Tema: Întemeierea psihologiei diferenţiale

 
Conținuturi:
1. Premise ale apariției psihologiei
diferențiale
2. Galton şi variabilele statistice de
comportament .
3. Introducerea primelor teste.
Premise ale apariției psihologiei diferențiale

Majoritatea studiilor teoretice şi experimentale realizate de psihologi

la începutul secolului XX-lea au fost subordonate dorinței și
necesității de recunoașterii a psihologiei alături de celelalte domenii
ale cunoaşterii ştiinţifice. Concomitent însă cu intensificarea
frământărilor sociale, a crizelor din diversele sisteme sociale, în faţa
psihologiei se formulează probleme noi, care nu pot fi simplist
rezolvate în laboratorul de psihologie experimentală. În noile
condiţii social-istorice diferenţele semnalate între oameni au
dobândit o însemnătate socială deosebită din cauza problemelor
ridicate de activitatea productivă industrială proprie societăţii
capitaliste. Aici s-a conturat o comandă socială precisă pentru
cunoaşterea legilor după care are loc diferenţierea caracterială
dintre oameni: nu toţi oamenii se pricepeau la toate, îndemânarea
oamenilor trebuie formată şi direcţionată. Pentru problemele de
acest fel psihologul a fost nevoit să se deplaseze pe teren, în mijlocul
mulţimii de oameni, să stea de vorbă cu fiecare, să facă evaluări pe
Istoric:
Deja din antichitate a fost evocată existenţa unei diferențe
caracteriale dintre oameni, care îi deosebea de ceilalți, la fel cum îi
deosebeau caracteristicile lor trupeşti.
- In Vechea Grecie Teofrast, părintele botanicii, discipolul lui
Aristotel, a descris diverse modalităţi de împărţire a oamenilor între
ei.
- Același interes s -a manifestat pregnant la scriitorii din secolul
XVI-XVIII (Montaigne, La Bruyere, etc).
- Cugetări pe probleme de acest fel erau frecvente în gândirea
filozofilor, a moraliştilor, a medicilor, a pedagogilor, ca şi în cea a
oamenilor de rând.
Din raţiuni metodologice însă lucrările acestora nu pot fi categorisite
ca ştiinţifice. Ele n-au reprezentat preocupări sistematice, care să fie
extinse la nivelul societății. Ex: S -au făcut observaţii care au
urmărit să stabilească legătura dintre cumpătare/lipsă de cumpătare
şi tensiunea arterială a oamenilor.
La începutul secolului al XX-lea s-a trasat cadrul unei noi
discipline psihologice numite psihologia diferenţială.
Obiectul de studiu al psihologiei diferențiale este stabilirea
și descrierea caracteristicilor care îi aseamănă/unesc sau îi
deosebesc pe oameni.
Începuturile propriu-zise de studiere a caracterelor
diferenţiale dintre oameni vizează tot laboratorul de
psihologie experimentală al lui Wundt.
 
Unul din primii psihologi care s-a înscris pe noua linia
investigativă a fost Kraepelin (1856-1926), psihiatru
german.
Unul din primii psihologi care s-a înscris pe noua linia
investigativă a fost Kraepelin (1856-1926), psihiatru
german.
El a introdus metodologia psihologiei experimentale în
clinica psihiatrică, studiind diferenţele dintre caracterele
pacienţilor, modul cum aceste diferenţe sunt definitorii,
cum se raportează legic la stările lor maladive, cum
acestea se completează într-un profil unitar pentru modul
de comportare al unor persoane.

Tot în aceeaşi perioada de începutul sec. XX -lea îşi

desfăşoară activitatea în Franţa A. Binet (1857-1911).
El a colaborat îndeaproape cu neurologul Charcot, studiind
experimental împreună problema clasificării persoanelor
capabile să efectueze operaţii mentale complexe. Ei au
clasificat oamenii ca fiind: vizuali, auditivi şi motori. Sunt
tipologii pentru care a găsit suport în modul de proiecţie a
stimulilor în sectoare distincte existente în creier.
•Galton şi variabilele statistice de comportament
O contribuţie importantă pentru fundamentarea psihologiei diferenţiale au
lui Francis Galton (1822-1911) (Anglia)
S-a distins prin înfiinţarea metodelor şi tehnicilor
statistice, de mare aplicabilitate ulterioară în studiile
diferenţierilor individuale. S-a ocupat de determinarea
pragurilor senzoriale, de timpul reacției, de asociaţii etc.
În efortul său de promovare a metodelor statistice, la un
anumit moment, în centrul preocupările sale
experimentale s-a formulat determinarea diferenţelor
interindividuale moştenite genetic.
Exemplu de experiment:
Subiectul primeşte ca sarcină de executat imaginarea
unui anumit obiect. După aceea el trebuie să dea detalii
referitoare la proprietăţile obiectului pe care l-a imaginat,
să efectueze operaţii de comparare, să probeze cât de clar
şi organizat efectuează aceste operaţii mentale. Galton a
intrat astfel în posesia a numeroase date privind acţiunile
mentale de imaginaţie.
Dar dintre toate acţiunile şi operaţiile evocate îl interesau doar cele
capabile să-l trimită la caracterele comportamentale moştenite; îl
interesau cu deosebire în ce măsură imaginile reprezentate sunt aceleaşi
la fraţi şi la gemeni. Acolo a întrevăzut cheia spre identificarea
caracterelor comportamentale în măsură să -i asemene şi totodată să –i
deosebească în mod legic pe oameni între ei. În anul 1869 a apărut cartea
lui Galton, cu titlul “Moştenirea aptitudinilor “. Aici el a încercat să
demonstreze, cu ajutorul metodelor statistice, cum are loc distribuirea
legică în societate a aptitudinilor de diferite feluri. El spunea că, aşa cum
cei mai mulţi oameni sunt de statură mijlocie, iar cei înalţi şi cei scunzi
încalcă regula, tot aşa există oameni care, prin aptitudinile psihice, trec
peste limitele normale. Dar ce determină apariţia şi manifestarea acestor
abateri de la regula generală a celor mulţi ?
Dincolo de arbitrarul evocat şi de alţi cercetători, Galton, avansează
ipoteza intervenţiei legice a caracterelor moştenite, care a fost
demonstrată de el cu mijloace statistico-matematice. A fost o ipoteză
de lucru care şi -a dovedit genialitatea abia ulterior.
Prin această contribuţie a sa Galton s-a prezentat ca un veritabil
creator de concepte şi metodologii pentru ştiinţa abia în formare a
psihologiei. Deci Galton, prin formaţia sa profesională, încă nu a fost
un psiholog, el a formulat probleme interesante pentru viitoarea
ramură a psihologiei, psihologia diferenţială.
A detaşat din sfera obiectivelor marilor căutări ştiinţifice ale epocii pe
acea a problemei aptitudinilor psihice, a suportului genetic al
acestora. Ceea ce a însemnat o adevărată lovitură adusă perspectivei
care explica la acea vreme această problemă doar cu mijloacele
dinamicii raportului spirit - corp.
Începutul de veac al XX-lea a fost unul de însufleţire a creaţiei psihologice în
domeniul psihologiei diferenţiale. În laboratorul lui Wundt de atunci îşi făcea
ucenicia un tânăr american cu numele de James McKeen Cattell (1860 -1944).

Foarte repede acesta descoperă lipsa de potrivire a

gândirii şi formațiunii sale spirituale cu cea a
mentorului său.
Drept urmare îl părăseşte în favoarea lui Galton. În
cercetările acestuia asupra diferenţierilor
constatate dintre oameni Cattell îşi vede realizat
visul său profesional.
În istoria psihologiei de numele său va avea să se
păstreze legată denumirea de test
Cuvântul ”test” a fost asimilat în domeniul psihologiei foarte
repede, fără concursul vreunui alt termen şi fără vreun alt anume
prilej favorabil. Testele au servit pentru aprecierea obiectivă a
aptitudinilor spirituale sau motoare individuale. Termenul s-a
consacrat când în revista “Mind”, Cattell a publicat articolul
“Testele şi măsurătorile spiritului”. Cu această ocazie el a spus că
psihologia nu poate deveni o ştiinţă exactă şi riguroasă atâta timp
cât nu se va fundamenta pe măsurători şi argumente precise. Se va
putea progresa doar dacă se vor face măsurători precise cu teste
aplicate pe mulţi subiecţi umani.
S -a ajuns astfel la posibilitatea de aplica aceleași teste la momente
şi în locuri diferite. Ori ca rezultat al unor astfel de studii
comparative în psihologie s -a progresat foarte mult, prestigiul
aplicativ al acestei ştiinţe a crescut. Cattell a propus 50 de teste ca
mostre care se adresau sensibilității. Dupa ce s –a întors în SUA a
lucrat la dezvoltarea metodologiei testelor la Universitatea
Columbia (1891).
Aproape concomitent şi în alte laboratoare din SUA s -au iniţiat
programe de cercetare aplicativă cu metoda şi tehnica testelor. La
începutul secolului in SUA deja funcţionau două comisii al căror
scop a devenit realizarea de acţiuni concentrate de validare a testelor,
de aducere a lor la acelaşi numitor, de aplicare a lor în domeniul
şcolar, militar, clinic.
Dacă inițial testele erau folosite exclusiv pentru studierea reacţiilor
senzoriale, motoare, a timpului de reacţie etc., practica a început să
impună tot mai mult utilizarea acestora şi pentru studiul funcţiilor
psihice de rang superior. A fost vorba de procese psihice care erau
categorisite ca aparţinând sferei “înţelegerii inteligente”.
Spre exemplu, în Franţa, A. Binet (1905) a fost solicitat, din partea
Ministerului Francez al educaţiei, să elaboreze şi să prelucreze pentru
copii cu retard mental un instrument pe a cărui bază aceştia să poată
fi selecţionaţi şi îndreptaţi spre şcoli speciale. Trebuiau deci separaţi
cei apţi pentru învăţătură, fie ei şi leneşi sau nu vor să înveţe, de cei
care, dintr -un motiv oarecare înnăscut şi bine determinat nu pot să o
facă
Concomitent Th. Simon (1873 -) şi colaboratori săi au
efectuat numeroase experimente asupra atenţiei, memoriei,
gândirii la copii aflaţi la diverse vârste, cu toţii peste 3 ani.
Experimentele s-au transformat progresiv în demersuri
sistematice de testare. De altfel numărul subiecți examinaţi
a crescut atât de mult încât a necesitat o prelucrarea
statistică. Din acel moment testele au putut deveni
instrumente pentru determinarea vârstei mentale a
subiecţilor. Cu acest punct de plecare se constituie o nouă
direcţie de dezvoltare a psihologiei diferenţiale. Ea se va
orienta în direcția de stabilire a vârstei mentale a subiectului
prin raportarea la vârsta sa cronologică. Pe această linie s -a
constatat că între vârsta cronologică şi rezultatele obţinute
în cursul testărilor se poate stabili o corelaţie favorabilă.
SPÍRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p.
ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație,
fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu
umor. ♦ (În filosofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de
bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În
concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi,
fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul
de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) =
persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.)
Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări
intelectuale; opinie publică. 4.Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție
împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță
cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul
legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se
manifesta al cuiva