Temele Microeconomie

CATEDRA SISTEME
OPTOELECTRONICE
Tema:
Teoria cererii şi a ofertei
Conf.univ.dr: SAVA LILIA

SARCINILE TEMEI
 Caracterizarea funcţiilor de bază şi infrastructura
pieţei;
 Concretizarea fundamentelor teoretice ale cererii şi
ofertei;
 Enumerarea şi descrierea factorilor de influenţă
asupra cererii şi ofertei;
 Identificarea elasticităţii cererii şi ofertei, respectiv a
formulelor de calcul şi aplicarea lor în practică;
 Evidenţierea şi descrierea factorilor care determină
elasticitatea cererii şi ofertei, importanţa acestora;
 Modul de stabilire a echilibrului pieţei şi a preţului de
echilibru.
PLANUL TEMEI
1. Piaţa: esenţă, caracteristici, tipuri

2. Cererea: esenţă, factorii definitorii,
elasticitatea cererii
3. Oferta : esenţă, factorii definitorii,
elasticitatea ofertei
Piaţa: esenţă, caracteristici, tipuri
DEFINIȚII ALE PIEȚEI

 Spaţiul economic în care se întâlnesc mai mult sau mai puţin direct şi
acţionează din interes cumpărătorii (în calitate de agenţi ai cererii) şi
vânzătorii (ca agenţi ai ofertei) iar în unele cazuri diverse categorii de
intermediari;
 Locul de întâlnire la un moment dat (întâlnire nu neapărat fizică, ci şi
indirectă prin simboluri: ordine scrise, telefon, fax, prospecte, caiete de
sarcini, etc) a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele producătorilor;
 Un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi
cumpărătorii se informează reciproc asupra a ceea ce dispun, de ceea ce au
nevoie şi a preţurilor cerute şi propuse înainte de a încheia şi efectua
tranzacţiile;
 Piaţa este locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii
cu interese identice sau apropiate. Concurenţa, competiţia este prezentă în
toţi porii unei economii libere, dar ea iese în evidenţă, devine perceptibilă
«cu ochiul liber» în cadrul pieţei.
PIAŢA: ESENŢĂ, CARACTERISTICI, TIPURI

 Funcțiile pieței:
 verifică gradul de concordanţă a intenţiilor de cumpărare, respectiv de vânzare
ale agenţilor economici. Ca sistem de comunicaţie, cumpărătorii şi vânzătorii se
informează reciproc asupra ce, cât, cum, la ce preţ intenţionează să producă, să
vândă, să cumpere şi să consume.
 ea realizează legătura între cele două acte fundamentale pentru orice agent
economic - producţia şi consumul - separate datorită diviziunii muncii dar şi
corelative pentru a-i asigura existenţa.
 este forţa impersonală care în ultimă instanţă reglează viaţa economică de
ansamblu. Este «mâna invizibilă» (când piaţa este liberă, competitivă,
atomizată) dar şi «pumnul invizibil» care prin variabilele ei orientează pe
vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii privind
problema fundamentală a economiei: ce ? cât ? cum ? pentru cine ? de la cine?
 în măsura în care este concurenţială şi liberă piaţa, determină preţurile şi
cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi determinând agenţii
economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizări.
INFRASTRUCTURA PIEȚEI: ANSAMBLUL
Piaţa: esenţă,
DE caracteristici, tipuri
INSTITUŢII, SERVICII, ÎNTREPRINDERI SPECIALIZATE, GENERATE DE
ÎNSĂŞI RELAŢIILE DE PIAŢĂ, CARE LA RÎNDUL LOR ASIGURĂ O
FUNCŢIONARE CIVILIZATĂ ŞI EFICIENTĂ A PIEŢEI.
Sistemul bancar și de
Sistemul comercial: bursele, asigurare:
licitațiile, iarmaroacele. bănci comerciale, agenții de
asigurare.
Piața
Sistemul informațional:
Sistemul de instruire: școli consultații juridice, agenții
de business și manageri, publicitare, de consulting și
facultăți de economie. audit.
ELEMENTELE DE BAZĂ ALE PIEȚEI

1) Cererea și oferta.
2) Prețul.
3) Concurența.
CEREREA : ESENŢĂ, FACTORII DEFINITORII,
ELASTICITATEA CERERII
 Cantităţile
dintr-un bun pe care o
persoană sau un grup de persoane
intenţionează să le cumpere, la fiecare
alternativă de preţ, într-o perioadă
determinatã de timp.
Cererea: esenţă, factorii definitorii, elasticitatea cererii
CEREREA SE POATE EXPRIMA ÎN URMĂTOARELE

MODURI:
Tabel
Prețul unitar (P) al bunului Cantitatea cerută (Q)
X (u.m) unități/săptămină
300 200
250 400
200 600
120 800
100 1000
50 1200
Grafic
350
300 Contracția cererii
250
200
Cererea
P
150
100
50
Extinderea cererii
0
200 400 600 800 1000 1200
Q
LEGEA GENERALĂ A CERERII:

 a) Cresterea pretului unitar al unui bun determina reducerea
cantitatii cerute din bunul respectiv.
 b) Reducerea pretului unitar al unui bun determina cresterea

cantitatii cerute din acest bun.
Factorii de influienţă:
 a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;
 b) modificarea preţurilor altor mărfuri;
 c) numărul de cumpărători;
 d) preferinţele cumpărătorilor;
 e) previziunile privind evoluţia preţului şi a venitului.
MODIFICAREA CERERII
Modificarea cererii este de 2

feluri:
1.CREŞTEREA CERERII,
 atunci când, sub influenţa unuia
sau a mai multor determinanţi,
la fiecare preţ al produsului,
cantitatea cerută creşte.
2.REDUCEREA CERERII,
 atunci când, sub influenţa unuia
sau a mai multor determinanţi,
la fiecare preţ al produsului,
cantitatea cerută scade.
FUNCŢIA CANTITĂŢII CERUTE

Funcția care descrie pe care cumpărătorii sunt capabili și dornici să o cumpere se
poate exprima conform relației:
unde:
cantitatea cerută bunului x;
prețul bunului respectiv;
ceea ce înseamnă că, în condițiile în care ceilalți factori sunt constanți, cantitatea
cerută din bunului x depinde de prețul bunului x.
Ecuația cererii în funcție de preț este reprezentată în relația:
unde:
cantitatea cerută a bunului x;
prețul bunului x;
(constantă) consumului autonom (ce nu depinde de nivelul prețului);
(constantă) panta curbei cererii (coeficientul de elasticitate a în funcție de preț).
Semnul minus în fața lui b exprimă matematic legea cererii, reflectând relația invers
proporțional dintre cantitatea cerută și prețul unui bun.
ELASTICITATEA CERERII Formulele de calcul:

 exprimă sensibilitatea cererii
la modificarea preţului sau a
unei condiţii a cererii.
unde:
∆C – proporția modificării cantității cerute;
- cantitatea cerută inițial;
 arată gradul, fracţiunea sau
∆P – proporția modificării prețului;
procentul modificării cererii
- prețul inițial
în funcţie de schimbarea
preţului sau a altei condiţii a
cererii.
FORMELE CERERII
• Cerere elastică
Ecp > 1
• Cerere inelastică
Ecp < 1
• Cerere cu elasticitate unitară
Ecp = 1
• Cerere perfect elastică Fig.1. Tipuri de cerere în funcţie de gradul de elasticitate
Ecp = ∞
FACTORII CARE DETERMINĂ
ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE

PREŢ:
 Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în

bugetul total al unei familii
 Gradul de substituire a bunurilor
 Gradul necesităţii în consum
 Durata perioadei de timp de la modificarea preţului

Oferta: esenţă, factorii definitorii, elasticitatea cererii
OFERTA
 Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un
vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată la un anumit
preţ.
 Oferta se poate exprima în următoarele moduri:
 tabel, grafic
Legea generală a ofertei: Factorii de influienţă:
 a) Cresterea pretului  costul producţiei;

determina cresterea cantitatii  preţul altor bunuri;
oferite;  numărul firmelor care produc
acelaşi bun;
 b) Reducerea pretului  taxele şi subsidiile;
determina reducerea cantitatii  previziunile privind evoluţia
oferite presupunind ca ceilalti
preţului;
factori care determina
modificarea ofertei nu se  evenimentele social-politice şi
schimba. naturale.
MODIFICAREA OFERTEI
Oferta poate creşte
sau poate să se reducă
în raport cu cantitatea oferită
iniţial la un nivel dat al preţului.
Preț unitar Cantitatea oferită inițial Ofertă mărită (O1) Ofertă scăzută(O2)
(O0) unit./săpt. unit./săpt.
unit./săpt.
30 140 150 130
25 120 130 110
20 100 110 90
15 80 90 70
10 60 70 50
5 40 50 30
FUNCŢIA CANTITĂŢII OFERITE

ELASTICITATEA OFERTEI
Elasticitatea ofertei
exprimă dimensiunile
sau gradul modificării
ofertei în funcţia de
schimbarea preţului sau
a oricării din condiţiile
ofertei.
ELASTICITATEA OFERTEI–EXEMPLU DE CALCUL

FORMELE OFERTEI
 Ofertă elastică Eop > 1
 Ofertă inelastică Eop < 1
 Ofertă cu elasticitate unitară Eop = 1
 Ofertă perfect elastică Eop = ∞

 Ofertă perfect inelastică Eop = 0
Fig.2. Tipuri de ofertă în funcţie de gradul de elasticitate

FACTORII CARE DETERMINĂ ELASTICITATEA

OFERTEI ÎN FUNCŢIE DE PREŢ:
 Costul productiei
 Posibilitatile de stocare a bunurilor
 Costul stocarii
 Perioada de timp de la modificarea pretului

PREŢUL DE ECHILIBRU
 Preţul de echilibru reprezintă acel preţ la care cantitatea cerută este egală
cu cantitatea oferită.
 Preţul de echilibru pote fi determinat prin metoda funcţională,
tabelară şi grafică.
Teoria comportării consumătorului
TEORIA COMPORTĂRII CONSUMATORULUI:
Teoria comportării consumatorului: se ocupă cu studiul

cererii pe piața bunurilor. În cadrul acestei teorii este
analizată utilitatea consumatorului, exprimată prin
cantitatea tuturor bunurilor pe care el le cumpară într-o
anumită perioadă. La aceasta, preferințele și curbele de
indiferență joacă un rol foarte important.
SCOPURILE DE BAZĂ ȘI ETAPELE TEORIEI COMPORTĂRII CONSUMĂTORULUI:
În centrul teorie comportării consumătorului se află

utilitatea economică, iar consumătorul este privit ca un
centru de decizii bazate pe preferințele sale ca ființă
individuală, socială, afectivă și rațională. Teoria comportării
consumătorului studiază procesul logic de decizie prin care
consumătorul caută să obțină maximum de avantaj
pornind de la preferințele proprii, resursele de care
dispune și condițiile pieței.

COMPORTAMENTUL CONSUMĂTORULUI CUPRINDE 2 SCOPURI DE BAZĂ:
 Constă în a explica mai profund legea generală a cererii.
 Constă în faptul de a ne clarifica cum consumătorii își

eliberează venitul său pentru procurarea diferitor
mărfuri și servicii și de ce consumătorii în timpul
cumpărării dau prioritate unui set de servicii și mărfuri.
COMPORTAMENTUL CONSUMĂTORULUI PE PIAȚĂ ESTE MAI

BINE DE PRE-CĂUTAT ÎN 3 ETAPE:
 Preferințele consumătorului.
 În faptul că consumătorii tot timpul se întâlnesc cu

limitele de buget, adică consumătorii au un venit limitat
pe un termen fixat oarecare și reieșind din prețul
mărfurilor și serviciilor noi (consumătorii) putem
procura de pe piață un set limitat.
 Noi trebui să îmbinăm preferințele consumătorului cu

limitele de buget și să determinăm alegerea de consum
cu scopul îndestulării maxime a cerințelor noastre.
UTILITATEA ECONOMICĂ, DELIMITĂRI

CONCEPTUALE
Modelul de analiză a comportamentului consumătorului
pornește de la definiția funcției ”obiectiv”.Funcția
”obiectiv” ai oricărui individ rațional este satisfacerea
maxim posibilă a nevoilor sau altfel spus maximizarea
efectelor utile prin minimizarea eforturilor. În cazul
consumătorului rațional, aceasta se deduce prin
maximizarea satisfacției totale pe care oamenii speră să o
obțină prin consumul diverselor bunuri sau servicii. În
economie satisfacția scontată a se obține prin consumul
bunurilor sau utilizarea serviciilor este desemnată prin
termenul generic de utilitate.
UTILITATEA POATE FI MĂSURATĂ
CONFORM URMĂTOARELOR
ACCEPȚIUNI:
 Accepțiunea cardinală conform căreia fiecărei doze

consumate i se poate atribui un număr cardinal ca
măsură a utilității.
 Accepțiunea ordinală conform căreia utilitatea nu poate
fi măsurată cu precizie. Adepții acestei concepții au
demonstrat că de fapt nici nu este important să măsurăm
utilitatea în condițiile în care ceea ce ne interesează este
practic ierarhizarea preferințelor în raport cu nivelul
satisfacției totale așteptate a se obține.
DEOSEBIM URMĂTOARELE FORME ALE UTILITĂȚII:
 Utilitatea totală arată care este satisfacția totală sau

plăcerea pe care o persoană anticipează să o obțină prin
consumul unei anumite cantități sau doze dintr-un bun.
Utilitatea totală are următoarea formulă de calcul ;
 Utilitatea marginală reprezintă satisfacția suplimentară
pe care speră să o obțină un consumător prin consumul
unei unități sau doze suplimentare dintr-un bun, ceilalți
factori fiind presupuși constanți.; unde reprezintă
cantitatea consumată a unui bun
De exemplu evoluția utilității totale și utilității marginale și reprezentarea lor

grafică poate fi analizată având la bază următorul tabel :
Nr. de ore la calculator Utilitatea scontată a se obține Utilitatea Marginală
0 0 -
1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
7 28 -2
35
12
30
10
25
8
20 Utilitatea 6
15 Totală Utilitatea
4
10 Marg
2
5
0
0
-2 0 1 2 3 4 5 6 7
0 1 2 3 4 5 6 7
-4
PREFERINȚELE CONSUMĂTORULUI.
Teoria comportări consumătorului se începe cu analiza a 3

axiome de bază ce descriu preferințele consumătorului față
de un set de mărfuri și servicii contra altui set. Aceste
axiome sunt valabile pentru majoritatea consumatorilor.
Prima presupunere (axiomă) se încheie în faptul că

preferințele consumătorilor deja sunt formate, se are în
vedere că consumătorul poate dirija și consuma toate
seturile de mărfuri și servicii.
A doua axiomă se încheie în faptul că preferințele sunt

tranzitive. Tranzitive înseamnă că consumătorul dacă
preferă setul A de mărfuri setului B, iar setul B setului C,
atunci el preferă și setul A setului C.
A treia axiomă menționează că toate mărfurile sunt bune și

dorite și lăsând într-o parte prețul consumătorul
întotdeauna se va strădui să cumpere mai multe mărfuri
decât mai puține.
În raport cu criteriul bunurilor consumate cele mai

importante preferințe sunt:
 Bunurile substituibile;
 Bunurile complementare;
 Bunurile rele sau nocive;
 Bunurile neutre;
BUNURILE PERFECT SUBSTITUIBILE

Bunurile perfect substituibile desemnează acea categorie de
bunuri care pot fi înlocuite în consum fără ca acest fapt să
afecteze nivelul utilității totale. Utilitatea totală este aceeași în
cazul acestui model teoretic al perfectei substituibilități și este
respectiv egală pentru cazurile comune de substituibilitate.
BUNURILE PERFECT Teoria comportării consumătorului
COMPLEMENTARE
Bunurile perfect complementare desemnează acea
categorie de bunuri care se completează în consum pentru a
permite atingerea nivelului de satisfacere așteptată. Aceste
bunuri se consumă în proporții care nu trebuie să fie
neapărat egale. Exemple tipice de bunuri complementare
care sunt consumate în proporții fixe 1/1 sunt numitele
bunuri pereche.
PREFERINȚELE PENTRU BUNURILE

RELE
Bunurile rele se numesc acele bunuri pe care
consumătorul nu le dorește pentru că îi pot fi în anumite
condiții nocive. În cazul bunurilor rele preferințele se
ilustrează grafic printr-un model liniar de drepte cu pantă
pozitivă.
PREFERINȚELE PENTRU BUNURILE

NEUTRE
Dacă consumătorului îi este indiferent cât consumă
dintr-un bun oarecare X, dar dacă el este interesat în
dobândirea unei cantități precise din bunul Y, atunci harta
curbelor de indiferență va fi descrisă printr-un set de linii
orizontale paralele cu axa OY.
Curbele de indiferență reflectă forma grafică a alegerilor

realizate de consumători în baza unor programe de consum.
Curba de indiferență este trasată pe un grafic ale cărei axe măsoară
cantitățile din diferite bunuri consumate. Punctele curbei indică
toate combinațiile posibile dintre cele 2 bunuri X și Y care procură un
consumător dat și oferă o satisfacție identică, aceeași utilitate totală.
CURBELE DE INDIFERENȚĂ AU URMĂTOARELE

PROPRIETĂȚI:
 O curbă de indiferență mai înaltă (sus-dreapta) exprimă un
nivel de utilitate mai mare.
 Curbele din cadrul aceleași familii de curbe de indiferență nu se
intersectează niciodată.
 Ele nu pot lua forma unor cercuri concentrice.
 Acele curbe în care se respectă axiomele preferințelor au forme

convexe cu înclinație negativă sau descrescătoare de substituire
a bunurilor.
 Curbele de indiferență sunt descrescătoare și pot avea 3 tipuri
de forme:
- Concavă
- Convexă
- Liniară.
Constrângerea bugetară arată care este ansamblul

cominațiilor, bunurilor pe care un consumator poate să-și
permită să le consume în limita venitului de care dispune și
în raport cu prețurile practicate la un moment dat pe piață
reprezintând prețul bunului x și y.
Ecuația liniei bugetului are forma
Pentru a transpune în formă grafică ecuația linie bugetului este necesar de
parcurs următorii pași.
1)Determinarea punctelor de intersecție ale celor două axe. Astfel vom avea ;
Unde: X – cantitatea maximă care poate fi procurată pentru bunul x în limita
venitului disponibil și în raport cu prețul bunului x. Y – cantitatea maximă care
poate fi procurată din bunul y în limita venitului disponibil și în raport cu prețul
bunului Y.
2) Se stabilește panta liniei bugetului în acest sens se remarcă faptul că ecuația
liniei bugetului poate fi rescrisă astfel încât să ajungem la o ecuație de tipul
Panta liniei bugetului este dată de raportul prețurilor celor 2 bunuri.
Alegerea consumătorului sau echilibrul consumătorului.
În general oamenii au multiple și variabile preferințe pentru

satisfacerea cărora nu dispun însă decât de cantități limitate de
resurse.
Se poate evidenția că pentru maximizarea utilității totale
consumătorii vor alege la un moment dat acea combinație
optimă care le v-a satisface simultan preferințele și posibilitățile.
Geometric acest lucru se va produce acolo unde preferințele
descrise prin harta curbelor de indiferență vor întâlni
posibilitățile ilustrate de linia bugetului. Punctul în care această
joncțiune se va produce este denumit în microeconomie punct de
echilibru al consumătorului
Echilibrul consumătorului se atinge acolo unde una dintre curbele

de indiferență este tangentă la linia bugetului. Din punct de vedere
analitic, condiția de echilibru a consumătorului este ca raportul
utilităților marginale ale celor 2 bunuri care reflectă preferințele
consumătorului să fie egal cu raportul prețurilor celor 2 bunuri ca
expresie a constrângerilor căror trebuie să le facă față consumătorul
𝑈𝑚𝑔𝑥 𝑃𝑥 𝑈𝑚𝑔𝑥 𝑈𝑚𝑔𝑦

= 𝑠𝑎𝑢 =
𝑈𝑚𝑔𝑦 𝑃𝑦 𝑃𝑥 𝑃𝑦
Scăderea venitului disponibil dacă pornim din nou dintr-o

situație de echilibru stabil atinsă intr-un punct oarecare de
exemplu E2(X2Y2) și dacă presupunem acum că la momentul
T1 venitul disponibil al acestui consumător scade,
atunci V2 >V1 respectiv X1<X2 și Y1<y2 dar panta liniei
bugetului rămâne aceeași deoarece preferințele
consumătorului rămân aceleași rezultă că vom asista la o
deplasare a liniei bugetului în stânga perfect paralel cu linia
originală a bugetului și implicit la atingerea unui alt punct de
echilibru E1(X1Y1) acolo unde această nouă linie a
bugetului întâlnește curba de indiferență având cel mai înalt
nivel de satisfacție posibil.
Teoria producției
TEORIA PRODUCȚIEI
Procesul de producție în cadrul firmei.
Pentru a avea succes în condițiile economiei de piață,
agenții economici trebuie să cunoască cât mai bine cum are
loc procesul de producție în cadrul întreprinderii.
Comportamentul producătorului se reflectă atât în
procesul de producție cât și în procesul de desfacere a
produselor și prestare a serviciilor.
Procesul de producție în cadrul întreprinderii prezintă o
succesiune de activități prin care materiile prime și
materialele trec în mod organizat pe fluxul tehnologic pentru
a fi transformate în semifabricate sau produse finite. În
ansamblu procesul de producție poate fi caracterizat ca o
corelație între întrări și ieșiri.
Teoria producției
Procesul de producție în cadrul firmei.
Intrări Firma Ieșiri

Teoria producției
Nivelul ieșirilor este condiționat de coeficientul de

transformare valorificare a factorilor de producție, la
rândul său gradul de valorificare a factorilor de producție
depinde de particularitățile procesului tehnologic, ultimul
caracterizează interacțiunea elementelor factorilor de
producție.
Din punct de vedere al ponderii elementelor factorii de
producție deosebim tehnologii:
a) Cu capital intensiv ce condiționează un consum mai
mare de capital.
b) Care solicită o muncă intensivă, adică condiționează
un consum mai pronunțat de forță de muncă.
CLASIFICAREA FOCTORILOR DE
PRODUCŢIE
Factorii de producţie
Tradiţionali Neofactori
Munca Natura Capitalul Abilitatea

întreprinzătorului PTŞ Informaţia
STRUCTURA CAPITALULUI
Capital
Monetar Uman Tehnic

STRUCTURA CAPITALULUI TEHNIC
Capitalul tehnic
Circulant Fix
(materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, produse în acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri
curs de execuţie) care se consumă integral într-un singur ciclu de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la
de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. intervale mari de timp (maşini, utilaje, echipament, clădiri
etc.)
)
Pe parcursul utilizării capitalul fix este supus uzurii:
Uzura fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare,
ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală – pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al
utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de
termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a fi amortizat
complet (ca rezultat a PTŞ).
Recuperarea valorii capitalului fix are loc prin intermediul procedurii

de amortizare.
Amortizarea – expresia valorică a uzurii capitalului fix, inclusă în
preţul bunului gata.
Venitul ce corespunde amortizării este scutit de impozite. Amortizarea
se realizează în baza normativelor fixate de stat.
PROPRIETĂŢILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE:
 Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a

se împărţi în unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi
afectată calitatea factorului de producţie.
 Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi
dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de
producţie.
 Complimentaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc
raporturile cantitative ale
 factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit
bun economic.
 Substituibilitatea reprezintă posibilitatea de a înlocui o cantitate
dată dintr-un factor de producţie printr-o cantitate determinată
dintr-un alt factor, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al
producţiei.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE.
FUNCŢIA DE PRODUCŢIE.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod

specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub
aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-calitativă;
atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Procesul de
producţie presupune transformarea resurselor (capital,
echipamente, muncă, pământ, informaţii) în produse sau
servicii. Pe baza obiectivelor legate de eficienţă,
întreprinderea stabileşte regulile de bază referitoare la modul
în care organizaţiile trebuie să combine resursele. Aceste
obiective se împart în două categorii mari:
1) minimizarea costurilor de realizare a unui anumit
nivel de producţie;
(2) maximizarea producţiei realizate cu anumite costuri.
Funcţia de producţie reprezintă legătura dintre combinaţia de resurse
utilizate şi nivelul producţiei posibil de realizat, utilizând un anumit tip
de proces tehnologic.
Funcţia de producţie reprezintă un tabel, o funcţie sau un grafic,
exprimând nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut cu o
anumită combinaţie de resurse, în condiţiile unui anumit proces
tehnologic. De aceea putem spune că nivelul producţiei este în funcţie
de cantităţile de resurse utilizate, adică:
Q = f(X1, X2, ..., Xn)
în care:
Q = nivelul producţiei
X1, X2, ..., Xn = totalitatea resurselor utilizate în procesul de
producţie.
Pentru a simplifica analiza, vom considera că un anumit
produs poate fi realizat utilizând una sau două resurse,
oprindu-ne la cele mai importante şi anume munca şi
capitalul.
Prin urmare:
Q = f (K,L)
în care:
K - consumul de capital;
L - consumul de muncă.
Atunci când se analizează un anumit proces de
producţie, este bine să se utilizeze clasificarea resurselor în
fixe şi variabile.
 Resursele fixe sunt acelea al căror nivel de utilizare nu
poate fi schimbat într-un interval scurt de timp.
 Resursele variabile sunt acelea al căror nivel de utilizare
poate fi modificat într-un interval scurt de timp, pentru a
răspunde necesităţilor procesului de producţie.
În funcţie de clasificarea de mai sus, economiştii fac
distincţie între perioada scurtă şi perioada lungă.
Perioada scurtă de producţie este definită de
economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care
cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant.
Perioada lungă este intervalul de timp în care toţi
factorii de producţie sunt consideraţi variabili.
Teoria producției
FUNCȚIA DE PRODUCȚIE ARE URMĂTOARELE
PARTICULARITĂȚI:
1) În scopul măririi volumului de producție poate fi

sporit un factor de producție (de exemplu munca) ceilalți
factori rămânând constanți, însă factorul variabil poate fi
modificat numai până la o anumită limită depășirea acestei
limite va condiționa micșorarea volumului de producție.
2) Aceeași cantitate de produs sau un volum mai mare
de produse poate fi obținut substituind factorii de producție
(de exemplu munca cu capitalul) însă această substituire
este limitată. Depășirea acesteia va cauza micșorarea
volumului de producție.
3) Modificările factorilor de producție sunt mai elastice
în perioadă lungă.
Teoria producției
PROCESUL DE PRODUCȚIE CU UN FACTOR VARIABIL (PERIOADĂ

SCURTĂ)
Perioada scurtă de producție este definită ca fiind

intervalul de timp în care cel puțin un factor de producție
nu se modifică, este constant. Funcția de producție va
reflecta în această perioadă contribuția fiecărei unități din
factorul variabil la obținerea producției sau va reflecta cât
de mare este producția care se poate obține în condițiile
modificării unui factor de producție.
Teoria producției
INDICATORII MICROECONOMICI UTILIZAȚI
SUNT:
 Produsul total Q obținut în urma utilizării factorilor de producție și

exprimă cu ajutorul funcției de producție în care un factor este
variabil și ceilalți sunt constanți.
 Produsul mediu APL care este obținut ca raport între produsul total
și factorul de producție variabil.
 Produsul marginal este definit ca produsul total adițional obținut ca

urmare a folosirii unei unități suplimentare de factori de producție.
Unde Q– schimbare în produsul total.

L ,K – schimbare în factorul muncă și capital.
Deoarece în perioada scurtă doar factorul muncă este variabil apare întrebarea, câte persoane poate și
trebuie să angajeze întreprinderea ca procesul de producție să decurgă normal, iar rezultatul final să
fie satisfăcător pentru întreprinderea. Pentru a răspunde la această întrebare vom folosi următorul
tabel:
Kapital (K) Capitalul uman Volum de Produsul Produsul
(L) producție (Q) mediu al marginal al
muncii (APL) muncii
(MPL)
40 0 0 0 0
40 1 5 5 5
40 2 25 12.5 20
40 3 55 18.3 30
40 4 75 18.8 20
40 5 90 18 15
40 6 103 17.2 13
40 7 107 15.3 4
40 8 107 13.4 0
40 9 103 11.5 -4
40 10 950 9.5 -8
40 11
40 12
𝑄 ∆ 𝑄 𝑄 2 −𝑄 1 5 − 0
𝐴𝑃 𝐿 = ; 𝑀𝑃 𝐿 = = = =5 ; ∆ L=1
𝐿 ∆ 𝐿 𝑃 2 − 𝑃1 1− 0
În baza datelor din tabel pot fi facute următoarele
concluzii:
 atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce
mai mare, produsul marginal al factorului variabil se
măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă
din ceîn ce mai mică, produsul marginal descreşte.
 Când produsul total scade, produsul marginal este
negativ.
 Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o
tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului
marginal, iar de la un anume punct începe să scadă.
DINAMICA PRODUSUL TOTAL,
MARGINAL ŞI MEDIU POATE FI
REPREZENTATĂ GRAFIC
Dinamica produsul total, marginal şi mediu poate fi reprezentată grafic (fig.5.).
Figura 5. Curbele producţiei totale, productivităţii medii şi marginale.

Costul de producție
COSTUL DE PRODUCȚIE
Costul de producție reprezintă o problematică importantă

la nivel microeconomic care în condițiile economiei de
piață stă la baza deciziei antreprenorului pentru producerea
și oferta anumitor bunuri materiale și servicii. Expresia
bănească a consumurilor factorilor de producție utilizați
pentru producerea și desfacerea bunurilor economice se
numește cost de producție.
CARACTERIZAREA COSTURILOR ARE LA BAZĂ 2 PARAMETRI:

1)Structura costurilor evidențiază elementele componente ale acestora, ponderea pe care
o ocupă fiecare element in totalul cheltuielilor precum și tendințele manifestate în
evoluția fiecărei categorii de cheltuieli. În funcție de natură economică a cheltuielilor
structura costurilor cuprinde următoarele elemente.
 Cheltuieli cu factori materiali de producție care mai sunt denumite cheltuieli materiale
și reprezintă expresia bănească a consumului de capital fix și circulant.
 Cheltuieli cu forța de muncă care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu
plata salariilor cu atribuții la asigurările sociale și cu atribuții la fondurile de șomaj.
 Cheltuieli de regie includ cheltuielile cu chirie, încălzitul, iluminatul etc.
2) Mărimea costului se determină prin însumarea mărimii absolute a cheltuielilor din care
sunt alcătuite și se determină:
 Pe unitate de produs
 Pe întreaga producție realizată.
COSTUL DE PRODUCȚIE ÎN PERIOADĂ SCURTĂ.

Costul de
producție
Costul Costul Costul

Total Mediu Marginal
Fix (FC) Fix(AFC)
Variabil
Variabil (AVC)
(VC)
Total
(ATC)
În perioada scurtă de timp costurile de producție

corespund unui anumit model care poate fi explicat cu
ajutorul legii productivității marginale descrescânde. În
această perioadă munca este considerată un factor variabil
iar capitalul constant. În perioada scurtă de timp pentru a
produce mai mult sau mai puțin putem doar varia factorul
muncă însa acesta trebuie să se modifice până la o anumită
limită. Începând cu nu anumit nivel al producție
cheltuielile variabile pot să crească iar cantitatea produsă
poate să scadă.
COSTURILE FIRMEI ÎN PERIOADĂ SCURTĂ SUNT:

1) Costul total reflectă ansamblul cheltuielilor efectuate de întreprindere pentru obținerea și
desfacerea unui anumit volum de producție. În funcție de relația dintre elementele de cheltuială
și dinamica producției, costul global se împarte în :
a) Costuri Fixe (Fc) care reflectă cheltuielile efectuate de întreprindere care nu se modifică
atunci când se modifică volumul producției, cu alte cuvinte costurile fixe reprezintă acea parte a
cheltuielilor pe care o întreprindere le face indiferent de volumul producției realizat, fie chiar
dacă acesta (volumul producției) se reduce până la 0.
Costurile fixe includ:
- cheltuielile de administrare și chirie
- combustibil pentru încălzit
- energie pentru iluminat
- amortizarea clădirilor
- dobânzile
- asigurările
b) Costurile variabile (Cv) acelea cheltuieli mărimea cărora se modifică în funcție de volumul
producției și anume cu cât este mai mare volumul producției cu atât este mai însemnată această
categorie de cheltuieli. Din costurile variabile fac parte cheltuielile pentru materia primă și
materiale, apa, combustibilul și energia pentru producție, salariile personalului productiv etc.
Costurile variabile se modifică în sensul evoluției producției dar nu în aceeași măsură, astfel
costurile variabile pot fi cu o proporționalitate constantă, cu o proporționalitate crescândă și cu
o proporționalitate descrescândă.
Costul total (Tc) constituie astfel suma costurilor fixe și

variabile, fluctuațiile costului total reproduc de regulă
evoluția costului variabil
Costul mediu sau unitar reprezintă costurile unei unități de

producție, el poate fi:
a) Mediu fix ce se determină ca raport între costul fix și volumul de
producție obținut (AFC)
b) Costul mediu variabil se calculează ca raport între costul de

variabil și volumul de producție
c) Se calculează ca raport dintre costul total și volumul producției

atât la nivel de întreprindere cît și de ramură sau ca sumă a costului
mediu fix și a costului mediu variabil.
D) Costul marginal constituie sporul de cost necesar pentru

obținerea unei unități suplimentare de produs, el se determină prin
raportul dintre creșterea costului total și creșterea producției întrucât
costul fix marginal rămâne același, schimbarea costului total
marginal este condiționată de evoluția costului marginal variabil .
Curbele costurilor totale generează curbele costurilor medii
și marginale astfel costul mediu total se reduce o dată cu
creșterea producției, costul mediu variabil și costul mediu
total se reduc după care cresc o dată cu creșterea
producției. Costul marginal se comportă similar
intersectând curbele costului variabil mediu și total mediu
în punctele de minim ale acestora. Deoarece diferența
dintre costul total și costul variabil este costul fix, evoluția
costului total este dată de cea a costului variabil însă
decalată, astfel punctul de minim al costului mediu variabil
se va atinge pentru nivelul ale producției mai mici decât
cele pentru care costul mediu total este minim. Costul
marginal își atinge primul punct de minim după care este în
permanentă creștere.
ÎN CONCLUZIE PUTEM MENȚIONA URMĂTOARELE:
a) Atunci când curba costurilor marginal se află sub

curbele costurilor medii aceste din urmă scad;
b) Atunci când curba costurilor marginal intersectează

curbele costurilor medii, acestea din urmă înregistrează
o valoare minimă, întâi costul mediu variabil apoi
pentru o producție mai mare costul mediu total.
Concurența: esență, tipuri
FORMAREA PREȚURILOR PE PIEȚELE CU

CONCURENȚĂ PERFECTĂ
1. Concurența: esența, tipuri.
2. Piața cu concurență pură și perfectă.
3. Reglementarea prețurilor de către stat.

CONCURENȚA: ESENȚĂ, TIPURI.
Concurența reprezintă un comportament specific interesat

al unor subiecți de proprietate care pentru a-și atinge
obiectivele intră în raporturi de cooperare și confruntare cu
ceilalți. Ea este o manifestare a liberei inițiative.
TRĂSĂTURILE ALE CONCURENȚEI

În concurență fiecare acționează din interes. De exemplu,
cumpărătorul ”aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu prețul cel mai
mic, calitatea cea mai bună, condițiile de livrare a bunurilor de
consum și factorii de producție cele mai favorabile, etc.
Vânzătorii se întrec între ei pentru ”banul clientului” pentru a
atrage cumpărători câți mai mulți, cu forță economică ridicată,
stabili în achiziții, receptivi la preț și alte favorabilități. Din
această competiție, în mod normal și ca regulă ies învingători cei
mai buni. Premisa existenței concurenței este libertatea prețului.
În toate țările sunt în vigoare reglementări juridice privind
regulile desfășurării concurenței, sancțiunile care se aplică celor
care le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze și să
aplice măsurile punitive. În lipsa supravegherii și reglementării,
concurența se poate autodistruge.
FACTORII CARE DETERMINĂ AMPLOARE

CONCURENȚEI.
 Numărul și puterea economică a agenților și cererii ofertei;
 Gradul de diferențiere a ofertei și preferințelor;
 Gradul de transparență a pieței;
 Măsura în care societatea, mediului economic, social, politic, cultural,

sunt capabile să stimuleze inițiativa, creativitatea, riscul, spiritul de
competiție dar și de cooperare;
 Reglementările privind intrarea/ieșirea de pe o anumită piață;
 Gradul de substituibilitate și complementaritatea a bunurilor

economice;
 Mărimea veniturilor și mecanismele prin care acestea se obțin;
 Nivelul de dezvoltare economică, cultural – spirituală și morală a

membrilor societății;
 Ca orice competiție și concurență se desfășoară pe vaza anumitor
reguli.
FUNCȚIILE CONCURENȚEI
a) Stimulează progresul general: ea incită la inovație și creativitate care favorizează
creșterea eficienței, economisirea resurselor, satisfacerea mai bună a nevoilor;
b) Diferențiază agenții economici: îi favorizează pe cei creativi, abili
întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenții
imobili, conservatori; ea salubrizează viața economică.
c) Uneori duce la diferențierea și diversificarea ofertei, la reducerea costurilor și
chiar a prețurilor de vânzare.
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună și mai
ieftină și îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluții pentru a-
și lărgi piața.
e) Când este necorespunzător reglementată și supravegheată concurența se poate
transforma în contrariul său generează:
 Risipa de resurse;
 Conduce la concentrarea exagerată a forței economice;
 Poate deprecia calitatea bunurilor marfare;
 Îl defavorizează pe consumător;
MIJLOACE FOLOSITE ÎN CONCURENȚĂ:

 Mijloace economice (reducerea costurilor, creșterea
calității, diversificarea și reînnoirea sortimentului,
publicitatea, acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar
în unele situații chiar reducerea prețurilor sub cele ace
concurenților).
 Extraeconomice (obținerea de informații privind
activitatea concurenților, sponsorizarea unor activități
social-culturale, spionajul economic, iar în cazuri limită,
corupția, șantajul, boicotul sau chiar violența deschisă).
Piața cu concurență pură și perfectă
PIAȚA CU CONCURENȚĂ PURĂ ȘI

PERFECTĂ
Piața cu concurență pură și perfectă – reprezintă modelul
teoretic, o situație ideală imaginată de către școală
neoclasică și de către Adam Smith, prin care se urmărește
evidențierea virtuților intrinseci ale ”mâinii invizibile ” ca
cel mai bun mecanism de funcționare și reglare a
economiei.
CARACTERISTICELE PIEȚEI CU
CONCURENȚĂ PERFECTĂ:
1. Atomicitatea pieței. Producătorii (vânzătorii) și
cumpărătorii sunt primitori de preț.
2. Omogenitatea perfectă a bunurilor care fac obiectul
tranzacțiilor pe respectiva piață.
3. Intrarea – ieșirea liberă de pe piață.
4. Transparența pieței.
5. Factorii de producție au mobilitate perfectă.
În condițiile concurenței perfecte echilibrul se realizează

în condițiile în care cantitatea oferită este egală cu
volumul ofertei.
Dacă oferta este redată de ecuația , iar cererea , prețul de
echilibru v-a corespunde condiției:
La acest nivel al prețului volumul ofertei este egală cu
volumul cererii.
Prețul de piață ce depășește nivelul de echilibru generează
exces de ofertă; prețul de piață situat sub prețul de
echilibru generează deficit.
DEVIERI DE LA SITUAȚIA DE ECHILIBRU
După intervalul la care este raportat și la capacitatea și

modul de acțiune al agenților economici, se disting:
echilibru instantaneu (pe termen foarte scurt), echilibru pe
termen scurt și echilibru pe termen lung.
Echilibrul pe termen foarte scump (instantaneu) există
atunci când cererea se modifică iar oferta este rigidă, fixă,
pentru că producătorii nu au nici o posibilitate de a o
modifica.
ECHILIBRUL FIRMEI CONCURENȚIALE ÎN

PERIOADA SCURTĂ DE TIMP
Prețul de echilibru pentru o firmă concurențială este impus de
piață, respectiv firma primește acest preț fără a avea
posibilitatea de o linie paralelă cu axa OQ. Prețul de echilibru
va exclude de pe piață firmele a căror preț mediu AC depășește
prețul de piață și va stimula creșterea ofertei de firmelor cu
costuri AC mai mici decât prețul de echilibru, diferența dintre
preț și costul mediu constituind profitul economic al acestor
firme.
Echilibrul firmei pe termen lung
Cum condiția CTM = costul marginal se realizează la nivelul

minim al CTM, se poate considera că pe termen lung, firma în
concurență perfectă obține doar profit normal.
REGLEMENTAREA PREȚURILOR DE
CĂTRE STAT
Ipoteza formării libere a prețurilor este o etapă
necesară pentru a înțelege funcționarea de
principiu a pieței. În orice economie sunt și situații
în care formarea liberă a unor prețuri, exclusiv sub
incidența ”mâinii invizibile”, nu este încă posibilă
ori, probabil, nici oportună. În consecință, chiar și
în cele mai liberale economii au loc intervenții ale
statului în domeniul prețului:
1. Prin intermediul prețurilor, statul își asigură o parte substanțială

din impozite și taxe. Mărirea TVA, a accizelor vor aduce
majorarea încasărilor bugetare, dar și prețurilor, deși nu au aceeași
proporție.
2. Sunt situații când producătorii din anumite ramuri sunt greu
afectați de concurența externă sau de anumite fenomene naturale
și, ca atare, trebuie protejați.
3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea consumului
anumitor bunuri (bunurile de merit) sau, din contra, să inhibe
consumul altora.
4. Sunt anumite categorii ale populației, cu venituri mai scăzute, care
trebuie sprijinite pentru a-și asigura un minim de subzistență,
prevenind astfel apariția unor probleme sociale dificile ș.a.m.d.
Aceasta sunt doar câteva argumente pe care administrațiile publice
– dar și o parte a societății civile – le invocă pentru ca statul să se
implice în domeniul prețurilor, care sunt, de altfel, instrumentul
economic care sensibilizează la cel mai înalt grad toate categoriile
de interese.
Modalitățile de intervenție a statului în

domeniul prețurilor pot fi grupate în:
a) intervenție indirectă;
b) intervenție directe.
a) Intervenția indirectă a statului în domeniul prețurilor

se bazează pe ipoteza că prețurile sunt libere și formate
sub incidența raportului dintre cerere și ofertă. În
consecință, statul poate influența evoluția prețurilor
acționând, după caz, asupra ofertei sau cererii sau a
ambelor, pe care, în funcție de situație, le inhibă sau le
stimulează.
b) Intervențiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor

plafoane de prețuri, diferite de nivelul de echilibru;
 plafoane maxime – peste care prețurile nu pot crește, pentru a-i
favoriza pe consumători.
 plafoane minime – sub care prețurile nu pot să scadă, pentru a-i
sprijini pe producători.
Echilibrul pe termen scurt apare atunci când cererea se

modifică dar oferta cunoaște modificări reduse, sub
incidența factorului muncă, a metodelor de marketing și a
indicilor de utilizare a capitalului fix (capacitații de
producție)
Echilibrul pe termen lung - atunci când se trece la o nouă
stare de echilibru, când toți factorii de producție sunt
variabili, ca urmare a intrării din industrie a unor firme,
ameliorării calitative și creșterii cantitative a capitalului
fix.
COMPORTAMENTUL FIRMEI PE PIAȚA CU
CONCURENȚĂ IMPERFECTĂ
1. Specificul concurenței imperfecte.
2. Formarea prețurilor pe piața monopolului pur
3. Formarea prețurilor pe piața cu concurență

monopolistică.
4. Formarea prețurilor pe piața oligopolului.

SPECIFICUL CONCURENȚEI IMPERFECTE
Concurența perfectă reprezintă numai una dintre extremele
structurii de piață. Alături de organizațiile perfect
concurențiale, pi piață coexistă alte trei tipuri de
organizații: cele aflate în concurență monopolistică,
oligopolul și monopolul pur, aceasta din urmă reprezentând
cealaltă extremă a structurii pieței.
O firmă perfect concurențială este acea care exercită un

oarecare control asupra prețului produselor sale.
FORMAREA PREȚURILOR PE PIAȚA
MONOPOLULUI PUR.
Monopolul pur se află față de concurența perfectă la
extrema opusă a structurii pieței. În situația monopolului
pur nu există concurență.
Monopolul este unicul ofertant de pe o anumită piață,
intrarea altor firme fiind restricționată legal sau pe alte căi.
Prin urmare, monopolul și ramura coincid. Monopolurile
pot fi proprietate de stat sau particulară. Deși monopolurile
dețin controlul întregii piețe, și poate astfel stabili prețul,
curba cererii îi limitează posibilitățile de vânzare și
veniturile.

Temele Microeconomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Temele Microeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CATEDRA SISTEME

Conf.univ.dr: SAVA LILIA

1. Piaţa: esenţă, caracteristici, tipuri

DEFINIȚII ALE PIEȚEI

PIAŢA: ESENŢĂ, CARACTERISTICI, TIPURI

ELEMENTELE DE BAZĂ ALE PIEȚEI

CEREREA SE POATE EXPRIMA ÎN URMĂTOARELE

LEGEA GENERALĂ A CERERII:

 b) Reducerea pretului unitar al unui bun determina cresterea

Modificarea cererii este de 2

FUNCŢIA CANTITĂŢII CERUTE

ELASTICITATEA CERERII Formulele de calcul:

• Cerere cu elasticitate unitară

• Cerere perfect elastică Fig.1. Tipuri de cerere în funcţie de gradul de elasticitate

ELASTICITATEA CERERII ÎN FUNCŢIE DE

 Ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în

 Gradul necesităţii în consum

 Durata perioadei de timp de la modificarea preţului

Legea generală a ofertei: Factorii de influienţă:

 a) Cresterea pretului  costul producţiei;

FUNCŢIA CANTITĂŢII OFERITE

ELASTICITATEA OFERTEI–EXEMPLU DE CALCUL

 Ofertă perfect elastică Eop = ∞

Fig.2. Tipuri de ofertă în funcţie de gradul de elasticitate

FACTORII CARE DETERMINĂ ELASTICITATEA

 Posibilitatile de stocare a bunurilor

 Perioada de timp de la modificarea pretului

TEORIA COMPORTĂRII CONSUMATORULUI:

Teoria comportării consumatorului: se ocupă cu studiul

SCOPURILE DE BAZĂ ȘI ETAPELE TEORIEI COMPORTĂRII CONSUMĂTORULUI:

În centrul teorie comportării consumătorului se află

 Constă în faptul de a ne clarifica cum consumătorii își

COMPORTAMENTUL CONSUMĂTORULUI PE PIAȚĂ ESTE MAI

 În faptul că consumătorii tot timpul se întâlnesc cu

 Noi trebui să îmbinăm preferințele consumătorului cu

UTILITATEA ECONOMICĂ, DELIMITĂRI

 Accepțiunea cardinală conform căreia fiecărei doze

DEOSEBIM URMĂTOARELE FORME ALE UTILITĂȚII:

 Utilitatea totală arată care este satisfacția totală sau

De exemplu evoluția utilității totale și utilității marginale și reprezentarea lor

Teoria comportări consumătorului se începe cu analiza a 3

Prima presupunere (axiomă) se încheie în faptul că

A doua axiomă se încheie în faptul că preferințele sunt

A treia axiomă menționează că toate mărfurile sunt bune și

În raport cu criteriul bunurilor consumate cele mai

 Bunurile rele sau nocive;

BUNURILE PERFECT SUBSTITUIBILE

PREFERINȚELE PENTRU BUNURILE

PREFERINȚELE PENTRU BUNURILE

Curbele de indiferență reflectă forma grafică a alegerilor

CURBELE DE INDIFERENȚĂ AU URMĂTOARELE

 Acele curbe în care se respectă axiomele preferințelor au forme

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul

Alegerea consumătorului sau echilibrul consumătorului.

În general oamenii au multiple și variabile preferințe pentru

Echilibrul consumătorului se atinge acolo unde una dintre curbele

𝑈𝑚𝑔𝑥 𝑃𝑥 𝑈𝑚𝑔𝑥 𝑈𝑚𝑔𝑦

Scăderea venitului disponibil dacă pornim din nou dintr-o

Procesul de producție în cadrul firmei.

Intrări Firma Ieșiri

Nivelul ieșirilor este condiționat de coeficientul de

Munca Natura Capitalul Abilitatea

Monetar Uman Tehnic