Puterea medicală

André Gouazé în cartea sa “Une certeine idée

du pouvoir médical”, a folosit un citat al lui Jean
Bernard: “Marea neşansă a unui bolnav, este de a fi
asistat de un medic ignorant...Conştinţa fără ştiinţă
este inutilă. Sensibilitatea, chiar sinceră, dar care
ascunde incompetenţa este periculoasă” .
 Într-o carte extrem de utilă, rodul unei
experienţe de o viaţă, André Gouazé după o
introducere care reprezintă “Crezul său”, discută
esenţa problemelor din medicină: Dimensiunea
ştinţifică şi tehnică a medicinei şi a puterii medicale,
Dimensiunea individuală, personală a medicinei şi a
puterii medicale, Dimensiunea colectivă a medicinei
şi a puterii medicale, Universitatea şi comunităţile
medicale universitare, Marile “provocări” ale
medicinei, se ocupă de Puterea medicală.
Acest ultim capitol este inspirat din André
Gouazé, căruia îi aducem omagiul nostru.
 “Puterea medicală este capacitatea de a asista,
de a vindeca, de a informa, de a explica, de a dialoga,
de a face să participe la alegerea şi la decizia
tratamentului, pacientul şi / sau familia sa.”

Puterea medicală se bazează pe două valori:

- Competenţa profesională;
- Umanismul.

Aceste două valori clădesc legitimitatea puterii

medicale.
 Orice putere însă crează pe plan etic datorii,
responsabilităţi.

Puterea medicală are ca responsabilitate în

primul rând de a da asistenţă, dar nu orice asistenţă,
ci una cu cea mai înaltă pregătire şi cu multă
conştiinţă, cu dăruire, oricărui pacient care are
“nevoie de tine ca medic” şi oricărei persoane în
pericol sub aspect medical; această asistenţă
trebuie acordată cu respect faţă de om, faţă de
demnitatea sa, faţă de libertatea sa, conform
regulilor de etică ale profesiei.
 “A fi responsabil, înseamnă a răspunde”
(André Gouazé ).

Pentru medic, aceasta înseamnă a răspunde

în toate înţelesurile termenului, a răspunde
problemelor pacientului, care are încredere totală în
tine, ca medic şi om.

A fi responsabil, înseamnă în primul rând a

răspunde cererii de asistenţă a pacientului.
 Medicul este totdeauna responsabil, personal, de
fiecare din deciziile sale, de fiecare din intevenţiile sale.
Într-o echipă, există o responsabilitate colegială,
colectivă, în mod cert, dar ea se dublează totdeauna,
pentru fiecare, de o responsabilitate personală, în
sensul deciziei sau acţiunii care-i revine.

Responsabilitatea medicului este o

responsabilitate, mai mult sau mai puţin grea, conform
diferitelor specialităţi, dar ea este adeseori foarte grea !!
 Indiferent de specialitatea sa, responsabilitatea
cea mai grea a medicului este, fără îndoială, cea a
raţionamentului diagnostic, a deciziei terapeutice şi a
acţiunii tehnice indiferent că acestea sunt medicale
sau chirurgicale.
 ...Medicul generalist (medicul de familie), de
exemplu, trebuie zilnic să “aleagă” una din
posibilităţile descrise, pornind de la o cefalee
relativ “banală”, până la hipertensiune intra-
craniană la debut, între durerea toracică şi debutul
unei pneumonii sau infarct miocardic, între
menţinerea la domiciliu şi internarea de
urgenţă...cu toate consecinţele pe care eroarea le
poate antrena.
 Subliniem responsabilitatea colegilor din
laborator, a morfopatologilor, care au
responsabilitatea examinării tumorilor extirpate şi
al unui diagnostic precoce şi precis sau cea a
specialiştilor radiologi care trebuie să interpreteze
exact imaginile din tehnicile noi de imagistică care
contribuie extraordinar la stabilirea diagnosticului;
iar după diagnostic, urmează tratamentul.
 Puterea ştiinţifică şi tehnică există în
medicină?
Evident există, dar acestea sunt însoţite de o
responsabilitate deosebită !
Această responsabilitate ştiinţifică şi tehnică
din medicină nu este episodică, ea se repercută în
fiecare zi asupra practicii medicale, asupra fiecărui
pacient, asupra fiecărei decizii, asupra fiecărei
intervenţii exploratorii sau chirurgicale.
 Începând cu bolnavul care se confesează, cu
încrederea pe care acesta o “oferă” medicului, se
ridică problema legitimităţii acceptării a tot ceea ce
medicul hotăreşte, împreună cu bolnavul, spre
binele acestuia, ceea ce este problema legitimităţii
însăşi a medicului.
 Competenţa medicului este cea care dă în
primul rând, legitimitatea relaţiei medic – pacient şi
apoi alte elemente. În “mersul” luării unei decizii
finale, medicul întreabă mereu, în măsura în care
acest lucru este acceptat, despre tot ceea ce l-ar
putea ajuta să înţeleagă mai bine suferinţa
bolnavului, fiecare informaţie complementară find
extrem de valoroasă.
Astfel medicul discută şi rediscută cu
bolnavul, cu familia, cu colegii săi specialişti, unii cu
mai multă experienţă, alţii de aceaşi vârstă, dar
foarte valoroşi profesional, după care soseşte
momentul cel mai important: luarea deciziei.
 Această decizie poate fi luată uşor sau greu,
foarte frecvent greu, dar în faţa obligativităţii de a
lua decizia finală, medicul este singur, doar cu
“spiritul şi inima sa”.
A fi responsabil, înseamnă a răspunde, dar a
răspunde în toate sensurile termenului, pentru că
numai astfel se face totul, în favoarea bolnavului.
În această primă responsabilitate din cadrul
puterii medicale, există datoria profesională, dar şi
umanism !
 Puterea medicală este în aceste condiţii
deschisă şi transparentă, sănătoasă şi inatacabilă,
deoarece este fondată pe difuzarea informaţiei
personalizate, pe încredere, pe exigenţă, pe
competenţă ştiinţifică şi tehnică.
În acest fel, dar numai în acest fel, puterea
medicală este înţeleasă, acceptată, necesară şi
salutată de către pacient, de către societate.
 Umanismul este o datorie de fiecare zi, de
fiecare minut, el putându-se manifesta şi singur în
unele situaţii departe de a fi excepţionale, cum ar fi
de exemplu asistenţa bolnavului în stadiul final, a
muribundului.

Puterea medicală, astfel înţeleasă, la toate

nivelele unde este nevoie de ea, devine un factor
de stabilitate în societate.
 Medicul investit cu încadrarea bolnavilor săi
începe să aibă putere, dar va trebui să lupte, pentru
această putere să se împlinească. Din “n” astfel de
puteri rezultă puterea medicului, forţa acestuia într-
o ţară, într-o societate.
Între alte profesii, doar preoţii investiţi cu
încrederea credincioşilor lor şi învăţătorii –
profesorii investiţi cu încrederea elevilor şi
părinţilor, se apropie de relaţia medic – pacient,
când aceasta înseamnă adevăr, încredere.
 A fi responsabil, înseamnă a răspunde, chiar la
reclamaţia unui bolnav nemulţumit de asistenţa
acordată sau chiar în faţa unei instanţe judecătoreşti
sau disciplinare.
S-a subliniat anterior importanţa informaţiei
personalizate, act “lansat” pentru bolnav şi dacă este
necesar şi pentru familia sa, fiind nevoie de un dialog
transparent înainte de începerea oricărei acţiuni.
Acest element face din puterea medicului o putere
împărţită, acceptată şi salutată în ultima instanţă de
către pacient, de către societate.
 Noţiunea de informaţie prealabilă este însă
diferit înţeleasă în Ţările Europei de Apus şi în
SUA, la fel şi acordul pacientului, dar din toate
aceste experienţe se învaţă.
Astfel, înformaţia trebuie să fie simplă şi pe
înţeles (Ţările de Jos), ea va comunica riscurile,
rezultatele şi durata tratamentului (Luxemburg,
Danemarca), informaţia poate disimula gravitatea
prognosticului (Franţa), informaţia nu va aduce
prejudicii stării fizice şi psihice a bolnavului
(Elveţia, Belgia).
 După experienţa americană, unde numărul
proceselor intentate medicilor datorită ineficienţei
informării şi lipsei acordului scris pentru o
intervenţie medicală a fost mare, aproape în toate
ţările europene (începând cu Anglia), acest acord
este cerut, după ce s-au dat cu tact, adaptat
situaţiei, toate informaţiile necesare.
 În societate, se vorbeşte mereu de putere.
Despre puterea medicală se poate vorbi la fel ca şi
despre alte puteri, adică o putere poate să fie
adevărată sau falsă, legitimă sau nelegitimă, dar
atunci când este respectată definiţia puterii
medicale, aceasta trebuie luată în consideraţie şi
individualizată, la fel ca şi puterea juridică,
religioasă, politică (??), toate contribuind însă la
construcţia societăţii.
 Ceea ce dă legitimitate puterii medicale sunt
cele două date fundamentale: competenţa şi
umanismul.
Cu alte cuvinte, dacă eşti competent, uman şi
cu un comportament etic (etica se simte, “viu” din
tine şi ea, în al doilea rând, se poate şi învăţa !) ai
putere în medicină, “primeşti” această putere şi nu
o “cauţi” numai pentru a ajunge undeva sus, pe un
“scaun”.
 Cel mai des aceasta din urmă este o falsă
putere!...Oricum trecătoare putere. Aceasta nu
înseamnă că cel care este cu adevărat puternic nu
poate (ba chiar trebuie!) să concureze pe un post
de conducere, din respectul şi de dragul puterii
medicinei, a unei instituţii medicale şi nu a puterii
personale, demnitare. Cu alte cuvinte, cel care este
competent şi legitim nu refuză puterea, ci o
acceptă.
 În acest caz, refuzul puterii oferite este
considerat egoism, pentru că acest medic
competent şi uman se gândeşte numai la confortul
său personal sau se consideră incompetent,
afişând o falsă modestie. Trebuie să existe motive
foarte serioase pentru ca un medic competent şi
uman să refuze puterea medicală !
 “Puterea medicului nu se afişează !” (Andr é
Gonazé). Adevărata putere o dă calitatea acţiunilor
medicului, mesajul muncii sale, realizările sale,
toate acestea făurind imaginea medicului în
societatea pe care o deserveşte, fără vanităţi şi
orgolii.
Puterea medicului nu se afişează prin titluri.
Nefericit ar trebui să se simtă acela care are nevoie
de titluri pentru a se afirma, pentru a-şi “afişa
valoarea sa”.
 În încheiere, îl cităm pe J. Bertrand, care
spunea:

“Medicul trebuie să aibă mai multe misiuni: să

afirme diagnosticul, să fixeze indicaţiile terapeutice,
să transmită adevărul bolnavului, explicându-i
motivele deciziei sale. Medicina din trecut este, şi
pentru o mare parte parte a rămas astfel, o
medicină terapeutică, încercând cu toată puterea
conform preceptelor hipocratice, de a întârzia
moartea şi de a diminua suferinţa;
 Medicina viitorului, foarte diferită, va fi în mare
parte preventivă, cu noi probleme de etică (sau
reînnoite). Medicul învaţă în timpul studiilor sale şi
pe parcursul întregii vieţi, ori etica nu se învaţă ca
şi chimia: trebuie propuse metode speciale şi
începând de acum înainte trebuie întreprins un
efort foarte viguros de educaţie”;
 “Biologia modernă arată că între oameni nu
există inegalitate, ci diferenţă...Această educaţie
va aduce generaţiilor viitoare informaţiile
necesare, atât din partea biologică, cât şi din
partea eticii şi le va permite să alinieze progresele
cunoştiinţelor la respectul acordat persoanei, ceea
ce guvernează toată bioetica.”