Picioarele Lotus

Se crede ca aceasta tehnica a fost inspirata de concubina unui

print chinez din secolul al X-lea, care obisnuia sa danseze plina de
gratie pe varfurile picioarelor, purtand panrtofi in forma
bobocilor de floare de lotus. Cunoscuta de asemenea drept
legarea picioarelor, aceasta practica s-a raspandit cu rapiditate
in China, devenind un simbol al frumusetii si chiar a erotismului.
Pentru a reproduce forma florii de lotus, degetele de la picioarele
fetelor, uneori de la varste atat de fragede precum doar 2 ani, erau
rupte, iar apoi intregul picior era infasurat in bandaje stranse,
pentru a impiedica cresterea peste mai mult de 7 centimetri si
jumatate. Se considera ca gratie acestui obicei, femeile cu
picioarele legate au miscari mai feminine, erotice chiar. In plus,
acest lucru era un indicator al statutului social si material.
Farmecul acestei practici era accentuat si de faptul ca barbatilor le
era interzis sa vada picioarele goale ale unei femei, consideranduse ca in caz contrar, misterul ce o inconjoara va fi pierdut pentru
totdeauna. In realitate, un alt motiv pentru interdictie consta in
faptul ca un picior feminin ce fusese tot timpul legat, odata
prezentat fara bandaje si pantofi, arata cel putin neplacut, si de
asemenea, respandea un miros extrem de urat, din cauza
bacteriilor adunate in pliurile pielii care nu puteau fi vreodata
curatate. In plus fata de toate acestea, picioarele legate prin aceasta
tehnica echivalau cu sansa femeilor de a se casatori cu un barbat
bogat, care sa le intretina. Dureroasa tehnica a continuat sa fie
pusa in practica pana in secolul XX, fiind interzisa prin lege in
1949.

Fata lipsita de par

Pe parcursul secolului al XI-lea, femeile din Europa
obisnuiau sa isi indeparteze tot parul de pe fata si o
mare parte din cel de pe cap, practica ce echivala cu un
chip lipsit de expresie, si deseori asemanator cu cel al
unui extraterestru. Parul din partea din fata a capului,
precum si genele si sprancenele, erau pensate atent,
uneori chiar zilnic. Rezultatul era o fata cu o frunte
extreme de inalta, care se dorea a distinge femeile
apartinand claselor inalte de cele din clasele de jos, care
nu practicau acest obicei. Aceasta tehnica nu era insa
noua, fiind utilizata de catre femei inca din anul 500
d.H. Ciudatul obicei a fost pastrat pana in epoca
elisabetana.

Fustele pannier si fustele cu crinolina

Pe durata secolului al XVIII-lea, femeile aveau obiceiul de a purta fuste formate din
doua cercuri mari plasate in lateralele soldurilor, exagerand forma corpului. Acest
tip de fuste a fost asemanat cu cosurile plasate pe spatele animalelor folosite pentru
carat, de aici si denumirea frantuzeasca derivata din cuvantul cos/paner
pannier . Aceste fuste erau adesea atat de late incat femeile puteau incapea cu
greu pe usa unei camere. De asemenea, trebuiau sa fie mereu atente sa nu stea prea
aproape de un semineau sau de lumanari aprinse, caci se intampla nu reraori ca
fustele sa ia foc.
Odata cu venirea secolului XIX-lea, fustele au inceput sa fie sustinute de un schelet
intern din crinolina (panza din par de cal), menit sa dea piesei de imbracaminte
forma dorita. Prin anii 1830, femeile au inceput sa confectioneze scheletul fustelor
din oase de balena, pentru a oferi o sustinere mai buna, inainte de a evolua intr-o
alta forma, care presupunea adunarea materialului in partea din spate, formand o
umflatura proeminenta, ce se continua cu o trena lunga.

Podoabele capilare (Hennin)

In timpul secolului al XV-lea, femeile franceze obisnuiau sa isi

alungeasca optic forma fetei prin purtarea unor podoabe
capilare realizate din sarma si acoperite in voaluri de matase si
pietre pretioase. Aceste podoabe simbolizau un statut social si
material bun, precum si ideea de casatorie. Femeile necasatorite
aveau voie sa isi lase parul lung liber, sau uneori prins intr -un
coc inalt, insa odata maritate, era considerat inacceptabil sa isi
arate pletele. Astfel, femeile obisnuiau sa construiasca structuri
spectaculoase, care pareau sa sfideze gravitatia, deseori in
forma unui singur con sau a doua conuri simetrice, de care
erau prinse voaluri decorative. O alta tehnica presupunea
introducerea unui bourrelet in cadrul coafurii, un sul menit
sa inalte structura deja aflata in echilibru precar pe capul
purtatoarei, facandu-l sa para si mai lung. Desi spectaculoase,
aceste podoabe presupuneau o limitare a miscarilor, precum si
un sentiment continuu de disconfort, insa chiar si asa, tehnica a
fost perpetuata de-a lungul unui intreg secol.

Corsetele
Practica strangerii torso-ului in corsete
dateaza din peritada Greciei antice, insa a
revenit la moda abia in anii 1500, luand
amploare maxima in secolul al XVIII-lea,
atat in Europa, cat si in America. Tehnica
incorsetarii presupunea fortarea corpului
intr-un corset ce acoperea torso-ul,
intinzandu-se mai jos de talie, intr-o forma
cilindrica exagerata, fiind mai apoi strans
cat se poate de mult, pentru a micsora pe
cat posibil latimea taliei. Corsetele deseori
provocau probleme medicale, precum
dificultati in respiratie, imposibilitatea de a
manca prea mult, si chiar si avorturi
spontane. Desi doctorii au formulat
numeroase avertizari legate de pericolele
reprezentate de aceasta piesa de
imbracaminte, femeile au continuat sa se
incorseteze pana in anii 1920, pentru a
obtine talia de viespe perfecta.