Pedagogia socială a lui

Stanciu Stoian

Realizat: Lîsov Diana,

masterandă Gr. CE1ME1
 Studii liceale şi universitare (Facultatea de Litere şi Filosofie) la

Bucureşti, unde, în 1943, şi-a susţinut şi teza de doctorat Sociologia şi pedagogia

satului. A fost profesor de pedagogie la Institutul Politehnic şi apoi la Universitatea din

Bucureşti;

În iunie 1969 i s-a conferit titlul de profesor universitar emerit al Republicii

Socialiste România „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în

domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățământului și culturii

din patria noastră.

Stanciu Stoian se caracterizează el însuși
“sociopedagog”, lucrările sale fiind impregnate de
ideea “esenței sociale a educației”. Idealul
educativ, socotește pedagogul, il ofera societatea
în funcție de “tendințele ei de perfecțiune”.
(“Pedagogul va trebui să fie chiar mai întâi
sociolog și apoi pedagog”.)
Atenția sa fiind reținută îndeosebi de viața sociopedagogică a satului, el
stabilește următoarele principii de baza ale pedagogiei sociale rurale:

Acțiunea pedagogică în sat trebuie să se bazeze pe cunoașterea satului;

Idealul său e propria sa dezvoltare în cadrul locului și timpului său;

Metode de lucru cerută de însăși natura obiectului, este aceea a activității proprii a
satului în comunități de lucru culturale;

Pedagogia satului trebuie să pună accentul pe practic.

Școala, crede pedagogul bucureștean, trebuie
“să se coboare în realitate, nu să vină cu o
materie fabricată artificial.”
Ion C. Petrescu şi Stanciu Stoian , sunt autorii unor
teorii construite în spiritul pedagogiei sociale
cunoscute sub formula de regionalism educativ,
respectiv de localism educativ.
Perspectiva regionalismului educativ este astfel conturată:
„Metoda regionalistă … cere nu de a studia diferitele obiecte de
învăţământ,aplicând principiul intuiţiei, ci de a studia sub toate
aspectele viaţa regională, pe bază de intuiţie şi experienţă
personală şi numai ocazional cunoştinţele care se leagă de
acestea.
Regiunea e un microcosmos, nici prea mică, încât
mărginile ei să te sufoce, nici prea mare încât infinitul
să te sperie”. Aceasta este calea prin care copilul
devine persoană umană, cunoscând mediul de viaţă şi
acţionând asupra lui.
I. C.Petrescu caută să aplice această concepţie la realităţile sociale româneşti,

prin referire explicită la starea satului: „Să ne orientăm după realităţile de la

noi”, acesta este îndemnul lansat în lucrarea Contribuţii la o pedagogie

românească, unde se mai arată că: „Principiile directoare ale pedagogiei

româneşti rezultă din studiul aprofundat al satului şi psihologia ţăranului”

Din mulţimea principiilor pedagogice, chinuitoare prin
artificialitatea şi numărul lor, trebuie să ne oprim numai la cele
impuse direct de cele două piloane ale vieţii satului: natura şi
munca. Corespondent cerinţelor naturii este principiul
regionalismului şi localismului educativ. Corespondent cerinţelor
muncii este principiul activităţii şi comunităţii.
Ideea regionalismului educativ nu poate fi pusă în aplicare decât
dacă programa şcolară este concepută în spiritul ei, o programă
care nu îi mai cere copilului să studieze diferitele obiecte de
învăţământ aplicând principiul intuiţiei, ci să studieze sub toate
aspectele viața regională și rolul acesteia.
 Vă mulțumesc pentru atenție!
Un sincer, LA MULȚI ANI!!! Viața să Vă aducă
numai bucurii și relizări frumoase!