Sunteți pe pagina 1din 36

Capitolul 3.

Calculul infiltrațiilor

Ecuațiile generale de curgere a apelor subterane, spectrul hidrodinamic. Efectele mecanice ale infiltraţiilor, forţe de infiltraţie. Gradienţi hidraulici, gradienţi critici. Antrenarea hidrodinamică, forme de manifestare, efecte, măsuri tehnice de preîntâmpinare. Filtre inverse. Metoda elementelor finite în calculul infiltraţiilor. Infiltraţii în regim permanent și în regim tranzitoriu.

Metoda elementelor finite în calculul infiltra ţ iilor. Infiltra ţ ii în regim permanent ș i
Metoda elementelor finite în calculul infiltra ţ iilor. Infiltra ţ ii în regim permanent ș i
Metoda elementelor finite în calculul infiltra ţ iilor. Infiltra ţ ii în regim permanent ș i
Metoda elementelor finite în calculul infiltra ţ iilor. Infiltra ţ ii în regim permanent ș i
Metoda elementelor finite în calculul infiltra ţ iilor. Infiltra ţ ii în regim permanent ș i

3.1 Ecuațiile generale ale curgerii apei prin medii poroase permeabile

Modelare

matematică

apei prin medii poroase permeabile Modelare matematic ă 3.1.1 Ecua ț ia diferen ț ial ă

3.1.1 Ecuația diferențială a curgerii permanente în regim saturat

Se consideră elementul infinitezimal de volum dx, dy și dz decupat dintr-un domeniu aflat sub nivelul liber al unei curgeri subterane permanente printr-un material poros permeabil omogen și izotrop de permeabilitate k. Forma suprafeței libere a apei diferă de la un punct la altul, dar nu diferă în timp datorită caracterului permanent al curgerii, acest fapt fiind exprimat matematic de sarcina hidraulică H = H(x, y, z) care reprezintă ecuația unei suprafețe în spațiu ce nu depinde de timp. Dacă mișcarea este permanentă, debitul ce tranzitează elementul infinitezimal de volum este constant, adică:

Q = Q(x, y, z) = constant

ceea ce înseamnă că diferențiala sa va fi nulă:

dQ = 0

înseamn ă c ă diferen ț iala sa va fi nul ă : dQ = 0

Figura 3.1

Viteza de curgere ce strbate un element infinitezimal

al mediului poros permeabil, descompusă după direcțiile sistemului de axe în vederea scrierii ecuației diferențiale a curgerii permanente

în problema 3D

92

Expresia deveni astfel:

diferențialei

funcției

de

trei

variabile

va

dQ =

Q

dx +

x

Q

y

dy +

Q

z

dz = 0

ceea ce reprezintă de fapt ecuația de continuitate în mișcarea permanentă în mediu saturat. Viteza apei ce tranzitează elementul infinitezimal de volum dx, dy și dz este

v = v(x, y,z)

fiind un vector ce depinde de poziția x, y, z, aleasă în domeniul de curgere, cu valoare finită (neinfinitezimală) constantă în timp. Vectorul viteză se poate descompune după cele trei direcții ortogonale ale sistemului de axe Oxyz, iar pentru fiecare direcție se poate scrie legea lui Darcy:

v

=

sau restrâns:

v i

x

+

v

y

j

+

∂ H ∂ H v k =− k i − k j z ∂ x
H
H
v k
=−
k
i
k
j
z
x
∂ y
v = − k grad
H

k

∂ H k
H
k

z

Luând în considerare componentele vitezei pe fiecare direcție a sistemului de axe de coordonate, debitele corespunzătoare acestor direcții și care tranzitează elementul infinitezimal de volum dxdydz derivate în raport cu direcțiile lor vor fi:

Q

x

Q

y

Q

z

=

=

=

v

x

x

v

y

y

v

z

z

dydx

dzdx

dxdy

=−

=−

=−

k

k

k

2

H

x

2

2

H

y

2

2

H

z

2

dydz

dzdx

dxdy

Relațiile de mai sus înlocuite în ecuația de continuitate conduc la ecuația diferențială:

dQ

= −

k

2

H

x

2

dydz dx k

2

H

y

2

dzdx dy k

2

H

z

2

dxdy dz = 0

.

Cum volumul dxdydz este infinitezimal, dar diferit de 0,

rezultă că:

2

H

2

H

x

2

+

y

2

+

2

H

z

2

= 0

ceea ce reprezintă o ecuație diferențială cu derivate parțiale de ord. II eliptică, de tip Laplace. Pentru o înțelegere mai facilă a soluțiilor ecuației, fără a restrânge mult din generalitatea problemei, se va rezolva pentru început problema plană, și anume cea plan verticală.

93

Ecuația cu derivate parțiale de ord. II: 2 2 ∂ H ∂ 2 H ∂
Ecuația cu derivate
parțiale de ord. II:
2
2
∂ H ∂
2 H
H
= 0
∂ x
∂ y
∂ z
cu derivate parțiale de ord. II: 2 2 ∂ H ∂ 2 H ∂ H =

2

+

2

+

2

Pentru rezolvarea problemelor plan verticale se rețin primul și ultimul termen astfel încât ecuația diferențială cu derivate parțiale capătă forma:

2

H

2

H

x

2

+

z

2

= 0

iar suprafeța liberă a apei va fi dată de H = H(x, z), în timp ce componentele vitezei pe direcțiile Ox și Oz ale sistemului de axe vor fi:

v

x

=−

k

H

x

și

v

z

=−

k

H

z

În vederea determinării soluțiilor ecuației diferențiale de mai sus, se propune introducerea unei funcții φ = φ(x,z) astfel încât proiecțiile vitezei să poată fi scrise în funcție de φ(x,z) astfel:

ă poat ă fi scrise în func ț ie de φ (x,z) astfel: Linii echipotențiale v
Linii echipotențiale
Linii
echipotențiale

v

x

=−

k

H

ϕ

=

x x

v

z

=−

k

H

ϕ

=

z z

din

ecuațiile de mai sus rezultă că funcția φ(x,z) are forma:

ϕ(x, z) =−k H (x, z) + C

adică o familie de funcții ce difereă între ele printr-o constantă reală. Se observă că funcțiile φ(x,z) verifică ecuația cu derivate parțiale, deci sunt soluții ale ecuației. Din relațiile de definiție a proiecțiilor vitezei se observă că aceasta din urmă derivă din funcția φ(x,z), adică dintr-o funcție de potențial. Cu alte cuvinte, funcțiile φ(x,z) sunt funcții de potențial al vitezelor, vitezele există

ca urmare a derivabilității funcțiilor φ(x,z), adică v = grad ϕ . Această relație, cât și cea anterioară de definiție confirmă practic că familiile de funcții φ(x,z) sunt potențiale ale vitezelor, cele care generează viteza și au fost denumite linii echipotențiale. Dacă din mulțimea tuturor funcțiilor φ(x,z) se selectează una, adică φ(x,z) = constant, diferențiala ei se anulează, adică

Din

integrarea

membrului

drept

al

oricăreia

d

ϕ

=

ϕ

x

dx +

ϕ

z

dz = 0

sau înlocuind cu proiecțiile vitezelor rezultă:

ϕ

x

dx +

ϕ

z

dz

=

v dx

x

+

v dz

z

= 0

ceea ce după explicitare conduce la:

dz

v

x

1

=− =−

dx

v

z

v v z x
v
v
z
x

94

Interpretarea acestei relații este una foarte importantă, și anume: pentru oricare funcție φ(x,z) selectată din mulțimea de soluții ale familiei, condiția

φ(x,z) = constant implică h(x,z) = constant

adică selectarea unei linii echipotențiale cu o valoare dată, constantă. Pentru fiecare linie echipotențială, în orice punct tangenta la grafic (derivata funcției explicitate z(x)) este perpendiculară pe viteză, adică vitezele sunt perpendiculare pe liniile echipotențiale în orice punct. Și aceasta constituie o confirmare a faptului că familia de funcții φ(x,z) constituie linii echipotențiale ale vitezelor. În cele ce urmează se mai introduce o funcție ψ = ψ(x,z) definită în raport cu proiecțiile vitezelor astfel:

k

H

ϕ

=

=

x H

x

ϕ

=−

z

ψ

z

ψ

x

=−

x

v

z

=− k

v

=

z adică cu respectarea condițiilor Cauchy-Riemann. Reținând membrii din dreapta ai fiecărei relații și introducându-i în ecuația cu derivate parțiale se observă că se verifică ecuația, deci că și funcția ψ = ψ(x,z) astfel definită este o soluție a ecuației diferențiale, sau mai corect, familia de funcții ψ = ψ(x,z) se constituie de asemenea într-o familie de soluții ce diferă între ele printr-o constantă. Selectând de asemenea din acestea o funcție constantă ψ(x,z) = constant, diferențiala sa va fi nulă, ceea ce va conduce la relația:

ψ

d

ψ

ψ

=

dx +

dz

=−

v dx

z

+

v dz

x

= 0

x Prin explicitarea proiecțiilor vitezelor rezultă:

z

dz = v

z

dx

v

x

ceea ce se interpretează prin faptul că tangenta la graficul oricărei funcții ψ(x,z) = constant în oricare din punctele sale, are aceeași orientare ca vectorul viteză în punctele respective. Prin urmare, viteza este tangentă la curba ψ(x,z) = constant în orice punct al său ceea ce înseamnă că respectiva curbă este o linie de curent. În concluzie, soluțiile ecuației diferențiale cu derivate parțiale de ord. II de tip Laplace, ce caracterizează curgerea staționară prin medii poroase izotrope, sunt 2 familii de curbe ortogonale în orice punct (se intersectează după unghiuri drepte), care reprezintă liniile echipotențiale perpendiculare pe liniile de curent și al căror ansamblu formează spectrul hidrodinamic.

95

Linii de

curent

de curent ș i al c ă ror ansamblu formeaz ă spectrul hidrodinamic . 95 Linii

Spectrul

hidrodinamic

de curent ș i al c ă ror ansamblu formeaz ă spectrul hidrodinamic . 95 Linii
Figura 3.2 Cele 2 familii de curbe ce constituie solu ț ii ale ecua ț

Figura 3.2

Cele 2 familii de curbe ce constituie soluții ale

ecuației cu derivate parțiale de ord. II și semnificația lor fizică

Determinarea spectrului hidrodinamic este o chestiune vitală în problemele de infiltrații. De aceea, rezolvarea practică a ecuației diferențiale și determinarea soluțiilor poate fi făcută pentru fiecare caz în parte, depinzând de configurația fiecărei secțiuni, cât și de condițiile de margine impuse. Revenind la problema tridimensională pe care am abandonat-o la început doar din considerente de simplificare a ecuațiilor și a faptului că majoritatea problemelor se rezolvă în plan, soluțiile ecuației în spațiul cu trei dimensiuni vor fi suprafețe echipotențiale și curbe de curent. În decursul timpului, pe măsura evoluției conceptelor, s-au dezvoltat la început abordările matematice, în special cele pe baza analizei funcțiilor de o variabilă complexă. Soluții analitice nu puteau fi obținute însă pentru toate tipurile de probleme, ceea ce i-a determinat pe ingineri să caute și alte soluții, cum ar fi metodele bazate pe analogia reoelectrică și metoda grafo-analitică. Dezvoltarea metodelor numerice în paralel cu tehnica de calcul, apariția metodei elementelor finite, toate au dus la depășirea în cel mai elegant mod a tuturor obstacolelor nesoluționate prin metodele anterioare, oferind soluții cu un grad ridicat de precizie unei game mult mai largi de probleme, extinse la medii anizotrope, neomogene, fisurate, cu caracteristici variabile în timp și în funcție de starea de efort, în regim tranzitoriu de curgere, cu condiții la limită de asemenea variabile în timp, etc. – capabile să răspundă unor teme cât mai apropiate de cele din realitate.

96

Pentru o mai bună înțelegere a metodei elementelor finite, trecerea de la ecuația cu derivate parțiale la metodele numerice actuale, se va face prin abordarea metodei grafo-analitice care astăzi nu mai este uzitată decât pentru calcule orientative rapide, dar este de folos în înțelegerea noțiunilor și a semnificației mărimilor fizice ce însoțesc fenomenele de curgere a apei prin medii poroase permeabile. În metoda grafo-analitică se pleacă de la reprezentarea la scară a domeniului de calcul, cu identificarea condițiilor de margine (liniile echipotențiale cunoscute și liniile de curent indubitabile), cât și a tuturor aspectelor cunoscute apriori. Pe baza acestora se întocmește, mai întâi o rețea de linii de curent, după care se trasează cele echipotențiale, având grijă ca acestea să se intersecteze cu primele după unghiuri drepte și să genereze pe cât posibil pătrate curbilinii (necesitatea pătratelor se va vedea mai jos). Pătratele curbilinii sunt pătrate cu laturi curbe în care trebuie să se înscrie perfect un cerc. Rețeaua se corectează succesiv astfel încât să se respecte acest deziderat: pătrate curbilinii de dimensiuni gradual variate. În momentul în care peste 70% din rețea este realizată (aproximația este suficientă), rețeaua se consideră gata și spectrul hidrodinamic apt pentru a se putea începe calculele. Spectrul hidrodinamic furnizează direct sau prin prelucrări minime tot ce este necesar în calculele de infiltrații, și anume:

liniile echipotențiale și liniile de curent;

diagramele de presiuni pe talpa construcțiilor;

gradienții hidraulici pentru a fi verificate condițiile de sufozie;

ale

prin

debitele

infiltrate

diferite

secțiuni

domeniului.

− debitele infiltrate diferite sec ț iuni domeniului. Metoda grafo-analitică De remarcat faptul c ă solu
Metoda grafo-analitică
Metoda
grafo-analitică

De remarcat faptul că soluția grafo-analitică astfel descrisă este valabilă numai în cazul analizelor staționare prin orizonturi omogene și izotrope. Pentru modelarea neomogenității și anizotropiei există artificii suplimentare de calcul, dar fiind vorba de o abordare de domeniul trecutului, este mai importantă trecerea la soluțiile prin metode numerice. În cele ce urmează se prezintă un exemplu de rezolvare grafo-analitică a unei probleme de infiltrații pe sub o palplanșă (Figura 3.3). Pentru determinarea debitului tranzitat în regim permanent printr-un mediu poros permeabil omogen izotrop de permeabilitate k = 10 -4 m/s, sub acțiunea unei diferențe de sarcină hidraulică ΔH = 20 m, se trasează spectrul hidrodinamic. Pentru aceasta se pleacă de la liniile certe ale spectrului:

AB și DE – linii echipotențiale aferente condițiilor de margine 100.00 mdM, respectiv 80.00 mdM;

BCD

palplanșe;

linie

de

97

curent în lungul peretelui de

FG – linie de curent în lungul patului impermeabil.

Calculul

debitului

tranzitat

lungul patului impermeabil. Calculul debitului tranzitat ș i se urm ă re ș te ajustarea permanent

și se urmărește ajustarea permanentă a spectrului în vederea obținerii unui număr cât mai mare de pătrate curbilinii. În urma trasării au mai rezultat un număr de 4 linii de curent și 9 linii echipotențiale intermediare. Pentru calculul debitului total tranzitat pe sub palplanșă se însumumează debitele prin fiecare tub de curent ce rezultă între 2 linii succesive de curent:

Q

=

N

ψ

q

=

N

ψ

⋅Δ

ψ

k

Δ

H

N

ψ

=

Δ

ϕ

N

ϕ

N

ϕ

k

Δ

H

relație în care Δψ = b și Δφ = l se pot simplifica ca urmare a faptului că rețeaua este formată din pătrate curbilinii. Aceasta a și fost rațiunea pentru care, la construirea spectrului, în afara condiției de ortogonalitate impusă de soluțiile ecuației, s-a urmărit ca pasul funcțiilor ψ să fie egal cu cel al funcțiilor φ.

ț iilor ψ s ă fie egal cu cel al func ț iilor φ . Figura

Figura 3.3

Ansamblul liniilor de curent și echipotențiale ce

definesc spectrul hidrodinamic pentru curgerea permanentă pe sub un

perete de palplanșe, printr-un mediu permeabil omogen și izotrop. AB și DE – linii echipotențiale aferente condițiilor de margine (biefurile amonte, respectiv aval); BCD – linie de curent în lungul peretelui de palplanșe; FG – linie de curent în lungul patului impermeabil.

98

Cote absolute

În problema noastră rezultă aproximativ Nψ = 4.5 tuburi de curent, fragmentate de liniile echipotențiale într-un număr de Nφ = 10. Efectarea calculului devine astefel imediată și conduce la un debit infiltrat pe sub 1 metru liniar de perete de palplanșe:

Q =

N

ψ

N

ϕ

k

Δ

H

=

4.5

10

10

4

20

=

0.0009

mc

/ sec

față de 0.00093458 rezultată din calculul în elemente finite. După cum se observă valoarea debitului este influențată major de valoarea coeficientului de permeabilitate k și mai puțin de sarcina hidraulică impusă ΔH. Raportul Nψ/Nφ influențează și mai puțin mărimea debitului Q ceea ce explică de ce se acceptă un oarecare grad de aproximare în realizarea spectrului. Pentru probleme simple cum este aceasta se poate calcula, cu un oarecare grad de aproximare, și o valoare a debitului capabilă să răspundă unor situații de operativitate în teren, acolo unde eventual tehnica de calcul nu este disponibilă. Astfel, numai prin simpla aplicare a legii Darcy, adoptând o arie medie de curgere și o lungime medie de drum rezultă:

100

95

90

85

80

75

70

65

60

Q

=

A

mediu

k

Δ

H

35

+

10

=

l

mediu

2

10

4

20

55

= 0.000818

mc

/ sec

82 84 Nivel amonte: 100.00 mdM 86 88 Nivel aval: 80.00 mdM 100 80 k
82
84
Nivel amonte: 100.00 mdM
86
88
Nivel aval: 80.00 mdM
100
80
k = 10 -4 m/sec
98
96
94
92
90

0

5

10

Figura 3.4

15

20

25

30

35

40

Distante

45

50

55

Spectrul hidrodinamic (ansamblul liniilor de curent și a celor echipotențiale)

99

60

65

70

75

Calculul

presiunilor

în pori

Calculul presiunilor în pori valoare ce difer ă cu doar 10% de cea calculat ă exact,

valoare ce diferă cu doar 10% de cea calculată exact, dar care poate fi extrem de utilă atunci când sunt situații de urgență în care operativitatea deciziei nu mai permite efectuarea unor calcule sofisticate (de exemplu alegerea rapidă a unor pompe pentru evacuarea apelor dintr-o incintă care se inundă).

Pentru calculul valorilor presiunii în pori cu ajutorul spectrului hidrodinamic, în orice punct al domeniului de curgere se utilizează expresia sarcinii hidraulice:

H = z +

p

γ

în care sarcinile hidraulice H sunt cunoscute sau se interpolează pe baza spectrului, iar valorile cotei geodezice z se pot determina în orice punct ca urmare a faptului că secțiunea a fost reprezentată la scară într-un sistem de axe, așa cum am precizat la început. Presiunile apei în pori rezultă din relația:

p =γ (H z)

și pot fi calculate în absolut orice punct al domeniului de curgere. Ca aplicație sunt necesare presiunile exercitate pe contururile de beton ale construcțiilor în vederea evaluării forțelor de subpresiune.

Nivel amonte: 100.00 mdM 100 95 90 Izolinia p = 200 kPa ce trece prin
Nivel amonte: 100.00 mdM
100
95
90
Izolinia p = 200 kPa ce
trece prin punctul C
260
240
85
100
Nivel aval: 80.00 mdM
200
280
140
220
200
80
120
0
160
20
80
40
75
60
180
70
65
60
Cote absolute

0

5

10

15

20

25

Figura 3.5

30

35

40

Distante

45

50

55

60

65

70

Presiunile interstițiale ale apei în pori în regim de

75

curgere permanentă (exprimate în kPa), sub o diferență de nivel de 20 m între biefurile amonte – aval

100

În Figura 3.5 este reprezentat câmpul presiunilor în pori

pe întreg domeniul de curgere al problemei noastre care teoretic se

obține prin aplicarea relației de definiție a presiunii în toate puntele.

O astfel de vizualizare este laborioasă prin metoda grafo-analitică,

dar este imediată prin aplicarea metodelor numerice, în special

metoda elementelor finite ce va fi descrisă în paragrafele următoare.

Plecând de la spectrul hidrodinamic, să calculăm presiunea apei în pori exact la vârful peretelui de palplanșe, în punctul C (Figura 3.6). Sarcina hidraulică H are valoarea 90.00 mdM, citită pe linia echipotențială. Cota geodezică a punctului are valoarea z = 70.00 mdM citită pe axele sistemului de coordonate față de care s-a reprezentat domeniul la scară. Presiunea în pori va avea valoarea:

p = γ (H z) = 10 (90 70) = 200 kPa

valoare validată și de diagrama presiunilor pe întreg domeniul din Figura 3.5. Într-un tub piezometric conectat la vârful palplanșei, apa se va ridica până la cota 90.00 mdM, adică cu 20 m peste cota geodezică a punctului C.

82 100 84 95 86 90 Linia echipotențială H = 90.00 mdM ce trece prin
82
100
84
95
86
90
Linia echipotențială H = 90.00 mdM
ce trece prin punctul C
85
p/γ=20 m
88
80
100
80
75
H
C
70
65
z
60
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
55
60
65
70
75
Distante
z = 70.00 mdM – cota geodezică
a punctului C
98
96
Cote absolute
94
92
90

Figura 3.6

Calculul presiunii apei din pori în punctul C la vârful

palplanșelor pe baza valorilor sarcinilor hidraulice furnizate de liniile

echipotențiale

101

Calculul

gradienților

hidraulici

Calculul gradien ț ilor hidraulici În aceea ș i manier ă se poate determina diagrama de

În aceeași manieră se poate determina diagrama de presiune a apei din pori ce acționează pe contururile unor construcții, putând constitui încărcări exterioare necesare calculelor structurale ale respectivelor elemente de construcție. În problema noastră se poate determina diagrama de presiuni ale apei pe peretele de palplanșe prin aplicarea relației:

p =γ (H z)

în fiecare punct în care se cunoaște o sarcină hidraulică exactă, spre exemplu în punctele de intersecție ale palplanșei cu liniile echipotențiale. Pentru aceste puncte trebuie citite din sistemul de axe doar cotele geodezice și introduse în relația de mai sus. În ceea ce privește valorile locale ale gradienților hidraulici, plecând de la relația de definiție Δ h Δ

ϕ

i =

=

Δ l

Δ l

se ajunge la concluzia că gradientul hidraulic este numeric egal cu pasul sarcinii hidraulice raportat la lungimea efectivă a drumului între cele 2 linii echipotențiale. Cu alte cuvinte gradienții sunt mari pe măsură ce latura pătratului curbiliniu este mai mică (Figura 3.7) sau diametrul cercului este mai mic.

82 84 100 86 95 88 90 85 80 100 80 75 70 65 60
82
84
100
86
95
88
90
85
80
100
80
75
70
65
60
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
55
60
65
70
75
98
96
Cote absolute
94
92
90

Figura 3.7

Distante

Trasarea spectrului hidrodinamic cu ajutorul

cercurilor înscrise în pătratele curbilinii ce rezultă din condiția de

ortogonalitate a celor două familii de curbe. Cercurile cu diametrul cel mai mic semnifică gradienții hidraulici cei mai mari

102

Pentru cel mai mare cerc al cărui diametru poate fi efectiv măsurat pe axele sistemului, rezultă gradientul hidraulic:

i =

Δ h Δ

=

ϕ

=

Δ

ϕ

=

2.00 m

Δ l

Δ

l

d

 

10.00 m

= 0.20

valoare confirmată de calculul numeric (Figura 3.8). Pentru zona din vecinătatea peretelui diametrul

cercurilor este de 2.00

calculate prin metode

numerice.

valori ale gradienților de 0.60

m ceea ce de asemenea confirmă

3.00

0.80

1.00,

Pentru vârful peretelui de palplanșe se poate estima în același mod un gradient hidraulic:

2.00 m i = Δ ϕ = 2.20 = d 0.90 m care este ceva
2.00
m
i =
Δ ϕ = 2.20
=
d 0.90
m
care este ceva mai mare decât cel calculat în elemente finite (i =
2.00) datorită dificultăților de trasare a spectrului la vârful
palplanșelor și a estimării diametrului cercurilor.
0.00093458 m³/sec
100
95
90
0.4
0.6
85
80
0.8
75
70
65
0.2
60
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
55
60
65
70
75
Cote absolute
0.4
0.2

Figura 3.8

Distante

Gradienții hidraulici la vârful peretelui de palplanșe

(ansamblu și detaliu). Debitul total tranzitat din bieful amonte spre aval în limita domeniului ales în calcul este de 0.000934 mc/s, foarte apropiat de cel calculat prin metoda grafo-analitică

103

3.1.2

Forțele de infiltrație. Efectele mecanice ale infiltrațiilor

Atunci când un curent de apă traversează un mediu poros permeabil, se produce o pierdere de energie hidraulică datorată în principal forțelor de frecare a fluidului cu scheletul mineral al mediului permeabil. Conform legii a III-a a dinamicii (acțiunii și reacțiunii), la acțiunea scheletului mineral asupra fluidului (materializată prin pierderea de sarcină) trebuie să apară ca reacțiune, egală și de sens contrar, o forță din partea fluidului asupra scheletului mineral pe care o denumim forță de infiltrație. Sub acțiunea forțelor de infiltrație scheletul mineral se poate dezagrega ireversibil, sau poate să reziste deformându-se reversibil.

Pentru mediile poroase granulare în general necoezive, cel mai periculos fenomen este acela de antrenare în lungul liniilor de curent a fracțiunii fine prin golurile fracțiunii grosiere. Sufozia este fenomenul de antrenare a fracțiunii fine prin golurile fracțiunii mari, fără ca aceasta să sufere modificări structurale (dezagregări, reașezări ale fracțiunii mari, etc.). Sufozia se produce în general în materiale granulare cu un coeficient de neuniformitate mare și foarte mare. După zona în care se manifestă sufozia este interioară (tranzitarea fracțiunii fine în interiorul masivului dintr-o zonă în alta), exterioară (la ieșirea liniilor de curent din masiv) și de contact (la trecerea liniilor de curent dintr- un material mai fin într-unul mai grosier). Sufozia conduce la apariția grifoanelor. Eroziunea este fenomenul de antrenare a fracțiunii fine, urmat succesiv și de fracțiunile grosiere, până la dezagregarea completă a structurii interne a mediului poros permeabil. Există eroziune internă când în interiorul masivului apar adevărate caverne și eroziune pe căi preferențiale, de regulă la contactul cu zone impermeabile (radiere de beton, conducte de subtraversare îngropate, etc.) ce conduc la creșterea gradienților hidraulici (îndesirea liniilor de curent).

Pentru punerea în evidență a forțelor de infiltrație cu care curentul acționează asupra scheletului mineral al mediului poros permeabil, considerat pentru simplificare omogen izotrop de permeabilitate k, se recurge la dispozitivul Darcy în care o probă de lungime l și secțiune transversală A, este supusă acțiunii unei diferențe de sarcină hidraulică h, menținută constantă prin sistem de preaplin ce asigură tranzitarea unui debit constant Q. Vom accepta ca ipoteze fundamentale faptul că întreaga pierdere de sarcină hidraulică suferită de curentul de fluid la tranzitarea mediului permeabil se disipează prin frecare și frecarea între particulele de apă se neglijează. Variația energiei hidraulice va

104

fi egală cu lucrul mecanic al forțelor de frecare, iar forțele de frecare sunt egale și de sens contrar celor de infiltrație.

Dar

Δ

E

p

=

L

γ

w

h

⋅ ⋅ ⋅Δ=

Q

t

Q

⋅Δ= = ⋅

V

t

n V

g

F

inf

l

în care n este porozitatea și V – volumul total al probei. Înlocuind mai sus și grupând convenabil, rezultă expresia scalară a forțelor de infiltrație:

F

inf

=γ

w

n V

i

Relația poate fi scrisă și punând în evidență forțele de infiltrație ca forțe masice:

m

în care i=h/l este gradientul hidraulic aplicat, ce asigură curgerea.

F

inf

=

w

g

i

3.1.3 Gradienți hidraulici critici

Forțe de

infiltrație

Gradien ț i hidraulici critici For ț e de infiltra ț ie Fenomenele de antrenare a

Fenomenele de antrenare a fracțiunii fine (sufozie și eroziune) încep să se producă atunci când se depășește o anumită valoare a gradientului hidraulic. Această valoare limită peste care structura intimă a scheletului mineral este periclitată poartă numele de gradient critic i cr .

ă poart ă numele de gradient critic i c r . Figura 3.9 Schema de principiu

Figura 3.9

Schema de principiu în vederea determinării

determinării gradienților hidraulici critici la curgere ascendentă

105

Determinarea acestuia este foarte importantă deoarece gradienții hidraulici rezultați din calcul în problemele de curgere subterană sunt comparați cu acești gradienții critici: dacă sunt depășiți sunt necesare măsuri constructive inginerești de preîntâmpinare a fenomenelor de antrenare (filtre inverse, scăderea gradienților hidraulici, etc.). Relațiile consacrate pentru calculul gradienților hidraulici critici sunt:

pentru calculul gradien ț ilor hidraulici critici sunt: Gradien ț i hidraulici critici i cr i

Gradienți

hidraulici

critici

i cr

i

cr

i cr

= 1

 

n

γ γ

s

w

1

n

n

γ

γ

w

(Terzaghi)

s (

γ

w

sin

ϕ α

)

 

γ cos

w

(ϕ β)

 

n

1

n

γ

s

γ

w

sin

(ϕ α)

 

n

γ

w

=

=

ultima relație conducând la cel mai mic gradient critic din toate cele trei relații de mai sus. Semnificația unghiurilor este următoarea:

β – unghiul liniei de curent cu suprafața terenului;

α – unghiul terenului cu orizontala;

φ – unghiul de frecare al materialului granular

În tabelele următoare sunt evidenţiate valori ale gradienţilor critici peste care fenomenele de antrenare a fracţiunii fine se pot produce. Este important de remarcat faptul că aceşti gradienţi au fost determinaţi de Lane în condiţii speciale de laborator ţinând cont şi de înclinarea faţă de verticală a liniilor de curent cât şi din analiza a cca. 200 de baraje executate, unele ce au prezentat avarii, altele nu. Aceste condiţii diminuează cu mult valorile obţinute prin determinările standard. De asemenea, studiul a 175 de baraje executate pe baza cărora s-au determinat gradienţii efectivi de control şi ieşire l-au determinat pe Ciugaev să propună valorile din ultimul tabel.

Gradienţii admisibili după Bligh

Natura terenului de fundaţie

I a

Nisip fin, mâl

0,055

Nisip mărunt

0,067

Nisip grosier

0,083

Pământuri argiloase, loess

0,11

0,17

Pietriş şi pietriş cu nisip

0,11

0,20

Prundiş, prundiş cu nisip

0,17

0,25

106

Gradienţii admisibili măriţi dupa Lane, ţinând cont de prezenţa filtrelor inverse.

Natura terenului de fundaţie

I a

I a mărit

Nisip foarte fin, mâl

0,12

0,17

Nisip mărunt

0,14

0,20

Nisip mijlociu

0,17

0,24

Nisip mare

0,20

0,29

Pietriş mărunt

0,25

0,36

Pietriş mijlociu

0,29

0,40

Pietriş cu prundiş

0,33

0,48

Argilă moale

0,33

0,48

Bolovăniş cu prundiş şi pietriş

0,40

0,55

Argilă mijlocie

0,50

0,67

Argilă compactă

0,55

0,67

Argilă foarte compactă

0,57

0,67

Gradienţii admisibili de control şi de ieşire dupa Ciugaev

Natura terenului de fundaţie

 

I

a

de control

de ieşire

Nisip fin

0,12

0,15

Nisip mijlociu

0,15

0,20

Pământuri prăfoase

0,20

0,25

Pietriş, nisip mare

0,25

0,30

Argilă compactă

0,40

0,50

3.1.4 Filtele inverse

Filtrele inverse reprezintă o succesiune de strate din materiale granulare necoezive sau din materiale sintetice menite să împiedice fenomenele de antrenarea fracțiunii fine sub acțiunea curenților de infiltrație, mărind astfel stabilitatea masivelor de pământ sub acțiunea infiltrațiilor. Filtrele inverse au două funcții antagonice:

funcția de protejare a materialului supus infiltrațiilor prin împiedicarea migrației fracțiunii fine;

funcția de filtrație, adică de neîmpiedicarea curgerii apelor de infiltrații.

Cele două funcții sunt asigurate prin adoptarea ca filtru a unui material mai grosier decât cel protejat (asigurând filtrația), dar suficient de fin astfel încât golurile sale să nu permită trecerea

107

particulelor materialului protejat. Pe acest principiu, materialul filtrant la rândul său poate fi protejat cu un alt material mai grosier, ș.a.m.d. până când se ajunge la dimensiunea dorită a particulelor. Curba granulometrică a materialului granular care să asigure funcția de filtru invers se poate dimensiona prin mai multe metode, rezultat al unor cercetări de amploare ce au preocupat specialiștii încă din prima jumătate a secolului XX. Diametri remarcabili ai filtrului sunt notați cu majuscule (D 15 , D 50 ), iar cei ai materialului protejat cu minuscule (d 15 , d 50 , d 85 ). Cele mai importante criterii de alcătuire a filtrelor inverse sunt:

Criteriul Terzaghi:

D

15

d

85

4

5

D

15

d

15

100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 0.001 0.01 0.1 1
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
0.001
0.01
0.1
1
10
100
1000
% < d (%)

Figura 3.10

diametrul d (mm)

Dimensionarea filtrelor inverse cu ajutorul criteriilor

Terzaghi (cu galben este reprezentat domeniul de granulozitate al

materialului ce trebuie protejat)

108

Criteriul U. S. Army Corps of Engineers:

Criteriul Terzaghi se suplimentează cu încă două condiții după cum urmează:

D

15

d

85

4

5

D

15

d

15

,

D

15

d

15

20

,

D

50

d

50

25

100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 % < d (%)
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
% < d (%)

0.001

Figura 3.11

0.01

0.1

1

10

Alcătuirea filtrelor inverse după criteriile U.S. Army Corps of Engineers

Criteriul U. S. Bureau of Reclamation

Pentru particule rulate:

D

12

50

58

d

50

și

12

D

15

d

15

40

100

1000

diametrul d (mm)

Pentru particule angulare (puțin rulate sau rezultate din

concasaj):

109

9

D

50

d

50

30

și

6

D

15

d

15

18

100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0 % < d (%)
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
% < d (%)

0.001

0.01

0.1

Figura 3.12

1

10

100

diametrul d (mm)

Alcătuirea filtrelor inverse după criteriile U.S. Bureau

1000

of Reclamation (este reprezentat domeniul de granulozitate al materialului, iar studenții vor dimensiona filtrul)

al materialului, iar studen ț ii vor dimensiona filtrul) Figura 3.13 Filtru invers din materiale granulare

Figura 3.13

Filtru invers din materiale granulare naturale la extradosul tubului de dren

110

3.2

Metoda elementelor finite

3.1.5 Generalități

Metoda elementelor finite este la ora actuală cel mai perfomant şi complex instrument de calcul în problemele inginereşti, acoperind cu succes o plajă largă de domenii. Pe plan mondial metoda a fost creeată în anii 70 de profesorul de origine poloneză O. Zienkiewicz. În România, în domeniul structurilor hidrotehnice metoda a fost implementată și dezvoltată de prof. D. Stematiu. Descrierea metodei și a relațiilor de bază prezentate în continuare sunt preluate din contribuțiile sale, fiind cele mai pertinente în domeniu. Performanţele actuale în domeniul tehnicii de calcul şi experienţa acumulată au permis dezvoltarea unor programe de firmă ale căror abilităţi şi limite sunt bine cunoscute, dar ale căror facilităţi de pre- şi post-procesare notabile, le transformă într-un instrument comod de calcul la îndemâna cât mai multor ingineri fără o pregătire prealabilă prea profundă. În cele ce urmează sunt descrise relațiile ce stau la baza calculului în elemente finite pentru problemele infiltrațiilor permanente și tranzitorii prin medii poroase permeabile. Pentru aprofundarea metodei se recomandă lucrarea prof. D. Stematiu – Calculul structurilor hidrotehnice prin metoda elementelor finite”.

3.1.6 Calculul infiltrațiilor în regim permanent cu ajutorul metodei elementelor finite

Dintre toate metodele de calculul infiltrațiilor descrise succint mai înainte, în ultimele decenii s-a impus tot mai mult metoda elementelor finite, pe de-o parte, ca urmare a facilităților privind cuplarea cu problemele de efort-deformație, transport de poluanți, câmp termic, etc., pe de altă parte ca urmare facilităților de pre și post procesare care s-au dezvoltat pentru această metodă, cât și a particularităților de adaptare la diferite domenii inginerești. Metoda elementelor finite s-a impus prin faptul că, spre deosebire de abordările anterioare bazate pe integrarea ecuațiilor matematice sau pe analogii, a oferit soluții de mare precizie în problemele determinării unor mărimi fizice de câmp, în condițiile unor neregularități de material pe care celelalte metode nu le-au putut trece.

Prin mărimi fizice de câmp se înțeleg acele mărimi distribuite continuu într-un domeniu de analiză. Spre exemplu, presiunile în pori într-un masiv străbătut de ape de infiltrație constituie o mărime de câmp, iar partea semnificativă din respectivul masiv în care prezintă interes această curgere o

111

reprezintă domeniul de analiză, delimitat de frontiera sa. Plecând de la o situație de echilibru hidrostatic, curgerea apei se inițiază ca urmare a apariției unei perturbări a acestei stări de echilibru, fie prin apariția unei diferențe de sarcină hidraulică, fie a unui schimb de apă cu exteriorul (extracție sau injectare de debit), ceea ce în modelarea matematică poartă numele de condiții de margine sau de frontieră. Se declanșază astfel mecanismul curgerii prin respectivul domeniu, cu modificarea continuă a parametrilor în timp (curgere în regim tranzitoriu), până la instalarea regimului permanent de curgere (echilibrul hidrodinamic). Dacă factorii perturbatori se mențin, curgerea în regim permanent se menține. Pe întregul domeniu, în fiecare punct, apare câte o valoare a mărimilor fizice ce caracterizează fenomenul, în cazul de față sarcini hidraulice, presiuni în pori, gradienți hidraulici, etc., mărimi fizice care sunt continue și se întind pe întreg domeniul, de aceea sunt numite mărimi de câmp. Temperatura este de asemenea mărimea de câmp continuă pentru o pieasă metalică supusă unor fricțiuni locale de pildă, cu degajare de căldură, iar domeniul îl reprezintă piesa în sine. În cazul unei clădiri fundate pe un teren, domeniul este alcătuit dintr-un semispațiu limitat dincolo de zona de influență, în timp ce mărimi de câmp pot fi eforturile distribuite continuu în fundație, deformațiile, deplasările, etc. Dacă structura în sine poate fi modelată cu elemente de tip bară și calculată cu metode clasice de calcul, un calcul exact al stării de efort-deformație din fundație nu poate fi făcut decât în elemente finite. Rezolvarea problemelor de infiltraţii în regim permanent de tipul celei descrise mai sus presupune determinarea sarcinilor hidraulice, iar pe baza acestora, a presiunilor în pori, a gradienţilor hidraulici şi a debitelor infiltrate la trecerea apei printr- un mediu poros permeabil. Toate reprezintă mărimi de câmp cu variație continuă pe întreg domeniul. Metoda elementelor finite se bazează tocmai pe discretizarea domeniului în mici elemente finite în nodurile cărora mărimile fizice de câmp ce descriu fenomenul au valori discrete ce trebuie determinate. Refacerea continuității se face prin introducerea unor funcții de interpolare astfel încât mărimile fizice ce descriu fenomenul să redevină continue și printre valorile discrete. Pentru exemplificare, în figura de mai jos s-a ales o lucrare de retenţie permeabilă ce permite exfiltrarea apei din acumulare pe sub corpul unei retenții din beton, prin fundaţie. Sarcina hidraulică rezultată din legea lui Bernoulli aplicată curgerii prin medii poros permeabile are expresia generală:

H = z +

p

γ (1)

și reprezintă mărimea fizică de câmp din a cărei cunoaștere derivă cunoa