DIFERENŢIREA ŞI

ÎMBĂTRÂNIREA CELULEI
 Organismul uman este alcătuit din mai multe tipuri celulare,
distincte ca formă, structură, volum, compoziţie chimică,
 Toate celulele iau naştere dintr-o singură celulă: celula ou,
celula care se formează după unirea pronucleilor celor doi
gameţi (masculin–spermatozoid, şi feminin–ovul) proces
numit fecundaţie.
 Procesul prin care celula iniţială nediferenţiată, capată
proprietăţi morfofuncţionale particulare diferite se numeşte
DIFERENŢIRE CELULARĂ (citodiferenţiere).
 Diferenţierea este un proces esenţial în biologie fiind
fenomenul cheie al apariţiei şi existenţei individului,
presupunând implicarea ei în reproducere, creşterea şi
dezvoltarea organismului, regenerarea celulelor lizate sau
uzate în cursul vieţii precum şi evoluţia speciilor şi adaptarea
organismului la mediu. Acesta este un proces lent care se
manifestă în cursul dezvoltării embrionare, dar îl regăsim şi
la adult unde este mult mai redus şi se manifestă numai în
anumite sectoare în care pierderile permanate de celule
implică înlocuirea lor cu alte celule noi. Este cazul ţesuturilor
labile întâlnite în cazul celulelor sangvine, celulelor epiteliale
ale mucoasei intestinale, ale epidermului pielii ş.a.
 Gradul de diferenţiere celulară va influenţa rata
multiplicării acestora. Cu cât celulele sunt mai puţin
diferenţiate, cu atât tendinţa lor de proliferare este mai
accentuată. Pe măsură ce gradul de specializare
funcţională a celulei se defineşte, atât metabolismul cât
şi structura sa va deveni diferită de a celorlalte celule.
Modificările care apar sunt mai întâi de ordin biochimic,
sistemele enzimatice apărute la un moment dat
orientând activitatea metabolică într-o anumită direcţie
determinată.
 Există trei perioade biologice importante în viaţa
oricărui individ:
- ontogeneza,
- creşterea, dezvoltarea şi maturarea,
- îmbătrânirea şi moartea.
 Intensitatea şi amploarea fenomenelor diferenţierii sunt
variabile în cursul acestor etape ale vieţii, maxima de
intensitate fiind înregistrată în timpul embriogenezei .
 Celulele care au un potenţial maxim de diferenţiere sunt
denumite celule pluripotente. Soarta acestora se
hotarăşte în cursul embriogenezei, când fiecare celulă
este obligată să evolueze spre un anumit tip de celulă
specializată în urma intervenţiei unor factori extrinseci.
Celulele care au suferit influenţa acestor factori se
numesc celule determinate. În cursul embriogenezei,
asupra celulei acţionează mai mulţi factori determinanţi.
Determinarea micşorează progresiv numărul de celule
specializate; starea de celule deteminată este la
mamifere ireversibilă.
 Factorii care impun celulelor alegerea unui anumit
parcurs evolutiv sunt cunoscuti sub numele de inductori.
Pentru ca acţiunea lor asupra celulelor să fie posibilă,
celulele “ţintă” trebuie să primească anumite mesaje
pentru a deveni celule permisive (permeabile la
inductori). Permisivitatea apare astfel ca urmare a unor
modificări genetice şi structurale la nivelul membranei
celulare, determinate de acţiunea unui alt inductor
anterior.
 Din acest motiv, inductorii pot acţiona numai secvenţial
într-o ordine precisă. Permisivitatea pentru un anumit
inductor este limitată în timp. Momentul primei
determinări (acţiunea primului inductor), este momentul
cheie în care începe constituirea individului. În funcţie de
specie, acest moment este diferit ca timp. Diferenţierea
celulară se realizează prin intervenţia unui grup
heterogen de factori inductori care acţionează iniţial
asupra unei populaţii de celule pluripotente, apoi asupra
unor celule determinate (direcţionate).
 În ontogeneză numărul determinărilor succesive coincide
cu numărul inductorilor. În final, inductorii şi deteminarea
formează CELULELE STEM (celulele de origine), din
care vor lua naştere anumite tipuri de celule specializate.
Astfel, celulele stem din măduva roşie sunt cap de serie
pentru hematii, leucocite şi trombocite, iar celulele
nediferenţiate din epiderm sunt cap de serie pentru
tipurile de epitelii.
 Prin continuarea programului de diferenţiere, din celulele stem
se pot reface celulele adulte specializate. Din punct de vedere
genetic, starea de celulă diferenţiată se poate aprecia la unele
specii prin scăderea sau prin amplificarea cantităţii de ADN
din nucleu. La mamifere, starea de celulă diferenţiată este
caracterizată prin păstrarea aceleiaşi cantităti de ADN ca şi în
celulele pluripotente.
 Diferenţierea se produce în două etape:
 diferenţierea intracelulară şi
 diferenţierea intercelulară
 Diferenţierea intracelulară - constă în apariţia într-un anumit
moment în interiorul celulei a unor modificări structurale
succesive care sunt responsabile de apariţia formei şi
structurii specifice celulei diferenţiate. Aceasta face posibilă
diferenţierea intercelulară.
 Diferenţierea intercelulară (între caracterele celulelor iniţiale şi
a celor provenite din celulele iniţiale) coincide cu acumularea
unei substanţe specifice, cum ar fi o proteină cu funcţie
enzimatică, ce va avea ca rezultat funcţional al diferenţierii
apariţia unor funcţii specifice fiecărui tip celular constituit. De
exemplu, hematia se încarcă cu hemoglobină şi face posibilă
legarea şi transportul gazelor în sânge.
INDUCŢIA ŞI INDUCTORII
 Inducţia este fenomenul care presupune o interacţiune
intimă între anumiţi factori (inductori) şi o populaţie de
celule (celule induse).
 Fenomenul de inducţie este reciproc dar nu este egal.
Înteruperea sau modificarea acţiunii inductoare a unei
componente are răsunet şi în partea indusă. În cadrul
acestei interdependenţe se stabilesc corelaţii funcţionale
reciproce foarte puternice, interrelaţii care sunt în primul
rând de ordin metabolic. Fenomenul de inducţie explică un
mare număr de fapte embriologice iar natura inductorilor
poate varia, ei putând acţiona ca activatori ai genelor, ca
depresori la nivelul transcripţiei ARN mesager etc.
 Elementul indus nu joacă în acest timp doar un rol pasiv.
Inductia necesită în acelaşi timp pentru a se produce, atât
puterea de inducere a unui element cât şi capacitatea
reacţională a celuilalt. Aceasta din urmă se numeşte
competenţă şi depinde nu numai de gradul reacţional dar
şi de momentul în care se exercită inducţia.
 Inductorii pot acţiona fie local în celula gazdă,
fie la distanţă după ce difuzează în umorile
organismului cum ar fi în cazul factorilor de
creştere şi în cazul hormonilor morfogeni.
 În acest fel, inductorii controlează :
- morfogeneza,
- diferenţierea şi
- proliferarea celulară.
 Fiecare inductor acţionează în mod specific
numai asupra unui grup de celule („celulele
ţintă”) şi numai când ele sunt permisive. Atât
celulele diferenţiate cât şi cele nediferenţiate
prezintă anumite caractere generale specifice.
 Astfel, pentru celulele DIFERENŢIATE, caracterele generale
sunt:
1. Funcţia specifică;
2. Structura specifică;
3. Compoziţia chimica specifică;
4. Adezivitatea de suport - ce duce la formarea de ţesuturi sau
organe atunci când mai multe pături celulare vin în contact;
5. Joncţionarea;
6. Inhibiţia capacităţii de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
 În cazul celulelor NEDIFERENŢIATE, se întâlnesc următoarele
caractere generale:
1. Lipsa funcţiei specifice;
2. Lipsa unei structuri specifice;
3. Lipsa unei compoziţii chimice specifice;
4. Adezivitatea de suport – datorită căreia atunci când vin în contact
se recunosc, aderă şi se pot forma ţesuturi şi organe;
5. Joncţionarea cu alte celule;
6. Capacitatea mare de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
 SCOTT F. GILBERT a împărţit componentele inducţiei
în:
 competenţa,
 evocaţia şi
 individualizarea.
 Competenţa – este abilitatea de a răspunde la un
semnal inductor;
 Evocaţia – reprezintă semnalul general ce comandă
unui ţesut tipul de celule din care urmează a fi alcătuit;
 Individualizarea – este procesul prin care celulele
ţesutului capată propria lor identitate.
 Teoria sistemului competenţă, este superioară teoriei
simple a inducţiei. S-a observat că multe substanţe pot
acţiona ca şi inductori dar numai anumite tipuri de
ţesuturi pot răspunde la acţiunea factorilor inductori.
Explicaţia acestui fenomen este capacitatea de
competenţă de a răspunde doar la anumiţi evocatori şi
este regăsită în acţiunea modelatoare a genelor asupra
procesului diferenţierii şi dezvoltării.
 Mecanismul de inducţie celulară are loc astfel:
1. Celula inductoare secretă semnalul difuzabil;
2. Acest semnal va interacţiona cu receptorul de
pe suprafaţa celeilalte celule;
3. Activarea receptorului va duce la mobilizarea
unor căi de conducere intracelulare;
4. Rezultatul va consta în activarea unor gene
ţintă, specifice, cu schimbarea căii de evoluţie a
celulei.
 Semnalele pot fi controlate de către capacitatea
de competenţă a celulei ţintă.