Inceputurile nasterii Universului se situeaza in atemporalitate, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", pe cand "totul era lipsa

de viata si vointa", gandurile fiind generate de intrebari filozoflce: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" la care, bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa /[...]/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza". Inainte de a aparea orice forma de viata, "era un intuneric ca o mare faro raza" si "stapanea eterna pace!...". Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, precum si aceea ca acesta sa nascut din haos, Eminescu imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central, care genereaza "muma" si "fatal": "Dar deodat-un punct se misca... cel dintai si singur. lata-l! Cum din chaos face muma, iar el devine Tatal..." Mitul popular autohton conform caruia la inceput totul era acoperit de ape si domnea un intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat nastere "samburelui creator" este prezent si el in explicarea genezei Universului: "Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii..." "Negura eterna" a inceput sa se desfaca in fasii odata cu aparitia astrilor ceresti, "luna", "soare", precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibila nasterea vietii pe Pamant. In aceasta nemarginire, omul este neinsemnat, trecator prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma ideea curgerii ireversibile a timpului pentru omenire, in general: "Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantul nostru mus.unoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni si invatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata." Omenirea este definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt constienti cain raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sa poata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". Savantul are genialitatea de a vedea succedarea generatiilor - "Ne succedem generatii si ne credem minunati", apoi disparitia civilizatiilor stralucite, eul liric exprimand aici ideea schopenhaueriana ca lumea este o aparenta, o iluzie, intrucat toate elementele vietii trec perpetuu in nefiinta: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric". Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pieirii universale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, ca urmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va

inceta ciclurile existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea eterna: "Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat [...] Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, [...] Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace, Caci in sine impacata reincep-eterna pace..." Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, concept provenit din limba greaca: "eschatos", care inseamna "ultim", "final" si "logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se produce prin stingerea soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflat in antiteza cu epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe cerul inrosit "ca si frunzele de toamna" amplifica imaginea apocaliptica a destramarii cosmosului. Ideea timpului universal este ilustrata printr-o metafora sugestiva pentru o intreaga conceptie filozofica: "Timpul mort sintinde trupul si devine vecinicie". Tabloul al patrulea. Ideea principala aici este relatia omului de geniu cu lumea contemporana si cu posteritate, acest tablou fiind o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii contemporane lui, prilej cu care eul liric isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt adevarate sentinte exprimate cu indignare si amaraciune de catre poet, ceea ce confera acestui tablou accente clasice. Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica a identitatii oamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul, a radacinii comune pentru intreaga omenire: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Satira urmeaza imediat dupa aceasta meditatie, Eminescu accentuand sarcastic: "Deasupra tuturora se ridica cine poate". Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul, poate intra in nemurire prin opera sa, careia ia dedicat intreaga viata: "Ce-o sa aa din acestea pentru el, batranul dascal?/ Nemurire, se va zice...". Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat intreaga viata vor ramane in eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii: "Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?" Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care este exprimata inca o data ideea curgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afia acesta in ierarhia societatii: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune, Peste toate o lopata de tarana se depune. Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri..."

Eul poetic imagineaza apoi funeraliile savantului, la care falsa solemnitate a inmormantarii este ilustrata prin incapacitatea posteritatii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasa in urma lui savantul, oamenii fiind interesati numai de "biografia subtire", deoarece "magulit e fiecare/ Ca n-ai fost mai mult ca dansul". Ei vor rememora numai "pete multe, rautati si mici scandale", tot ceea ce tine de omul obisnuit, oarecare, adica "toate micile mizerii unui suflet chinuit". Ironia dispretuitoare a eului liric se revarsa in continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in vedere un discurs in memoria savantului, ci se va stradui, cu infatuare, sa arate cat de inteligent si de bun orator este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. lata tot-ce te asteapta." Posteritatea este cu totul dezinteresata si incapabila sa aprecieze opera geniala, "lumina / Ce in lume-ai revarsat-o", ci va retine din biografia savantului numai ceea ce-l aseamana cu ceilalti oameni, muritorii anonimi si neinsemnati, adica "pacatele si vina,/ Oboseala, siabiciunea, toate relele ce sunt/ Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant". Tabloul al cincilea creeaza impresia unui epilog si revine la motivele romantice initiale: sub stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al umanitatii efemere. In Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei si a existentei intregii omeniri: "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul morfii!" Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil. Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi: - naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb"; - expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livresti: "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii; Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza

specifica poetilor romantici: - antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric; - antiteza ideatica: "Linul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme adevar"; - antiteza la nivelul vocabularului. "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta"; Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica grimasa",' "universul cel himeric"; Comparative dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza"; Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie"; Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri"; Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. In prima parte a poemului, rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-l/tatal". "Limba romana devine un instrument absolut docil in mana lui magistral si poetul o foloseste pentru a exprima ganduri si viziuni cum nu se mai luminasera niciodata intr-o minte romaneasca" (Tudor Vianu)