Devianţa şcolară

Mancuş Luminiţa gr
401
 Definirea devianţei şcolare
• Devianţa şcolară desemnează în sens general ansamblul comportamentelor care
încalcă sau transgresează normele şi valorile şcolare.
• Astfel spus, devianţa şcolară va include totalitatea conduitelor care se abat
de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. Aceste norme
şi valori sunt statuate în regulamentele şcolare şi în cele deordine interioară.
Conduitele deviante ale profesorilor alcătuiesc a categorie distinctă, care nu
face obiectul demersului nostru, dar care exercită o anumită influienţă asupra
dinamicii devianţei şcolare.
În literatura de specialitate britanică şi americană, când se fac referiri la conduitele
de devianţă şcolară, se folosesc termenii: indisciplină, delincvenţă juvenilă,
tulburare de comportament sau, mai nou, problemă de comportament.
• 1.Indisciplina, defineşte situaţia în care interesele individului vin în
conflict cu interesele grupului şi cu autoritatea pe care acesta o reprezintă.
Când un individ se comportă într-un anumit mod pentru a-şi satisface
trebuinţele şi acest comportament împiedică, perturbă grupul în realizarea
propriilor sale scopuri, atunci se produce un act de indisciplină.
• Delincvenţa juvenilă este un concept juridic, criminologic ce desemnează totalitatea
conduitelor care încalcă norma juridică şi care aparţin minorilor.
• Delincvenţa juvenilă, ca ansamblu de conduite estimate ca având un mare grad de
periculozitate socială, nu reprezintă o entitate unitară, include conduite extrem de diverse, de
la jaful armat la delictul de înfruntare a părinţilor, de la micile furturi la delictele sexuale, de
la fuga de acasă la omucidere. Majoritatea conduitelor de delincvenţă juvenilă pot fi
încadrate în patru mari categorii: furt, violenţă pentru a obţine un avantaj material,
încălcarea legilor de statut (abandon şcolar, absentism) şi comportamentul de grup sau bandă
receptat de ceilalţi ca ameninţător din cauza zgomotului şi activităţilor fizice implicate.
• Conceptul de „tulburare de comportament” este un concept
psihopatologic. În 1950, la primul Congres mondial de psihiatrie infantilă,
s-a decis utilizarea expresiei „tulburare de comportament” pentru orice
conduită aberantă întâlnită la copii.
• Conceptul de „problemă de comportament”, preferinţa pentru sintagma
„problemă de comportament”, apărută în anii 1980 şi generalizată în
deceniul următor, promovează o nouă viziune asupra conduitelor deviante
ale copiilor, şi anume indică o diminuare a încărcăturii psihopatologice a
acestor conduite, susţinând convingerea că locul în care conduita acestor
copiii se poate ameliora cel mai uşor este şcoala obişnuită
 Cauzele devianţei şcolare cu referire la
mediul familial
• Avem în vedere cel puţin patru categorii de factori pe care vom încerca să
îi analizăm în mod succint în cele ce urmează, şi anume:
• a)   particularităţile socializării în mediul familial;
• b)   particularităţile socializării în mediul şcolar;
• c)   particularităţi şi influenţe ale grupului informal;
• d)   particularităţi ale personalităţii elevului.
• Ca atare, familia este cea care îşi pune amprenta pe personalitatea viitoare a
copilului cu mult mai mult decât o vor putea face alţi factori cu rol socializator
(şcoala, grupul de prieteni, diferitele instituţii sociale). Datorită caracterului
constrângător al socializării de tip familial, copilul va rămâne marcat pe tot
restul vieţii de „îndemnurile” şi „sfaturile” părinteşti. Nu întâmplător, în
limbajul cotidian a intrat expresia „cei şapte (şase) ani de acasă” şi mai cu
seamă aprecierea aparte care se dă unei asemenea perioade din punct de vedere
al calităţii educaţiei oferite de familie.
Importantă pentru evoluţia ulterioară a copilului este şi respectarea unor reguli ale educaţiei în
familie exprimate sub forma unor exigenţe adresate părintelui:
 să dai copilului simţul de securitate;
 să dai copilului simţul că este dorit şi iubit;
 să eviţi ameninţarea, frica, pedeapsa;
 să îl înveţi pe copil cu independenţa şi să îl faci să îşi asume responsabilităţi;
 să rămâi calm şi să nu te şocheze manifestările instinctului la copil;
 să fii cât poţi de tolerant ca să eviţi conflictele;
 să eviţi să îl faci pe copil să se simtă inferior;
 să nu îl împingi dincolo de ceea ce este natural pentru el;
 să respecţi sentimentele şi dorinţele copilului, chiar dacă nu corespund propriilor tale norme;
 să răspunzi cu francheţe la întrebările pe care copiii pot să le adreseze;
 să te interesezi de ceea ce face copilul chiar dacă consideri că nu este ceva util;
 să tratezi dificultăţile copilului fără să îl consideri anormal.
 Cauze ale devianţei şcolare cu referire la
personalitatea elevilor
• Dacă primele studii (prioritar psihologice) asupra devianţei au căutat cauzele acestui
fenomen în caracteristicile de personalitate ale deviantului, în diferitele tulburări de ordin
emoţional şi comportamental, odată cu elaborarea unor analize sociologice şi de
psihologie socială, atenţia s-a îndreptat şi spre anumiţi factori de natură socială care
acţionează în strânsă legătură cu factorii de natură individuală. Astfel, teoriile actuale
asupra devianţei (cele mai cunoscute sunt „teoria personalităţii criminale” a lui J.
Pinatel, „teoria disocialităţii” a lui R. Mucchielli şi „teoria autocontrolului” a lui T.
Hirschi şi M. Gottfredson) încearcă să evidenţieze caracteristicile psihologice ale
devianţei studiind individul în strânsă legătură cu mediul social în care este integrat.
• Prima dintre aceste teorii – teoria personalităţii criminale – consideră delicvenţa un produs al
mediului social care oferă nu numai ocazia comiterii unor crime, dar contribuie şi la
structurarea „personalităţii criminale”. Personalitatea criminală este după J. Pinatel un individ
foarte agresiv, labil psihic, căruia îi lipseşte sentimentul de culpabilitate şi, în consecinţă, are
tendinţa de a-şi considera faptele criminale ca fiind absolut legitime.
• Teoria disocialităţii apreciază că ceea ce îl deosebeşte pe deviant de individul nedeviant este
disocialitatea (divergenţa acestuia în raport cu mediul social) exprimată de Mucchielli prin
neacceptarea colectivului, falsa percepţie socială a celorlalţi, evaluarea neadecvată a
consecinţelor actelor comise ş.a.
• Teoria autocontrolului apreciază, aşa cum reiese şi din denumirea acesteia, că manifestările
deviante sunt cauzate de lipsa de autocontrol a individului. Astfel de indivizi sunt caracterizaţi
ca fiind impulsivi, insensibili la sentimentele celorlalţi, uşor influenţabili (mai ales pe cale
nonverbală). Lipsa de autocontrol este generată, după autorii acestei teorii, de ineficienţa
socializării realizate în mediul familial.