Universitatea Academiei de Stiinte a Moldovei

Metode de determinare a compozitie si structurii compusilor coordinative

A elaborat:Artiomov Daniela A examinat: Dragancea Diana

Chisinau 2013

Compui coordinativi sunt numii compuii ionici (mai rar moleculari) formarea crora din molecule simple sau ioni nu implic formarea noilor perechi de electroni dar este nsoit de apariia legturii coordinative (donor-acceptor) Exista mai multe metode de determinare a compozitie si structurii compusilor coordinativi: 1. Rezonanta electromica de spin 2. Spectroscopia vibraional 2.1 Spectroscopia n domeniul infrarou (IR) 2.2 Spectroscopia Raman 2.3 Spectroscopia Raman ultrasenzitiv SERS 3. Spectroscopie n ultraviolet i vizibil (UV- VIS) 4. Metode difractiometrice 4.1 Difractia de raze X 4.2 Difractia de electroni 5. Metode termice de analize 5.1 analiza termica diferentiala (ATD) 5.2 termogravimetria 6. Magnetochimia

1. Rezonanta electromica de spin

Rezonana electronic de spin (RES) este o ramur a spectroscopiei de rezonan magnetic bazat pe absorbia radiaiei electromagnetice din domeniul microundelor de ctre sistemele moleculare paramagnetice situate ntr-un cmp magnetic static omogen. Fenomenul de rezonan electronic de spin necesit prezena unui moment cinetic n proba supus studiului. Momentul cinetic de spin este datorat electronilor nemperecheai aflai pe orbitalele p, d sau f ai atomilor n stare gazoas sau unor molecule. Spectrul RES conine patru tipuri de informaii : intensitate, lrgimea liniei, valoarea factorului giromagnetic (g) si structura de multiplet (definit de constanta de cuplaj A). Acei parametrii ofer informaii despre concentraia complexului, procesele dinamice, interaciunea spin-spin, energiile strilor de spin i interaciuni cu nucleele vecine.

2. Spectroscopia vibraional
2.1 Spectroscopia n domeniul infrarou (IR) se bazeaz pe fenomenul de absorpie a radiaiei infraroii de ctre molecule, avnd ca urmare schimbarea energiei vibraionale a legturilor interatomice. Este considerat cea mai potrivit metod de identificare a prezenei gruprilor funcionale din structura moleculelor compuilor organici. Pentru analiza structural se folosete doar domeniul infrarou propriu zis, (caracterizate cu numrul de und ntre 4000-400 cm-1). n domeniul IR sunt observate numai acele vibraii care presupun o modificare a momentului de dipol al moleculei. Un spectru IR contine benzi de absorbtie datorate vibratiilor care au loc simultan cu participarea tuturor atomilor din structura moleculelor compusului organic analizat (vibratii normale). Pozitia unei benzi de absorbtie formate prin excitarea vibrationala a unei anumite grupari functionale este bine precizata in spectru, variind in limite restranse odata cu ambianta gruparii functionale in cadrul moleculei. O banda de absorbtie caracteristica aceleiasi grupari functionale se regaseste

la aproape aceeasi valoare a numarului de unda in spectrul IR al oricarei molecule (vibratii caracteristice de grup). Acest fapt permite identificarea elementelor structurale componente ale unei molecule, prin atribuirea benzilor de absorbtie caracteristice din spectrul IR. Pozitia unei benzi de absorbtie din spectrul IR depinde de mai multi factori cum ar fi: masele relative ale atomilor si constantele de forta ale legaturilor implicate in excitarea vibrationala, precum si de geometria moleculei. Energia de vibratie a unei legaturi covalente poate avea numai valori cuantificate proportionale cu frecventa de oscilatie a unui sistem format din doua mase (masele atomice) legate printr-un arc (legatura covalenta); aceasta frecventa poate fi dedusa dintr-o aplicatie a legii deformatiilor elastice (legea lui Hooke) la oscilatorul armonic.

unde: h este constanta lui Plank v este numarul cuantic de vibratie cu valori intregi pozitive (0, 1, 2, 3n) este frecventa de oscilatie data de relatia :

k este constanta de forta a legaturii este masa redusa data de relatia:

unde: m1, m2 masele atomice Proba analizata prin spectroscopie IR poate avea orice stare de agregare: gazoasa, lichida sau solida: - Inregistrarea unui spectru IR al unui compus organic in stare gazoasa este o tehnica rar utilizata, folosita in special in cazul cuplajelor spectrometru IR/Gaz Cromatograf (IR/GC), in care proba adusa de un gaz purtator (H2 sau He) din cromatograf este lasata sa curga printr-o cuva a spectrometrului FTIR dotata cu ferestre de NaCl (material transparent pentru radiatia IR in regiunea 4000-667 cm-1). - Pentru inregistrarea spectrului IR in film lichid al unei probe aflate in stare de agregare lichida, celula de masura este formata dintr-o picatura din acest lichid comprimata intre doua placi de NaCl cu suprafete plane. - O solutie obtinuta prin dizolvarea unui compus organic intr-un solvent nepolar si fara absorbtii intense in domeniul de masura (tetraclorura de carbon, sulfura de carbon, cloroform)

poate fi introdusa intr-o cuva speciala din clorura de sodiu de grosime interioara de 0,1-1 mm. Concentratia solutiei este de obicei sub 10%. Mai rar se folosesc celule cu ferestre de clorura de argint ce permit sa se lucreze cu solutii apoase. - Cel mai adesea sunt supuse acestei metode de analiza probe in stare de agregare solida. Proba solida poate fi conditionata sub forma de pastila in KBr(prin comprimarea cu ajutorul unei prese hidraulice sub vid a amestecului de 1-2 mg proba cu o cantitate de 10-100 de ori mai mare de bromura de potasiu anhidra) sau poate fi conditionata sub forma de suspensie in ulei de parafina (prin mojararea probei cu nujol). Numarul teoretic al frecventelor fundamentale nu este intotdeauna observat intr-un spectru IR datorita posibilitatii aparitiei unor benzi suplimentare cum ar fi: benzi armonice (care apar ca multipli intregi ai frecventelor fundamentale) si benzi de combinare (care apar la valori reprezentand suma sau diferenta a doua vibratii). Exista si situatii in care numarul de benzi observat este mai redus decat cel al 141g66b vibratiilor normale datorita unor: - frecvente fundamentale care cad in afara domeniului de masura. - benzi datorate unor vibratii fundamentale, care au o intensitate prea slaba pentru a putea fi observate (datorita lipsei modificarilor momentului de dipol in decursul acestora). - vibratii fundamentale cu frecvente apropiate astfel incat benzile corespunzatoare se suprapun. - aparitia unei benzi degenerate formate din cateva absorbtii de aceeasi frecventa in molecule cu simetrie ridicata.

In spectrele IR pot fi identificate doua tipuri de vibratii ale gruparilor functionale dintr-o molecula si anume: vibratii de alungire si vibratii de deformare. Vibratia de alungire, (simbolizata prin ) este o miscare ritmica de-a lungul axei legaturii covalente astfel incat are loc o variatie a distantei interatomice; aceasta vibratie se mai numeste si vibratie de valenta. Vibratia de deformare consta intr-o modificare a unghiului dintre doua legaturi covalente avand un atom comun. Miscarea unui grup de atomi in raport cu restul moleculei poate duce la vibratii localizate in planul sau in afara planului descris de grupul de atomi, aparand astfel posibilitatea unor vibratii de deformare in plan: forfecare (simbolizate prin ) si rotire (simbolizate prin ) sau vibratii de deformare in afara planului: balans (simbolizate prin ) si torsiune (simbolizate prin ). Diferitele moduri de vibratie ale unei grupari AB2 parte componenta a unei molecule, sunt exemplificate in figura 1.2 prin intermediul unei grupari metilen.

2.2 Spectroscopia Raman difer semnificativ de cea IR, prin faptul c are la baz fenomenul mprtierii neelastice ale fotonilor radiaiei incidente pe molecul, n urma creia se schimb energia, deci lungimea de und a fotonului. mprtierea Raman are loc numai dac se modific polarizabilitatea moleculei n timpul vibraiei moleculei . 2.3 Spectroscopia Raman ultrasenzitiv SERS se bazeaz pe fenomenul de amplificare electromagnetic a efectului Raman, care presupune ataarea moleculelor la suprafaa unor nanoparticule metalice (aur, argint, cupru) de dimensiunile ntre 20 300nm. Aceast tehnic este foarte sensibil, se pot pune n eviden concentraii nanomolare.

3. Spectroscopie n ultraviolet i vizibil (UV- VIS)

Spectroscopia n domeniul vizibil i ultraviolet reprezint una dintre metodele fizice moderne de studiu a structurii i propriettilor substantelor anorganice i organice. Att spectrele din domeniul vizibil, ct i ultraviolet sunt asociate unor tranzitii electronice care au ca efect trecerea moleculei din stare fundamental ntr-o stare excitat, mai bogat n energie. Ca urmare, spectrele corespunztoare, numite spectre electronice, dau informatii asupra strii electronice a moleculelor.Un spectru electronic reprezint curba de absorbtie a energiei atunci cnd substanta este supus actiunii radiatiilor din domeniul vizibil sau ultraviolet.

Domenii spectrale. Spectre electronice n vizibil i ultraviolet Absorbia luminii de ctre substane n domeniul vizibil i ultraviolet se datorete unor tranziii electronice ntre diferite nivele energetice ale moleculelor. Energiile necesare pentru excitarea electronilor variaz ntre 30-300 Kcal.mol-1. In spectrometria din domeniul vizibil i ultraviolet lungimile de und se exprim n m sau angstromi (1m=1nm=10=10-7cm).Pentru spectrul vizibil, n concordan cu domeniul de sensibilitate al ochiului omenesc, lungimile de und sunt cuprinse ntre 400 m i 800 m (4000-8000). Domeniul ultraviolet reprezint radiaiile cu lungimi de und mai mici dect 400 m, pentru care ochiul omenesc nu este sensibil, iar substanele apar de cele mai multe ori incolore. Regiunea cea mai important din acest domeniu spectral este cuprins ntre 180 i 400 m, permind lucrul n aer. La lungimi de und mai mici (120-180 m) se situeaz ultravioletul de vid sau ultravioletul lui Schuman, iar sub 180 m componentele aerului absorb puternic radiaiile din acest domeniu spectral. Prin urmare spectrele electronice sunt cuprinse ntre 8000 i 1000 . Domeniul spectral al tranzitiilor electronice, n functie de lungimea de und se mparte n trei regiuni : Vizibil UV-apropiat' UV-de vid In funcie de domeniul spectral n care absorb, corpurile, respectiv substanele chimice, pot fi incolore sau pot avea diverse culori. Un corp are culoarea alb cnd reflect sau permite s treac toate culorile spectrului. El apare negru cnd absoarbe toate radiaiile luminoase. Corpurile colorate absorb radiaiile numai din anumite domenii ale spectrului vizibil-absorbie selectiv. Ochiul percepe numai radiaiile neabsorbite. Atunci cnd un corp absoarbe selectiv ntr-un anumit domeniu de lungime de und, radiaiile transmise, neabsorbite au culoarea complementar. Tipuri de tranziii. Nivele energetice implicate n tranziii electronice Tranziiile electronice ce apar la absorbia unei cuante din vizibil sau ultraviolet difer dup natura orbitalilor pe care se gsesc electronii implicai n tranziiile cuantice respective. Energia radiaiilor ce produc tranziii electronice este situat n domeniul valorilor de energie corespunztoare legturilor chimice. Spectrele moleculare au la baz tranziii ale electronilor din legturile chimice ct i ale electronilor neparticipani de pe stratul de valen al atomilor. Orbitalii legturilor simple, denumii orbitali , pot fi de legtur, ocupai cu electroni n stare fundamental i orbitali de antilegtur-neocupai cu electroni n stare fundamental. Analog, orbitalii legturilor duble, numii orbitali , pot fi de legtur notai sau de antilegtur notai *, mai bogai n energie tranzitiile de tip * necesit cea mai mare energie, ca urmare a diferenei mari de energie dintre nivelele de plecare i de oprire ale electronului. Aceste tranziii sunt situate n domeniul cu <200 nm, deci n UV ndeprtat, sunt mai puin semnificative n studiul structurii substanelor. Tranziiile n* i n* situate n domeniul 180-370 nm sunt caracteristice sistemelor cu heteroatomi (N, O etc.) care conin electroni neparticipani. In cazul moleculelor cu legturi duble, sunt caracteristice tranziiile de tip *. Lungimea de und a benzii este cuprins ntre 170-250 nm. Poziia benzilor n aceste cazuri este puternic afectat de o serie de factori cum ar fi: conjugarea grupelor cromofore, geometria molecular, natura grupelor cromofore. Compuii cu legturi duble: >C=O, >C=C<, -N=N, -N=O absorb la

lungimi de und mai mari, prin tranzitii -*. Uneori sunt importante i tranzitiile n*. Grupele de atomi dublu legate se numesc grupe cromofore, acestea apar frecvent n compui organici. Legtura >C=C< este cel mai slab cromofor. Cnd substana analizat conine mai multe asemenea grupri, ele dau o deplasare a benzii de absorbie spre mai mari, chiar pn n vizibil. Tranziiile electronice se vor produce cu att mai uor cu ct molecula va avea orbitali moleculari extini, ceea ce implic mai multe duble legturi conjugate. Gruparea >C=O ce apare n aldehide i cetone prezint dou benzi de absorbie: una situat n regiunea 1900 -2000 , datorat unei tranzitii *cu extincie mare i una situat n regiunea 2700-2900 de intensitate medie, datorat unei tranziii n*, tranziie de la dubletul neparticipant, n al oxigenului, pe orbitalul de antilegtur *. Absorbia luminii n regiunea vizibil i ultraviolet a spectrului este datorat unor tranziii electronice ntre diferite nivele de energie pe care le pot ocupa electronii excitai. Energiile necesare pentru excitarea moleculelor variaz ntre 30-300 Kcal/mol. Spectrele electronice cuprind lungimi de und n intervalul 8000-1000 . Ochiul omenesc percepe numai o parte din tranzitiile electronice i anume pe acelea cu lungimi de und mari i frecvente mici, n domeniul 8000-4000 -domeniul vizibil. Substantele absorb i emit radiaii electromagnetice, lumin, n funcie de natura particulelor constituente.

4. Metode difractiometrice
4.1 Difractia de raze X Difractia de raze X este o tehnica analitica non distructiva,versalita folosita la identificarea si determinarea cantitativa a diferitilor compusi cristalini,cunoascuti sub denumirea de faze,compusi care sunt prezenti in materialele solide si in pulberi. Pentru cercetarea structurilor cristaline se pot folosi imagini de difractie care reactioneaza cu particulele unor retele cristaline,radiatii care se caracterizeaza printr-o lungime de unda comparabila cu distanta interatomica. Structura cristalina poate fi astfel studiata cu ajutorul difractiei fotonilor,neutronilor si mai rar, a electronilor. Razele X, ale caror imagini de difractie reprezinta un instrument important de investigare structuralcompozitionala a substantelor cristaline, sunt unde de natura electromagnetica,relevate fie prin decelarea electronilor in tinte de metal, fie prin excitarea inelastica a electronilor profunzi ai atomior tintei. Primul proces are ca rezultat un spectru continuu, iar cel de-al doilea linii nete. Se cunosc mai mute metode practice pentru cercetarea difractiei razelor X pe cristal. Prima metoda este urmatoarea: lasind sa cada un fascicul ingust de raze X asupra unui cristal, cea mai mare parte a fascicolului strabate cristalul fara a fi deviata. O parte din aceasta insa, sufera difractie si formeaza o plaga fotografica plasata in spatele cristalului, o serie de pete de intesitati diferite,aranjate simetric. Fiecare dintre pete corespund unui plan din reteaua spatiala, ocupat mai mult sau mai putin dens cu atomi. Se poate demonstra ca difractia razelor X, la trecerea lor

printr-o retea cristalina, decurge formal in acelasi mod ca atunci cind razele sunt reflectate de planele de atomi ai retelei. Sprea deosebirea de lumina obisnuita , razele X nu sunt reflectate decit la anumite valori ale unghiului de incidenta.

O alta metoda practica pentru cercetarea difractiei razelor X pe cristale presupune emiterea unui fascicul de raze X de un anticatod, fasciculul care prin traversarea unei diafragme de plumb devine paralel, se reflecta datorita unui cristal care se roteste incet in jurul uneia dintre axele sale cristolografice si ulterior, impresioneaza un film fotografic circular. Acest procedeu utilizeaza raze X monocromatice. Cind astfel de raze X cad asupra cristalului, aflat intr-o pozitie oarecare, nu se produce nici o imagine de interferanta. S-a folosit un monocristal si o radiatie monocromatica de raze X si au rotit cristalul pina s-a detectat o reflexie. Principiul metodei consta in cercetarea preliminarea a unui monocristal pentru a identifica simetria celulei elementare si dimensiunile sale folosind o tehnica fotografica. Difractia de raze X pe monocristal se utilizeaza pentru: Carcterizarea structurala a substantelor cristaline; Identificarea constituentilor minerali din amestecuri cristaline si polifazice Studiul transformarilor fizico chimice

Principiul metodei consta in aplicarea probei de analizat pe o placa fixata pe un suport rotativ. Razele X trec printr-o fanta si ajung pe suprafata probei. Radiatia refractata este amplificata si inregistratacu un dispozitiv electronic. Se obtin curbe, denumite roentgenograme, ce prezinta o serie de picuri numite maxime de difractie si au rolul de a marca unghiurile de difractie. Roentgenogramele obtinute se pot utiliza cantitative a compusului chimic studiat. atit pentru realizarea analizei calitative, cit si

4.2 Difractia de electroni Difractia de electroni se bazeaza pe acelasi prin principiu ca si difractia de raza X. Aceasta tehnica este folosita pentru studiul filmelor subtiri si a materialelor alcatuite din particule cristaline fine. Difractia de electroni permite determinarea structurii si a coordonatelor atomice intr-o retea cristalina, dar in plus , furnizeaza si informatii despre legaturile chimice si vibratiile atomice ce au loc la cresterea temperaturii.

Electronii din fasciculul incident sunt imprastiati de catre electronii atomilor sau moleculelor care formeaza reteaua. Daca se obtine' harta' densitatii distributiei electronilor in materialul studiat, se poate determina structura cristalina. Exista reflexii de prim ordin de la planele(hkl) si de ordinul n de la planele (nh,nk,nl) paralele cu planele (hkl). Electronii care sufera o imprastiere neelastica transmit retelei o parte de energie. Aceasta formeaza fondul general al imaginii de difractie fiin mai intens in apropierea fasciculului nedeviat; pentru unghiuri mari intensitatea fasciculului nedeviat scade rapid. Pe masura ce electronii se abat de la directia definita de conditia Bragg, intensitatea liniilor de difractie se micsoreaza. Rezultatul il constituie o figura de difractie ce depinde de structura si compozitia cristalului analizat.

5. Metode termice de analizat

Analiza termica este o metoda de estimare calitativa si cantitativa bazata pe efectul termic al unor fenomene chimice provocate experimental. Substantele chimice, de natura anorganica si organica,prezinta drept caracteristica fizico-chimica stabilitatea termica, caracteristica dependenta de compozitia acestora. Modificarile fizice si chimice pe care le pot suferi o substanta in functie de temperatura, prin incalzire sau racire , conduc la obtinerea de informatii privind compozitia, puritatea sau unele caracteristici fizico-chimice ale compusului respectiv. Fenomenele fizice care pot fi urmarite din punct de vedere termic si cu importanta analitica sunt: incalzirea, topirea, cristalizarea, sublimarea , vitifierea, iar fenomenele chimice care pot fi examinate termic sunt : reactiile redox, reactiile de complexare, reactii de descompunere si de combinare , deshidratari sau interactiuni fizice. Prin analiza termica complexa se pot evidentia: Variatii de entalpie analiza termica diferentiala; Variatii de masa termogravimetria si termogravimetria derivata; Variatii ale dimensiunilor probei analiza dilatometrica.

Avantajele utilizarii metodelor termice de analiza constau in : Identificarea unor faze (ATD); Caracterizarea calitativa si cantitativa a comportarii termice a unor amestecuri (ATD , TG); Caracterizarea comportarii unor sisteme in timpul unui tratament termic; Studiul cineticii transformarilor fizice 5.1 Analiza termica diferentiala (ATD) Analiza termica diferentiala (ATD) se bazeaza pe modificarea entalpiei, modificarea survenita in proba in timpul unei incalzirii uniforme, Astfel, se determina cantitatea de caldura care se absoarbe sa se degaja datoria schimbarilor fizice sau chimice care au loc in substantele solide, la varatiile de temperatura.

Practic, aceasta metoda consta in incalzirea sau racirea probei si a unei substante de referinta, termic inerta, in conditii identice, inregistrindu-se continuu si concomitent atit temperatura din cuptor, cit si diferenta de temperatura dintre proba de analizat si substanta de referinta. Diferentele valorile ale temperaturilor mentionate reflecta caracterul exoterm sau endoterm al proceselor care au loc in substanta de analizat.

5.2 Termogravimetria (TG) Termogravimetria (TG) se bazeaza pe urmarirea variatiei masei substantelor in functie de temperatura. Termogramele (curbe termogravimetrice) sunt reprezentari grafice ale variatiei masa- temperature, cind incalzirea se face cu un gradient de temperatura constant. Curbele prezinta forme diferite si dau indicatii asupra stabilitatii termice a substantelor. Termogramele sunt folosite in scop calitativ pentru identificarea substantelor si in scop cantitativ pentru dozarea lor. Utilizarea acestora in determinari se face prin masurarea liniara a distantelor dintre doua paliere, care corespunde pierderii in masa a substantei.

6. Magnetochimia
Particulele cu sarcini electrice,in miscare,au proprietatea de a determinaaparitia unui camp magnetic.Deoarece atomii sunt alcatuiti din electroni si nucleu,ambele categorii de particule avand sarcini electrice si gasindu-se in miscare,rezulta ca vor apare doua feluri de proprietati magnetice ale substantelor:proprietati magnetice electronice si proprietati magnetice nucleare. Susceptibilitatea magnetica Sarcina si miscarile electronilor in atomi sau in ioni pot determina aparitia a trei categorii de substante cu proprietati magnetice diferite: diamagnetice,paramagnetice si feromagnetice. Substantele respinse de un camp magnetic se numesc substante diamagnetice. Substantele atrase puternic de un camp magnetic,mult mai puternic decat cele paramagnetice sunt substante feromagnetice. Proprietatile feromagnetice apar numai pentru anumite substante solide sicristalizate.Substantele feromagnetice se magnetizeaza de cel putin un milion deori mai puternic decat cele paramagnetice si mentin o parte din magnetizare si dupa disparitia campului magnetic. Intensitatea fortelor de repulsie sau de atractie a unei substante intr-un camp magnetic se numeste intensitate de magnetizare si se noteaza cu I. Cu ajutorul unei balante special construite,se poate determina intensitatea de magnetizare;ea este proportionala cu intensitatea campului magnetic H si cu o constanta de proportionalitate vol numita susceptibilitate magnetica de volum: I= vol H vol= I/H Susceptibilitatea magnetica specifica sp este definita prin expresia: 3 sp= vol/d, d fiind densitatea substantei. Susceptibilitatea magnetica a unui mol de substanta se numeste susceptibilitate magnetica molara mol si este data de produsul spM, unde: M este masa moleculara a substantei.Rezulta ca susceptibilitatea magnetica moleculara este determinata de intensitatea demagnetizare,dupa relatia:

 mol= I/H * M/d = spM unde: mol este susceptibilitateamagnetica moleculara; sp este susceptibilitateamagnetica specifica. Susceptibilitatea magnetica caracterizeaza comportarea substantelor intr-un camp magnetic.Susceptibilitatea magnetica a substantelor diamagnetice este negativa si este de ordinul 10-6 unitati c.g.s. Susceptibilitatea magnetica pentru substantele paramagnetice este pozitiva si are valori de ordinul 10-3 10-4 unitati c.s.g.,iar pentru substantele feromagnetice este de asemenea pozitiva si ajunge la valori de ordinul 10 6 unitati c.g.s.Metodele de determinare a susceptibilitatii magnetice se bazeaza pe efectele magneto-mecanice,respectiv pe fortele ce apar intre probe s un magnet ce produceun camp magnetic exterior probeo.Aceste efecte se masoara cu balanta desusceptibilitate,spre exemplu balanta Gouy pentru masuratori de susceptibilitatemagnetica de volum. Diamagnetismul In miscarea sa in jurul axei proprii electronul genereaza un moment magnetic de spin.Cand un orbital este ocupat de 2 electroni,spinii lor fiind opusi, momentele magnetice rezultate se compenseaza reciproc.Daca toti orbitalii moleculelor sau ionilor unei substante sunt ocupati cu perechi de electroni cu spin opus,substanta nu are moment magnetic,este diamagnetica.Diamagnetismul este o proprietate generala a materiei.Daca in molecula unei substante toti electronii sunt cuplati doi cate doi, ei raman cuplati si in campul magnetic.Acesta determina o deformare slaba a orbitelor,care genereaza un slab moment magnetic indus, proportional cu taria campului.Acest moment magnetic exista atata timp cat substanta este sub influenta campului si este opus campului care l-a generat. Rezulta si concluzia logica dupa care, substantele diamagnetice sunt respinse de campul magnetic sub influenta caruia se gasesc. Proprietati diamagnetice se intalnesc la gaz rar pe ultimul strat ,cum sunt Na+, Ca2+ , Cl- , Br -, Zn2+ etc. De asemenea, sunt diamagneticemoleculele si ionii complecsi care contin un numar par de electroni imperechiati in orbital de legatura, ca de exemplu CH4,, C6H6. Paramagnetismul Substantele paramagnetice sunt atrase de un camp magnetic,ele au un moment magnetic permanent,generat de existent electronilor neimperechiati.Campul magnetic exterior va determina orientarea momentului magnetic al substantei considerate si ca urmare aceasta va fi atrasa de liniile de forta ale campului. Paramagnetismul depinde de temperature, deoarece orientarea moleculelor care au moment magnetic si atractia lor spre interiorul campului, este perturbata de agitatia termica si deci paramagnetismul scade cu cresterea temperaturii. Paramagnetismul se intalneste rar.El apare la substante care au orbital cu electroni neimperechiati, ca de exemplu, la metale alcaline in stare solida,la moleculele de O2, NO, ClO2, la atomul de hidrogen,etc.De asemenea, sunt paramagnetici atomii de halogeni, radicalii organici ca: CH3-, C2H5-.- si majoritatea ionilor metalelor tranzitionale(acestia avand mai multi electroni necuplati).Prin determinarea proprietatilor magnetice se poate constata daca apar radicali liberi. Feromagnetismul Feromagnetismul apare la acele substante care sunt atrase de un camp magnetic cu o intensitate mult mai mare decat substantele paramagnetice.Dintre substantele feromagnetice cea mai cunoscuta este fierul.Proprietatile feromagnetice se intalnesc si la cobalt, la nichel, la

unele lantanide (gadolinium, ceriu, samariu), precum si la unele aliaje.Se cunosc aliaje rezultate din Co, Cu, Fe, Al, Ni, Sn, Ce,care sunt mai feromagnetice decat fierul.Intr-un camp magnetic exterior slab, aceste substante au o polarizatie magnetica puternica, care se mentine si dupa disparitia campului magnetic; astfelde substante sunt magneti permanenti si poarta numele de substante feromagnetice. Feromagnetismul este generat de momentele magnetice de spin ale electronilor necuplati din atomi si apare ca o proprietate a retelelor cristaline in care atomii sunt uniti prin legaturi metalice. Pentru atomii vecini din retea, aceste momente sunt orientate paralel. Aceasta orientare este mai stabila decat o orientare antiparalela a electronilor, dupa principiul lui Pauli. Aplicatii ale masuratorilor de susceptibilitate magnetica Masuratorile de susceptibilitate magnetica au multiple aplicatii in domeniul chimiei si in particular in cel al controlului farmaceutic precum si in domeniul medical. Se pot astfel enumera cele mai semnificative aplicatii. Susceptibilitatea magnetica constituie un criteriu de apreciere al aromaticitatii substantelor organice. Astfel pentru substantele diamagnetice susceptibilitatea este o marime aditiv constituitiva, permitand aprecieri pentru aromaticitatea substantelor din diferentele dintre valorile susceptibilitatii magnetice determinate experimental fata de ele calculate ( cu ajutorul constantelor Pascal si a altor incremente corespunzatoare). Susceptibilitatea magnetica permite determinarea gradului de disociere a unor substante in radicali liberi. In domeniul medical, prin masuratori de susceptibilitate magnetica se determina raportul dintre oxihemoglobina ( complex organic cu rolfiziologic care este diamagnetica) si hemoglobina ( care este paramagnetica ). Se apreciaza astfel diferenta dintre sangele arterial si cel venos prin cunoasterea proportiei de hemoglobina si oxihemoglobina. Susceptibilitatea magnetica permite determinarea proportiilor diverselor gaze cu molecule paramagnetice. Prin masuratori de susceptibilitate paramagnetica se detecteaza proportiile gazelor paramagnetice din amestecuri de alte gaze industriale, ca de exemplu O2, NO, NO2 etc.