 

2 1 8
 
 Direcţia1- reprezintă în mod general orientarea de referinţă
în raport cu publicul spectator sau cu juriul de arbitri:
la nivelul obiectului - ceea ce noi numim «spaţiu-volum»
constituie spaţiul de acţionare al obiectului portativ aflat în
contact corporal.

 
Spaţiul depărtat:
la nivel corporal - este definit prin «spaţiul-
orizontal» sau «spaţiul de deplasare» ceea ce
semnifică ocuparea suprafeţei de lucru prin
traiectorii diversificate: rectilinii, curbe, uniforme
(arc de cerc, cerc), curbe sinuoase (meandre în
formă de opt, linii frânte);
la nivelul obiectului - este exploatat în
momentul în care obiectul nu se găseşte în
contact corporal, ci într-o «prelungire imaginară
a segmentului», fie că este liber în aer (lansări-
preluări), fie liber pe sol ( rulări-învârtiri).
Timpul în activitățile gimnice - se concretizează în mod
esenţial prin relaţia «muzică-mişcare». Recunoaşterea
parametrilor muzicali: fraza, pulsaţia, măsura, accentele,
pauzele, alternanţa creşcendo-descreşcendo capătă o
importanţă majoră în realizarea creaţiei coregrafice.
Energie-dinamism - se referă la diferitele forme statice
sau dinamice ale contracţiilor musculare (contracţie,
relaxare, mişcare lentă, rapidă, cu creşteri şi descreşteri
ale acestora, elastică, sinuoasă-unduioasă, explozivă,
oscilatorie, de pendulare a diferitelor segmente
corporale).
Expresivitatea motrică - deşi nu poate fi evaluată după
criterii strict obiective, modul de manifestare imprimă o
anumită orientare a criteriilor de evaluare a prestaţiei
competiţionale, influenţând pozitiv sau negativ ierarhia
valorilor:
EXPRESIVITATEA

1.gimnastica ritmică,gimnastica aerobică,

gimnastica artistica, propune gimnaștilor o altă
manieră de expresivitate; această noua
modalitate permite stabilirea unor relaţii de
comunicare cu aproapele (publicul spectator,
juriul de arbitrii etc.), prin dorinţa de a transmite
un mesaj, prin încercarea de a seduce,
entuziasma şi interpela;
2.formarea expresivităţii conduce la căutarea
indicatorilor corporali care să semnifice un mesaj;
astfel, obiectul inclus în formele corporale accede la
«simbolul mişcării», actului gimnic; utilizarea acestor
indicatori permite, obţinerea unei unităţi coregrafice
reala, în care energia şi expresivitatea sunt strâns
legate şi depind una de cealaltă;
alegerea muzicii este importantă spre a crea stilul,
astfel încât gimnasta/gimnaștii să se poată «angaja» în
contextul motric;
în raport cu temele de creaţie, care permit exploatarea
diferitelor situaţii, se pot folosi pretexte de exprimare
gimnică corporală particulare; la început aceste teme
pot fi lucrate cu o anumită libertate referitoare la
tehnică, apoi vor fi integrate în coregrafie;
3. expresivitatea în relaţie cu originalitatea
compoziţiei contribuie la redarea unicităţii
exerciţiului, a valorii sale şi este în acelaşi
timp indispensabilă unei tehnici perfecte;
ea trebuie să ofere posibilitatea de a
înţelege ,,discursul motric”, desfăşurat fără
exagerări şi fără a ieşi din domeniul gimnic
sau a cădea în expresia teatrală (mimă,
pantomimă).
Lărgind domeniul de interpretare şi utilizând o
abordare multifactorială, expresivitatea motrică se
prezintă schematic în maniera următoare:

CAPACITATEA DE
TINUTA ARTISTICA ȘI EXPRIMARE PLASTICA A
EXECUTIE ARTISTICA MISCARII

EXPRESIVITATE

CAPACITATE DE REDARE SI
PERCEPERE A
PARTICULARITATILOR
ACOMPANIAMENTULUI
MUZICAL
TRĂIRE AFECTIVA-
CAPACITATEA DE EXPRIMARE-
COMUNICARE

Expresivitatea motrică
Activitatea din gimnastica ritmică și aerobică etc., se
desfăşoară individual sau în grup. Referitor la practica
colectivă putem vizualiza relatia
Spatiu

 timp expresivitate

Activitatea din gimnastica ritmică și aerobică, se

desfăşoară individual sau în grup. Referitor la practica
colectivă putem vizualiza relaţia:

CORP OBIECT
Relaţia dintre cele doua elemente, descrisă sub
forma unei elipse, se găseşte în strânsă legătură cu
tot spaţiul înconjurător (practicabil, gimnaste, juriu de
arbitrii, spectatori etc.).
Raportul în interiorul elipsei, între spaţiul obiect şi
spaţiul corporal, este susţinut de mişcarea corporală.
Muzica, la rândul ei, are o importanţă majoră asupra
actul motric (mişcarea), dându-i acestuia semnificaţie
şi influenţându-i aspectul expresiv.
Maestrul de dans Francoise Pechillon ( citat de Cassagne, M.,
1990), compară evoluţiile gimnice cu un dialog codificat, ce
implică un subiect cu obiecte manipulabile şi cu mijloace fizice
umane, care se realizează intr-un spaţiu geometric şi trăieşte în
relaţie cu muzica.9
9 Cassagne, M., 1990, Gimnastica ritmică „Graţie-Extaz-Simfonie”
Ed. Amfora, Paris, p. 37.