OBIECTUL DE STUDIU ȘI

CADRUL CONCEPTUAL AL
ECONOMIEI SERVICIILOR
1. Sfera și obiectul de preocupare al disciplinei
economia serviciilor
2. Dimensiunile sectorului serviciilor în structura
economiei naționale
3. Caracteristicile sistemelor economice moderne
Economia serviciilor, studiază acțiunea și
mecanismul de aplicare a legilor economice în
cadrul domeniului serviciilor și ca știință descoperă
căile și metodele de folosire eficientă a resurselor,
mecanismul de folosire a pârghiilor pentru creșterea
eficienței activității în ramurile serviciilor,
modalităților de alocare și folosire a resurselor, a
metodelor de calcul, măsurare și analiză a
rezultatelor.
 Principiile de studiu disciplinei economia serviciilor a sunt:
Abordarea problemelor economice prin prisma condițiilor concrete de loc și timp și a perspectivei prin îmbinarea rațională a condițiilor
prezente cu cele viitoare
În aprecierea eficienței se va considera determinant criteriul maximizării profitului, însă în condițiile asigurării unui anumit prag de
protecție socială a populației (preț-calitate)
ES nu se limitează la simple constatări sau analize, ci pune în evidentă căi, metode, tehnici de perfecționare a activității subsistemelor
respective sau de preîntâmpinare a unor elemente negative
ES caută să pună în evidentă posibilitatea îmbinării cerințelor economice (maximizare profit) cu cele social-politice și strategice (șomaj,
dezvoltare echilibrată, apărare națională)
Deciziile privind desfășurarea vieții economice trebuie să fie fundamentate multilateral. Ele trebuie să corespundă cerințelor de ordin
tehnic, economic, social, juridic etc.
 Economia reală contemporană are o serie de trăsături fundamentale
printre care pot fi menționate:

- diversitatea mare a activităților economice specializate;

- diversificarea bunurilor și serviciilor;

- informatizarea și nivelul înalt al calității produselor bazat pe rezultatele progresului

tehnico-științific;

- acțiunea simultană a unui număr mare de agenți economici independenți, care

concurează intre ei.
Există numeroase structuri ale economiei naționale, care
pot fi abordate prin prisma unor criterii diferite,
precum:

• structura verticală;
• structura tehnologică;
• structura sectorială și de ramură;
• structura teritorială (zonală);
• structura comercială și financiar-bancară.
Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor
care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate.
Sistemul economic include: relaţiile economice bazate pe diferite
forme de proprietate asupra resurselor economice şi a rezultatelor
activităţii economice; formele organizatorice de gospodărire;
mecanismele de reglare macroeconomică; relaţiile şi legăturile
economice dintre subiecţii activităţii economice. Istoria omenirii
cunoaşte mai multe sisteme economice, principalele fiind:
sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă; sistemul
economiei de piaţă contemporane sau economia mixtă; sistemul
economiei tradiţionale; sistemul economiei de comandă.
Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă

Acest sistem a luat naştere în secolului XVII şi a durat până la începutul secolului al XX – lea.
Principalele trăsături, care îl caraterizează, sunt:

 proprietate privată asupra resurselor investiţionale şi a rezultatelor

activităţii economice;

 concurenţa liberă, loială, perfectă între agenţii economici;

 formarea preţurilor în urma confruntării cererii şi ofertei;
 libertatea economică a producătorului de a decide: ce, cum, pentru cine de
produs, şi a consumatorului de a alege bunurile necesare pentru consum;

 autoreglarea economiei de piaţă.

Sistemul economiei de piaţă contemporane (sistemul economiei mixte)
Actualmente acest sistem funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Acest sistem economic
a apărut la începutul secolului al XX – lea, în urma schimbărilor cardinale care au avut loc
în economie: dezvoltarea accelerată a procesului tehnico-ştiinţific; dezvoltarea rapidă a
infrastructurii de producţie şi socială; apariţia noilor forme de concurenţă imperfectă;
extinderea intervenţiei statului în activitatea economică.
Trăsăturile sistemului economiei mixte:
sistemul dat este bazat pe proprietatea privată şi publică;
existenţa diferitor forme de gospodărie (individuală, colectivă, corporativă etc.);
existenţa planificării activităţii economice la nivel micro şi macro (la nivel micro planificarea se manifestă în formă
de strategii de marketing a întreprinderii respective, iar la macro nivel are loc planificarea indicativă, care prevede
elaborarea programelor de stat în diferite domenii de activitate);
îmbinarea mecanismelor pieţei (cererea, oferta, preţul, concurenţa) cu mecanismele reglării de stat (reglarea
sistemului fiscal, a masei monetare, a salariul minim);
există libertatea deplină a agenţilor economici de a lua decizii;
preţurile pentru majoritatea bunurilor economice se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători,
fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
existenţa diferitor forme de concurenţă (monopol, oligopol);
eficienţă economică, bazată pe o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de
combinare) şi pe libertate economică şi democraţie;
în sistemul economiei mixte sunt elaborate programe de protejare socială a populaţiei (programa de susţinere a
persoanelor cu dificultăţi, sistemul de pensionare, programe de dezvoltare socială);
în economia mixtă există un sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a
masei monetare şi prestarea agenţilor economici a serviciilor şi informaţiilor necesare adoptării deciziilor
respective.
 Modelul Nord – American (anglo-saxon)

SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada etc.

Acest model are următoarele trăsături:
- reducerea sectorului public în economie;
- creşterea rolului pieţei în reglarea activităţii economice;
- stimularea ofertei (acordarea subvenţiilor);
- formarea preturilor în dependenţă de mecanismele pieţei;
- reducerea impozitelor în scopul stimulării investiţiilor de capital;
- reglarea masei monetare;
- diferenţierea veniturilor;
- gradul redus de securitate economică faţă de riscuri (de şomaj, sărăcie, boală).
 Modelul economiei de piaţă social – orientat
Germania, Austria, Olanda etc.

• Acest model prevede:

- creşterea ponderii sectorului de stat în economie (Germania 25%, alte tari 30%);
- îmbinarea organică a mecanismelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei
(acordarea pensiilor şi diferitor ajutoare destul de înalte);

- fixarea preturilor la mărfurile de prima necesitate şi asigurarea stabilităţii preţurilor;

- stimularea atât a întreprinderilor mici şi mijlocii cât şi a gospodăriilor de fermieri,
ceea ce contribuie la formarea clasei mijlocii (75%) a populaţiei;

- diferenţa dintre salariul minim şi maxim constituie 1:24.

 Modelul Suedez (nordic)
Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca

• Acest model se caracterizează prin:

- stabilirea unor rate înalte de impozitare, în scopul asigurării şi acumulării
resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (40% - 50% din
nivelul veniturilor);

- asigurarea echitaţii sociale şi reducerea inegalităţii în avere;

- asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de învăţământ;
- susţinerea şi dezvoltarea sectorului cooperatist.
 Modelul Francez
Franţa şi, parţial, Italia

•Acest model se bazează pe:

- extinderea sectorului public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi,
îndeosebi, a infrastructurii sociale. Actualmente, în sectorul public al Franţei, se
creează 35% din producţia industrială;

- extinderea tendinţelor dirijiste în activitatea economică (programarea

macroeconomică şi elaborarea programelor de stat de dezvoltare a economiei
naţionale);

- îmbinarea mecanismelor pieţei cu sistem de planificare indicativă.

Japonia
Modelul Japonez (paternalist)
• Acest model prevede:

- dezvoltarea marilor corporaţii si a companiilor transnaţionale care sunt susţinute de către stat
(Honda, Nisan, Mitsubishi, MitsuMoto);

- reglarea de către stat a economiei, în baza elaborării programelor economice naţionale;

- rămânerea în urmă a salariului de la ritmul de creştere a productivităţii muncii, ceea ce

contribuie la scăderea costurilor de producţie şi la creşterea competitivităţii produselor;

- angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele japoneze;

- existenţa sentimentului de mândrie naţională şi patriotism;

- diferenţierea dintre venituri este relativ mică şi constituie cel mult 1:17;

- clasa mijlocie este cea mai numeroasă şi constituie 85% - 90% din întreaga populaţie.
 Sistemul economiei tradiţionale
Acest sistem a apărut în anii 50-70 ai secolului al XX – lea în urma destrămării sistemului colonial.
În aceasta perioadă de timp, fostele tari coloniale au căpătat independenţa politică, fiind, totodată,
dependente economic de tarile metropole.

• Trăsăturile sistemul economiei tradiţionale:

- se bazează pe tehnică şi tehnologii devansate;
- există diferite forme de gospodărie, inclusiv gospodăria naturală (triburi);
- există divizarea populaţiei în caste, tradiţii vechi în domeniul de producţie, tradiţii religioase ce
influenţează negativ asupra eficienţei economice;

- este dezvoltat sectorul de stat care are ca funcţie de bază dezvoltarea infrastructurii de producţie şi
societate;

- capitalul străin are o pondere înaltă şi utilizează resursele naturale şi forţa de muncă la un nivel jos.
 Sistemul economiei de comandă
• Acest sistem a apărut în prima jumătate a secolului al XX – lea, în URSS (1917) şi în alte ţări
exsocialiste din Europa, Asia şi America Latină.

• Trăsăturile sistemul economiei de comandă:

- proprietate de stat asupra mijloacelor de producţie şi asupra rezultatelor de producţie;
- dirijarea de către sistemul birocratic de comandă;
- dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate;
- lipsa concurenţei libere între producători;
- aprovizionarea şi redistribuirea centralizată a resurselor materiale, financiare şi de muncă;
- dominanţa şi dictatul producătorului faţă de consumator;
- dezechilibre între sectoarele şi ramurile de producţie;
- lipsa stimulării materiale a producătorilor, fapt ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi a
calităţii produselor.
DELIMITAREA SERVICIILOR
ÎN ECONOMIA NAȚIONALĂ
1. Principii și criterii de delimitare a ramurilor
în economia națională
2. Structura şi codificarea activităților
economice din Republica Moldova după CAEM
3. Reguli fundamentale de clasificare a
activităților economice în economia națională
Baza de colectare şi acordare a datelor pe tipuri
de activități economice în diverse sfere
economice din Republica Moldova se efectuează
în cadrul Clasificatorului Activităților din
Economia Moldovei (CAEM). Acest Clasificator
armonizează integral cu Nomenclatorul de
Activități Economice din Comunitatea Europeană
(NACE) şi asigură un raport de 1:1.
STRUCTURA STANDARDULUI CAEM (EDIŢIA
2009)
CAEM
Cod
(ediţia 2009)

21 secţiuni Literele de la A pînă la U

- Cod din două semne-litere
88 diviziuni Cod din două semne de la 01 pînă la 99
272 grupe Cod din trei semne de la 01.1 pînă la 99.0
615 clase Cod din patru semne de la 01.11 pînă la 99.00
- Cod din cinci semne de la 01.11.1 pînă la 99.00.0
STRUCTURA CAEM-2 PE NIVELURI DE
CLASIFICARE

CAEM-2 Cod

21 secțiuni Literele de la A pînă la U

88 diviziuni Cod din două semne de la 01 pînă la 99

272 grupe Cod din trei semne de la 01.1 pînă la 99.0

615 clase Cod din patru semne de la 01.11 pînă la 99.00

 Activităţi Produse

Nivelul mondial ISIC Rev.4 CPC HS SITC

Nivelul UE NACE Rev.2 CPA PRODCOM CN

CAEM Rev.2 CSPM PRODMOLD NM

(Versiune naţională a (Versiune naţională a (Versiune naţională a (Versiune naţională a

Nivelul naţional NACE Rev.2) CPA) PRODCOM)
CN)
   
 • ISIC –Clasificarea Industrială Internaţională Standard a ONU

• CPC –Сlasificarea Centrală a Produselor ONU

• HS –Sistemul Armonizat de Codificare şi Descriere a Mărfurilor, administrat de Organizaţia

Internaţională a Vămilor

• SITC –Standard Internaţional de Clasificare a Comerţului ONU

• NACE –Nomenclatorul de Activităţi Economice din Comunitatea Europeană

• CPA – Сlasificarea Produselor asociate Activităţilor în Comunitatea Economică Europeană

• PRODCOM –Сlasificarea Mărfurilor, utilizată pentru pregătirea statisticii producţiei industriale în CE

• CN – Nomenclatorul Combinat - clasificarea mărfurilor în Comunitatea Europeană, utilizată pentru

pregătirea statisticii comerţului exterior
 O CLASIFICARE STATISTICĂ PREZINTĂ
URMĂTOARELE CARACTERISTICI
PRINCIPALE:
- organizarea ierarhică strictă şi detaliată care face posibilă culegerea şi
prezentarea informaţiilor la diverse nivele de agregare (în funcţie de
disponibilitatea datelor);

- acoperirea exhaustivă a domeniului observat;

- încadrarea fiecărui fenomen sau obiect analizat numai într-o singură entitate
de clasificare (entităţi ce se exclud reciproc);

- principiile metodologice, care fac posibil consecvent de atribuit elementele

analizate la diverse categorii de clasificare.
SISTEMUL DE CODIFICARE PENTRU CAEM REV.2 CUPRINDE:

- primul nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod

alfabetic (secţiuni);

- al doilea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod

numeric de două cifre (diviziuni);

- al treilea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod

numeric de trei cifre (grupe);

- al patrulea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod

numeric de patru cifre (clase).
 Formula structurii codului CAEM-2
Y XX. X X

     
codul clasei (marcat cu cifre)
   
   
codul grupei (marcat cu cifre)
   

 
codul diviziunii (marcat cu cifre)
   

codul secţiunii (marcat cu litere)

   
Codul la nivel de secţii nu este integrat în codul CAEM, care
determină diviziunea, grupa şi clasa, ce descriu concret tipul
de activitate. De exemplu, tipul de activitate “Fabricarea
cleiurilor” se identifică cu codul 20.52, unde 20 – codul
diviziunii, 20.5 – codul grupei, dаr 20.52 – codul clasei;
secţia C, la care se referă această clasă, în însuşi codul nu se
rеflесtă.
ACTIVITĂȚILE DIN ECONOMIA REPUBLICII
MOLDOVA
SECŢIUNILE DENUMIREA

A Agricultură, silvicultură şi pescuit

B Industria extractivă
C Industria prelucrătoare
D Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă şi aer condiţionat
E Distribuţia apei; salubritate, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare
F Construcţii
G Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul; întreţinerea şi repararea autovehiculelor şi a motocicletelor
H Transport şi depozitare
I Activități de cazare și alimentație publică
J Informaţii şi comunicaţii
K Activități financiare şi asigurări
L Tranzacţii imobiliare
M Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice
N Activităţi de servicii administrative şi activităţi de servicii suport
O Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale obligatorii
P Învăţământ
Q Sănătate şi asistenţă socială
R Arta, activități de recreere şi de agrement
S Alte activităţi de servicii
T Activităţi ale gospodăriilor private în calitate de angajator de personal casnic; activităţi ale
gospodăriilor private de producere de bunuri şi servicii destinate consumului propriu
U Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
Principalele criterii utilizate în delimitarea diviziunilor şi a
grupelor CAEM Rev.2 (nivel de detaliere de două şi
respectiv, trei cifre) se referă la caracteristicile activităţilor
unităţilor productive, care joacă un rol decisiv în
determinarea gradului de similitudine dintre structurile
unităţilor şi anumite relaţii economice.
PRINCIPALELE ASPECTE DE GRUPARE PENTRU TIPURILE DE ACTIVITĂŢI SUNT URMĂTOARELE:

- caracterul bunurilor şi al serviciilor realizate,

- căror utilizări sunt destinate produsele şi
serviciile,

- mijloacele, procesul şi tehnologia de producţie.

O activitate economică are loc atunci când prin combinaţia
de resurse – echipamente, forţă de muncă, tehnici de
producţie, fluxuri de informaţii sau produse - se realizează
bunuri sau servicii. În aşa mod, orice activitate economică
se caracterizează prin intrările de produse (bunuri sau
servicii), procesul de producţie şi ieşirile de produse
(bunuri sau servicii).
ÎN PRACTICĂ, MAJORITATEA UNITĂŢILOR DE PRODUCŢIE EFECTUEAZĂ ACTIVITĂŢI CU CARACTER MIXT. IDENTIFICAREA ACTIVITĂŢII PRINCIPALE ESTE NECESARĂ PENTRU A CLASA O UNITATE ÎNTR-O ANUMITĂ
POZIŢIE DIN CAEM REV.2

Activitate principală
Activitate secundară
Activităţi auxiliare
Valoarea adăugată reprezintă indicatorul de bază
utilizat pentru determinarea activităţii principale a
unei unităţi. Reprezentând diferenţa dintre
producţie şi consumul intermediar, valoarea
adăugată este o măsură a contribuţiei fiecărei
unităţi economice la Produsul Intern Brut (PIB).
CONȚINUTUL ȘI TIPOOGIA
SERVICIILOR
Locul și rolul serviciilor în economie

Definirea conceptului și caracteristicile

serviciilor
Clasificări ale serviciilor în economia
contemporană. Criterii de clasificare
FUNCȚIILE SERVICIILE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ:
• 1. de cercetare - dezvoltarea acestei funcții este consecința și premisa evoluției tehnicii de producție.
• 2. de educație sau învățământ – această funcție este strâns legată de activitatea de cercetare-dezvoltare, de creșterea gradului
de complexitate a economiei.. În economia modernă creșterea economică presupune investiții din ce în ce mai mari în capitalul
uman.

• 3. de aprovizionare cu materii prime și materiale - alături de funcția de cercetare și educare demonstrează că serviciile sunt
implicate în pregătirea producției și chiar în derularea procesului de producție propriu-zis. Este vorba de servicii de întreținere și
stocaj atât a intrărilor cât și a rezultatelor.

• 4. de distribuție - fără de care un produs nu poate fi accesibil consumatorilor. Această funcție cuprinde ansamblul operațiilor
tehnice și economice care au loc din momentul ieșirii produselor din procesul de producție până când ajung la utilizatorii finali.

• 5. de utilizare a produselor - întreținerea, refacerea sau repararea și potențarea valorii de întrebuințare a acestora. Cu cât un
produs este mai „avansat” cu atât aceste activități sunt mai complexe și mai costisitoare.

• 6. de gestiune și reciclare a deșeurilor - este considerată una din cele mai importante funcții. Este pusă în evidență de
maturizarea revoluției industriale și de dezvoltare a producției de masă. Deșeuri au existat dintotdeauna. Ele sunt produse anexate
oricărui tip de activitate sau producție umană. Dar dezvoltarea și concentrarea producției au determinat inevitabil acumularea și
concentrarea deșeurilor. Astfel au apărut probleme legate de gestiunea deșeurilor mai ales a acelor deșeuri a căror reciclare este
foarte costisitoare sau a deșeurilor care nu pot fi reintegrate în circuitul natural.
 LA NIVEL MACROECONOMIC DIMENSIUNILE SECTORULUI
TERȚIAR SUNT MĂSURATE DE O SERIE DE INDICATORI
•1. ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor în totalul populației ocupate – este important datorită rolului factorului uman în
ponderea serviciilor. Din analiza datelor statistice rezultă că există o strânsă legătură între nivelul dezvoltării economice și structura economiei
naționale, între mărimea PIB pe locuitor și ponderea serviciilor în populația ocupată.

•2. contribuția serviciilor la crearea PIB. Statistica internațională arată că după 1970 pentru toate categoriile de țări ritmul mediu de creștere
a PIB creat în servicii a fost superior celui pentru totalul PIB. Aceasta a condus la o creștere substanțială a ponderii serviciilor demonstrând
transformarea activităților terțiare într-un motor al creșterii economice. Anii ’80 marchează și din acest punct de vedere pentru țările dezvoltate
preponderența terțiarului, declinul relativ al sectorului primar și începutul declinului sectorului secundar. Ca și în cazul populației ocupate se
constată diferențe între țări în ceea ce privește ponderea cu care serviciile participă la crearea PIB.

•3. numărul agenților economico-sociali activi din economia națională, numărul întreprinderilor active pe sectoare și ramuri.
Întreprinderile de servicii în totalul întreprinderilor active în țările dezvoltate se situa la sfârșitul anilor ’20 la peste 80%. O pondere mare o au
întreprinderile care au ca obiect de activitate comerțul și reparațiile, deoarece acestea necesită investiții reduse, viteza de rotație a capitalului este
mare, oferta este înaltă și diversificată.

• 4. mărimea și structura imobilizărilor corporale. Acesta indică dimensiunile resurselor materiale utilizate în sectorul serviciilor, raportul
acestora cu celelalte sectoare.

•5. mărimea investițiilor și structura acestora pe domenii de activitate. Este utilizat pentru a vedea eforturile făcute pentru crearea de noi
mijloace fixe, pentru dezvoltarea, modernizarea și reconstrucția celor existente în sectorul serviciilor.
 TOATE ACTIVITĂ ILE POT FI PLASATE PE O SCALĂ UNDEVA ÎNTRE A FI UN SERVICIU
PUR (REZULTATE INTANGIBILE) ŞI UN BUN PUR (NICI UN SERVICIU INTANGIBIL
ADĂUGAT BUNULUI TANGIBIL) CEEA CE FACE APROAPE IMPOSIBILĂ DELIMITAREA
LOR.
Produsul, drept concept generic, desemnează tot ceea ce este oferit de
natură sau de piaţă, astfel încât să poată fi remarcat, achiziţionat sau
consumat în vederea satisfacerii unei nevoi.

Termenul de produs provine din latinescul „productus”, este sinonim

cu termenii „marfă”, „articol” sau „bun” şi nu este limitat doar la
un bun tangibil.

În practică, precum şi în literatura de specialitate se folosesc diferite

ipostaze ale categoriei de „produs”: produs unicat; produs de serie;
produs de lux; produs rafinat; produs nou; produs vechi; produs
durabil; produs perisabil; produs de vârf; produs curent; produs de
folosinţă îndelungată.
 PRODUSELE POT FI CONSIDERATE ŞI O:

• persoană (un om politic sau un actor, a cărui

imagine este promovată de un anumit electorat sau
de către public);
• localitatebalneoclimaterică (pentru tratamentul
anumitor afecţiuni);
• idee (alimentaţia vegetariană în slujba societăţii).
Philip Kotler defineşte produsul ca fiind „orice lucru care poate fi
oferit pe piaţă, în scopul captării interesului, al achiziţionării, al
utilizării sau al consumului şi care poate satisface o dorinţă sau
o nevoie”

În „Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale

şi vocabular” (SR EN ISO 9000:2001), produsul este definit ca
fiind „un rezultat al unui proces, adică al unui ansamblu de
activităţi corelate sau în interacţiune, care transformă intrările
în ieşiri”.
Paralel cu dezvoltarea sectorului de servicii, s-au
intensificat apariţiile în literatura de specialitate a
definiţiilor conceptului de serviciu, în cadrul
cărora predomină faptul că serviciile nu se
concretizează într-un produs, adică sunt
activităţi al căror rezultat este imaterial.
Asociaţia Americană de „Activitatea oferită la vânzare, care produce avantaje şi
Marketing satisfacţie fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”.

Dicţionarul Academiei de „Ansamblu de avantaje sau de satisfacţii procurate fie direct, fie
Ştiinţe Eonomice din prin folosirea unui bun pe care l-a achiziţionat beneficiarul
Franţa serviciului (alimente, aspiratoare etc) sau a dreptului de a-l
utiliza (calea ferată)”.

T. P. Hill „Schimbări în condiţia unei persoane sau a unui bun, care sunt
rezultatul activităţii pe bază de comandă a unei unităţi
economice. Astfel, confecţionarea de bunuri pe bază de comandă
(îmbrăcăminte, mobilă etc.) este considerată prestare de
serviciu”.

Vocabularul practic al „Activităţile indirect productive; ele constituie ceea ce se

Ştiinţelor Sociale din numeşte sectorul terţiar al economiei; principalele ramuri ale
Franţa serviciilor sunt comerţul, comunicaţiile, transportul”.
Standardul ISO SR EN „Rezultatul a cel puţin unei activităţi necesare, realizată la
ISO interfaţa dintre furnizor şi clienti; este în general intangibil,
9000:2001 imaterial”
 CARACTERISTICILE SERVICIILOR
Imaterialitatea şi intangibilitatea
• reprezintă o caracteristică definitorie a serviciilor;
• în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, „imaterialitatea reprezintă însuşirea
sau starea a ceea ce este imaterial (provine din limba franceză-immatérialité), iar
termenul de imaterial este definit ca fiind ceea ce există numai în conştiinţă;
spiritual, lipsit de formă precisă, de contur, de consistenţă (provine din limba
franceză-immatériel sau din latinescul immaterialis); termenul de intangibil este
definit ca ceva „care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie să rămână intact”
(provine din limba franceză-intangible);
• literatura de specialitate evidenţiază intangibilitatea ca fiind una dintre
caracteristicile cheie ale serviciilor.
Nestocabilitatea
* constituie o trăsătură esenţială a serviciilor;
* această caracteristică determină dezechilibre ale raportului dintre cererea şi oferta de servicii, dar
pentru evitarea acestor situaţii în practică sunt aplicate o serie de strategii privind oferta (angajări
temporare sau sezoniere, colaborări etc.) şi/sau strategii vizând cererea de servicii (preţuri
diferenţiate, oferte speciale de serviciu, dezvoltarea de automate);
* unii autori utilizează termenul de perisabilitate, care nu este sinonim cu perisabilitatea bunurilor
(deteriorarea calităţii), ci se referă la faptul că serviciile se consumă în momentul producţiei, deci nu
pot fi stocate în vederea unui consum ulterior;
* primul care a utilizat termenul de perisabilitate pentru a desemna o trăsătură a serviciilor a fost
economistul britanic Adam Smith în 1776. Acesta, preocupat de crearea bogăţiei, a remarcat
diferenţele dintre rezultatele:
* activităţilor productive, a căror valoare poate fi stocată în inventarele bunurilor vandabile şi care
ulterior pot fi schimbate pentru alte bunuri de valoare.
* activităţilor neproductive, cum ar fi cele ale guvernului, armatei, bisericii, avocaţilor, fizicienilor,
muzicienilor, sau a altor „umili servitori” care „oricum onorabili, ...utili, sau ... necesari, nu produc
ceva, astfel încât o cantitate egală de servicii să poată fi procurată ulterior”.
Simultaneitatea producţiei şi consumului

* această caracteristică relevă inseparabilitatea producţiei şi

consumului serviciilor şi decurge din perisabilitatea acestora;
* presupune o bună cunoaştere a cererii şi ofertei de servicii din
punct de vedere al timpului şi locului, deoarece orice
neconcordanţă a acestora produce efecte negative asupra
eficienţei economice şi sociale.
Nondurabilitatea

* denotă consumul serviciilor în momentul producerii;

* datorită acestei caracteristici o perioadă îndelungată de timp
serviciile au fost considerate ca fiind neproductive;
* există însă o serie de servicii ce au un caracter durabil (de
exemplu asigurările, învăţământul, băncile de date etc.).
Inseparabilitatea serviciilor de persoana
prestatorului, precum şi de a utilizatorului

* cel care a pus în discuţie această trăsătură a fost economistul francez Jean-Baptiste
Say în anul 1803, folosind exemplul unui medic care îşi vizitează pacientul, îi pune
un diagnostic şi apoi pleacă fără a lăsa în urma sa nici un produs.
* reflectă simultaneitatea livrării şi consumului serviciilor;
* prestarea unui serviciu presupune:
* un contact direct între ofertant şi cumpărător;
* participarea activă a consumatorului în timpul utilizării serviciului;
* în practică există însă o mare varietate de servicii separabile (de exemplu: reparaţii,
întreţinere, curăţenie, asigurări etc.) unde producţia precede consumul iar clienţii nu
trebuie să fie prezenţi.
Eterogenitatea
* are trei sensuri în literatura de specialitate: diferenţiere, variabilitate şi diversitate; primul sens a fost
utilizat de economistul britanic Joan Robinson (1932), în lucrarea sa intitulată „Diferenţierea naturală sau
planificată a mărfurilor”, pentru ca un an mai târziu termenul să fie folosit şi de economistul american
Edward H. Chamberlin (1933); cel de-al doilea sens a fost utilizat de Sasser în 1978 în lucrarea „De la
producţie la managementul operaţiilor”. Ultimul sens este şi cel mai recent şi provine din diferite studii de
economia serviciilor şi din diversitatea afacerilor.
* sensul cel mai frecvent utilizat este cel de variabilitate;
* reflectă potenţialul unei variabilităţi ridicate în livrarea serviciilor;
* reprezintă o problemă particulară a serviciilor, deoarece acestea sunt oferite de persoane diferite, a căror
performanţă nu este constantă. Acest lucru crează o variabilitate în calitatea serviciilor, deoarece
performanţa diferă de la o persoană la alta, chiar şi la aceeaşi persoană în perioade diferite de timp;
* sectorul terţiar are un conţinut foarte diversificat;
* dificultăţi în standardizarea şi uniformizarea serviciilor;
* în urmă cu două decenii, în practică s-a făcut un progres uriaş în standardizarea serviciilor prin introducerea
elementului uman în tehnologia autoservirii (de exemplu: automatele bancare etc.).
* îmbunătăţirea calităţii practicii a dus la reducerea variabilităţii, multe dintre servicii devenind omogene.
Lipsa proprietăţii

* deoarece serviciul oferă consumatorului o satisfacţie

morală, rezultatul nu se poate concretiza printr-un transfer
al dreptului de proprietate;
* prestatorul de servicii face eforturi evidente pentru
fidelizarea clienţilor prin diversificarea şi calitatea
serviciilor.
ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE, PRECUM ŞI ÎN PRACTICĂ SE
REGĂSESC DIFERITE CATEGORII DE SERVICII, GRUPATE ÎN FUNCŢIE
DE ANUMITE CRITERII:

a) După sursele de procurare (provenienţă), serviciile pot fi:

* servicii marfă (market sau de piaţă): sunt cele care sunt procurate prin acte
de vânzare – cumpărare;
• servicii ne-marfă (non-market sau necomerciale): sunt cele care ocolesc
relaţiile de piaţă şi cuprind: serviciile publice, serviciile furnizate de
organismele private non-profit („self-service”, armata, poliţia, justiţia,
educaţia, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, serviciile religioase, de
caritate, servicii ale unor organizaţii sindicale);
b) După natura nevoilor satisfăcute, serviciile pot fi:
* Serviciile private satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor acestora.
Scopul prestatorilor de astfel de servicii este de a identifica cererile consumatorilor,
de a acţiona pentru a le satisface şi de a stimula cererea.
* Serviciile publice sunt activităţi organizate de autorităţile administrative centrale
sau locale pentru satisfacerea nevoilor de interes public (învăţământul public,
sănătatea publică etc). Acestea au anumite particularităţi, ce implică un anumit
management al resurselor materiale, financiare şi umane, al relaţiilor dintre prestator
şi client, al modului de evaluare a rezultatelor. Deoarece la unele dintre aceste
servicii indivizii apelează din obligaţie (Exemplu: învăţământul obligatoriu),
prestatorii respectivi se află într-o poziţie de monopol faţă de consumatorii şi în
general la această categorie de servicii apelează indivizii cu venituri relativ mici şi
foarte mici. Scopul acestor prestatori de servicii publice este de a diminua cererea şi
de a valorifica cât mai raţional oferta disponibilă.
c) După funcţiile economice îndeplinite serviciile pot fi:

* de distribuţie: transport, comunicaţii, comerţ ;

* de producţie (de afaceri): bănci, asigurări, publicitate, cercetare;
* sociale (colective): sănătate, educaţie, servicii publice non-profit;
* personale: casnice, hoteluri, restaurante, îngrijire personală etc.
d) În funcţie de beneficiar (utilizator), serviciile pot fi: intermediare şi finale.

* Serviciile intermediare sunt activităţi care sunt utilizate pentru producţia

bunurilor sau altor servicii (Exemplu: stocarea şi depozitarea mărfurilor,
transporturile, asigurările şi reasigurările, telecomunicaţiile, serviciile
juridice, contabile, de formare şi perfecţionare a pregătirii profesionale);
* Serviciile finale (de consum pentru populaţie) sunt cele care contribuie la
satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei (Exemplu.: turism,
alimentaţie publică, spectacole etc), precum şi cele ne-marfă (furnizate de
armată, poliţie, pompieri etc).
E) În funcţie de natura efectelor se pot face mai multe clasificări ale serviciilor.
* servicii materiale, care sunt încorporate în bunuri (transport, repararea şi
întreţinerea echipamentelor industriale şi casnice);
* servicii nemateriale, care de regulă, contribuie la satisfacerea unor nevoi
spirituale ale indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective.
* servicii care afectează bunurile (transport, curăţătorie, reparaţii etc);
* servicii care afectează persoanele, care la rândul lor se pot grupa în:
* servicii care vizează condiţia fizică a persoanelor (transport de persoane,
frizerie-coafură etc);
* servicii care vizează condiţia intelectuală a persoanelor (educaţie etc).
f) În funcţie de modalităţile de livrare serviciile se pot clasifica în:

* servicii care necesită deplasarea producătorului care poate fi

persoană fizică sau juridică (întreţinerea locuinţei, servicii de
reparaţii pentru bunuri de folosinţă îndelungată);
* servicii care presupun deplasarea consumatorului la locul
ofertei (restaurante, diverse activităţi de divertisment etc).
g) În funcţie de raportul capital/muncă în procesul de
producţie, serviciile pot fi:
• servicii ce se bazează pe personal, unde rolul principal
revine forţei de muncă (baby-sitter, servicii de frizerie-
coafură etc);
• servicii ce se bazează pe echipamente (pompieri,
transport, telecomunicaţii etc).
H) Ph. Kotler arată că serviciile se mai pot grupa în (vezi gruparea după
criteriul din precedenta clasificare):

* servicii bazate pe folosirea echipamentelor (automate comerciale);

* servicii bazate pe utilizarea personalului (activităţi de contabilitate etc.)
care la rândul lor se grupează în funcţie de personalul care le prestează, în:
servicii prestate de personal necalificat (spălarea vitrinelor);
servicii prestate de personal calificat (hoteluri, restaurante etc);
servicii prestate de personal specializat (sănătate, cercetare etc).
i) În funcţie de prezenţa/absenţa consumatorului în timpul prestării,
serviciile se pot grupa în:

* servicii care necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării

(efectuarea unei operaţii chirurgicale etc.); în cazul acestor servicii,
prestatorul trebuie să ţină seama de nevoile clientului, prin pregătirea,
amenajarea şi decorarea interiorului;
* servicii care nu necesită prezenţa consumatorului în timpul prestării
(repararea unei maşini etc).
j) În funcţie de forma de proprietate şi modul de organizare a
prestatorului de servicii, se disting:

* sectorul public (tribunale, spitale, poştă, şcoli etc);

* sectorul asociativ, constituit din organisme de ajutor şi asistenţă
(biserici, muzee etc);
* sectorul privat (firme de transport, organisme financiar-contabile,
de asigurări etc).
CONFORM ACORDUL GENERAL ASUPRA TARIFELOR ŞI COMERŢULUI, SERVICIILE
POT FI CLASIFICATE ÎN FUNCŢIE DE SECTOARE ŞI SUBSECTOARE, AŞA CUM
REIESE DIN ANEXA NR. 2, EXISTÂND ÎN ACELAŞI TIMP O CORESPONDENŢĂ CU
CLASIFICAREA CENTRATĂ PE PRODUS ELABORATĂ SUB EGIDA COMISIEI DE
STATISTICĂ A ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE.
I – Servicii de afaceri,
II – Servicii de telecomunicaţii,
III – Servicii de construcţii şi engineering asociat,
IV – Servicii de vânzare,
V – Servicii de învăţământ,
VI – Servicii de ambient,
VII – Servicii financiare,
VIII – Servicii legate de sănătate şi sociale,
IX – Turism şi servicii legate de călătorii,
X – Servicii recreative şi sportive,
XI – Servicii de transport,
XII – Alte servicii neincluse în altă grupă,
ÎN CONFORMITATE CU CAEM ACTIVITĂȚILE DIN
DOMENIUL SERVICIILOR SE GRUPEAZĂ ÎN 15 SECȚIUNI
DE LA E LA U, INCLUDE DIVIZIUNI, GRUPE ȘI CLASE.
Sec- Categorie
țiune
E Distribuţia apei; salubritate, gestionarea deşeurilor, activităţi de decontaminare
G Comerţ cu ridicata și cu amănuntul; întreţinerea şi repararea autovehiculelor şi a motocicletelor
I Activităţi de cazare şi alimentaţie publică
J Informaţii şi comunicaţii
K Activităţi financiare şi asigurări
L Tranzacţii imobiliare
M Activităţi profesionale, ştiinţifice și tehnice
N Activităţi de servicii administrative și activităţi de servicii suport
O Administraţie publică și apărare; asigurări sociale obligatorii
P Învăţământ
Q Sănătate și asistenţă socială
R Artă, activităţi de recreere şi de agrement
S Alte activităţi de servicii
T Activităţi ale gospodăriilor private în calitate de angajator de personal casnic; activităţi ale gospodăriilor private de
producere de bunuri şi servicii destinate consumului propriu
U Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
PIAȚA SERVICIILOR
Caracteristicile pieței serviciilor

Cererea și oferta de servicii

Intervenția statului în sectorul serviciilor

Piaţa serviciilor se referă la modalităţile de întâlnire şi la
mecanismele de reglare şi adaptare reciprocă a cererii şi
ofertei în cadrul sectorului terţiar şi, în legătură cu aceasta,
inclusiv la serviciile ce nu sunt evidenţiate separat de alte
sectoare. Sub noțiunea de „servicii” se subînțeleg toate
activităţile de acest tip (servicii propriu-zise), indiferent de
destinaţia lor (clientela şi sistemul de nevoi cărora li se
adresează), de provenienţa (ofertanţii lor), de sectorul în
care sunt înregistrate.
Caracteristici ale pieţei serviciilor:
- piaţa serviciilor nu include sfera serviciilor în totalitate, există şi servicii non-marfă,
non-market, adică pe de o parte: servicii publice şi servicii private care se
comercializează, iar pe de altă parte servicii “gratuite” pe care şi le fac oamenii, ei
înşişi;

- în domeniul serviciilor, comensurarea indicatorilor prin care se exprimă dimensiunile

şi dinamica pieţei este mai dificilă decât în cazul pieţei bunurilor, adică: pentru
exprimarea ofertei și cererii, volumul tranzacţiilor rezultate se foloseşte o mare
varietate de indicatori;

- pe piaţa serviciilor, comparativ cu piaţa bunurilor, în aprecierea poziţiei unei firme pe

piaţă se utilizează, alături de elementele cantitative, şi o serie de elemente calitative.
 ELEMENTELE DE BAZĂ A
MECANIZMULUI DE PIAȚĂ

Cererea
Oferta
Prețul
Concurența
Concurenţa – reflectă o formă specifică de
confruntare dintre agenţii economici
(producători) pentru atragerea de partea sa a
clienţilor (consumatorilor). Concurenţa
reprezintă raportul de forţe pe piaţa
bunurilor de consum şi pe piaţa de producţie.
 FUNCȚIILE CONCURENȚEI:
 Concurenţa stimulează iniţiativa şi spiritul creativ al producătorilor. Producătorii
aplică măsuri de înlocuire la timp a tehnicii vechi cu tehnică nouă.

 Concurenţa contribuie la armonizarea intereselor atât a producătorilor, cât şi a

consumatorilor. Producătorii, în goană după profit majorează, volumul de producţie
ce contribuie la satisfacerea cerinţelor consumatorilor.

 Concurenţa contribuie la egalarea nivelului de înzestrare tehnică a întreprinderii cu

factorii de producţie şi utilizarea raţională a acestora .

 Concurenţa contribuie la reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor.

 Concurenţa contribuie la sporirea calităţii mărfurilor şi a serviciilor.
 Concurenţa contribuie la plasarea şi utilizarea raţională a resurselor economice.
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ ASUPRA CONCURENŢEI:

 Numărul şi dimensiunea întreprinderilor la nivel micro, mezo şi macro economic.

 Diversificarea produselor.
 Gradul de transparenţă a pieţei.
 Gradul de mobilitate a factorilor de producţie în aspectul ramural şi teritorial.
 Facilităţi sau limitări la intrarea în ramură a noilor producători.
 Gradul de libertate în determinarea preţurilor.
 Raportul dintre cerere şi ofertă la mărfurile respective pe piaţa respectivă.
 Nivelul dezvoltării economice.
 Gradul de libertate a intrării noilor producători pe piaţa respectivă.
 Gradul de participare a agenţilor economici la formarea preţurilor.
 Volumul de producţie prezentat pentru realizare de către producător.
 Conjunctura politicii interne şi externe în domeniul comerţului intern şi extern.
 Nivelul de mentalitate economică a agenţilor economici şi, în ansamblu, a populaţiei.
METODA LUPTEI DE CONCURENŢĂ DE NATURĂ
ECONOMICĂ INCLUDE URMĂTOARELE ELEMENTE:
- reducerea costurilor de producţie;

- reducerea preţurilor de realizare;

- sporirea calităţii produselor;

- acordarea unor facilităţi consumatorilor;

- lansarea noilor produse pe pieţele respective;

- publicitatea şi reformele;

- acordarea serviciilor de post - vânzare.

 Metoda luptei de concurenţă de natură extraeconomică
include următoarele elemente:

- furtul de informaţii de la concurent;

- discriminarea concurentului şi a mărfurilor acestuia;
- cumpărarea specialiştilor de la întreprinderile concurente;
- corupţia;
- spionajul economic.
Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi
de piaţă care asigură ca toţi vânzătorii
(producătorii) să-şi vândă producţia la preţul pieţei,
iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la
preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa.
 TRĂSĂTURILE CONCURENŢEI PERFECTE (PURĂ)

- atomicitatea participanților: un număr considerabil de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de mărime

şi putere comparabile, încât ei nu pot influența asupra volumului de vânzări şi asupra prețului;

- omogenitatea produselor: produsele sunt identice, în consecință cumpărătorii sunt indiferenţi de la

care producător le procură;

- Mobilit
- atea factorilor de producere: orientarea muncii şi capitalului spre acel arial de utilizare unde se
asigură profit maximal;

- fluiditatea pieţei: cumpărătorii pot să-şi aleagă liber furnizorii, iar producătorii să intre sau să iasă
dintr-o anumită piaţă;

- transparenţa pieţei: toţi agenţii economici sunt perfect informaţi despre toate elementele pieţei şi
despre schimbările care pot interveni.
 CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ (IMPURĂ).

CONCURENŢA IMPERFECTĂ SE MANIFESTĂ ÎN TREI FORME:

-piaţa cu concurenţa de tip monopol.

-piaţa cu concurenţa monopolistică.
-piaţa cu concurenţa de tip oligopol.
Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă
suma de bani pe care o primeşte vânzătorul
unui bun economic de la cumpărătorul
acestuia.
Structura preţurilor:
costul de producţie (cheltuielile);
profitul.
 PREŢUL ÎNDEPLINEŞTE URMĂTOARELE FUNCŢII:

1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice.

2. Funcţia informaţională.
3. Funcţia de stimulare
4. Funcţia de recuperare a costurilor.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi a
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PREŢUL:

 factorii interni la care se referă:

- cererea (dinamica);
- oferta;
- masa monetară aflată în circulaţie.
 factorii externi:
- reglarea (intervenţia) directă şi indirectă asupra procesului de formare a preţurilor
de către stat;

- stabilirea preţurilor administrate de către stat şi monopoluri.

Tipurile (categoriile) preţurilor:
preţuri libere, care se formează în urma confruntării cererii şi
ofertei pe piaţa respectivă;

preţuri administrate, care sunt stabilite de către organele

statale şi monopoluri;

preţuri mixte, care sunt formate sub influenţa factorilor interni

şi externi.
Cererea de bunuri şi servicii reprezintă
cantitatea dintr-o anumită marfă, pe care
consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un
anumit preţ unitar, acceptat ca maxim într-un
interval de timp, considerând calitatea mărfii
ca fiind dată şi acceptată de cumpărător.
Preţul
D

D
Tipurile de cerere:

 Cerere negativă – situaţia când cererea faţă de unele mărfuri este negativă din cauza nivelului de calitate,
sortimentului, modei etc.

 Cerere în scădere – situaţia când cererea faţă de unele mărfuri consumatorul are o atitudine mică.
 Cerere camuflată – situaţia când există cerere faţă de unele mărfuri care în prezent lipsesc pe piaţa
respectivă.

 Lipsa totală a cererii – situaţia când unele categorii de mărfuri sunt absolut ignorate de consumatori.
 Cerere de sezon (neuniformă) – îmbrăcămintea, încălţămintea etc.
 Cerere de deplină valoare – situaţia când firma asigură în aspect cantitativ şi calitativ cerinţele
consumatorului.

 Cerere exagerată – situaţia când faţă de unele mărfuri apare o cerere exagerată. Ea apare în unele
perioade de timp când producătorii nu pot satisface, în ansamblu, cerinţele consumatorului.

 Cerere neraţională – situaţia când există cerere faţă de unele mărfuri care sunt dăunătoare mediului
ambiant şi sănătăţii omului.
Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt:

 gusturile şi preferinţele consumatorului;

 schimbarea preţurilor la produsele substituibile;
 dinamica veniturilor consumatorilor;
 schimbările în numărul consumatorilor;
 aşteptările consumatorilor referitor la modificarea veniturilor şi a preţurilor.
Oferta reprezintă un mecanism al pieţei care
reflectă cantitatea maximă dintr-un anumit bun
sau serviciu pe care un vanzător intenţionează
să o vandă pe piaţă într-o perioadă determinată
de timp, la un anumit preţ unitar.
Factorii care influenţează mărimea ofertei:
 costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun determină
creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului determină scăderea ofertei;

 schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;

 numărul firmelor care produc acelaşi bun;
 schimbările în sistemul de impozitare şi în sistemul de acordare a subvenţiilor;
 previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite firme se
aşteaptă ca preţul să scadă, oferta de pe piaţa prezentă va creşte, celelalte
condiţii rămânând constante;

 evenimentele social-politice şi naturale.

Modalitățile de intervenție a statului în sectorul serviciilor pot fi grupate
în trei categorii:
I. Statul trece unele întreprinderi în proprietatea şi sub controlul său (tehnica
naționalizării).

II. Statul lasă în proprietatea colectivităţii investiţiile, dar încredinţează gestiunea lor
întreprinderilor private care le contractează, dar lor li se impune respectarea
tarifelor maxime, fiind aplicată tehnica concesionării.

III.În cazul sistemului american de reglementare, li se impune întreprinderilor să nu

depăşească anumite limite maxime de rentabilitate, care spre deosebire de sistemul
european de concesiune, impune ca întreprinderea privată să asigure proprietatea
tuturor investiţiilor, pe lîngă existența titlului de serviciu public pe care trebuie să-l
respecte.
F. Ecalle spune că: intervenţia statului se exercită mai ales prin intermediul reglementărilor acestor activităţi.
Reglementările specifice serviciilor pot fi grupate în 3 categorii:
• 1. Reglementări tehnice: prevăd exercitarea unei activităţi cu respectarea anumitor norme. Aceste norme se referă la persoanele implicate în prestarea
serviciului sau la produs sau la întreprindere care trebuie să respecte o seamă de cerinţe legate de securitatea persoanei.

• 2. Reglementare administrativă: are ca obiect de a limita accesul într-un sector de activitate. Aceste reglementări se pot referi la:
• a) fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă: unui întreprinzător i se poate atribui monopolul pe un anumit teritoriu, cum ar fi distribuitorii de gaz metan
sau energie electrică, sau o piaţă poate fi împărțită între două sau trei firme, formând un oligopol în cazul liniilor aeriene internaționale. De asemenea se
limitează numărul producătorilor, în cadrul unui regim de „numerus clausus”.

• b) limitarea accesului la o piață fără a fixa un număr precis de operatori: este cazul unor reglementări comerciale cu privire la proporția unor tipuri de
unități pe centre comerciale. Anumite piețe pot fi chiar interzise pentru întreprinderile care-şi exercită activitatea pe piețe vecine, fie din punct de vedere
sectorial sau teritorial. În principiu obiectul acestor reglementări îl constituie limitarea intrării de noi întreprinderi pe piață. De fapt ele pot permite o
anumită regularizare a fluxurilor de intrare, deoarece prin însăși existența lor se constituie bariere de intrare pe piață care îi afectează mai ales pe
întreprinzătorii străini.

• 3. Controlul administrativ al tarifelor: se referă aproape întotdeauna la creșterile de prețuri sau tarife şi nu la nivelul lor, care, este în general fixat liber de
întreprindere, atunci când serviciul este oferit pentru prima dată. De asemenea, controlul poate viza mărimea cotelor de marjă comercială. În plus, se pot
adăuga reglementările fiscale care, prin regimul impozitelor influențează nivelul tarifelor, al profiturilor nete ale întreprinderilor, stimulând sau nu
dezvoltarea sectorului serviciilor.
EFICIENȚA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ A
SERVICIILOR
Tarifarea serviciilor

Particularitățile calculării eficienței

economice în sfera serviciilor

Eficiența socială în sfera serviciilor

 •Tariful este denumirea uzuală pentru a desemna
valoarea pe piaţă a unui serviciu.
•În afara noţiunii de tarif se mai foloseşte pentru unele
servicii şi noţiunea de preţ, de exemplu pentru serviciile
de alimentaţie publică.
•Taxa are caracter fiscal şi se varsă la bugetul statului.
•Câteva exemple în acest sens sunt: taxa pentru
urbanism, pentru folosirea autostrăzii, pentru parcare,
pentru folosirea reclamelor şi firmelor luminoase etc.
 • Redevenţa, o altă noţiune legată de plata serviciilor, reprezintă contravaloarea
serviciilor de achiziţionare de licenţe sau know-how, plata făcându-se sub forma
unei cote procentuale din cifra de afaceri obţinută cu licenţa achiziţionată.
Alte noţiuni uzual folosite pentru plata serviciilor sunt cele de:
• onorariu - în cazul unui liber profesionist;
• primă – în cazul asigurărilor;
• salariul – în cazul persoanelor salariate;
• impozit – în cazul contribuţiei la bugetul statului pentru obţinerea de venituri;
• chirie- pentru folosirea unui bun,
• dobânda – pentru împrumuturi,
• rata – în cazul unei plăţi eşalonate,
• garanţie – în cazul de amanetare etc.
În economia de piaţă, tarifele
serviciilor, ca şi preţurile bunurilor
sunt stabilite liber, prin negocierea
între vânzător şi cumpărător.
Tarifele sunt determinate de următoarele elemente:

* costurile, adică valoarea materialelor supuse

prelucrării şi a pieselor de schimb ce se montează,

* profitul unității prestatoare,

* TVA, -
* raportul cerere – ofertă.
Structura şi nivelul costurilor serviciilor sunt generate de
următorii factorii:
* variația mare a necesităților pentru unele servicii în timpul anului (iluminatul,
încălzirea);

* dispersarea teritorială accentuată a unor servicii şi organizarea lor în unități mici (cu
unele excepții: unitățile de transporturi, comunicații, distribuire a energiei electrice
etc.),

* efectuarea prestațiilor nu doar în sediul unității, ci şi la domiciliul beneficiarului,

* ponderea mare a manoperei în structura costului.

 Tarifele se pot clasifica în funcție de mai multe criterii, principalul fiind natura serviciilor,
după care există următoarele grupe de tarife:

- Tarifele pentru serviciile personale tradiționale - sunt cele fixate pentru reparații, pentru
executarea de confecții, ușurarea muncii gospodărești etc., ele fiind diferențiate în
funcție de calitatea execuției, frecvența şi urgența prestației;
- Tarifele pentru serviciile colective, cuprind tarifele pentru transporturi şi
telecomunicații, pentru activitățile gospodăriei comunale şi locative, pentru
serviciile hoteliere etc.;
- Tarifele pentru serviciile de creație - inovație se aplică în cazul serviciilor de
cercetare, proiectare, marketing, implementare a unor tehnologii etc.;
- Tarifele pentru serviciile de turism şi alimentație publică, cuprind tarifele de cazare,
pentru serviciile de turism etc.;
- Tarifele pentru serviciile efectuate în agricultură sunt percepute pentru lucrările agricole
mecanizate, fiind diferențiate în funcție de natura lucrărilor, de prețurile de achiziție ale
produselor agricole, de natura solurilor etc.
Activitaea economică este supusă principiului
raţionalităţii. Prin raţionalitate se înţelege dorinţa
agenţilor economici de a-şi atinge scopul propus cu un
efort cât mai mic,

Eficiența economică fiind forma concretă pe care o

îmbracă raţionalitatea în domeniul activităţii economice
Efectele activităților de servicii pot fi clasificate in:
- Efecte directe – asociate fiecărui factor de producție utilizat,
fiecărei componente a activității.

- Efecte indirecte, multiplicatoare – exprimate prin impulsul dat

celorlalte ramuri și sectoare ale economiei.

- Efecte imediate – pentru multe sectoare ale serviciilor, prin

intermediul utilizatorilor fiind determinate de participarea și
implicarea acestora (servicii de învățământ, de sănătate).
.
•Eficiența economică a serviciilor se referă la rezultatele
economice ale întreprinderilor de servicii, și prin însumare,
la nivelul întregii economii.

•Eficienţa economică este considerată o reflectare a mărimii

unui rezultat economic care este în general, cantitatea
totală de bunuri sau servicii obţinută de agentul economic.
Toate deciziile în legătură cu viitorul, de la nivelul firmei
până la nivelul economiei naționale trebuie fundamentate
pe analiza – diagnostic a rezultatelor obținute atât din
punct de vedere economic cât și social.

a) Rentabilitatea

b) Nivelul costurilor

c) Eficiența utilizării factorilor de producție

d) Eficiența investițiilor
• Eficiența economică a serviciilor se referă la rezultatele
economice ale întreprinderilor de servicii, și prin
însumare, la nivelul întregii economii.

• Eficienţa economică este considerată o reflectare a

mărimii unui rezultat economic care este în general,
cantitatea totală de bunuri sau servicii obţinută de
agentul economic.
Eficienţa socială presupune rezultatele activităţii
de servicii din punct de vedere al consumatorului.
Astfel, eficienţa socială se referă la gradul de
satisfacere a trebuinţelor, precum şi la nivelul
calitativ al serviciilor, încercându-se o apropiere
între nivelul serviciilor oferite şi nivelul aşteptat
de consumatori.
Pentru măsurarea nivelului de saturaţie al clientului,
L.S. Simon propune cinci criterii:
gradul de anticipare a nevoilor clientului,

gradul de precizie în definirea conţinutului serviciului,

gradul de satisfacere a cererii de servicii,

gradul de promptitudine cu care răspunde la situaţii de urgenţă,

gradul de eficienţă în rezolvarea problemelor privind serviciul.

Indicatorii care reflectă aspecte parțiale ale eficienței sociale a
serviciilor pentru populație:

- Numărul de unități (comerciale, de învățământ, sănătate,

biblioteci, muzee, teatre) la 1000 de locuitori.

- Numărul de locuitori ce revin la un pat de spital și la un medic.

- Numărul de studenți la 100.000 locuitori.
- Timpul necesar pentru efectuarea și transportul cumpărăturilor.
SISTEMUL SERVICIILOR
PUBLICE
Conceptul de serviciu public

Tipoligia serviciilor publice

Principii şi reguli de organizare şi functionare a serviciilor publice

Sistemul indicatorilor de performanță ale serviciilor publice
Serviciul public reprezintă organizarea unui
sistem funcţional care are drept scop deservirea
unei colectivităţi, fie ea naţională, fie locală,
satisfacerea nevoilor acesteia reprezentând
scopul fundamental al administraţiei statale şi
al administraţiei publice locale
În opinia autorilor A. Iorgovan şi A.
Androniceanu. Prin serviciu public ei definesc
„activitatea organizată sau autorizată de o
autoritate a administraţiei publice pentru a
satisface nevoi sociale de interes public” sau
„un ansamblu de activităţi organizate şi
autorizate de administraţia publică pentru a
satisface nevoi sociale de interes public”.
O primă definiţie pune în evidenţă faptul că
serviciile publice sunt o activitate. În acest caz,
serviciile publice sunt definite în felul următor:
„Activităţi ale autorităţilor publice în vederea
satisfacerii interesului general, adică orice
activitate, creată pentru satisfacerea unor
interese colective, care se realizează după o
procedură specială a dreptului public, la
nevoie cu concursul forţei publice”.
O altă definiţie, accentuează caracterul formal al serviciului
public, respectiv faptul de a fi creat de stat sau unităţile
administrativ-teritoriale. Astfel, „Serviciul public poate fi
definit ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii
locale, înfiinţată de către autorităţile competente cu scopul de
a asigura satisfacerea regulată şi continuă a unor cerinţe cu
caracter general ale membrilor societăţii în regim de drept
administrativ sau civil în procesul de executare a legii”.
 TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE SERVICIILOR PUBLICE

infiinţarea serviciilor
sunt reglementate de
satisfac exclusiv un publice este un atribut
un regim juridic de
interes general; exclusiv al
drept public;
administraţiei publice;

baza materială pentru ele sunt prestate

prestarea serviciilor contra plată sau
publice este asigurată gratuit, în dependenţă
de patrimoniul public; de specificul lor.
Organizarea serviciilor publice este o datorie a
autorităţilor administraţiei publice locale. În acest
sens, art. 73 al Legii Republicii Moldova privind
administraţia publică locală prevede: „Serviciile
publice se organizează de către consiliul local la
propunerea primarului, în domeniile de activitate
descentralizate stabilite pentru unităţile
administrativ-teritoriale de nivelurile întâi şi al
doilea, în limita mijloacelor financiare disponibile”.
 ÎN CONTEXTUL ECONOMIEI NAŢIONALE, SECTORUL PUBLIC ŞI-A
DIMINUAT CONSIDERABIL DIMENSIUNEA, FAPT DEMONSTRAT DE
URMĂTOARELE ASPECTE:

 privatizarea întreprinderilor de stat;

 reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra
pământului;

 retrocedarea imobilelor naţionalizate;

 vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.
ÎNTRU CLASIFICARE A SERVICIILOR PUBLICE SE UTILIZEAZĂ MAI MULTE CRITERII.

• 1. După natura serviciilor publice se disting:

a) servicii publice administrative
b) servicii publice industriale şi comerciale

• 2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim :

a)servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetățenilor;

b)servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;

c)servicii publice destinate colectivității în ansamblu

•3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;

b) servicii pe care administrația publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorități a
administrației publice.

•4. Din punct de vedere al delegării lor:

a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor
persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);

b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare ).

•5. Din punct de vedere al importanței sociale:

a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);

b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi jocuri de distracții, centre de informare) etc.
• 6. În raport cu colectivitățile publice de care depind, distingem:
a) Servicii publice interne şi extrateritoriale.

b) Serviciile civile şi cele militare.

• 7. După gradul de cuprindere, distingem:

a) servicii de importanță națională, organizate la scara întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităților teritoriale raionale,
municipale, orășenești sau comunale.
SERVICIILE DE CARE TREBUIE SĂ DISPUNĂ
FIECARE COMUNĂ
stare civilă și amenajarea
autoritatea asistenţă socială; teritoriului şi
tutelară; salubritatea;

amenajarea
învăţămînt; instituţii medicale;
cimitirelor;

întreţinerea
asigurarea cu apă servicii
drumurilor de
potabilă; antiincendiare;
importanţă locală.
 ÎNFIINŢAREA SERVICIILOR PUBLICE, SE FACE CU
CONDIŢIA RESPECTĂRI UNOR PRINCIPII DE ORGANIZARE
ŞI FUNCŢIONARE FUNDAMENTALE:

•- principiul eficienţei,
•- principiul echităţii,
•- principiul descentralizării.
 PENTRU CA SERVICIILE PUBLICE SĂ FIE PRESTATE ÎN
CONDIŢII DE EFICIENŢĂ, ESTE NECESAR CA ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ SĂ APLICE ANUMITE REGULI, ȘI ANUME:

•- regula continuităţii;
•- regula adaptării sau flexibilităţii;
•- regula cuantificării.
INDICATORII DE PERFORMANȚĂ SUNT UTILIZAȚI
PENTRU A EVALUA REZULTATELE UNEI ACTIVITĂȚI
DESFĂȘURATE ŞI ÎN ACELAȘI TIMP PENTRU A
EXPRIMA ACEST REZULTAT SUB DIVERSE FORME:

 Volum şi calitate a prestației,

 Eficiență economică,
 Rentabilitate economică,
 Eficacitate.