Exista doua acceptii majore ale conceptului de lectura: una restransa ce ia in considerare

comunicarea scriptica, cealalta, extinsa, care se refera la orice tip de comunicare (semiotica
se constituie intr-o stiinta a comunicatiiloR). Etimologic, termenul de alecturaa provine
din leg i radacina indoeuropeana cu sens de impreunare, reunire, in lb. greaca leg a ein,
latinescul tarziu : lego a ere = a lega cu ochii a legere oculis.

Desi, nu odata, s-a acreditat ideea ca lectura s-ar identifica, in buna masura, cu actiunea
cititului, intre lectura si citire sinonimia nu e absoluta. Cuvantul acitirea, provenit din
limba slava desemneaza o receptare nespecializata. Pe de alta parte, lectura este o
receptare specializata care presupune decodificarea. Orice lectura e o decodificare, insa
inversul nu e adevarat decat in anumite conditii. An textele literare, relatia semnificant a
semnificat nu e nici stabila, nici univoca. Textul e polisemie, deschis, ambiguu. Relatia dintre
lectura si receptare pare a fi aceea dintre general si particular. Multi cercetatori considera
receptarea ca fiind supraordonata, iar lectura subordonata. Deosebirea pertinenta dintre
receptare si lectura apartine mai degraba domeniului intensiv decat celui extensiv.

Receptarea e un concept mai apropiat cercetarii actuale decat lectura. Scoala de la
Konstanz, prin cativa dintre reprezentantii ei, intre care Jauss si Iser, are o contributie
deosebita la teoria receptarii. Lectura pentru Jauss are a face cu efectul produs conditionat
de text, iar receptarea cu semnificatia data semnului de destinatar. Notiunea de lectura
privilegiaza ceea ce textul contine, pe cand notiunea de receptare ceea ce subiectul retine.

Lectura reprezinta un sistem specific de abordare a textului, un sistem de interpretare
orientat pe mai multe nivele continute in opera. Ea este de asemenea un act intelectual prin
care se cauta sensurile inscrise in codul textual, deci e o hermeneutica a textului.

A citi inseamna a construi un univers imaginar, plecand de la derivate a cuvintele.
Nazuinta operei de a supravietui trebuie pusa in acord in actul lecturii cu istoricizarea pentru
ca lectura e un act personal. Actul lecturii impune cu necesitate Textul (operA) care ne duce
la teoria codurilor.

Lectura a receptarea este cum spuneam o operatie care implica o disciplina foarte
actuala, suprasolicitata a hermeneutica, avand totusi o venerabila traditie; disciplina
exegetica aplicata initial textelor sacre, mesajelor divine, oculte (oracolE), profetii, declaratii
criptice, ermeticE), hermeneutica isi largeste sfera aplicabilitatii asupra altor texte profane:
juridice, filologice, literare a respectiv asupra acestora se realiza o exegeza care urmarea
descifrarea celor mai tainice simboluri ale textului. Bunaoara, Mircea Eliade realizeaza o
hermeneutica a universurilor religioase arhaice, in sensul ca aceste universuri sunt
constituite a constata el a din hierofanii a manifestari ale sacrului exprimate in
simboluri, mituri, fiinte supranaturale.

Aceste fenomene sunt percepute de hermeneutul M. Eliade sub forma unor structuri ca
elemente solidare ale unui limbaj prereflexiv, ce necesita o exegeza, o hermeneutica aparte
(particularA). Hermeneutica ar urmari intr-o prima instanta creatia, traditia si sensurile
textelor sacre, urmarindu-se invatamintele acestor texte, intelesul realitatii ultime.
Hermeneutica are si intelesul de metoda de studiere a acestor sensuri, efortul de a
surprinde perfectibilul chiar si acolo unde discursul textual-cultural e imperfectibil. Ea
ambitioneaza sa ofere exegeze, interpretari "sigure" necontroversabile, obiective. Or,
hermeneutica a ca metoda de exegeza ce aspira la adevaruri demonstrabile a are si un
grad de subiectivitate care tine de persoana ce pune in act procesul hermeneutic.

Paul Ricoeur distinge intre interpretarea subiectiva si obiectiva, situarea interpretului in
insusi sensul de interpretare indicat de text. O conditie sine qua non a procesului
hermeneutic este situarea permanenta a exegetului, a hermeneutului in planul de referinta
al textului interpretat.

Faptele religioase ori metaforice nu pot fi interpretate in termeni psihologici. "Nici un text
nu poate fi interpretat dintr-o alta perspectiva decat cea originara si originala".

A doua conditie este concilierea validitatii si pluralitatii interpretarilor a luarea unei decizii
legitime in cazul divergentei, fixarea caracterului de arbitraj al conflictului interpretarilor.

Se accepta si de catre hermeneutica polivalenta interpretarilor. Acest principiu al
polivalentei interpretarilor este admis de hermeneutica atat in exegeza arhetipurilor,
simbolurilor si miturilor cat si in hermeneutica filosofica.

Ancadrarea noilor interpretari intr-unul din tipurile traditionale impune inca si in Evul
mediu interpretarea literara, alegorica, morala, anagogica (misticA). Orice text sacru sau
profan are o semnificatie care depaseste sensul strict literal, o semnificatie ascunsa, iar
hermeneutica este calea de a ajunge la aceasta semnificatie. Miturile si in genere orice
fenomen religios nu pot fi pe deplin intelese in sensul lor literar, fiindca ele au inevitabil o
semnificatie ascunsa, subinteleasa (hypAnosAI). Orice fenomen religios consituie prin el
insusi un cifru, un purtator de mesaj ce se cere descifrat.

Universul intreg, ritmurile cosmice a privite din perspectiva semnificanta a se dezvaluie
a fi cifrate. Aceste cifruri trebuie descifrate, decodate, deci ele presupun o hermeneutica.

Hermeneutica si cei ce o practica au vocatia patrunderii dincolo de aparente a analogiilor si
simbolizarii. Spiritul hermenutului este stapanit pana la saturatie de un pansemantism.

Limbajul (semnuL) este pentru H. Gadamer si Emilio Betti insusi orizontul ontologiei
hermenutice (pt. M. Eliade limbajul uman constutie doar forma "textuala" a limbajului
cosmic universal si secret a alegorii, simboluri, legendar, emblematic etc.).

Hermenutica este chemata sa descifreze aceste univers de semne si semnficiatii, tradus
printr-o serie infinita de mesaje care asteapta sa fie decodate si interpretate (analogia dintre
exegetii antici, care interpretau oracolele de la Delfi si hermeneutii modernI). Poetii in
antichitate erau considerati pastratorii, printr-un fenomen de anamneza, ai memoriei
primordiale a sensurilor pierdute. Pansimbolismul ca expresie a artelor, religiei, filosofiei,
constituie inca o justificare a hermeneuticii globale, totale sau universale.

Fantoma cititorului (a lectoruluI) bantuie toate teoriile consacrate mai mult sau mai putin
receptarii. Wayne Booth, in Retorica si fictiune, vorbeste explicit de implicarea cititorului
autor in actul creatiei/lecturii.Se dezvolta o directie semiotico-structuralista si una
hermeneutica. Studiile lui R. Barthes din Communications 8 vorbesc de un autor material,
care nu se poate confunda cu naratorul. Todorov evoca perechea "imagine a naratorului"
a "imagine a autorului". G. Genette schiteaza teoria despre voci si despre focalizare, dupa
care J. Kristeva ajunge la "productivitatera textuala". Maria Corti vorbeste despre autor si
cititor implicat (cf. Principii ale comunicarii literarE) si evident notiunea de cititor model
(EcO).

Se pune problema unui "autor ca mod de a fi al discursului" a camp de coerenta
conceptuala si unitate stilistica (cf. M. FoucaulT). Aceasta insitenta asupra teoriei lecturii
devine o obsesie ce marcheaza Zeitgeist-ul epocii noastre.



Istoria esteticii poate fi redusa la o istorie a receptarii, ea a fost insotita mereu de aesthesis
a cele doua dimensiuni ale creatiei poesis si aestesis asociindu-si katharsis-ul. O orientare
in planul interpretarii/receptarii o are si estetica aristotelica a a catharsis-ului, apoi estetica
pseudo-longiniana a sublimului, esteticile medievale ale viziunii, recitirile renascentiste
aritote, esteticile sublimului din secolul al XVIII-lea, apoi estetica kantiana, numeroase
estetici contemporane (fenomenologia, hermeneutica, esteticile sociologice, estetica
interpretarii a lui PareysoN).

Robert Holub in Reception Theory (1984) gaseste antecedentele cercetarii Scolii de la
Konstanz in notiunile formaliste de artificiu, de extraviere si de dominanta, apoi in notiunea
lui Ingarden de opera ca schelet sau schema ce trebuie completata prin interpretarea
destinatarului.

Semiotica a a tinut si ea de momentul programatic a multiplica referirile la interpret,
incepand cu semioticile clasice si pana la cele moderne (a se vedea retorica greaca si latina,
programatica sofista, reforma aristotelica, semiotica augustiniana a care intelege procesul
de semnificare in raport cu ideea pe care semnul o produce in mintea interpretului.

Semiotica comunicatiilor a consfatuirea de la Perugia (1965) a se apleaca asupra
raporturilor dintre televiziune si public reargumentandu-se faptul ca pentru a defini mesajul
televiziv si efectul lui trebuia studiat nu numai ceea ce mesajul spune in functie de codurile
propriilor lui emitenti, ci si ceea ce el spune sau poate sa spuna in functie de codurile
destinatarilor. Aici s-a formulat si conceptul de "decodificare aberanta".



Deschiderea operei constituie conditia inevitabila a oricarui consum estetic. Ideea ca forma
dotata cu valoare estetica este deschisa chiar si atunci cand artistul nu intentioneaza sa
comunice un continut ambiguu, reprezinta de fapt o intuitie a romanticilor.

Functia modelului structural in receptarea operei este strict operativa si permite elaborarea
unor omologii formale a respectiv descrierea unor fenomene diverse cu instrumente
omogene si transpunerea diverselor niveluri culturale in serii paralele omoloage.

Iar codul este o structura elaborata in forma de model si ca regula subiacenta intr-o serie de
mesaje concrete si individuale care i se adecveaza si care comunica numai daca se
raporteaza la ea (structurA). Orice cod poate fi comparat cu alte coduri prin elaborarea unui
cod comun, mai simplificat si mai cuprinzator. Din simplificare in simplificare, visul
structuralitatilor este la la limita acela de a identifica Codul Codurilor a Ur a Codul -
care-i permite sa regaseasca ritmuri si cadente analoage in interiorul oricarui comportament
uman, cultural, biologic a reducerea oricarui fapt cultural si biologic la acelasi mecanism
generativ. Codul codurilor ca termen ultim se refuza sistematic pe masura ce analiza fixeaza
(decodeazA) mesaje in care el apare fara a se epuiza prin ele si a se lasa captat.

An anii '60, teoriile receptarii s-au nascut ca reactie la rigiditatile anumitor metodologii
structuraliste care se ambitionau sa investigheze opera de arta sau textul in obiectivitatea
lui de obiect lingvistic.

Astazi se mai simte opozitia dintre o abordare generativa (regulile de producere a unui texT)
si abordarea interpretativa. An mediile hermeneutice se articuleaza o triehatomie si anume
aceea dintre interpretare in sens de cercetare a unui intentio auctoris, interpretare ca
investigare a unei intentio operis si interpretare ca impunere a unei intentia lectoris.
Aceasta initiativa a cititorului a capatat dimensiuni neobisnuite.

Disputa clasica se inchega inainte de toate pe marginea opozitiei a doua programe:

A) trebuie sa cautam in text ceea ce autorul a voit sa spuna;

B) trebuie cautat in text ceea ce acesta spune dindependent de intentiile autorului sau.

Numai acceptand ce de-al doilea termen al opozitiei se putea articula ideea, de fapt,
convingerea, ca trebuie cautat in text ceea ce el spune in raport cu propria-i coerenta
contextuala si cu situatia sistemelor de semnificare la care se raporteaza. Cautand in text
ceea ce acesta spune, indiferent de intentiile auctoriale, intervine o problematica noua, si
anume aceea a cititorului. Pentru a codifica um mesaj verbal sunt necesare niste
competente nu numai lingvistice, ci si de contextualizare a textului si a actului lecturii.

Notiunea de context echivaleaza cu sistemul de referinte implicite sau explicite de care
cititorul se serveste pentru a construi sensul. Contextul primar (inerent, spontan,
constituind o conditie primara a oricarei receptarI) se distinge de contextul secundar,
adoptat prin decizia cititorului avizat unui anumit tip de lectura. Antr-o enumerare, fie ea si
sumara, tipurile de lectura sunt:

1) lectura liniara, facuta de regula inertial, din rutina; textul e parcurs secvential sau in
intregime, ramanand in actul lecturii la primul nivel de intelegere a textului, cel literal. Acest
tip de lectura nu il angajeaza pe cititor in straturile de profunzime ale textului;

2) lectura receptiva, o varianta ameliorata a lecturii liniare, caracterizata prin parcurgerea
integrala a textului, o parcurgere facuta cu suplete si receptivitate; o lectura intensiva si
analitica, asimilatorie. O forma a lecturii receptive ar putea fi numita lectura asociativa;

3) lectura literara, considerata o varianta a lecturii receptive si asociative. Strategia abordarii
textului e aici conditionata de specificitatea acestuia (roman clasic, modern, postmodern
etc.). Cititorul are si in acest caz o atitudine depragmatizata, de consimtire la spatiul
fictiunii;

4) lectura informativa, globala; aceasta e un tip de lectura selectiva care vizeaza obtinerea
unei idei de ansamblu asupra textului. Cititorul selecteaza un cuvant cheie, un motiv literar,
un grup nominal cu functie tematica incercand sa inteleaga mesajul textului;

5) lectura exploratorie consta in recuperarea unui simbol sau a unui grup de simboluri
predeterminate din ansamblu unui text;

6) lectura de cercetare consta iin recuperarea unor informatii la o tema data. Acest tip de
lectura e, in cele din urma, o varianta a celei exploratorii;

7) lectura rapida vizeaza rationalizarea mecanismelor perceptive si ameliorarea
comprehensiunii spre a obtine performante superioare atat in plan cantitativ, cat si
calitativ.



Cheile de lectura



Angajat in procesul de negociere a sensului, cititorul cauta niste semnalari specifice, niste
repere care sa-I usureze decodarea mesajului acestuia (a textuluI). Cheile de lectura au un
spectru variat: unele de uz general, altele sunt specializate (cf. G. Genette: paratextul, titlul,
discursul de escorta pot fi o cheie de lecturA). Genul de scriitura e foarte important in
declansarea comprehensiunii textului, constituind un orizont de asteptare pentru cititori.
Genul poate fi recunoscut printr-o serie de indici extra-textuali, dar contine si marci
intratextuale (poezia se deosebeste de prozA). Alteori marcile genului se releva pe parcursul
lecturii, precum in cazul povestirii a nucleele actantiale, momentele subiectului, intriga,
deznodamantul etc.

Cuvintele cheie devin si ele niste indici in actul lecturii. Acestea sunt niste locuri de
coagulare semantica de-a lungul lantului verbal. Ele joaca rolul unor centre de control
semantic (si motiviC) de la care pleaca fluxuri de semnificatie.

Alte chei de lectura pot fi si semnalarile emfatice, o categorie aparte de inserturi de tip
metatextual prin care autorul isi face cunoscuta opinia in mod explicit. An cazul acestor
semnalari se urmareste anularea distantei dintre referentialitate si fictionalitate. Inserturile
sunt: asertive (contin declaratii de intentie, asertiunI), preventive (anunta ce va fi enuntat
ulterioR), rezumative, concluzive si evaluative. Reduplicarile sunt si ele receptate ca facand
parte din categoria cheilor de lectura. Ele sunt niste reiterari sub forma contrara a nucleului
epic in cadrul aceleiasi opere (e cazul formelor epiculuI).

Am mai putea aminti si superstructurile tematice, utilizate in publicitate, reportaje, fapte
diverse. Cele mai frecvente superstructuri schematice sunt succesiunea, comparatia,
enumeratia, descrierea etc.

An actul lecturii apare institutia lectorului care are rolul de a performa, evalua si coopera
cu textul. Orice text se adreseaza unui destinatar, fie numit, fie nenumit (dar prezumat intr-
un mod mai clar sau mai ambiguU). Fara destinatar (cititor-lectoR) adica fara subiectul care
sa transforme ansamblul de semne intr-un continut de sens, textul nu exista decat ca
virtualitate, ca suport material al unei incarcaturi simbolicea (Paul Cornea, Introducere in
teoria lecturii, editia a II-a, Editura Polirom, Iasi, 1998).

Lectorul are menirea de a intelege, de a afla ce vor sa spuna semnificantii si interpretarea
lor. Comprehensiunea lectorului (cititoruluI) depinde in primul rand de capacitatea lui
intelectuala, dar si de gradul in care stapaneste codurile, de ceea ce se numeste competenta
lectoralaa (cf. Paul Cornea, op. cit.). Lectorul are menirea de a evalua, de a lua atitudine
fata de textul pe care-l performeaza din punct de vedere afectiv (reactii emotivE) si axiologic
(judecati de valoarE). O a treia functie a lectorului este cea numita cooperativa (cf. Umberto
EcO), functie ce rezulta din primele doua; de vreme ce finalizarea actului de comunicare
scriptica depinde de competenta si de structura personalitatii, e de la sine inteles ca
emitentul unui text va lua in considerare ambii parametri, chiar si in faza elaborarii.
Strategiile scriiturii sunt determinate si de prezumtivii cititori carora li se adreseaza autorul.



Atitudinile cititorului in procesul lecturii

Cititorul se proiecteaza in actul lecturii cu intreaga sa personalitate: 1) avem o atitudine
proiectiva in sensul integrarii cititorului in discursul autorului; 2) o atitudine de comentare
ce vizeaza sondarea structurilor textului in liniile sale principale. A comenta nu e tot una cu a
interpreta, ci a parafraza, a ordona. Atitudinea comentatoare e insotita de: 3) atitudinea
interpretativa; este momentul cheie al decolarii de la istorisirea autorului, unde se
realizeaza un proces de simbolizare, la universul imaginat de cititor si la istorisirea acestuia,
la metatext; 4) atitudinea poetica sau formala are in vedere proprietatile specific literare ale
textului. Aici intra in discutie codurile care fac ca un text sa fie text de fictiune (cf.
literaritatea textului la Roman JakobsoN). Atitudinile acestea implicate in lectura sunt
conexe. Ele alcatuiesc un cadru general propice lecturii, altfel spus aceste atitudini
atmosferizeaza si constientizeaza actul lecturii. Acest proces are o complexitate determinata
de structura textului, de nivelele acestuia, de multimea codificarilor literare, de tipologia
diversa a cititorului. Un model unic de lectura, o grila de decodare a textului nu exista.

Traseul general al lecturii cuprinde inevitabil patru momente in care relatiile de semnificare
devin niste relatii de comprehensiune: 1. istorisirea autorului; 2. universul imaginar creat de
autor; 3. universul imaginat de cititor; 4. istorisirea cititorului (metatextuL). Cel mai
important act al lecturii se fixeaza in trecerea de la 2 la 3; acum se produce saltul, decolarea
de la universul autorului la cel al cititorului. Aceasta trecere este un proces de simbolizare a
textului care are doi poli: polul artistic (2) si polul estetic (3). Polul artistic apartine
creatorului, iar cel estetic cititorului (cf. W. IseR). Polul artistic este inconjurat ca un balon de
orizontul de asteptare al cititorului. Polul artistic contine in sine germenele de activare a
lecturii. Ceea ce e virtual sau potential in text, prin lectura devine manifest.



Teoriile receptarii se bazeaza actualmente pe o tipologie lectorala de o mare varietate
denotativa.

1) Lectorul alter-egoa este primul cititor al textului unde instanta auctoriala se
suprapune cu cea lectorala. Lectura coincide aici cu facerea textului, iar elaborarea scriptica
se transforma in lectura. Dedublarea depinde de capacitatea disocierii celor doua activitati.

2) Lectorul vizat (destinataruL) e cel pe care-l are in vedere nemijlocit emitentul unui text. E
cazul tipic al corespondentei ori al textelor explicit adresate unei anumite categorii de
cititori.

3) Lectorul prezumtiv (numit de unii teoreticieni si ideaL) e cel pe care autorul il revendica
fara a-l cunoaste. Acest lector e o proiectie a narcisismului auctorial, un construct
fantasmatic de substitutie.

4) Lectorul virtual, mai mult implicit (cf. Wolfang IseR) ori lectorul model, cum e numit de
Umberto Eco, este un tip de lector, un construct abstract. Prestatia lectorului model
coincide cu intentia auctoriala. Textul, daca e bine structurat, presupune competenta
cititorului, dar o si creeaza, controland felul in care sunt actualizate semnificatiile.

5) Lectorul inscris (empiriC) e cititorul propriu-zis, dotat cu o identitate socio-culturala
precisa. E cel care citeste efectiv textul (fie ca i-a fost destinat sau nU), performandu-l si
evaluandu-l in functie de cunostinte, predispozitii, interese, circumstante.

6) Exista cel putin doua categorii de lectori reali care fac exceptie de la regula manipularii
textului. Acestia sunt criticul si expertul. Ei fac lecturi avizate cu un grad inalt de
competenta, avand si rolul de a-si motiva opiniile. Expertul (cercetatoruL) ca un om de
stiinta; el e filolog, istoric literar, comparatist.

Dintre tipurile de lector amintite, doua au o importanta deosebita, anume, lectorul virtual si
cel real. Primul e obiect de interes pentru cercetarile hermeneutice, ori fenomenologice, iar
al doilea intra in sfera cercetarilor psihologice si sociologice. Lectorul e privit ca o functie si
nu ca persoana (cf. CulleR), ca depozitar al codurilor si strategiilor decodificarii. Insomnia
lectorului se materializeaza in descoperirea parametrilor semnului integral construit.

Teoria codurilor, dupa D, W. Fokkema, cuprinde cinci sisteme de simboluri bazate pe
acordul aprioric dintre surse si destinatar:

1) codul lingvistic il dirijeaza pe lector sa citeasca textul intr-o anumita limba;

2) codul literar il activeaza pe lector sa citeasca textul ca literatura, ca pe un text ce trebuie
fictivizat (blocarea predispozitiilor angajate in real in favoarea imaginaruluI);

3) codul generic indica cititorului sarcina de a-si activa asteptarile legate de gen;

4) codul perioadei sau socio-codul activeaza cunostintele noastre de cititori in vederea
receptarii conventiilor unei perioade sau a unei comunitati semiotice specifice;

5) codul idiolectal al autorului se constituie pe baza trasaturilor definitorii si recurente ale
scrierilor autorului, trasaturi ce impun un stil.

Semiotica receptarii se ocupa de o semioza in care sunt antrenati trei subiecti: semnul,
obiectul sau si interpretantul. Aceasta relatie triadica se poate explica prin procesul
comunicarii dintre cele trei intentii ale oricarui text pe parcursul traseului strabatut de la
emitent la destinatar. Vom avea prin urmare o intentio auctoris, o intentio textus si o
intentio lectoris care impreuna implinesc semioza lecturii si receptarii.