Suprafaţa celulei

Organizarea membranei celulare

 Definiţie: membrana este o peliculă foarte subţire
(câţiva nm) şi foarte flexibilă ce acoperă şi
delimiteazăcompartimentul citoplasmatic, controlează
schimburile cu mediul înconjurător şi se comportă ca
un sistem de recepţie-transducţie şi constituie
substratul adezivităţii celulare.
 Membrana prezintă şi diferenţieri speciale cum sunt
dispozitivele joncţionale, cilii, microvilii, flagelii etc.
Astfel Robertson 1959 emitea teoria membranei „unit”
pe baza cercetărilor la microscopul electronic, prin
care toate membraneleplasmatice au o organizare
ultrastructurală unitară după modelul trilaminat ce
implică o foiţă centrală clară flancată de două foiţe
dense la fluxul de electroni în grosime totală de 7,5
nm.
 Foiţa centrală clară corespunde axului lipidic central
hidrofob, iar foiţele dense corespund feţelor hidrofile
lipidice pe care se ataşează proteinele.
 Dar modelul membranei „unit” s-a dovedit incomplet
deoarece ignora dinamismul moleculelor componente şi a
proteinelor transmembranare. În 1972 Singer şi Nicolson
elaborează teoria mozaicului fluid, astfel moleculele
componente – lipide şi proteine – difuzează liber în planul
continuumului lipidic şi aceasta implică o organizare
întâmplătoare a distribuţiei moleculare lipoproteice.
 Modelul actual de membrană celulară este o preluare şi
dezvoltare a ideilor principale din modelele precedente, cât şi
o concepţie cu mult mai cuprinzătoare faţă de cele
precedente. În esenţă continuumul bilipidic, asimetric şi fluid
reprezintă axul întregului edificiu molecular membranar, pe
cele două feţe hidrofile proteinele sunt distribuite asimetric şi
în aranjamente foarte caracteristice, spre deosebire de
celelalte teorii ce se referă doar la plasmalemă, conceptul
actual arată că membrana celulară este alcătuită din trei părţi
componente principale:
- plasmalema – complexul lipoproteic în grosime de 7,5 nm,
- glicolema – complexul glicoproteic superficial în grosime de 50
nm,
- citoscheletul membranei – reţeaua de proteine (în special
proteine fosforilate) aşezate pe faţa internă a plasmalemei în
grosime de câţiva nm.
Bazele moleculare ale organizării membranei celulare
 La alcătuirea membranei celulare participă apa cu aprox.
30%, substanţe organice aproximativ 70% şi săruri minerale
în cantităţi foarte mici. Peste 90% din masa uscată este
reprezentată de lipoproteine, iar glucidele numai în câteva
procente.
 Totalitatea lipidelor din membrană sunt localizate în
plasmalemă unde constituie foiţa continuă hidrofobă pe care
se organizează celelalte populaţii de molecule din membrană.
 Glucidele sunt prezente exclusiv în glicolemă numai sub
formă de fragmente de molecule relativ scurte, fie conjugate
cu proteine, fie ataşate la capetele hidrofile a unor lipide din
plasmalemă.
 Proteinele sunt reprezentate în toate cele trei straturi ale
suprafeţei celulare: în plasmalemă în special de o parte şi de
alta a continuumului lipidic, ăn glicolemă alcătuind ţesătura pe
caru sunt ataşate glucidele, în citoscheletul membranei unde
realizează o reţea foarte fină şi suplă.
 Apa înbibă glicocalixul, citoscheletul membranei şi foiţele
externă şi internă ale plasmalemei, vom găsi şi ioni anorganici
care deşi participă cu un procent foarte mic la masa
membranei, joacă un rol important în biologia acesteia.
Plasmalema
 Este partea centrală a
membranei celulare şi este
prima componentă care a
fost identificată la
microscopul electronic.
 Principalele tipuri de lipide
ce intră în alcătuirea
membranelor sunt:
fosfolipide, colesterol,
glicolipide.
 Fosfolipidele formează marea majoritate a lipidelor din
endomembrane şi aprox. 75% din lipidele citoplasmatice (ex.:
fosfatidilcolina, sfingomielina, fosfatidiletanolamina etc.).
 Fiecare moleculă are aspectul unui „cui” în care capul este
hidrofil şi este denumit grup polar pentru că el poartă sarcini
electrice, iar reziduurile de acizi graşi sunt hidrofobe şi sunt
de obicei desemnate ca segment apolar.
 Deoarece fosfo-lipidele concentrează la un capăt radicalii hidrofili
şi la celălalt radicalii hidrofobi sunt denumite molecule amfipate.
 Cullis şi Kruijff (1980) au descoperit că unele lipide cum sunt
fosfatidiletanolamina, digli-ceridele şi în special cardiolipina sunt
capabile ca în prezenţa Ca²+ să se detaşeze din bistratul lipidic
şi să se organizeze în aşa numita fază hexagonală ce realizează
canale lungi apoase în interiorul hidrofob.
 Proteinele plasmalemei – o mare parte din proteinele membranei
celulare sunt localizate la nivelul plasmalemei şi ele se află în
relaţii speciale cu bistratul lipidic. Proteinele reprezintă substratul
specificităţii suprafeţei celulare; există două grupe de proteine:
extrinseci şi intrinseci.
 Proteinele extrinseci – sunt distribuite pe o faţă sau pe alta a
continuumului lipidic şi contactează pe suprafaţa lor legături
hidrofile cu capetele hidrofile ale lipidelor. Ele sunt mai
numeroase pe faţa internă unde edifică citoscheletul membranei
celulare.
 Proteinele intrinseci – se extrag foarte greu din continuumul
lipidic deoarece dezvoltă şi legături hidrofobe. Ele servesc ca
dispozitiv de recepţie-transducţie (ex: aprox. 15-20% din masa
moleculelor de rodopsină este cufundată în regiunea hidrofobă a
continuumului lipidic din membrana bastonaşelor retiniene).
 Citoscheletul membranei celulare

 Este o reţea de proteine extrinseci ce formează partea internă

a membranei celulare, cu o grosime de 5-9 nm, care conferă
flexibilitate şi rezistenţă suprafeţei celulare.
 Un model de aranjare a proteinelor citoscheletale este de
reţea, în care ochiurile reţelei sunt alcătuite de dimerii de
spectrină, iar nodurile reţelei sunt alcătuite din două tipuri de
complexe moleculare.
Glicolema
 Este partea externă a membranei celulare cu o grosime
medie de 50 nm, este laxă şi greu de identificat în
microscopie electronică de rutină, conferă o încărcătură
predominant electric negativă suprafeţei celulare şi joacă
un rol major în controlul schimburilor ionice
transmembranare.
 Termeni sinonimi: glicolema, glicocalix, înveliş de
suprafaţă „fuzzy coat” – pufoasă, scămoasă.
 Din punct de vedere chimic, glicolema este alcătuită
indeosebi din glicoproteine, este vorba de o ţesătură
delicată şi laxă de lanţuri proteice pe care sunt ancorate
reziduurile glucidice (cel mai fecvent este galactoza, iar
în cantităţi mici manoza, fructoza, glucoza).
Matricea extracelulară
 Matricea extracelulară sau intercelulară constituie mediul
interstiţial în care îşi desfăşoară activitatea diferite tipuri de
celule; ea este alcătuită din elemente greu identificabile
morfologic şi eterogene chimic. Matricea extracelulară
controlează adezivitatea, creşterea şi diferenţierea şi joacă
rolul principal în organizarea celulelor sub formă de ţesuturi şi
în distribuirea acestora în mod specific în diferite organe ale
omului.
 Matricea extracelulară se află în relaţii de continuitate şi
contiguitate moleculară cu glicolema.
 La microscopul luminiscent în matricea extracelulară pot fi
observate trei tipuri de elemente: membranele bazale, fibre
intercelulare şi substanţa fundamentală a matricei bogat
coloidală.
 Moleculele organice care stau la baza edificării diferitelor
structuri microscopice sau ultramicroscopice sunt de natură
glicoproteică. Dintre acestea fac parte colagenul şi elastina,
glicoproteine sulfatate necolagene şi proteoglicanii.
 Colagenul – e o familie de proteine cu foarte mare forţă de
extensibilitate ce reprezintă 25% din proteinele omului adult.
Au fost identificate în matricea extracelulară 5 izotipuri de
molecule de colagen.
 Elastina – prezintă deosebiri faţă de molecula de colagen ce îi
conferă proprietăţi fizico-mecanice deosebite.
 Proteoglicanii – sunt cea de-a II-a componentă importantă a
matricei extracelulare, aprox. 95% din molecula de
proteoglicani este constituită de glicozaminoglicani şi 5% din
proteine. Proteoglicanii datorită componentei polizaharidice
formează polianioni foarte mari ce leagă apa şi cationii
alcătuind aşa-zisa substanţă fundamentală.
 A III-a grupă de molecule organice a matricei extracelulare e
reprezentată de glicoproteinele sulfatate necolagene – au
greutate moleculară mare şi sunt responsabile de ataşarea
celulelor de matricea extracelulară. Au fost identificate
fibronectina, laminina, dronectina, entactina, etc.
Glicoproteinele necolagene intră în alcătuirea diferitelor tipuri
de membrane bazale alături de colagen de tip IV şi
glicozaminoglicani.
Receptorii de membrană
 Sunt dispozitive moleculare specializate,
aşezate pe faţa externă a membranei celulare,
cu ajutorul cărora se interceptează semnale sau
mesaje venite pe cale nervoasă sau umorală.
 Termenul generic de ligand defineşte toate
substanţele care, vehiculate pe cale umorală
sau nervoasă, se leagă de receptori şi
modulează funcţia celulară. Din categoria
liganzilor fac parte mesagerii extracelulari sau
mesageri de ordinul I (ex: neurotransmiţătorii şi
hormonii).
 Tipuri de receptori de membrană:
- Receptori pentru substanţe endogene – produse de celulele
proprii organismului care pot induce modificări mediate de
receptori şi transmise pe cale nervoasă sau umorală.
☺ pentru cale nervoasă – mai cunoscuţi sunt receptorii pentru
acetilcolină, noradrenalină, serotonină, histamină, dopamină,
epinefrină, acid gamaaminobutiric (GABA).
☺ pentru calea umorală – receptorii hormonii – cei mai bine
caracterizaţi sunt cei pentru insulină (izolate în celulele
adipoase şi hepatocite).
Receptorii pentru antigenele endogene – se găsesc la suprafaţa
celulei implicate în răspunsul imun, fie la suprafaţa celulei
neimunogene.
- Receptorii pentru substanţele exogene:
- receptori pentru viruşi,
- receptori pentru antigene nonself,
- receptori pentru toxine microbiene,
- receptori pentru droguri,
- receptori pentru lecitine etc.
Joncţiunile intercelulare

 Sunt dispozitive de legătură intercelulare discrete cu

rol de adezivitate intercelulară, de control al scurgerii
moleculelor prin spaţiul dintre celule, dar şi cu rol în
împărţirea suprafeţei celulare în sectoare separate.
 Joncţiunile celulare pot fi sistematizate în două grupe:
1) joncţiuni simple, sunt de trei tipuri:
- spaţiile intercelulare,
- legăturile intercelulare denticulare,
- legăturile intercelulare digitiforme.
 Membranele a două celule ce alcătuiesc joncţiuni
simple se află la distanţă de cel puţin 30 nm, iar prin
spaţiile delimitate de astfel de joncţiuni se pot scurge
liber toate tipurile de molecule din mediul interstiţial.
Joncţiunile intercelulare

2) joncţiunile speciale, includ 5 tipuri:

- joncţiuni strânse,
- desmozomii,
- joncţiuni GAP,
- complexele joncţionale,
- legăturile celulei cu membrana bazală.
 Grupul de complexe joncţionale speciale cum
sunt sinapsele şi discurile intercalare fac
obiectul studiului ţesuturilor în cadrul disciplinei
de histologie.
Joncţiunile strânse
 Sunt dispozitive de adezivitate cu o dispoziţie „în
panglică”, impermeabile pentru markerii intercelulari,
separând net compartimentele tisulare cu compoziţii
chimice diferite.
 Denumiri sinonime: zonula occludens, joncţiuni
pentalaminate sau joncţiuni heptalaminate.
 În organizarea joncţiunilor strânse, membranele
adiacente se apropie complet una de alta pentru a
edifica structuri pentalaminate, obliterând stfel spaţiul
intercelular şi împiedicând scurgerea moleculelor printre
membrane. La edificarea acestor dispozitive participă şi
proteine integrate care traversează membranele
adiacente, se dispun în şiruri gemene pentru a organiza
dispozitive de sutură „în fermoar”. Proteinele integrate
sunt ancorate prin intermediul unor microfilamente de
citoscheletul matricei (sunt întâlnite la nivelul tubului
proximal renal, vezică urinară, epiteliu intestinal).
 Principalele proprietăţi ale
joncţiunilor strânse:
- dispozitive de adezivitate
intercelulară, flexibile şi
sigure,
- bariere fizice şi chimice
intercelulare,
- conferă polaritate celulelor
angajate în astfel de
joncţiuni,
- apar timpuriu între celulele
embrionare, de obicei sub
formă de macule pentru
ca apoi să se transforme
în zonule.
Desmozomii
 Sunt dispozitive de adezivitate intercelulară foarte puternice. Ele
nu sunt implicate în schimburile intercelulare şi nu împiedică
deplasarea moleculelor prin spaţiile pe care le delimitează.
 Denumiri sinonime: zonula adherens, macula adherens, lamina
desmozomica.
 Se întâlnesc 3 tipuri: în formă de pată, în formă de bandă şi
hemidesmozomi.
 Desmozomii în pată sunt alcătuiţi din următoarele elemente
componente:
- membranele plasmatice adiacente aşezate paralel la o distanţă de
25-30 nm,
- un material intercelular dens la fluxul de electroni, proteic, de
aspect filamentos, bisectat de o densificare centrală bogată în
glucide şi calciu,
- densificări în formă de disc pe frontul citoplasmatic,
- dispozitive de legătură sau „linkeri” reprezentate de microfilamente
ce se ancorează de scheletul matriceal,
- elemente citoscheletale reprezentate fie de tonofilamente, fie de
microfilamente de actină.
 Ei sunt prezenţi între diferite tipuri de celule a epiteliului
de acoperire.
 Desmozomii în bandă sunt prezenţi la nivelul
segmentelor transversale ale discurilor intercalare.
Ultrastructura asemănătoare cu a desmozomilor în spot,
cu următoarele deosebiri:
- spaţiul intercelular este de 15-25 nm şi
mai sărac în material dens,
- densificările de pe faţa internă a
plasmalemei nu au formă de disc, ci
se extind în mod nedefinit.
 Hemidesmozomii sunt variante ale
desmozomilor în spot ce realizează
joncţiuni cu membrana bazală.
Joncţiunile de tip GAP
 Sunt diferenţieri ale membranelor celulare în formă de
macule cu diametrul de 0,1-10 nm, care realizează
transferul direct de mesageri chimici sau fizici de la o
celulă la alta.
 Termeni sinonimi: nexus sau macule communicans.
 La organizarea lor participă membrane adiacente care
se apropie la o distanţă de 2-3 nm, spaţiul dintre
membrane nu este obliterat ci poate fi străbătut de
molecule mici.
 Cel de-al II-lea component sunt conexonii – dispozitive
proteice complexe ce traversează membranele
adiacente în formă de prisme haxagonale cu diametru
de 7-8 nm şi dispuse în registru pe suprafaţa maculei
joncţionale. Conexonii sunt alcătuiţi din 6 subunităţi
proteice în formă de bastonaşe cu un diametru de 2,5
nm şi lungime de 7,5 nm. Subunităţile sunt dispuse în
inel pentru a delimita un canal hidrofil cu diametru
reglabil între 0,4-2 nm.
 Joncţiunile GAP sunt foarte răspândite la diferite
tipuri de celule şi reprezintă principala cale de
comunicare intercelulară. Caracteristica lor
principală este că permit schimburi rapide de
molecule între celulele angajate în joncţiune.
Complexele joncţionale

 În mod obişnuit celulele epiteliale secretorii sau celulele

din epiteliul intestinal şi renal sunt solidare între ele la
polul apical printr-o serie de elemente joncţionale numite
complexe joncţionale. Ele cuprind joncţiuni strânse la
polul apical şi elemente desmozomale spre extremitatea
bazală. Adeseori în poziţii intermediare sunt plasate
joncţiuni GAP.
Schimburile prin membrane
 Funcţii:
- preia din mediul extracelular o gamă variată de
combustibili metabolici necesari menţinerii vieţii
celulei şi activităţilor ei metabolice,
- reglează volumul celular şi menţinerea pH-ului,
- generează gradiente ionice care permit
desfăşurarea unor activităţi complexe ca
excitabilitatea nervului sau muşchiului.
 După mecanismele care intervin în mişcarea
moleculelor prin membrane avem: transport
pasiv şi transport activ.
 Transportul pasiv – are loc fie prin difuziune
simplă, fie prin difuziune facilitată.
Transportul pasiv prin difuziune simplă
 Pentru cele mai multe tipuri de molecule
trecerea prin difuziune simplă se face lent.
Pentru moleculele mici neionizate difuziunea
simplă prin membranele biologice se face in
cazul celor liposolubile prin continuumul lipidic,
iar pentru cele hidrosolubile prin mici orificii sau
pori hidrofili situaţi în structurile bimoleculare
lipidice.
 După legile difuziunii de pe o faţă pe alta a
membranei se face din regiunea cu concentraţie
mai mare spre cea cu concentraţie mai mică.
Transportul pasiv prin difuziune facilitată
 Este mecanismul prin care unele substanţe greu solubile
în lipide şi cu o masă moleculară relativ mare sunt
transportate prin traversul structurilor membranei mult
mai rapid decât prin difuziunea simplă (100.000x).
Frecvent întâlnită la hepatocite difuziunea facilitată este
modalitatea de transport pentru glucoză, aminoacizi,
purine, glicerol etc.
 Pentru transportul facilitat se presupune că în grosimea
membranei există molecule proteice cu rol de cărăuşi
care preia substanţele pe o faţă a membranei şi le
eliberează pe cealaltă faţă.
 În mod obişnuit, ca şi în cazul difuziunii simple,
transportul prin difuziune facilitată se efectuează în
sensul gradientului de concentraţie şi duce la
echilibrarea concentraţiilor pe ambele feţe ale
membranei.
Transportul activ
 Este modalitatea de transport transmembranar
caracteristică celulelor vii. El asigură schimburi
foarte rapide prin membrană a unor molecule şi
ioni de importanţă vitală pentru celule împotriva
gradientelor de concentraţie sau a celor
electrochimice, realizând o creştere a
concentraţiei de câteva ori pe o faţă a
membranei. Întrucât transportul de molecule şi
ioni împotriva gradientelor se face cu consum de
energie liberă rezultată din metabolism – este
metabolic-dependent.
Transportul activ prin pompe ionice.
 Pentru menţinerea gradientului ionic intracelular trecerea ionilor prin
membrana celulară se face de cele mai multe ori în direcţia
termodinamică nefavorabilă, împotriva gradientului de concentraţie
sau a celui electrochimic. Transportul ionilor se face cu ajutorul unor
protein-enzime din plasmalemă contrar gradientului de concentraţie
şi poartă denumirea de pompe ionice.
 Pompele ionice pot transporta un singur ion (ex: pompa de Ca²+,
pompa de Mg²+) sau concomitent doi ioni (pompa de Na+ şi K+). De
asemenea mai există şi sisteme de transport cuplat ce transferă
ioni, apă sau alte molecule necesare metabolismului celular.
 Cea mai importantă şi mai cunoscută pompă de ioni este pompa de
Na-K; astfel este demonstrat că în mediul intracelular există o mare
cantitate de K şi mult mai puţin Na contrar mediului extracelular fapt
datorat prezenţei la nivelul membranei celulare a unei enzime ce
hidrolizează ATP-ul numai în prezenţa Na şi K şi a unei concentraţii
favorabile de Mg. Enzima numită Na-K ATP-aza face parte
integrantă din pompa de Na-K.
 Căile furnizoare de energie necesară pentru transportul activ sunt
depemdente de tipul de celule. Astfel, celulele înalt diferenţiate (fibra
musculară, neuroni etc.) folosesc în principal căile aerobe
producătoare de ATP. În alte tipuri de celule (hematiile) sunt folosite
pentru transport molecule de ATP furnizate prin glicoliză –
metabolism anaerob.
Transportul în masă
 Este procesul prin care celulele preiau sau
elimină în mediul extracelular particule de natură
diferită, fie ca atare, fie împreună cu cantităţi
variabile de lichid. Transportul se face cu
ajutorul unor vezicule formate pe seama
membranei celulare. În funcţie de direcţia în care
se deplasează veziculele deosebim două tipuri
de transport în masă: exocitoza şi endocitoza,
iar endocitoza se poate face fără lichid interstiţial
– fagocitoza sau cu – pinocitoza.
Endocitoza particulelor fără fluid sau fagocitoza
 Prin fagocitoză (phagein = a mânca) celulele transportă
din mediul extracelular în citoplasmă particule de natură
foarte diferită, utilizând regiuni specializate din
membrana celulară purtătoare de receptori. Celulele ce
realizează un astfel de transport poartă denumirea de
fagocite. După mărimea partuculelor pe care fagocitele
sunt capabile să le înglobeze distingem microfage, ce
înglobează numai particule mici (leucocite granulare) şi
macrofage care înglobează în special particule mari
(fagocitele mononucleare).
 Fagocitele prezintă la suprafaţa celulei receptori cu
ajutorul cărora recunosc elementele „self”, proprii
organismului, şi „non-self” sau macromolecule străine de
organism (antigeni). Receptorii recunosc şi molecule
„self-alterat” (celule degenerate, celule maligne, celule
îmbătrânite, resturi tisulare etc.).
 Etapele procesului de fagocitoză. Primul element este
recunoaşterea antigenelor de către receptori cu fixarea
primelor la membrana celulară, determinând activarea
receptorilor şi agragarea proteinelor contractile de la
nivelul citoscheletului cu emiterea de pseudopode. Ele
înconjoară strâns particula, astfel apar interacţiuni
receptor particulă pe toată suprafaţa ei, „în fermoar”,
fixând particula la membrana pseudopodelor.
 Pseudopodele care inconjoară particule se unesc şi la
locul de unire fuzionează rezultând o veziculă ce
cuprinde particula şi se numeşte fagozom.
 În citoplasmă, fagozomii se unesc cu lizozomii ce-şi
varsă conţinutul de enzime şi digeră particulele introduse
în fagozom.
 Fagocitoza, întrucât comportă emiterea de pseudopode,
se face cu cheltuială de energie; este deci un proces
energodependent.
Endocitoza particulelor în fază fluidă sau
pinocitoza
 Este procesul de transport în masă a unei cantităţi variabile de fluid
tisular împreună cu particulele pe care le conţine (pinos = a bea)
prin intermediul unor vezicule pinozomale.
 Pinocitoza fără receptori este forma de înglobare a substanţelor din
mediul extracelular în vezicule formate din învelişul celular fără
fixarea prealabilă a lor de suprafaţa celulară prin receptori. Ea
reprezintă forma de endocitoză cel mai frecvent întâlnită la celulele
organismului.
 Procesul are loc în mai multe etape, începând cu contactul
particulelor din fluidul tisular cu învelişul celular, sun activate
anumite situsuri anionice de suprafaţă, proces ce induce agragarea
proteinelor contractile citoscheletale, cu invaginarea membranei şi
formarea de cripte adânci. Buzele superioare fuzionează formând
vezicule sau vacuole pinozomale denumite pinozomi. După mărime
aceştia pot fi micropinozomi sau macropinozomi. Ulterior pinozomii
se unesc cu lizozomii şi-şi descarcă conţinutul în aceştia, apoi
membranele pinozomale se reintegrează la nivelul membranei
citoplasmatice.
 Pinocitoza cu receptori are un mecanism asemănător cu fagocitoza.
Viteza de transport prin pinocitoza cu receptori este mare şi se
apreciază că în 2-5 minute sunt înglobate în citoplasmă molecule
diferite din mediul extracelular prin vezicule pinocitotice.