Cine ma cunoaste si a stat cat de cat prin preajma mea stie ca imi iubesc parintii enorm.

Si chiar daca, in mare parte si datorita educatiei primite de la ei, familia mea inseamna intai de toate si in totalitate omul de langa mine si, acum, si bebe, parintii mei raman oamenii fara de care n-as fi fost ceea ce sunt, n-as fi trecut peste toate asa cum am trecut si n-as fi avut puterea pe care o am. [Se spune ca fiecare suflet copil isi alege proprii parinti - din diferite motive; se pare ca eu am ales perfect.] Daca as sta sa ma gandesc, am o milioane de motive pentru care sa le multumesc, sa ii apreciez, sa ii respect si sa ii iubesc, dar cred ca cel mai important e acela ca ma accepta asa cum sunt (si nu sunt cea mai incantatoare fiinta ca si copil). Poate au fost si cateva mici exceptii, dar cand se intampla o data la cativa ani, cand parintele are puterea de a recunoaste ca a gresit (si e mare lucru, parerea mea), cand iti demonstreaza ca a invatat din acel moment si cand iti spune ca te iubeste (iti spune personal, nu te lasa sa ghicesti, nici sa presupui ca asa e normal ca doar iti este parinte), atunci mergi inainte cu si mai multa incredere si respect. Pentru noi, acea vorba celebra "vai de parintii care nu asculta de copii" nu mai are sens de foarte mult timp. Pentru ca parintii mei chiar ma asculta. Nu doar aud ceea ce spun si le spun, ci asculta cu sufletul. Chiar daca nu vorbim noi prea des (dupa cum spune mama, eu si tata suntem niste salbatici si ea s-a obisnuit cu noi si ne lasa in pace asa cum suntem). Cu tata, am saptamani bune cand nici nu ne auzim vocile. S-a intamplat chiar sa ne auzim doar o data la luna si atunci a fost ceva de genul "ce faci; bine; voiam doar sa te aud; ma bucur ca esti bine; o zi buna; pa". Si noua chiar nu cred ca ne trebuie mai mult. Faptul ca stim ca suntem bine - probabil ca un telefon mai des ar fi semn de intrebare - e suficient, e tot ce ne intereseaza, sa fim bine. Iar cu mama, cred ca al doilea telefon pe saptamana e clar din motive de tipul cuiva i-a fost rau sau cineva are vesti clare, si nu de tipul "ce mai faci; bine; ceva nou; nimic", ca am trecut peste faza asta de discutie cu vorbe goale. Poate ca relatia noastra pare atipica, rece, distanta. Nimic mai neadevarat. Am invatat in timp ca respectul nu sta in a spune "dumneavoastra" si iubirea nu vine din legatura de sange. Totul se spune, se asculta si se demonstreaza. Si daca ma bucura ceva in lumea si viata asta este ca pot sa imi respect si sa imi iubesc parintii nu doar pentru ca sunt parintii mei (am auzit de atatea ori in viata expresii de genul "n-am ce sa fac, e totusi tatal sau mama mea", incat ma doare si in acelasi timp multumesc vietii si lui Dumnezeu ca nu sunt intr-o asemenea situatie), ci pentru ca sunt in primul rand oameni. Oamenii de care eu am nevoie. Oamenii care sa te asculte atunci cand tu vrei sa vorbesti, care sa nu te inscodeasca atunci cand preferi singuratatea propriilor ganduri si sa iti fie alaturi in orice situatie fara comentarii. Asa sunt parintii mei, asa sunt oamenii pe care ii numesc prieteni, chiar daca - si in cazul lor - nu trebuie sa ne vorbim zilnic si nu trebuie sa ne vedem nici macar lunar.

De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si pe proprii parinti ii vad la cateva luni; anul trecut cred ca ne-am vazut de cinci sau sase ori - de ziua tatei, de ziua mamei, de Pasti, de Craciun, o data cand s-au intors din concediu si au trecut inevitabil prin Bucuresti - de fapt, ne-am vazut si cand au plecat, doar numai pentru o ora, in gara, si nu stiu daca a mai existat si o a saptea data, probabil ca da, desi n-as paria. Nu simt insa ca relatia noastra ar pierde ceva. Dimpotriva. Cand avem ceva de spus spunem, fara ocolisuri, fara menajamente, fara inflorituri inutile. Cand vrem sa ne auzim, si un minut poate fi de ajuns. Ceea ce simtit depaseste puterea cuvintelor si valoreaza mai mult decat mii de vorbe insirate despre fiecare secunda a vietii. Si cu cat trece timpul cu atat imi dau seama ca am crescut frumos impreuna. Ca, desi aparent ne-am despartit prea devreme (cand eu aveam 15 ani), in realitate ne-am apropiat tot mai mult cu fiecare an, cu fiecare luna, cu fiecare zi. Am invatat sa ne privim cu adevarat in suflet, sa ne acceptam defectele si sa ne bucuram de calitatile fiecaruia, sa ne iubim asa cum suntem fara sa visam la idealuri din carti si filme. Am invatat sa ne vorbim, nu doar sa ne insiram vorbe. Am invatat sa ne ascultam, nu doar sa auzim ceea ce se rosteste. Am invatat sa ne fim alaturi, nu doar sa ne dam cu parerea, sa ne avantam in sfaturi dupa modele externe vietii noastre sau sa ne mustram aratand in stanga si in dreapta ce fac altii. Am invatat sa traim impreuna, sa ne fim fericiti si sa ramanem noi, indiferent de judecata celorlalti. Si imi doresc si sper ca am mostenit si am invatat ceva din felul de a fi al parintilor mei si ca voi putea duce mai departe acelasi stil. Ma rog ca si bebe sa ma respecte, sa ma aprecieze si sa ma iubeasca in primul rand ca om si sa fie multumit ca acel om ii este si parinte.

Mama mea este modelul meu de viata! Si nu sunt simple cuvinte, sunt ganduri mici pentru lucrurile mari pe care mama le-a facut pentru mine in cei 21 de ani de existenta! Mama mea e speciala. Pentru ea nu exista EU, pentru ea exista TU, TIE! Nu am cunoscut niciodata o persoana la fel de altruista, la fel de devotata familiei, la fel de calda, de dulce, de buna, de minunata! Si cand ne certam, imi vine sa o imbratisez , sa-i spun cat de mult o iubesc si cat de mult inseamna pentru mine! Pentru ca este MAMA, pentru ca datorita ei sunt ceea ce sunt! Este frumoasa, este inteligenta, este ceea ce vreau sa fiu si eu, din tot sufletul! Tata este cel mai destept om pe care il cunosc. Niciodata nu am indraznit sa ma gandesc ca as putea sa-i calc pe urme. Pentru ca nu am cum! Vorbeste putin, vorbim putin si, de regula, imi spune numai lucruri importante! Cuvintele lui ma urmaresc si ma vor urmari toata viata. Dar stiu ca acolo, adanc de tot, ma iubeste si este mandru de mine. Uneori..mi-e rusine ca nu gasesc timp, in fiecare zi, sa le spun parintilor mei cat sunt de speciali! Dar le spun astazi! Era o piesa, mai

demult am nimic fara tine! Am nimic fara familia mea, micuta dar superba, cocheta, minunata! Mama, tata, va iubesc!

Unii cand spun TATA spun munca, iar cand spun MAMA spun dragoste, eu stiu ca ne-ati oferit amandoi si munca si iubire, doar ca tu tata trebuia sa muncesti prea mult ca sa mai ai timp sa ne arati cat ne iubesti, iar tu mama stiai atat de bine sa iubesti incat nu mai observam nimic altceva la tine. Voi doi a-ti fost ingerii mei pazitori de pe pamant, voi miati dat aripi sa zbor iar acum cand voi a-ti obosit si eu am ajuns sus vremea sa schimbam rolurile, e randul meu sa va ocrotesc. Pentru iubitii mei parinti...