Ce este etica deontologic?

Etica deontologic susine c valoarea moral a unei aciuni const n respectarea

regulii, indiferent de consecinele ei, iar etica teleologic susine c valoarea unei aciuni este
dat de scopul ei final.
Susintorii eticii teleologice afirm fericirea ca scop suprem al vieii, dei difer
mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta
durerii din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul
(Platon, Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii privilegiaza ideea
ca valoarea mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se
centreaza pe continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc
cadrul necesar si universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala.
Etica deontologica (Imm. Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare
morala doar daca sunt guvernate de principii normative a caror respectare asigura unei actiuni
caracter necesar si universal.
Deontologia, n sens larg, este o disciplin etic aflat la ntlnirea dintre logic,
filosofie i drepturile profesiunii. Logica deontic stabilete relaia formal, universal i
necesar, dintre modurile deontologice (obligatoriu, interzis, permis, facultativ). Deontologia,
avnd ca obiect de studiu datoriile, obligaiile morale, este considerat un studiu particular al
moralei i moralitii, n timp ce etica este un studiu general al acesteia. Deontologia este o
ramur a eticii generale a muncii. Deontologia poate fi definit ca fiind disciplina care
include normele de conduit i obligaiile etice ale unei profesii bine definite; un studiu al
moralelor profesionale; un ansamblul de reguli care reglementeaz o profesiune, conduita
celor care o exercit, rapoartele dinte acetia i clienii lor, dintre ei i public.
Tradiii etice
Istoria eticii occidentale, ca de altfel i cea a filosofiei occidentale, i are nceputurile
n Grecia antic. Principalele nume menionate atunci cnd se vorbete de etica greceasc
sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dac se poate urmri un fir rou n ideile celor trei
filosofi menionai, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite n esen.
Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiii orale n ceea ce privete
filosofia, principale sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, n special
Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urm urmrind s rspund la ntrebarea Ce este
virtutea ?
Platon, a dezvoltat o teorie a formelor i s-a folosit de aceasta ca de o premis n
dezvoltarea teoriei asupra guvernrii, s-a ndeprtat ntr-o mare msur de discursul socratic.
Aristotel respinge din start teoria formelor gndit de Platon, iar propria sa viziune asupra
eticii o exprim n Etica nicomahic i n Etica eudemic.
Punctul comun ntre eticile anterior menionate, care se regsete n mai toate teoriile
etice, inclusiv cele contemporane, l reprezint includerea n discursul filosofic a dou
concepte: fericirea i virtutea.
Teorii etice fundamentale
Eticile fericirii au fost numite i etici teleologice, cci ele ne indic scopul vieii, telos-ul ei
(grecescul telos el, scop).
a) Eticile teleologice sunt construite, aadar, pe axa mijloc-scop. Au fost numite
(destul de echivoc) i etici ale binelui. Elementul comun al acestor etici l constituie ideea c
valoarea unei aciuni este dat de scopul acesteia (plcerea, fericirea, nelepciunea. Eticile
hedoniste (grecescul hedone - plcere) consider c scopul vieii omului este acela de a se
bucura de ct mai multe plceri, evitnd suferina.
Un prim nivel, mai grosier, cu dominant senzorial, se materializeaz n sintagma
triete-i clipa, bucur-te n fiecare moment al vieii tale de orice plcere i iese n cale;
Un al doilea nivel al hedonismului, mai moderat este reprezentat de Epicur (341-270),
ntemeietorul celebrei coli ateniene n aer liber, numit Grdina lui Epicur (306), unde tria
n comunitate cu prietenii i discipolii lui. i pentru Epicur plcerea era binele suprem, dar
prin aceasta nu nelegea volupti i orgii, ci solicita o folosirea lor raional: pe unele trebuie
s le favorizm (cele naturale i necesare), pe altele trebuie s le admitem (plceri naturale
dar nenecesare), iar pe altele s le evitm (plceri nenaturale i nenecesare).
Spre deosebire de hedonism, eudemonismul raional (grecescul eudaimonia - fericire)
consider c cel mai mare bine (scopul vieii) este fericirea, scop n sine, celelalte valori
(plcerea, onoarea, bogia, sntatea) fiind doar mijloace pentru a fi fericit. Scopul vieii este
pentru Aristotel o via fericit, iar aceasta este conform virtuii specific umane, care este
raiunea. Fericirea omului const n activitatea contemplativ, punnd sub controlul raiunii
plcerea, averea, onoare, ca mijloace pentru a fi fericit.
b) Etica deontologic. Spre deosebire de etica teleologic, ce evalueaz aciunile bune
n raport cu consecinele lor, fiind, aadar, consecinialist, etica deontologic (gr. deon =
datorie) este una a ndatoririlor. Conform eticii deontologice aciunile sunt corecte sau
incorecte prin ele nsele i nu prin consecinele lor. Pentru Kant, nou ne st n putere s fim
demni de a fi fericii.
c) Contractualismul etic. Potrivit contractualismului, care-i are rdcinile n filosofia
greac, dar se impune n modernitate prin Th. Hobbes (1588 1679) i J.J. Rousseau (1712
1778), normele morale sunt rezultatul acordurilor, conveniilor prin care oamenii i rezolv
panic divergenele de interese. Supunerea la norm i afl justificarea n faptul c ea este
rezultatul acordului liber consimit al contractanilor.
d) Pe lng aceste tipuri clasice de etic, putem identifica n istoria filosofiei morale i
etici ale sentimentului, conform crora actul bun este cel ce trezete simpatia (Adam Smith),
etici intuiioniste sau ale inspiraiei, conform crora actul bun este cel inspirat de natura
noastr uman, printr-o intuiie ce strnete entuziasmul tuturor fiinelor umane (Fichte,
Bergson), etica grijii sau etici feministe (Carol Gilligan, Nel Noddings, Anette Baier).
Etica fenomenologic pe care o propune Martin Buber se ntemeiaz pe premisa
conform creia faptul fundamental al existenei umane l constituie omul-ntre-oameni
(lhomme-avec-homme), categoria fundamental a realitii umane fiind cea a relaiei, a lui
ntre (lEntre-les-deux). Aceast eviden este postulat, printr-o analogie cu primul adevr
al cosmogenezei din Evanghelia lui Ioan, La nceput era Cuvntul, sub forma unui prim
adevr antropologic, condensat n enunul: La nceput este relaia, formul ce poate fi
considerat axioma gndirii buberiene. Trecerea de la era la este indic faptul c relaia este
evenimentul ontologic definitoriu pentru condiia uman. Relaia devine, astfel, o categorie a
fiinei, o form conintoare, o matrice sufleteasc a umanului.
Managementul etic al profesiei
Problematica eticii profesionale a ctigat n ultimele decenii o deosebit importan.
O vreme s-a crezut c eficiena unei organizaii este dependent exclusiv de capacitatea
acesteia de a se organiza dup modelul birocratic weberian. Dup birocratizare, s-a constatat
faptul c o cretere a eficienei se mai poate obine prin optimizarea calitii relaiilor umane
(E. Mayo), impunndu-se c noua paradigm organizaional a relaiilor umane. n timpul
nostru, o dimensiune ce face diferena ntre diverse organizaii este ncrederea publicului. Or,
ncrederea se dobndete treptat, printr-un bun manageriat etic al organizaiei Dac
moralitatea serviciilor private a devenit un factor implicat n eficiena firmelor sau
organizaiilor, piaa fcnd diferenele, n cazul serviciile publice, datorit condiiei lor de
monopol, statul este cel obligat s intervin. n Japonia, spre exemplu, n anul 1999 a fost
emis o Lege cu privire la moralitatea din serviciile publice, prin care s-au stabilit nfiinarea
unui Comitet de etic al administraiei naionale, desemnat de Guvern, supervizori pe
probleme de etic n toate ministerele i ageniile, a fost promulgat un cod etic al
funcionarilor publici i s-a cerut introducerea managementului etic n administraia local.

Dimensiunea axiologica a asistentei sociale
4.1. Doctrine etice fundamentale in asistenta sociala
Asistenta sociala este supusa, pe de o parte, unor presiuni sociale si politice, expresie a
credintei ca toate problemele sociale pot fi rezolvate, dar este pusa si in fata unor provocari
sociale sau naturale, dintre care unele se constituie in situatii-limita, fata de care asistentul
social trebuie sa ia atitudine si sa intervina. Astfel, actiunea asistentului social presupune
repere valorice, atat in raport cu implicarea sa in solutionarea problemelor sociale si umane,
cat si in raport cu eventualele situatii de risc sau chiar esecuri care survin in aceasta
interventie. Contextul axiologic al actiunii asistentului social impune raportarea la valorile
morale cuprinse in cateva doctrine etice fundamentale pentru practica asistentei sociale.
4.1.1. Etica utilitarista
Cei mai de seama exponenti ai utilitarismului, Jeremy Bentham (1748^1-832) si John
Stuart Mill (1806-l873), au fost si reformatori sociali, intr-o perioadarcle mari transformari
sociale, amandoi fiind activ angajati in numeroase reforme legislative (Florian, 1992). Opera
acestor autori este fundamentata pe scopul promovarii bunastarii generale -fericire maxima
pentru toti'. Acest scop este inca prezent in centrul atentiei multor servicii sociale din ziua de
astazi. Utilitarismul se distinge ca fiind doctrina initiatoare a punctului de vedere potrivit
caruia judecatile prin care surprindem calitatea unui lucru de a fi bun vorbesc, de fapt, despre
proprietatea acelui lucru de a produce un bine. Utilitatea este proprietatea unui lucru de a ne
feri de rau si de a ne procura un bine. Deci bun = util, in sensul procurarii unui bine.
A.1.2. Etica imperativa
Immanuel Kant (1724-l804) a incercat sa justifice rational moralitatea, in tentativa sa de a
intemeia o morala universala si rationala, fundamentata pe imperativul categoric, adica pe
ideea datoriei morale de a face intotdeauna si in orice imprejurare bine.
Kant a formulat astfel maxima acestei legi morale universale: Lucreaza astfel incat
sa stimezi demnitatea umana atat in persoana ta, cat si in persoana oricarui altuia, iar
persoana omeneasca s-o socotesti oricand drept un scop in sine, niciodata ca un mijloc in
vederea unui scop strain' (apud Florian, 1992, p. 348). Mai mult, filosoful german a dorit sa
fundamenteze un principiu practic suveran' - cum ne spune chiar el - din care sa poata fi
deduse toate legile vointei. Evident, data fiind diversitatea aproape infinita a actiunilor
umane, suntem constransi sa ne multumim cu foarte putin, in fapt doar cu forma moralitatii in
genere, cu o legislatie doar formala. Imperativul categoric este forma in genere a legislatiei in
morala. Sa urmarim cum opereaza apelul la aceasta forma in genere. Vom alege unul dintre
exemplele lui Kant, dar sa nu uitam canonul judecatii morale:
- canonul general: Trebuie sa putem voi ca o maxima a actiunii noastre sa devina
o lege universala; acesta este canonul judecatii morale a actiunii noastre in genere' (Kant,
1995, p. 233);
- cazul particular al unui om ce gaseste in sine un talent care, cu ajutorul unei
culturi oarecare, l-ar putea face un om folositor in privinte de tot felul. Dar, vazandu-se in
conditii comode, prefera sa se dedea petrecerilor decat sa se straduiasca cu extinderea si
imbunatatirea fericitelor lui dispozitii naturale. Dar el inca se mai intreaba daca maxima lui
de a-si neglija darurile naturale se acorda tot atat de bine cu inclinatia lui spre placeri, precum
si cu ceea ce numim datorie
4.1.3. Crestinismul si asistenta sociala
Preocuparea morala de a acorda ajutor celor aflati in nevoie a fost asumata, inca din
primele secole dupa Hristos, de catre Biserica, intrucat crestinismul s-a afirmat mai ales ca o
religie care opunea vietii terestre, materiale, o viata spirituala. in consecinta, Biserica
primelor secole crestine a considerat ca asistenta sociala acordata mai ales saracilor constituie
o datorie de onoare, incarcata de semnificatii morale : in primele secole crestine, sub
ocrotirea imparatilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) si pana la Iustinian (527-
565), au luat fiinta cateva institutii asistentiale ca: brefotrofiile (leaganele pentru copiii
abandonati, in varsta de pana la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de
adapost pentru tinerele fete provenite din familiile sarace sau din orfelinate), ghirocomiile
(aziluri pentru vaduvele batrane si fara sprijin) si Societatea religioasa a Parabolanilor
(grupuri de voluntari crestini care indeplineau servicii sanitare in folosul celor afectati de
diferite maladii)' (Bocancea, Neamtu, 1999, p. 58).
4.1.4. Protestantismul si geneza asistentei sociale
Protestantismul va dezvolta o teologie total opusa manierei in care fusese interpretata
saracia in gandirea etica a primelor secole crestine, care oferea, asa cum am aratat mai sus, o
imagine idealizata asupra celor care necesitau asistenta sociala. Saracia nu mai reprezinta
acum o conditie pentru a primi gloria intr-o lume viitoare, ci devine culpabila, fiind integrata
intr-o dialectica a ordinii si dezordinii sociale. Asa cum subliniaza Michel Foucault, ()
saracia nu mai este prinsa intr-o dialectica a umilintei si a gloriei, ci intr-un anume raport
dintre dezordine si ordine, care o inchide in culpabilitate.
4.2. Probleme etice in practica asistentei sociale
Teoreticienii sociali considera, de regula, ca problemele etice apar, in special in sfera
practica a asistentei sociale, atunci cand asistentul social trebuie sa ofere un raspuns la
urmatoarea intrebare: Ce trebuie sa fac eu, sau clientul, din punct de vedere moral, intr-o
situatie particulara?' (Timms, 1983, p. 33). Plecand de la un astfel de reper, consideram ca un
posibil raspuns la aceasta intrebare reclama cu necesitate atat un aspect normativ, care sa
accentueze asupra caracterului moral imperativ, cat si un aspect descriptiv, care sa
evidentieze faptul ca deciziile ce se iau in practica asistentei sociale detin, intr-adevar, o
fundamentare etica.
4.3. Drepturile si indatoririle asistentului social
Drepturile si indatoririle asistentului social pot fi asociate, formand trei sisteme de
tipul indatorire - drept. Este vorba despre sistemul adecvarii, sistemul competentei si sistemul
transparentei informatiilor. In cele ce urmeaza, vom analiza aceste sisteme in mod particular,
pentru a face astfel posibila detalierea drepturilor si indatoririlor pe care fiecare dintre ele le
subsumeaza.
4.3.1. Sistemul adecvarii
1) Datoria de a respecta demnitatea umana. Asistentul social trebuie sa-si asume ca adevar
axiomatic ideea ca fiinta umana este demna si libera, ca individul trebuie acceptat asa cum
este si ca trebuie sa i se respecte libertatea optiunii. Indiferent de ipostaza in care s-ar afla fata
de orice client, asistentul social trebuie sa se adapteze nevoilor acestuia, sa lucreze prin si cu
el, in scopul declarat de a-l face mai fericit si mai valoros ca fiinta umana
2) Recunoasterea formulei viata trebuie venerata' ca fundamentala in asistenta sociala.
Asistentul social trebuie sa accepte ca nu poate prelua efecte ce nu stau in natura profesiunii
sale ori ca nu poate sa ofere solutii care ii depasesc capacitatile si posibilitatile. Masura
succesului in asistenta sociala trebuie cautata in efectele produse de eforturile conjugate ale
profesiei, pe termen lung, si poate fi evaluata pe de-a-ntregul de-abia de catre generatiile
urmatoare.
4.3.2. Sistemul competentei
1) Datoria de a oferi cel mai competent ajutor posibil. Asistentul social trebuie sa isi
controleze propriile sentimente si sa isi reprime propriile afectiuni, dar, mai presus de toate,
trebuie sa invete sa asculte, sa acorde atentie reala fiecarui client, sa-i accepte standardele,
evitand solutiile superficiale si neglijente. El trebuie sa accepte punctul de vedere al clientului
si sa-i puna la dispozitie cunostintele referitoare la nevoile sale, precum si la legislatia sociala
in domeniu.
2) Dreptul la o activitate conforma pregatirii, precum si la conditii materiale adecvate unei
bune desfasurari a acesteia. Pentru a-si indeplini obligatiile fata de client, asistentul social
are urmatoarele drepturi: a) la pregatire profesionala, teoretica si practica, precum si la
cursuri de invatare si perfectionare a cunostintelor, intalniri si conferinte; b) la conditii
adecvate de lucru care sa permita o relatie protejata, confidentiala cu clientii; c) la o salarizare
adecvata si la perioade de concediu platit, care sa-i permita o viata privata echilibrata, la
standarde care sa-i confere si prestigiu social.
4.3.3. Sistemul transparentei informatiilor
1) Datoria de a se preocupa constant de aflarea adevarului. Asistentul social trebuie sa
verifice periodic informatiile, sa prezinte clar faptele, sa cantareasca marturiile si sa ocoleasca
toate ideile preconcepute, sa invete sa utilizeze tehnica interviului, a chestionarelor, a
studiilor de caz, a inregistrarilor, cu maximum de acuratete si eficienta
2) Dreptul de a astepta un raspuns similar din partea clientului. Asistentul social trebuie sa
porneasca de la individ, sa observe clientul in relatie cu comunitatea, sa fie capabil sa
mobilizeze resursele comunitatii in ajutorarea clientului, dar si sa-l faca pe client sa inteleaga
faptul ca are obligatii fata de comunitate.
4.4. Valorile, etica societala si etica profesionala in domeniul asistentei sociale
Loewenberg si Dolgoff sunt doi dintre teoreticienii sociali care pun in discutie problema
valorilor si a eticii in practica asistentei sociale. Cei doi autori pleaca de la o constatare a lui
Bertram Brown, potrivit careia nici un alt domeniu, poate cu exceptia notabila a filosofiei,
nu e preocupat atat de profund de problema valorilor, precum este domeniul si, in general,
profesia asistentei sociale' (Loewenberg, Dolgoff, 1985, p. 12), pentru a evidentia un aparent
paradox, acela ca practicienii asistentei sociale folosesc relativ rar termenul de valoare.
Asa cum sugereaza Loewenberg si Dolgoff, un exemplu in acest sens il constituie Declaratia
Consiliului Educatiei in Asistenta Sociala din Statele Unite ale Americii, care rezuma codul
valorilor profesiunii de asistent social dupa cum urmeaza (cf. ibidem, p. 14):
a) relatiile profesionale ale asistentilor sociali se bazeaza pe cultivarea meritului individual
si a demnitatii umane, fiind caracterizate de participare mutuala, toleranta, confidentialitate,
onestitate si gestionarea responsabila a eventualelor conflicte;
b) asistentii sociali respecta dreptul oamenilor de a alege, de a stabili contracte pentru
anumite servicii si de a participa activ in procesul de intrajutorare;
c) asistentii sociali contribuie la crearea unor institutii sociale mai umane si mai deschise
nevoilor umane;
d) asistentii sociali manifesta respect si toleranta fata de caracteristicile unice ale unor
populatii diverse;
e) asistentii sociali sunt responsabili pentru conduita lor din punct de vedere etic, pentru
calitatea serviciilor lor si pentru mentinerea unui nivel ridicat in ceea ce priveste cunostintele
specifice profesiei lor.
Pe baza unui astfel de cod, orice asistent social profesionist va admite ca participarea
clientilor, autodeterminarea si confidentialitatea reprezinta valorile fundamentale din
domeniul asistentei sociale. Bineinteles, exista si dezacorduri, mai ales in momentul in care
se incearca implementarea practica a acestor valori profesionale generalizate. De aceea, in
functie de prioritati, obiectivele specifice si caile prin care valorile generale sunt aplicate in
practica lor, asistentii sociali se deosebesc in activitatea profesionala.
Este necesar sa subliniem, asadar, ca, atata vreme cat valorile profesionale raman generale si,
ca urmare, nonspecifice, ele nu pot oferi bazele unui ghid comportamental.
De regula, cei care impartasesc astfel de opinii utilizeaza unul sau mai multe dintre
argumentele semnalate de Loewenberg si Dolgoff (1985, p. 17):
a) competenta este suficienta - o idee dupa care practica se bazeaza pe competenta si calitate
profesionala, si nu pe principii etice. Un asistent social va lua cele mai bune decizii etice pe
masura ce va fi mai competent in domeniul sau;
b) unicitatea fiecarui caz - daca fiecare caz este diferit si fiecare client are probleme unice
prin natura lor, cum va putea utiliza asistentul social un singur cod etic care sa ofere solutii
diferite ?
c) asistenta sociala, ca domeniu stiintific, nu lucreaza cu valori - asistenta sociala trebuie sa
acorde mai multa importanta cunoasterii si tehnologiei, decat problemelor morale. Un interes
exagerat pentru etica ar distrage atentia asistentului social de la adevaratele probleme ale
practicii profesionale ;
d) lipsa timpului - asistentii sociali nu au timp suficient pentru reflectii etice, deoarece
solicitarile impuse de practica presupun actiuni rapide. Ei fac oricum ceea ce este mai bine
pentru clientii lor, iar un cod de principii etice abstracte nu i-ar ajuta in practica mai mult;
e) relativitatea - ceea ce e inteles ca reprezentand binele difera de la o tara la alta si chiar in
aceeasi tara, in functie de anumite grupuri. intr-o anumita cultura, asistentul social este
incurajat, de exemplu, sa recomande avortul, intr-o situatie specifica, in timp ce in alte culturi
o astfel de optiune constituie inca un tabu. Care atitudine este corecta ? Concluzia, chiar
superficiala, asupra acestui aspect este ca nu exista principii etice universal valabile si ca,
dimpotriva, totul este relativ, necunoscandu-se inca modalitati stabile care sa permita
evaluarea optiunilor;
f) coercitia - adoptarea unui cod etic profesional va da nastere unei coercitii latente asupra
asistentilor sociali, deoarece ei vor fi determinati sa actioneze numai in conformitate cu
regulile acestuia. Aceasta coercitie contrazice insa principiul autodeterminarii, ce constituie o
valoare de baza atat pentru asistenta sociala, cat si in societate.
4.4.1. Valorile generale ale asistentei sociale
Asadar, in lumina celor redate mai sus, asistentul social poate fi descris drept un individ
incarcat cu valoare' (Goldstein, 1973, p. 90), iar asistenta sociala poate fi privita ca operand
sub o incarcatura' similara. Valorile sunt esentiale pentru definirea asistentei sociale, din
moment ce ele sunt recunoscute in literatura de specialitate ca aflandu-se la baza acestei
practici ori constituind cel putin una dintre conditiile sale indispensabile.
4.4.2. Valorile specifice asistentei sociale
F.P. Biestek opereaza urmatoarea clasificare a principiilor morale relevante pentru asistenta
sociala: (1) acceptare; (2) atitudine neutra; (3) individualizare ; (4) exprimare a sentimentelor
orientata spre un scop si implicare emotionala controlata ; (5) confidentialitate ; (6)
autodeterminare (Biestek, 1961).
1) Respectul pentru persoana
in declaratia de principii a Asociatiei Britanice a Asistentilor Sociali (BASW), referitor la
implicatiile practice ale respectului pentru persoana', se considera ca: De baza in profesia
de asistent social este recunoasterea valorii si demnitatii fiecarei fiinte umane, indiferent de
statusul social, de origine, sex, varsta, credinta sau contributia catre societate. Profesia
accepta responsabilitatea de a incuraja si facilita autorealizarea persoanei individuale, cu
respectarea intereselor celorlalti' (BASW, 1975).
Studiu de caz
O situaie problematic din punct de vedere moral a ntmpinat o prieten de-a mea,
care lucreaz ca asistent social.
, nu numai ca este atitudine morala de varf, dar, de asemenea, toate celelalte principii si
atitudini morale trebuie explicate in termenii ei'. Z. Butrym apreciaza ca respectul pentru
persoane este in relatie cu valoarea inerenta a omului si de aceea e independent de calitatile
sale prezente sau de comportamentul actual' (1976, p. 43). Regasim aici ecouri din etica lui
Immanuel Kant: persoana umana, inclusiv propria persoana, trebuie tratata intotdeauna ca
scop, si nu ca un mijloc inspre un scop. Pentru Kant, justificarea respectului pentru persoana
se afla in nota de rationalitate ce poate fi regasita in esenta fiintei umane. Ideea ce apare in
formularea kantiana a legii morale, dupa care omul trebuie tratat intotdeauna ca scop,
niciodata ca mijloc, este invocata in mod frecvent in scrierile de asistenta sociala.
2) Principiul autodeterminarii personale- autodeterminarea este considerata a fi una dintre
valorile centrale ale asistentei sociale : Asistentii sociali trebuie sa stimuleze si sa extinda
capacitatea clientului de a lua decizii si de a-si trai viata pe baza standardelor proprii.
Asistentii sociali nu trebuie sa insele sau sa impinga clientul intr-un curs de actiuni care se
desfasoara contrar dorintelor lui' {ibidem, p. 31).
3) Acceptarea clientului- acceptarea poate fi considerata o recunoastere a valorii inerente a
persoanei si un mijloc tehnic ce ii ajuta pe asistentii sociali in oferirea serviciilor lor pe o baza
universala, generalizata, nu pe baze de selectie dupa dorintele asistentului social' (Timms,
1983, p. 53).
4) Individualizarea- F.P. Biestek (1961) a definit conceptul de individualizare ca fiind
recunoasterea si intelegerea calitatilor unice ale fiecarui client; utilizarea diferentiata a
principiilor si metodelor in asistarea fiecaruia, cu scopul unei mai bune adaptari.
Individualizarea se bazeaza pe dreptul fiintelor umane de a fi indivizi si de a fi tratate nu doar
ca o fiinta umana, ci ca aceasta fiinta umana, cu diferentele sale personale.
5) Confidentialitatea- acest principiu etic se regaseste si in alte profesii ce ofera servicii
sociale. Unul dintre cele mai vechi coduri etice reglementative, Juramantul lui Hipocrate,
obliga pe viitorii medici practicieni sa jure : Orice as vedea si auzi in timp ce imi fac datoria
sau chiar in afara de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie sa fie destainuit,
socotind ca, in asemenea imprejurari, pastrarea secretului este o datorie (Ozun, Poenaru,
1977, p. 77).
4.4.3. Drepturile si indatoririle clientului- drepturile clientului decurg, in mod inevitabil, din
valorile generale si specifice ale asistentei sociale si se inscriu in codurile etice
reglementative care asigura cadrul deontologic al relatiei asistent social - client:
1) Dreptul la respect. Clientul are dreptul de a fi tratat ca o persoana demna, rationala,
posesoare a unor drepturi si libertati inalienabile, indestructibile si imprescriptibile, capabila
sa isi controleze propria viata si sa ia propriile decizii.
2) Dreptul la bunul sau renume. Din punctul de vedere al institutiei de asistenta sociala, se
impun cateva restrictii deontologice : a) serviciile nu pot prezerva date despre client decat cu
consimtamantul acestuia, respectandu-se dreptul la imagine, la bunul sau renume, la
intimitate si confidentialitate fata de problema' sa ; b) serviciilor sau autoritatilor ce solicita
informatii despre clienti in scopul unor statistici sau cercetari trebuie sa li se ofere date
codificate, care protejeaza identitatea clientului si aspectele de intimitate ale problemei' sale.
Doar in cazul anchetelor juridice asistentul social este obligat sa transmita anumite informatii
despre client, cu conditia ca ele sa ramana in interiorul echipei' (BASW, 1961, p. 7),
neprejudiciindu-se astfel bunul renume al celui implicat; c) serviciile nu trebuie instrumentate
cu informatii decat cu permisiunea clientului si, mai mult, trebuie oferita doar informatia
relevanta pentru specializarea sau domeniul respectiv. n ceea ce-l priveste pe asistentul
social, el trebuie sa evite situatiile condamnabile din punct de vedere deontologic.
Informatiile confidentiale ale unui client, care, facute publice, pot fi in detrimentul bunului
sau renume si pozitiei sale sociale, trebuie prezervate cu strictete ;
3) Dreptul la confidentialitate. Relatiile dintre asistentul social si client care se realizeaza
prin interviuri, conversatii sau inregistrari trebuie sa se desfasoare doar in conditii de
confidentialitate, protectie si intimitate absolute, inclusiv in relatiile cu ceilalti colegi.
4) Dreptul la politete si consideratie. Persoanele care se adreseaza unui serviciu sau unui
asistent social o fac, in cele mai multe cazuri, cu multa retinere, timiditate, neliniste. in aceste
imprejurari, primul contact al clientului cu serviciul solicitat sau cu asistentul social este, din
punct de vedere psihologic, deosebit de important, maniera in care clientul este receptat si
primit avand o contributie importanta la derularea unei relatii profesionale bazate pe
incredere. Politetea capata, asadar, o valoare terapeutica: dezinhiba clientul, deschide calea
spre o comunicare sincera, bazata pe incredere, pe respectul persoanei si pe consideratie.
5) Dreptul la noninterferenta. Asistentul social trebuie sa se abtina de la aplicarea
standardelor proprii in evaluarea problemei clientului, caci ar putea aduce atingere respectului
de sine al clientului si ar putea distruge astfel posibilitatea unei cooperari constructive. Este
periculoasa, de asemenea, si depasirea sferei de pregatire ; asistentul social nu trebuie sa faca
recomandari terapeutice care tin mai degraba de competenta altor profesionisti: medici,
psihologi etc.
Codurile deontologice propun cadre de indatoriri si pentru ceilalti participanti ai relatiei
profesionale : clientii. Orice client care solicita consiliere unei institutii, agentii sau
profesionistilor in domeniul asistentei sociale trebuie sa cunoasca indatoririle ce-i revin
pentru buna desfasurare a relatiei:
1) Datoria de a spune adevarul. Clientul este o persoana ce cauta sprijin si sustinere, deci are
datoria de a spune adevarul in prezentarea situatiei sale, in masura in care, desigur, este
capabil sa o inteleaga. Clientul, timorat si inhibat la inceputul relatiei profesionale, trebuie
incurajat, prin mijloace specifice, sa ofere informatii cu cat mai multa corectitudine si
acuratete si trebuie determinat sa accepte ca e necesar ca elementele importante ale situatiei
sale sa nu fie distorsionate sau trunchiate, pentru a putea fi utilizate eficient de catre asistentul
social.
2) Datoria de a accepta responsabilitati. Asistentii sociali trebuie sa ia in considerare
mijloacele de crestere a sentimentului responsabilitatii la fel de frecvent si cu aceeasi grija cu
care iau in consideratie mijloacele de stimulare a adevarului. Educatia etica este un proces
lent, treptat, dar trebuie introdusa in cadrul tuturor contractelor dintre asistentul social sau
serviciile sociale si public. Clientul trebuie ajutat sa constientizeze si sa-si asume toate
responsabilitatile obisnuite ale unei fiinte umane,
4.5. Asistenta sociala si situatiile de risc
Asa cum am mentionat, asistenta sociala penduleaza mereu intre lumea individului deviant,
rau, stigmatizat, minoritar, exclus, cu nevoi, cu handicap, si lumea privilegiatilor, a celor care
au puterea si legea, incercand o reconciliere intre individ si societate. De fapt, acest tip de
mediere solicita, pe de o parte, ca asistentii sociali sa identifice comportamentele deviante si,
pe de alta parte, sa amelioreze conditiile de viata ale celor care au nevoie de ajutor.
4.6. Nevoia de model profesional
Modelul profesiunii de asistent social propune criterii si standarde ce trebuie indeplinite daca
se doreste ca asistenta sociala sa dobandeasca un status profesional, dar, pentru aceasta, este
necesar ca asistentul social sa dobandeasca o perceptie limpede despre rol-status-ul lui.
Conturarea unui model profesional al asistentei sociale a parcurs doua etape istorice:
- modelul metoda si competenta, aplicat in Statele Unite ale Americii, la inceputurile
asistentei sociale (BASW, 1961; Davison, 1965, p. 29), s-a bazat pe structurarea practicii de
asistenta sociala in functie de specificul activitatii practicienilor. in schimb, conceptualizarea
practicii identifica trei metode ca entitati separate : studiul de caz, lucrul cu grupurile si
munca in comunitate. Practicienii isi exprimau competenta prin insusirea unei metode
specifice, iar in universitati, curriculumul oferea (si cerea) concentrarea pe o singura metoda;
- modelul profesional se intemeiaza pe un corp de principii teoretice, etice si tehnice,
transferat studentilor si practicienilor sai prin canale educationale, sub forma unor
generalizari si principii: Actiunile practicianului sunt ghidate de aceste generalizari si
principii, pe care le aplica situatiilor particulare din practica' (Davison, 1965, p. 29).
Bibliografie selectiva
Barber, B., Some Problems in the Sociology of Professions', Daedalus, voi. 92, nr. 4, 1963.
Bartlett, H.M., The Common Base of Social Work Practice, NASW, 1970. BASW, A Code of
Ethics for Social Work, 1975. BASW, Notes on the Ethics of Social Work, 1961.
Berlin, I., Two concepts of liberty', in Four Essays on Liberty, Open University Press, 1969.
Bernstein, S., Self-Determination: King of Citizen in the Realm of Values?', Social Work,
voi. 5, nr. 1, ianuarie 1960, pp. 3-8.