Simbolismul

European

Proiect realizat de Daria Spătaru, Alina

Staicu, Maria Prisecaru, Andreea Răghină
 Cuprins
• Introducere
• Simboplismul European
• Reprezentanții simbolismului european
• Simbolismul Românesc
• Reprezentanții simbolismului românesc
• Teme și motive
Intoducere
Definiție
• Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al
XIX-lea, ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor, a
impersonalităţii reci a parnasienilor1 şi a naturalismului.
Simbolismul European
• Primele semne ale unei noi mentalităţi estetice, modernismul, în
sensul său cel mai cuprinzător, apar în Franţa, în poezia lui
Baudelaire. Abia la 18 septembrie 1886, Jean Moréas publică în
suplimentul literar al ziarului „Le Figaro” o scrisoare intitulată „Le
Symbolisme”, devenită manifestul literar al noii mişcări. Acesta
propune numele curentului simbolist ce provine din grecescul
symbolon, care se traduce semn. Ulterior întemeiază împreună cu
Gustave Kahn revista „Le Symboliste”. Numele propus de Moréas
se va impune în faţa denumirii orientării moderniste lansate de grupa
lui Paul Verlaine. Şefii recunoscuţi ai şcolii simboliste sunt Verlaine
şi Mallarmé.
• Reprezentanţi de seamă ai curentului simbolist sunt: francezii Arthur
Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Jean Moréas; belgienii Emile
Verhaeren, M. Maeterlinck; germanii Stefan George, Rainer Maria Rilke;
spaniolii Rubén Dario, Antonio Machando şi italianul D’Annunzio.
Trăsături
• Simbolul este considerat elementul de bază al poeziei simboliste, element ce dă
şi numele curentului. Simbolul este doar un substituent ce înlocuieşte expresia
directă şi mediază cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei. În literatură,
simbolul a existat în toate epocile, însă simbolismul se diferenţiază de alte
curente prin faptul că are multiple semnificaţii în contextul poetic.
• De asemenea, la baza tehnicii simboliste stă sugestia, calea poetică de realizare
a simbolului şi de exprimare a corespondenţelor, a legăturilor ascunse dintre
lucruri, a stărilor vagi, nelămurite. Poeţii simbolişti nu descriu, ci comunică
senzaţii corespunzătoare unor stări sufleteşti. Aşadar, poezia despre corăbii,
mări, insule esxprimă tentaţia depărtării şi dorinţa de singurătate.
• Alte trăsături ale esteticii simboliste sunt: sinestezia, muzicalitatea şi înnoirea
orizontului tematic. Temele, motivele şi simbolurile specifice sunt: singurătatea,
reveria, toamna şi ploaia, oraşul, boala, moartea, decorul macabru, declinul,
culorile, parfumul, reosul, parcul, etc.
Trăsături
• Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii
exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia
obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
• Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie introducerea în
poezie a versului liber, însă nu toţi poeţii simbolişti au renunţat la versificaţia clasică
(Mallarme, Verlaine, Rimbaud). Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori
versul liber, care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale
sentimentului poetic (muzica interioară); Paul Verlaine: Muzica înainte de toate.
 Reprezentanți ai
Simbolismului European
 Charles Baudelaire (1821-1867)
• Este precursorul poeziei simboliste, întemeitorul poeziei
moderne franceze. El se situează la răspântia din care poezia
se desparte de romantism, alegând definitiv calea
modernismului. Baudelaire încalcă flagrant principiile
estetice ale epocii când conferă alt scop artei: explorarea
părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea
aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului.
• În mod deliberat, poetul caută o „estetică a profunzimilor”,
iar coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul,
oceanul, marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia)
apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează
stari de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd. În
vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale
erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci
avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici
vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.
 Corespunderi de Charles Baudelaire
„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.
Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii
-Iar altele bogate, trufașe, prihănite,
Purtând în ele-avaluri de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tămâia care cântă
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.”
(traducere de Al. Philippide)
Paul Verlaine (1844-1896)
• Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului.
Acesta acordă o importanţă deosebită efectelor muzicale
ale versurilor, rezultată din repetiţii de cuvinte, din
folosirea refrenului sau a vocalelor repetate în mod
obsedat, ca în Cântec de toamnă, care prin traducere nu-
şi poate păstra întregul efect muzical din textul original.
Poezia sa este constituită din întrebări neclare, visuri
inconştiente, tristeţi, aspiraţii, stări melancolice etc.
Spleen
de Paul Verlaine
Erau prea roşii trandafirii,
Prea neagră iedera pe ram.

Cad jertfă deznădăjduirii,

De cum te mişti, că nu te am.

Prea blând şi prea albastru cerul

Şi valurile-n larg prea verzi…

O frică m-a pătruns ca gerul,

Că fugi, te pierd şi că te pierzi.

Mă oboseşte merişorul,
Luciosul ilexului strai

Şi câmpul infinit ca dorul,

Dar nu şi tu, iubire, vai!
Stéphane Mallarmé (1842-1898)
• Un rol modelator pentru Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o
funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte linia de
continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia
începută de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze
o limbă a poeziei, mai exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
• Mallarmé a trecut printr o criza spirituală de mare intensitate în 1866,
din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit
Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi
Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile
cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.
 Briza marină de Stéphane Mallarmé
Mîhnită-i toată carnea iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Să zboare între ceruri şi spume neperechi! Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
în calea unei inimi care închină mării
Sunt, poate, dintre-acelea ce vîntul le va
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
sparge
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi...
Nici tînăra femeie, la sîn cu prunc rozalb.
Dar, inimă, ascultă-i cum cîntă, pe matrozi!
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari
pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blînde oaze!
Simbolismul românesc
• Simbolismul românesc ia naştere într-un moment aproape sincronic celui
european. Spre deosebire de clasicism sau romantism, ale căror ecouri
dunărene apar la o oarecare distanţă de timp, simbolismul are şansa de a
găsi o literatură română europenizată ca spirit.
• Afirmat prin Alexandru Macedonski şi cercul Literatorul, simbolismul românesc ne
apare astăzi dezvoltat sub un destin curios. Până în 1900, are o existenţă mai degrabă
subterană şi un statut semi-oficial. De la reprezentanţii Junimii până la scriitori din
jurul revistei Contemporanul, toţi au exclus-o din rândul artei sub diverse pretexte.
Astfel, prima generaţie simbolistă românească, pe care o putem numi macedonskiană,
a avut un număr mic de autori valoroşi. Pe lângă titanul poeziei simboliste mai
amintim încercările firave ale lui Traian Demetrescu, Bonifaciu Florescu, Th.M.
Stoenescu, I. Spartalli. Abia spre sfârşitul secolului intră în scena literaturii simboliste
o nouă generaţie de poeţi: Ştefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Mircea Demetriade şi
alţii.
• Faza de maximă strălucire a curentului se fixază la noi în primul deceniu al secolului al XX-
lea. În această perioadă apar volumele lui Macedonski care atestă formarea unei variante
simboliste originale, lipsită de inflexiunile romantice din tinereţe. Pe parcursul a mai bine de
un deceniu, îşi fac intrarea în scenă formulele simboliste esenţiale: sumbolismul caligrafiat şi
muzical, simbolismul ornamental, cu reflexe parnasiene. Probabil că Macedonski a impus
structura simbolismului românesc pentru deceniile următoare. În peisajul pe care îl schiţăm,
poezia se prezintă, de departe, drept specia cea mai bogată şi mai variată, nu doar prin
prezenţa tuturor formelor de simbolism european, ci şi prin construirea celor mai originale
variante locale.
• Simbolismul îşi continuă existenţa la noi până în 1940, adică până într-un moment când, în
alte ţări, simbolismul intrase de mult în istorie, iar în poezia noastră există autori care se
caracterizeată printr-un ataşament nedezminţit faţă de moda literară a tinereţii lor.
Simbolismul și proza
• Cât priveşte proza, observăm o redusă varietate, dar cu alese sclipiri originale.
Dacă proza din secolul al XIX-lea se situează încă la un nivel tradiţional,
neîndrăznind să se avânte în necunoscut, imediat după 1900 asistăm la
înflorirea unor noi forme prozodice. Începutul îl face Ştefan Petică cu o suită
de poeme în proză care ne plasează, deodată, în centrul artei simboliste
europene. În doar câţiva ani, proza simbolistă românească se „sincroniza”
prin câteva piese semnificative. În schimb, teatrul simbolist rămâne destul de
palid: în afară de drama Solii păcii a lui Ştefan Petică şi de primele încercări
ale lui Victor Eftimiu, avem prea puţine exemple de menţionat.
 Reprezentanți ai
simbolismului românesc
Alexandru Macedonski (1854-1920)
• Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura
franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura
română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a
susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă
polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera
literară și viațași au rămas notabile polemicile sale cu Vasile
Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale. Pe de altă
parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile
activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care
George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa
Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții,
Tudor Arghezi și Gala Galaction.
Rondelul rozelor ce mor
A. Macedonski
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.
George Bacovia (1881-1957)
• Este considerat cel mai mare poet simbolist al românilor. Volumele sale de
poezii şi proză stau la baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite
influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. Apartenenţa sa la
curentul simbolist se vede de la publicarea volumului Plumb, imediat după
carnagiul primului război mondial.
• Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar
, cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi incadrata si in
directia simbolismului depresiv. Peisajul sau e intunecat , cu tuse ingrosate
pana la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant pentru ca
infioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei . Universul
poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea ,
spaima de nefiinta , de izolare: „de-atatea nopti aud plouand /Aud materia
plangand/Sunt singur si ma duceun gand/Spre locuintele lacustre .”
Plumb de G. Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
Ion Minulsecu (1881-1944)
• Se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat
Macedonski. Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o
preferinţã vãditã pentru trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la polemicile de
cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei însetate de
poezie.Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz,
sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în
sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile
zodiei retorice, are o acusticã deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate.
Melodia este la el simbol. Un simbol al personalitãţii sale, care trebuie sã
se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã. Timbrul poetic minulescian este
unul extrem de personal. Este singular şi astfel dorea sã fie perceput, la
modul cel mai emfatic: „Mã întrupez în al veciei şi-al imensitãţii Domn!”.
Ce faci tu?
Ce faci tu? de-atâta vreme
N-am mai rătăcit prin crânguri,
N-a-ncercat să te mai cheme
Dorul ca să fim iar singuri?....
Haide, fii copil cuminte
N-aştepta să vin la tine
Să te fac cu rugăminte
Să pricepi ce este bine.
De-ai şti tu ce farmec dulce
E sub teiul singuratic!...
Vino, crângu-o să ne culce
Pe-al lui pat de flori, sălbatic.
de I.
Şi-ochii tăi ca doi luceferi Minulescu
Să-i lumine ca-n trecut.
Să te văd cum o să-i aperi,
Dacă-oi vrea să ţi-i sărut.
Pe poteca înfundată
Iarba deasă să ne-ascunză
S-ascultam ca şi-altădată
Freamatul duios de frunză.
Şi privind cum de povară
Teiul floarea-ncepe-aţi cerne
Să-nvăţăm pe din afară
Cântul dragostei eterne.
Temele și motivele simbolismului
Singurătatea
• Tema singurătăţii descinde din romantism. În simbolism ea îşi pierde
grandoarea, nu este clamat, devine elegiac şi intim. Ştefan Petică îi dă o
dimensiune tragică: Bătui la porţile străine, /Şi-nchise poeţile-au rămas. Nota de
singurătate este îmbogăţită cu melancolia tăcerii, cu gesturi nehotărâte, cu
tristeţi apăsătoare, la D. Anghel. Bacovia se simte pribeag pe pământ, odaia îl
sufocă precum sicriul.
Natura
• Spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci stare
sufletească, exprimată muzical ori cromatic, sau decor. Astfel, parcul, grădina,
statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc
muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca şi în poezia lui Baudelaire; poeţii îşi
propun să dezvăluie „corespondenţele” din natură.
• Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei; roşul, violetul,
galbenul, expresii ale stărilor anxioase.
Ploaia
• Sentimentul ploii aduce stări depresive: Ce melancolie, /Plouă, plouă, plouă,
până la enervarea exasperantă: O bolnavă fată vecină răcneşte la ploaie râzând.
Iubirea
• Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii. Cele două elemente
nu formează, ca la romantici, un tot. Poeţii vor găsi însă corespondenţe în
comunicarea sentimentelor. Ei vor exprima uneori şi direct sentimentul, implicând
trăiri intense, manifestate prin reacţii vitaliste sau maladive. Predilecţia pentru
parfumuri şi muzică este de ordin vital.
Instrumntele muzicale
• Simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente muzicale, realizând
corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina exprimă emoţii
grave; clavirultristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii
sărace; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia
constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori vor intra în substanţă şi în
atmosfera generală a poeziei.
 CONCLUZIE

Prin simbolism, pozia s-a înnoit artistic, și s-a îmbogățit

considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice,
lărgindu-și tematica în deosebi prin orientarea spre lumea
orașului.
„Prin simbolism poezia noastră se modernizează, devine contemporană cu peisajul liric
occidental, capătă o altă fizionomie.(...)Simbolismul, în fundamentul său, reprezintă mai
presus de orice o poezie de cunoaștere prin intermediul metaforei, al simbolurilor și, mai
ales, al emoțiilor subtile; olfactive și muzicale, ca și instrumente genuine, spontane, de
intuire și descifrare a esențelor universului.”
- Bote Lidia
Mulțumim pentru ateție!