Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Supra Realism Ul
Supra Realism Ul
Manifeste suprarealiste
Scrierile suprarealiștilor români din această perioadă se constituie într-o încercare
disperată de a salva curentul, încercare ce o repetă pe aceea a lui Breton însuși, astfel încât
se putea spune că, de la Paris, capitala internațională a suprarealismului s-a mutat
la București. Grupul suprarealist român este caracterizat de exegetul francez Sarane
Alexandrian drept "grupul cel mai exuberant, cel mai aventuros și chiar cel mai delirant din
suprarealismul internațional".
Temele unei meditații asupra condiției poeziei redevin testarea "automatismului psihic pur", atotputernicia
visului, hazardul obiectiv. Strategia de cunoaștere a sinelui se apropie de "metoda paranoid-critică" profesată de Salvador
Dalí, "o metodă spontană de cunoaștere irațională, bazată pe obiectivarea critică și sistematică a asociațiilor și
interpretărilor delirante". O temă mereu prezentă în scrierile din această perioadă este respingerea literaturii, instituirea
unei opoziții între literatură și poezie. Dacă literatura apare asimilată instituției culturale ce îi asigură permanența, poezia
înseamnă forma ideală de manifestare a libertății imaginarului. Căci literatura e bazată pe meșteșug care poate fi inclus
într-un sistem de recunoașteri, pe când poezia, identificată cu transcrierea viselor, a stărilor de graniță între conștiență și
halucinație, se sustrage repetiției, se elaborează permanent sub semnul autenticității, al spontaneității.
Soarta suprarealismului după 1947
În 1948, Grupul Suprarealist Român este dizolvat, trebuind să cedeze locul realismului socialist oficial. Un
exemplu de poet care aderă la realismul socialist e Virgil Teodorescu. Dintre reprezentanții lui, unii se expatriază,
continuându-și activitatea pe alte meridiane, cum au făcut Gherasim Luca, refugiat la Paris și Ștefan Baciu, refugiat
în America latină ; cei rămași în țară, consecvenți ideilor lor, cum s-a dovedit Gellu Naum, au trebuit să tacă timp de
decenii.
Un alt episod, înrudit cu suprarealismul l-a constituit onirismul, fenomen cultural apărut în România anilor
șaptezeci (principalii reprezentanți fiind poetul Leonid Dimov și prozatorul Dumitru Țepeneag), în ale cărui manifeste au
fost reluate o bună parte din tezele suprarealiste. Un continuator al acestui curent este Corin Braga.
Nici în prezent ecorile suprarealismului nu s-au stins. Poetul Andrei Codrescu publică în New Orleans o revistă
care se numește Exquisite corpse (o traducere a numelui unui celebru procedeu Les cadavres esquis), iar poetul Valery
Oișteanu a publicat numeroase volume de colaj și este un membru respectat al Asociației Suprarealiștilor Americani.
In pictura la capitolul suprarealism contemporan avem ca exemplu pe Sasch (Silviu Cenusa).
SUPRAREALISMUL ÎN ARTELE PLASTICE
Pictură
Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeții. Termenul "Surréalisme" a luat
naștere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias",
îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André Breton
preia acest termen și-l folosește într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice
"Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe
artiștii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepția asupra lumii care devine
"albastră ca o portocală" (Paul Eluard).
În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zărește la expoziția organizată de o
galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează. După
război Breton îi va cunoaște pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri și își formează o bogată colecție.
În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La această
întrebare va răspunde - fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí,
René Magritte și Paul Delvaux.
Aceste personalități sunt întregite de alți artiști la fel de talentați, deși mai puțin cunoscuți, cum ar fi
artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.
Suprarealiștii își expun lucrările în timpul unor expoziții ce vor deveni un loc și o ocazie potrivite pentru orice fel de
provocare care marchează caracterul revoluționar al mișcării. "Când se spune despre suprarealiști că sunt pictori ai schimbării
veșnice - explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să ne așteptăm de la ei să-și copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi
decât un naturalism naiv și descriptiv), și nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns
în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).
Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se miște cu îndrăzneală și absolută dezinvoltură într-o
zonă care se află la granița dintre lumea interioară și cea exterioară care, deși nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate
(suprarealitate!) fizică și psihică."
Operele pictorilor suprarealiști sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată reprezentate
până atunci, pe care suprarealismul dorește să o descopere prin revoluția mentală ai cărei moștenitori mai suntem încă și astăzi.
Pictorii expresioniști abstracți americani, Jackson Pollock, Mark Rothko și Arshile Gorky s-au inspirat enorm din
suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois și Alberto Giacometti.