Latinitate și

Dacism
Realizat de: Alina Vorniceanu Prof. coordonator:
Ana Stăncioiu Vali Crăciun
Alexandru Tronaru
Andrei Arinton
Lucian șerban
Rares Chiculița
 Conținuț
I. Latinitatea Românilor
II. Romanizarea Dacilor
III.Cetatea sarmizegetusa
IV.Mituri Fondatoare
V. Mitologia Traco-Dacă
VI.Mitologia Romană
 1
Latinitatea Romanilor
 Introducere
Etnogeneza românilor reprezintă un
eveniment istoric fundamental în istoria noastră
naţională, întrucât arată cum s-a format
civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex,
îndelungat la care au contribuit statalitatea
dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea
Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea
dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în
condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare,
răspândirea creştinismului, ducând în final la
crearea unei etnii distincte în spaţiul central-sud-
est european .
 În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport etnic şi lingvistic: tracii şi
geto-dacii. Ei au fost integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi procesului de
romanizare. Romanizarea a prins rădăcini durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea
limbii şi culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării socialeconomice
constituind un fenomen de masă cu valori formative esenţiale în etnogeneza poporului
român.
Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi ocupaţia romană a însemnat o cotitură a
destinului istoric al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari rurali. Ca
provincie romană, Tracia cunoaşte o perioadă de glorie în timpul lui Traian. Noile forme
de viaţă romană stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au cunoscut o
intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni ne putem da seama din marele număr de
oraşe şi sate, castre şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere, mine şi
variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale unui uriaş proces de muncă susţinut cu
dârzenie, într-un efort colectiv înnoitor de ţară. Toponomia indigenă 8 a teritoriilor trace
a fost preluată aproape integral de ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi
adaosuri, în mare parte romanizată.
 Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi şi despre o integrare a majorităţii
traco-dacilor în lumea romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în afara
frontierelor provinciei create de Traian.
Cu timpul însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi de civilizaţia
romană, ei s-au romanizat treptat.
În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi politice romane, dar mai ales în
urma ocupării unei considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de către romani,
populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-europeană tracică a trecut prin transformări
culturale, politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg proces deznaţionalizator
în general lent şi îndelungat, pe alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare
înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea limbii latine (romanice) în care s-
au strecurat şi câteva elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense desfăşurări a
vieţii social-economice şi a romanismului provincial între limitele Daciei carpatice o
constituie bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor materiale cu caracter practic sau
artistic.
 11
Romanizarea dacilor
 Introducere
Dacia, din întreg Imperiul Roman, a avut cea
mai scurtă perioadă de stăpânire romana.
Legiunile armate romane au ocupat numai 14%
din teritoriul Daciei şi pentru o perioadă istorică,
de exact 165 de ani (între 106 -271 d.Hr.).
În Regatul Unit romanii au stat 500 de ani,
iar englezii nu sunt deloc latini. De asemenea, în
Malta, stăpânirea romană a fost de peste 800 de
ani, iar maltezii nici acum nu vorbesc o limbă de
origine latină. Iar lista de exemple poate cotinua
la nesfârşit.
ii.A. Dacia înaintea romanizării
Dacia era în Antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state, iar ei
ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații
Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, iar spre vest, „ajunseră până
la Dunărea panonică”. Tărâmul pe care locuiau dacii era denumit spatiul Carpato-Danubiano-Pontic (carpato- de
la lanțul muntos Carpați, danubiano- de la Danubius/Dunăre, pontic- de la Ponticus/Marea Neagră).

Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării
Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre
nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.

Cele mai vechi şi mai multe din informaţiile noastre despre geto-daci si Regatul Dacia provin din înregistrările
istoricilor greci, Strabon, Ptolemeu, şi Herodot. Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în
zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (de la izvoare şi până la Drobeta), iar
geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră.

Triburile dacice au fost întotdeauna atasate de relieful muntos. Munţii le-au oferit posibiliţăti de subzistentă si de
apărare. În munţi vânau, îsi cresteau oile, vacile si caii, acolo erau minele de fier, argint, aur si sare. Triburile
asezate în zone mai joase, mai la ses, se ocupau de agricultură, păstorit, apicultură, dar si de comerţ. Teritoriul
Daciei era acoperit aproape în totalitate de păduri seculare, care le ofereau locuitorilor săi lemnul necesar
habitatului si refugiul în situaţii de pericol.
Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni
(cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra
cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o
mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de
deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile
purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna lui Traian ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă

După războaiele Daco-Romane, din 101-102, 105-106, in care romanii au câștigat, daci ai intrat intr-o perioada de romanizare.
Ei au devenit o provincie romană, astfel impunânduli-se limba, traditiile si religia romană. În această perioadă de latinizare
culturile celor 2 popoare s-au contopit, astfel formând cultura română.

Printre lucrurile care sau unit în a forma cultura română au fost si porturile specifice. Portul roman, care se caracteriza înainte
de toate prin simplitate: nu necesita nici croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era
minimă. Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor) era toga: o bucată de
stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un diametru care putea ajunge până la şase metri.
Femeile purtau, direct pe piele, o cămaşă de in (iar în jurul bustului o fâşie de pânză, drept sutien). În timpurile vechi îmbrăcau
toga şi ele, la fel ca bărbaţii; dar încă din secolele Republicii toga era rezervată numai femeilor de moravuri uşoare. În locul ei,
peste cămaşă purtau o tunică lungă până la pământ (stola), cu mâneci scurte sau fără mâneci, încinsă cu un cordon. Peste stola,
un fel de şal de lână colorată (palla) acoperea şi înfăşura umerii; un capăt al pallei se înfăşura pe un braţ, iar celălalt capăt
cădea până la pământ, iar cu un fald al pallei femeia îşi acoperea capul (căci o femeie romană nu ieşea niciodată în oraş cu
capul neacoperit).
Apariţia şi existenţa Ungariei s-a datorat convieţuirii hunilor cu populaţia primitoare
getodacă care i-a învăţat agricultura, păstoritul şi care apoi a fost asuprită şi sfârtecată
în numele catolicismului. În plus accesul la funcţiile administrative era îngrădit
pentru cetăţenii de etnie "româna", ceea ce i-ar fi "cointeresat" pe unii să renunţe la
limbă, nume, obiceiuri şi religie. Este adevărat că mulţi aristocraţi români
Transilvăneni, pentru a-şi salva viaţa şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au
maghiarizat, însă n-au uitat nici limba, nici tradiţiile. De ce astăzi noi să credem că ce
n-au putut face ungurii în o mie de ani au putut face romanii în aproximativ un secol
şi jumătate?... Cu alte cuvinte, cum putem crede că aceştia i-au determinat nu numai
pe dacii ocupaţi, dar şi pe cei 86% liberi să înveţe "latina" şi în acelaşi timp să-şi uite
propria limbă?...
Iar aici ar fi de reţinut faptul că în timpul stăpânirii romane, în toată Dacia ocupată, n-
a fost creat măcar un centru de cultură. De altfel romanii nu aveau nici un interes să
ridice nivelul cultural al acestui popor pe care îl duşmăneau şi-l invidiau atât de mult.
Toate acestea ne demonstrează că istoria mai trebuie studiată, iar paradigmele
acceptate cândva în istoria noastră tumultoasă (oarecum explicabil în acele momente)
trebuie îndepărtate pentru instaurarea adevărului istoric pe baze pur ştiinţifice, şi nu
din dorinţa de afirmare sau dominare asupra altor popoare.
 111
Cetatea Sarmizegetusa
 Introducere
Sarmizegetusa Regia a fost cel mai
important centru militar, religios și politic
al statului dac înainte de războaiele cu
Imperiul Roman. A fost nucleul unui
sistem defensiv strategic format din șase
fortărețe dacice, folosit de Decebal pentru
apărare contra cuceririi romane. Capitală
a statului dac, Cetatea Sarmizegetusa
Regia a fost ridicată la o altitudine de
1.200 metri, în Munții Orăștiei, la
Grădiștea de Munte și reprezintă cea mai
mare așezare descoperită până acum în tot
spațiul dacic.
Ledendele Cetatii:
1.Deși din vechea cetate au rămas doar ruinele capitalei, locul
pare încă viu, transmițând o energie debordantă și mister. Se
presupune că această senzație este creată de unele portaluri
energetice, locuri sacre care au fost menținute vii și active în
decursul mileniilor. Alte teorii susțin că Sarmisegetusa este un
loc descoperit pe vremea agartâșilor, înaintașii dacilor,
oameni erudiți inițiați în multe științe, de la astrologie la
medicină.Se crede că ei erau un popor spiritual care se folosea
de energiile locului, obicei păstrat de daci. Anumiți specialiști
în domeniu susțin că Sarmisegetuza se află la intersecția unor
astfel de meridiane. Străbunii noștri căutau astfel de locuri
care amplificau puterea rugăciunilor și a vindecărilor.
 2. O legendă susține că zona sacră a Sarmisegetuzei reprezintă un
important punct energetic. Discul sau soarele de andezit este loc al
energiilor astrale sau divine. De altfel, fosta capitală dacică a fost vizitată
deseori de practicanții meditației sau ezoterismului. Există istorici care
susțin că aici aveau loc ritualurile de inițiere ale războinicilor daci. Dar tot
aici aveau loc și sacrificii.Forma așezărilor i-a făcut pe alții să creadă că
locurile erau puncte de observație astronomică. Tot istoricii au stabilit că
templele și sanctuarele de aici, dispuse pe două terase, au fost înălțate în
două perioade distincte, unele în vremea regelui Burebista, altele în vremea
lui Decebal. Construcțiile au fost realizate cu materiale aduse de la mulți
kilometric distanță. Nu se cunoaște rolul exact al sanctuarelor, de aceea au
apărut multe legende și mituri pe seama cetății Sarmizegetusa Regia.
 3. Cele mai ciudate mituri care
circulă pe seama aşezării dacice
Sarmizegetusa Regia spun că
locul se suprapune unui oraş
subteran întins pe zeci de hectare.
Și că în incinta sacră din capital
Daciei ar putea exista un portal
energetic, care face legătura cu
universuri paralele, că dacii au
construit tuneluri între cetăţile
dacice.

„Sarmizegetusa Regia”
 4. Izvorul din Sarmizegetusa Regia,
pe care unii turişti l-au botezat
„izvorul lui Zamolxis”, a dat naştere
unei legende. Cei care ajung în
preajma lui pot auzi sunete
asemănătoare unor clopote şi se spune
că sunt clopotele de la Mănăstirea
Prislop, aflată la circa 50 de kilometri
depărtare. De fapt, sunetele deosebite
sunt cauzate de căderea de apă.

„Orasul subteran de la Sarmizegetusa”

 1v
Mituri Fondatoare
 Introducere
Pentru a vorbi despre originea
miturilor, trebuie să ne întoarcem la
primele comunități umane.
Miturile au început pe cale orală și au
fost folosite de locuitorii vechilor
așezări de oameni pentru a da rațiune
ceea ce nu puteau explica într-un mod
logic.
V.a. Mituri fondatoare Traian si Dochia
G. Călinescu considera că „întâiul mit”, simbolizând „constituirea
însăși a poporului român” este mitul „Traian și Dochia”. Acesta
simbolizează constituirea însăși a poporului român. Mitul ancestral al
întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală și este legat
de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia,
devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în
perioada matriarhatului.
În legatura cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu a
studiat prima legenda. Aceasta susține că Dochia, fiica regelui
Decebal, a înaintat în fruntea unei oștiri spre Sarmisegetuza, în
ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrântă de armata lui
Traian”, a fugit cu resturile oastei în munți, spre răsărit. Acolo s-a
rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”.
Și atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniță, cu câteva oi lângă
ea”. Traian, trecând pe lângă ea a întrebat-o dacă a văzut prințesa dacă, iar
Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împăratul a luat-o în goană într-acolo și Baba
Dochia a rămas stăpână pe ținutul acela și de atunci poate mai trăiește încă în
munți”.
Așadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost
nimicit, el a continuat să existe și să se afirme în secolele următoare.
Zburătorul rătăcea noaptea, dând târcoale uliţelor, grădinilor, livezilor şi
caselor, pentru a tulbura fetele de măritat, nevestele părăsite şi văduvele
pătimaşe. Subtil se metamorfoza chiar în iubitul celor astfel ademenite şi
petrecea cu ele până la cântători.
În Mitul Zburătorului, reprezentarea acestei fiinţe fantastice ca
“daimon”/demon trebuie înţeleasă în sensul arhaic, pe care grecii l-au dat
cuvântului, de “geniu al neliniştii”, “geniu bun” sau “geniu rău” care
veghează asupra destinului unei persoane, care stârneşte pasiuni, dorinţe,
tumult interior.
V.b. Mitul Zburatorului
Mitul Zburătorului, specific folclorului românesc, este unul dintre reperele
spiritualităţii noastre, al “matricei noastre stilistice”. Zburătorul, aşa cum
rezultă din nenumărate creaţii populare, este o fiinţă fantastică, având
capacitatea să ia diverse chipuri – tânăr frumos, şarpe înaripat, zmeu, flacăra
etc. – provocând primii fiori ai iubirii, o imagine emblematică pentru
momentul în care sentimentul erotic se înfiripă.
Potrivit mitului, Zburătorul se arată numai în visul fetelor, după care
dispare în lume pentru totdeauna, iar vindecarea nu se poate face, spun
tradiţiile, decât cu descântece, fumigaţii cu ierburi de leac sau rugăciuni. Se
poate presupune că planul oniric în care se manifestă Zburătorul şi pe care
insistă mitul conţine, în esenţă, sugestia că visul reprezintă un mijloc de
autocunoaştere. Zburătorul este o imagine specifică folclorului românesc.
V.c. Lucian Boia - ,,Istorie şi mit în conştiinţa românească’’

Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”,

“Originile”, “Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii și ceilalți”, “Principele ideal”
și “După 1989”.
Lucian Boia in cartea “Istorie si mit in constiinta romaneasca” îşi propune sa
dezvăluie publicului procesul de mitificare a evenimentelor si personajelor
istorice. Pornind de la primii cronicari români pana la istoricii din perioada de
dupa revoluţie.
In “Istorie și mit în conștiința româneasca” cele mai esențiale parți ale cărții se
regăsesc capitolul doi unde sunt descrise miturile fondatoare. In cadrul celui de-al
doilea capitol, autorul recurge la origini și la miturile fondatoare. Incepând de la
mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei daco-romane, ajungând la
perioada exluderii românilor și la promovarea mitului fondator dacic. Pune apoi
accent pe perioada comunistă analizând transferul de la miturile fondatoare la cel
al luptei de clase, urmat de mitologia dacică.
Autorul însuși prezintă că nu crede într-o istorie obiectivă, că nu și-a propus
să înceapă un război împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se
poate trăi înafara mitologiei,la fel cum nu poate exista o istorie realizată
înafara mitologiei, propunându-și pur și simplu o interpretare istorică a
miturilor. In opinia lui Lucian Boia, miturile societății contemporane sunt
reprezentate de “mitul națiunii” și de “mitul progresului”. Pe lângă
convingerea asupra faptului că nu se poate trăi înafara imaginarului, autorul
este convins de faptul că fiecare națiune își are propria mitologie istorică,
populată de mituri fondatoare, simboluri și eroi, fără de care, ar fi imposibilă
definirea ei ca națiune, din orice punct de vedere.
V.D. Mihai eminescu - ,,memento mori’’
În "Memento mori" de Mihai Eminescu, din întreaga "panoramă a
deșertăciunilor", cea mai importantă și originală este secvența a șaptea,
consacrată daco-romanilor.
Eminescu face o călătorie poetică de-a lungul vremurilor, pornind
din zorile istoriei și ajungând până în epoca modernă a lumii, poposind
în fața elocventelor ruini ale trecutului, ce-i oferă prilej de emoții și de
meditație. Pe pânza vremii pictată de Eminescu se perindă "codri de
secoli" , "oceane de popoare", de la primitivii care "în pustiu aleargă
veșnic, fară casă, fară vatră", până la Dacia măreață și legendară,
evocată adesea în opoziție cu lumea în care poetul trăia. În versul
"mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri" din prima
secvență poetul enunță conceptul de lume ca vis.
Acest episod este proiectat de poet în mitologie cu intenția că - pe
roata uriașă a istoriei – Gloria străbună să pară și mai mare în
raport cu prezentul decăzut. Cu cât mai idealizat este trecutul,
împins chiar în timpul mitic, cu atât mai mare este pentru poet
distanța până la nimicnicia prezentului decăzut. Făcând apel la
tradițiile populare, evoluând sub semnul basmului, acea "strajă a
secolelor" ce-i arata calea, îl ajuta să-ntoarca "uriașa roată-a
vremii" și-i deschide poarta uriașului templu al istoriei, poetul
reînvie chipul legendar al Dochiei, simbol mitologic al Daciei.
Nostalgia după rusticiate a poetului este evidentă, căci - apelând la peisajul
autohton - Eminescu țese - din imagini ce-i fermecaseră odată copilăria - un
peisaj fabulos, dar prin excelență dacic. Pe cărările codrului suna glas de
bucium, cerboaicele albe sunt îmblânzite și poartă tălăngi la gât, iar din
scorbura unui stejar multisecular apare - într-un tablou de neuitat - o
împărăteasă tânără și blândă, în chip de țărăncuță, purtând donița pe umărul
gol.

Dacia apare descrisă că fiind o țară de stănci și păduri seculare nepătrunse, de

fluvii uriașe, în care au loc ceremonii misterioase, că într-un basm superb.
Este o natură divinizată, mumă a zeilor ce o locuiesc. "Raiul Daciei", acea
"veche-a zeilor împărăție"se află într-un spațiu mitic. Imagini artistice pline
de vrajă conturează un tărâm cu "dumbrăvi de aur" , "codri de argint" ,
"păduri de aramă" , în care roiesc fluturi și "gândaci ca pietre scumpe", al
căror "murmur împle lumea de-un cutremur voluptos".
În această lume fascinantă, invadată de
o natura luxuriantă, zâna Dochia trece
cu "mici picioarele-i de-omăt" peste
"podul cel ușure" . Îmbrăcată în "haine
argintoase", ea își împletește părul de
mătase cu "mânuțele-i de ceară".
Dochia străbate spațiul mirific al
Daciei într-o barcă trasă de lebede
până la poarta soarelui, la "Zeii
Daciei", sugerați prin motivul
cornului: "Câteodată-un corn de aur ei
răsună-n depărtare".

Zâna Dochia
La masa de ospăț, prin fabulosul miraculos, se creează o atmosfera sfântă.
Personificată într-o zâna, luna vine la ospățul zeilor îmbrăcată într-o haina
lunga și albastra, cu "păru-i lung de aur galben" împletit în cozi și "rușinoasă
privește pe sub gene". Iubirea dintre luna și soare este o dimensiune eterna,
cosmica.Este aceeași Dochie, stăpână a zimbrilor și a cailor albi din
"Sarmis". Ea sărută zimbrii pe frunte, le "dezmiardă sura coama" , după care
urca muntele "pe șivoaiele de stele", alunecând alene pe seninul cerului.

Dacia eminesciană este legendară și eroică, o țară miraculoasă, un paradis

pierdut, peste care a năvălit "a Romei grea mărire". În secvență a opta
Eminescu se oprește asupra războiului dintre daci și romani. Ca în epopeile
antice, lupta se da în cer ,între zeii Daciei (Zamolxe) și ai Romei (Joe, adică
Zeus) . Pe pământ are loc o luptă "crudă, lungă, aspră" între armata dacă a lui
Decebal și "ostașii Romei".
 V
Mitologia Traco-Dacă
 Introducere
Religia geto-dacilor (tracii nordici) a
fost caracterizată de Jean Coman, R.
Pettazzon, E. Rohde, S. Paliga ca fiind
politeistă. V. Pârvan a considerat-o
henoteistâ in jurul zeității
supreme Zalmoxis.
În opera “Memento mori”, scrisă de
Mihai Eminescu, este ilustrată imaginea lui
Decebal căruia Zamolxe îi promite ajutorul
său. Decebal înțelege că nu are sorți de
izbândă. Se simte copleșit și răspunzător
față de străbuni.
 VI.A. Zeii Traco-Daci

I. Zalmoxis
E fost, conform lucrării ,,Getica’’ a lui Iordanes un om, iar în concordanță cu lucrarea Istoriile a
lui Herodot un zeu al tracilor, fiind considerat de mulți autori români ca zeul suprem din panteonul
geto-dacic.
II. Gebeleizis
Era zeul fulgerului și al orizontului la daci, probabil versiunea dacă a zeului trac al furtunii, al
tunetelor și al fulgerelor, deci zeu uranian (celest) Zibelthiuros. În perioadele mai târzii ale
existenței dacilor, Gebeleizis pare să fie confundat cu Zalmoxis, ca zeu suprem. Mai este cunoscut
și sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis.
III. Bendis

Este o zeiță din mitologia dacică adorată ca zeiță a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții și
poate ca zeiță magiciană. Unele reprezentări plastice (precum bustul de bronz de la Piatra Roșie) o
arată cu sâni proeminenți, ceea ce conduce la presupunerea că era o zeiță adorată în primul rând de
femei de aceea este probabil să fi fost patroana dragostei și maternității. Herodot menționează
zeița Bendis ca fiind împrumutată de traci de la daci.
IV. Derzelas
Este zeul traco-dac al sănătății, cu trăsături grecești.
Numit și ,,Zeul cel Mare", el apare în mărturii epigrafice,
numismatice, în izvoarele arheologice de
la Histria și Odessos.
V. Pleistoros
Era, potrivit lui Herodot (în scrierea ,,Istorii’’, IX;119),
un zeu trac adorat de către daci și de tribul "absinthi"
(Apsentieni) ca zeu al războiului. Conform lui Iosephus
Flavius (în lucrarea ,,Antichități iudaice’’; XVIII,22)
Pleistoros era zeul războiului la dacii pleistoi, căruia
acești traci îi aduceau jertfe omenești.
VI.B. Identificarea figurii lui Zamolxe cu cea a lui Hristos sugerată de Eliade

Unii consideră chiar că a facilitat convertirea geto-dacilor, priviți ca

strămoșii neamului român, la creștinism; această teorie este mai ales
vehiculată de mediul creștin-ortodox român, fiindcă ar arăta predispoziția
românilor pentru creștinism.
În primul rând, este vorba despre învingerea morții și înviere, un traseu
inițiatic foarte asemănător în cazul celor două mari spirite. Dacă în cazul lui
Iisus, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborârea în infern, pentru 3
zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a patra zi…, în
cazul lui Zalmoxis, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al
patrulea. ,,…Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul
încăperilor subterane.(…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și-l
jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa
făcu să creadă în toate spusele lui.” (Herodot, ,,Istorii’’)
 vI
Mitologia Romană
 Introducere
Mitologia romană a fost puternic
influențată de cea greacă și etruscă.
Mulți mitografi nu sunt de acord în
privin a echivalen elor făcute în
timpuri antice, dar și în cele propuse
de învățații zilelor noastre.
I. Jupiter
Zeul suprem, asemănat cu Zeus la greci, protectorul Romei, Zeul Luminii și
tatăl zeilor; are ca simboluri vulturul și fulgerul.
II. Junona
Soția lui Jupiter, protectoarea nașterilor și a căsătoriilor, asociată în mitologia
greacă cu zeita Hera; are ca simbol porumbița.
III. Venus
Zeița frumusetii și a iubirii, asemănată cu Aphrodita
IV. Marte
Zeul războiului, asociat cu Ares;are ca simboluri coiful și armele de luptă
V. Minerva
Zeița înțelepciunii, asemănată cu Atena; are ca simboluri scutul și măslinul
VI. Neptun
Zeul mărilor, fratele lui Jupiter, identificat la greci cu Poseidon; are ca
simboluri tridentul și calul
VII. Neptun
Zeul mărilor, fratele lui Jupiter, identificat la greci cu Poseidon; are ca simboluri
tridentul și calul
VIII.Mercur
Zeul comerțului, asociat cu Hermes
IX. Diana
Zeița războiului, asociată cu Artemis
X. Ceres
Zeița recoltelor, asemănată cu Demetra; are ca simbol secera și snopul de grâu.
Ceres provine din sincretismul dintre o veche divinitate italică agrară și zeița greacă
Demeter. În epoca imperială patronează simbolic pâinea albă. După izvoarele latine,
sabinii numeau ceres pâinea și grânele. Romanii o serbau în festivalurile Ludi
Cereris sau Cerealia, între 12-19 aprilie, venerând-o drept creatoarea recoltelor; în
acest sens, era invocată de Fra ț ii Arvali, fiind cea care-i învață pe oameni detaliile
tehnice ale agriculturii: semănatul, secerișul etc. Astfel devine zeița întregii lumi
vegetale, dar și divinitatea htonică a morților. La ceremoniile consacrate zeiței,
femeile nu puteau asista decât dacă erau curate. Mai târziu, Ceres face parte dintr-o
triadă a plebei, împreună cu Liber Pater și Libera.
 Vii
Imagini
 Razboinic Geto-dac
COMATI

TARABOSTES
Femeie dacă(Columa Lui
trăian) Femeie dacă(după
romanizarea daciei)

Femeie dacă
 Geto-daci (columna lui trăian)

Columna lui trăian

Calendarul dacic
(Sarmizegetusa)
 Femei Romane

Cetățean roman Soldat roman

Cetățeni romani
(Clasă înaltă)
 Castrului Roman Apulum

Castrul roman porolissum (județul

sălaj)
 BIBLIOGRAFIE
SURSE ONLINE:

• https://ro.wiktionary.org/wiki/
• https://www.scribd.com/
• https://www.academia.edu/
• https://istoriesinumismatica.wordpress.com/tag/ocupati
ile-geto-dacilor/
• https://ro.wikipedia.org/wiki/
• https://donnaalba.ro/
• https://istoriiregasite.wordpress.com/
 BIBLIOGRAFIE

CArti:

• Lucian Boia – „Istorie şi mit în conştiinţa românească”

• Mircea Eliade – „De la Zamolxis la Genghis - han”
• Vasile Pârvan – „Getica. O protoistorie a Daciei”
• Nicolae Densusianu – „Dacia preistorică”
• Marius Sala – „De la latină la română”
• M. Eminescu – „Memento mori”
 Mulțumim
pentru atenția
acordata!
Sfârșit!