Suntem pioni pe o scena numita viata. Asa am citit in nenumarate carti.

Si daca nu am citit, am inteles printre randuri ca asta este ideea. Fiecare dintre noi s-a gandit macar o data ce este viata, cum o poti descrie, si ce cauti tu in propria ta viata. De cele mai multe ori dam vina pe religie. Asa a fost sa fie, ne spunem linistiti pentru a inceta gandurile sa sape in constiinta. Parerea mea este ca poti asimila subtantivul viata cu altele. Si poate vei intelege mai bine ceea ce este cea pe care iti cladesti personalitatea. In prmul rand eu vad viata ca pe o gara. Da, exact o gara. Cu doua cai ferate. Cu oameni care intra in gara, care raman sau care pleaca imediat. Uneori, sau mai bine zis de cele mai multe ori neglijam venirea unor trenuri pentru ca asteptam altele. Ce nu vor avea sa vina. Uneori ne urcam in unele rele, si de putine ori avem parte si de cele bune. Exact ca o gara, unde se intampla sa astepti prea mult un tren iar atunci cand vine sa nu mai percepi de ce l-ai asteptat. Si il lasi sa plece. Exact ca o gara, cand ajungi prea tarziu pentru un tren, sau cand astepti unul ce are intarziere. Poate prea multa. Poate poti sa iei altul pana cand el vine. Insa nu, tu tot astepti. Cu o gara in care uneori e foarte frig, alteori e mult prea cald. In care gazduiesti oameni dragi, in care simti frustrari, declinuri si bucurii. Alteori o putem asimila cu un carusel. De ce? Pentru ca doar el te duce cand sus, cand jos. Acum esti sus alaturi de anumite persoane. Peste o secunda poti fi jos, dar fara acele persoane. Sau, doar daca ai noroc ramai alaturi de ele. Dar, doar daca ai noroc. Se poate strica acel carusel. Din vina ta, ca nu ai ascultat sfaturile altora. Si ramai singur. Si iti va fi greu sa readuci oamenii dragi langa tine, atunci cand va fi totul bine. Viata poate fi exact ca si cand ai urca un munte. Iiti dai atat de mult interesul sa ajungi in varf, sa vezi cum este sa te simti stapanul muntelui, sa vezi ceea ce este dincolo de el incat uiti. Uiti sa te bucuri de frumusetea calatoriei, de oamenii pe care Dumnezeu ti i-a oferit sa ii cunosti. De peisajele prin care treci cu atat de multa nonsalanta. Iti spui ca vei mai veni. Dar nu, valtoarea vietii de va purta in alte locuri. Iar tu, ei bine tu vei ajunge sa ai regrete care te vor macina. Insa ajuns in varf nu mai contenesti sa te bucuri si sa te grabesti sa iti faci culcusul acolo. Insa, vine o zapada, o ploaie, un viscol si te face sa pleci....sa cobori. Sa ai parte de vreme rea, de oameni haini si fara Dumnezeu. Si iti e dor de vremurile trecute, si iti accepti destinul. Cobori. In viata nu doar urci, mai si cobori. Asta este amalgamul de trairi, sentimente, intamplari ce se regasesc tacit sub forma unui singur substantiv: viata. Pe care o dispretuim, dar pe care o plangem cand nu o mai avem.