Niciodata nu a fost momentul potrivit

As vrea sa spun ca acum e prea tarziu, dar ma

abtin. De fapt, niciodata nu a fost momentul potrivit. Tot timpul
am ajuns prea tarziu, am fost la locul nepotrivit, tot timpul mi-
am dorit ceva ce nu putea avea.
Gandurile ma chinuie si acum, nu-mi dau pace, dar
eu caut linistea in alta parte....in rugaciune. In speranta ca totul
nu a fost decat un vis urat, un vis prea lung, din care ma voi
trezi in curand, si atunci voi gusta realitatea, viata adevarata,
fara sa ma infrupt cu sperante false si iluzorii.
Privind in urma constat ca nu te-am cunoscut
deloc, nu mi-ai dat sansa asta, nu te-am inteles, oricat de mult
am incercat. Tot timpul ai ascuns ceva , de mine, de restul lumii,
si cred ca si de tine. Undeva in tine e un adevar trist, ciopartit
de minciuni si prafuit de trecerea timpului, e adevarul al carui
gust amar mi s-a intiparit pe buze, ca un cutit infipt adanc in
inima. E adevarul din care am reusit sa zaresc doar o frantura,
dar care mi-a schimbat viata radical, ireversibil. E adevarul
care ma tine departe de tine, m-a facut prizoniera atator nopti
in care adormeam plangand si nu-mi doream decat eliberarea,
uitarea....care nu mai venea.
Imi gasesc cu greu cuvintele, chiar daca nu ti le scriu
tie, dar parca ceea ce vreau sa transmit nu poate lua forma
unor litere, unei insiruiri de fraze. Cere mai mult de atat. Cere
clarificarea a ceea ce a fost, nu prin cuvinte fara rost, ci privind
in ochii tai, acolo de unde a inceput totul. Nici nu ar trebui sa
imi vorbesti, e suficient sa ma privesti, si de data asta stiu ca as
intelege, pentru ca uneori tacerea poate spune mai mult de
1000 de cuvinte. Cand stau in camera mea si ma sperie linistea
din jur , in contrast puternic cu furtuna din sufletul meu, ma
gandesc ca daca te-as revedea nu as astept explicatii,
invalmasiri de cuvinte, ganduri purtate de vand ce nu au mai
ajuns la mine, ci as lasa tacerea sa vorbeasca. Dar e prea
tarziu, sau poate nu a fost niciodata momentul potrivit.
Ai avut atatea ocazii sa imi destainui tainele din
adancul tau, dar nu ai facut-o. Din inima ta de gheata, din
sufletul tau pustiu, nu a evadat nici o emotie, nici o traire, nici
macar o promisiune. Si atunci am simtit, am trait si am promis
eu pentru tine, sperand ca intr-o zi ne vom intalni si vom fi altii,
vei fi cel la care eu visam. Dar nici timpul si nici distanta nu pot
schimba un om, ci doar ceea ce e in inima lui il poate
transforma.
Inca te mai visez, imi umpli de neliniste visele noptii,
si momentele din timpul zilei cand inchid ochii si imi apari tu in
gand. Inca ma sperie dorintele mele cele mai ascunse, carora
nu mai am curaj sa le dau aripi, si de aceea le-am inabusit
undeva, unde sper sa se piarda, sa se faca uitate....dorinte pe
care nici macar tie nu ti le-am impartasit. Zambesc amar.....tot
din lipsa de curaj, care cred ca nu ar fi schimbat nimic in tine,
in viata ta.
Inca te mai vad, in fiecare trecator de pe strada, in
cate o masina cand traversez ingandurata, te mai simt in cate o
adiere de parfum ce imi aminteste de tine, iti mai aud glasul din
cate o amintire de o rememorez aievea. Iti mai simt gustul in
cate o lacrima ce cade fara voia mea.
Dar ma straduiesc si stiu ca intr-o zi totul va fi uitat,
exact asa cum a inceput: in joaca, dupa o zi lunga de munca, cu
numere de telefon schimbate, cu o excursie sus pe munte unde
erai tu si cu ochii atintiti spre inaltimile ametitoare si racoroase
ale muntilor.