Sunteți pe pagina 1din 18

GEOGRAFIA POPULAłIEI

Mădălina ANDREI

Geografia este ştiinŃa care studiază mediul format prin întrepătrunderea geosferelor externe

(litosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfe-ra), prin influenŃa şi acŃiunea umană (materializată în

individuali-

zarea antroposferei); ea analizează acest mediu de la suprafaŃa globului terestru ca pe un sistem care realizează schimburi de energie şi substanŃă cu mediul cosmic şi cu mediul teluric (interiorul Pămân- tului). Geografia este o ştiinŃă unitară care studiază două domenii: partea naturală a mediului geografic (geografia fizică) şi partea antro-pică (geografia umană). Apărută mai târziu, geografia umană (prin contribuŃiile hotărâ-toare ale lui Friederich Ratzel, Elisée Reclus şi Karl Ritter) şi-a extins considerabil sfera de acŃiune, în special în secolul al XX-lea, de la o abordare relativ restrictivă a relaŃiei om-mediu la analiza complexă a tuturor aspectelor geografice ale existenŃei umane. Un rol fundamental în dezvoltarea geografiei umane l-a avut şcoala franceză, în primul rând Paul Vidal de la Blache şi Jean Brunhes.

1. Principiile şi metodele cercetării geografice

Principiile cercetării geografice reprezintă totalitatea elemente-lor teoretice fundamentale (legi, concepte, noŃiuni), iar metodele reprezintă modul de studiere, cunoaştere şi transformare a realităŃii obiective.

1.1. Principiile geografice

Fiecare ştiinŃă se ghidează după anumite principii, iar geografia economică, frecvent, utilizează:

a) Principiul repartiŃiei spaŃiale (al extensiunii suprafeŃei, area-lului). Este cel mai vechi şi atât de necontestat, încât se confundă cu geografia (a fost folosit pentru prima dată de geografi, iar geografia nu poate fi concepută în afara repartiŃiei teritoriale). El defineşte legătu-rile indisolubile ale fenomenelor şi proceselor geografice, oferind posibilitatea studierii repartiŃiei la nivel planetar sau regional. În mod obişnuit se iau în considerare trei elemente ale aşezării geografice: aşe-zarea pe glob, aşezarea geografico-fizică şi aşezarea geografico-umană. Forma care concretizează principiul repartiŃiei spaŃiale este harta, iar în ultimul timp, unele modele matematice. Analiza poziŃiei geografico-umane exprimă alegerea laturilor amplasării teritoriale a căror influenŃă s-a resimŃit în evoluŃia unităŃii respective şi care poate căpăta o însemnătate deosebită în viitor. În condiŃii geopolitice diferite, acelaşi element geografic îşi poate schimba rolul (Dunărea în ultimii 2000 de ani a fost linie de apărare, apoi cale de transport şi mai târziu resursă de hidroenergie, piscicolă, de apă pentru irigaŃii etc.)

b) Principiul cauzalităŃii

În prezentarea acestui principiu se porneşte de la precizarea că el este legat de principiul conexiunii universale a fenomenelor. În esenŃă, acest principiu exprimă relaŃia dintre cauză şi efect; orice fenomen are la bază o cauză generatoare, fiind la rândul său, factor generator pentru altele. Acest principiu a fost introdus în geografie de Alexander von Humboldt.

c) Principiul integrării geografice

A fost introdus de Karl Ritter (contemporan cu Alexander von Humboldt), care încerca să explice raporturile dintre fenomenele geo-grafice pe baza comparaŃiei, fapt ce duce la cunoaşterea fenomenelor analoage, a raporturilor şi corelaŃiilor dintre ele.

Acest principiu presupune obŃinerea generalizărilor plecând de la parte la întreg, adică de la regional la general şi, în sens invers, prin aplicarea legităŃilor generale ale fenomenelor şi proceselor geografice la nivel teritorial, local sau regional.

1.2. Metode folosite în cercetările de geografie

Metoda inductivă Această metodă constă în abordarea realităŃii prin studiul singularului şi particularului pentru găsirea trăsăturilor comune care exprimă generalul. În geografie, această metodă a fost utilizată încă din Antichitate, iar în secolul al XVII-lea, Bernhard Varenius (geograf danez, 1622-1650) a introdus- o cu fermitate, efectuând, pe baza acesteia, numeroase generalizări şi clasificări. Metoda inductivă este una din căile principale de abordare a realităŃii geografice. Metoda deductivă Dacă metoda inductivă ajută ordonarea, clasificarea şi abstracti-zarea materialului faptic, metoda deductivă permite utilizarea unor judecăŃi care pleacă de la premise ce conŃin generalul; se ajunge astfel la cunoaşterea particularului şi, pe baza cunoaşterii teoriei, a genera-lizării şi abstractizării, se pot formula concluzii asupra calităŃii unor fapte individuale. Metoda analizei Această metodă constă în descompunerea obiectelor, fenome-nelor şi proceselor studiate în părŃile lor componente pentru observa-rea şi cunoaşterea în detaliu a caracteristicilor şi funcŃiilor pe care le au. Analiza trebuie să rămână la nivelul entităŃilor care reprezintă părŃile componente ale sistemului şi subsistemelor economice şi al raporturilor dintre ele. Prin analiza funcŃională, poate fi surprins rolul fiecărui component, inclusiv al omului în cadrul mediului geografic. Metoda sintezei Sinteza duce la reconstrucŃia mintală a obiectului descompus în părŃi prin analiză. Geografia recurge la analiză datorită cerinŃelor cu-noaşterii, dar numai sinteza duce la reconstrucŃia mintală a obiectului descompus în părŃi. Geografia caută şi stabileşte cu exactitate locul şi importanŃa fiecărei părŃi componente în cadrul sistemului sau subsiste-mului studiat, folosind metoda sintezei. Geografia face uz în perma-nenŃă de metoda sintezei. Metoda cartografică Harta şi globul geografic s-au născut încă din Antichitate. În geografie, harta serveşte atât pentru efectuarea cercetării, cât şi pentru reprezentarea rezultatelor acesteia. Simion MehedinŃi menŃiona că harta este „un al doilea ochi al geografului”, iar „cea dintâi pagină de geografie a fost un plan sau o hartă1 ; prin acestea, marele geograf a dorit să sublinieze că prima formă de redare a rezultatului observaŃiei geografice a fost harta şi abia mai târziu a apărut descrierea prin cuvinte. În afară de globuri geografice şi de hărŃi, metoda cartografică face uz şi de alte reprezentări grafice:

profile, diagrame, cartograme ş.a., care ilustrează un anume aspect geografic, redau o anumită interacŃiune sau o evoluŃie spaŃio-temporală. Dacă globul geografic este o reprezentare fidelă a realităŃii, harta este o imagine bidimen-sională, micşorată şi generalizată a suprafeŃei terestre, a obiectelor, proceselor şi fenomenelor aflate pe ea. Harta redă, într-o formă sinte-tică, o multitudine de informaŃii din sfera geografiei economice şi politice, uşor accesibile. Metoda istorică Simion MehedinŃi cerea aplicarea metodei istorice în geografie; această aplicare a dus la individualizarea geografiei istorice. Potrivit acestei metode, fiecare fapt geografic trebuie studiat în devenirea lui, cu atât mai mult cel geografico-economic sau geografico-politic, care au o dinamică diferită. Metoda istorică aplicată în geografie permite analiza fenomenelor şi proceselor în evoluŃia lor temporală. Metoda comparativă Fundamentarea metodei comparative în geografie aparŃine lui Alexander von Humboldt. Această metodă constă în compararea diverselor fapte de acelaşi gen pentru a descoperi asemănările

1 Simion MehedinŃi, Terra. Introducere în geografie ca ştiinŃă, vol. I, Bucureşti, 1931, pag.121, 339.

şi deosebirile dintre ele, relaŃiile şi chiar unele legi. Simion MehedinŃi sublinia importanŃa folosirii în geografie a metodei comparative, ară-tând că prin aceasta se poate ajunge la descoperirea unor forme intermediare, reconstituindu-se astfel evoluŃia procesului. Metoda statistico-matematică David Harvey arată că matematica „asigură mijloacele pentru formularea viguroasă şi simplă a argumentelor”, iar statistica „asigură mijloacele pentru analiza datelor şi verificarea ipotezelor care se sprijină pe aceste date” 2 . Complexitatea, cantitatea extremă de interacŃiuni şi interferenŃe între elementele unei entităŃi scapă raŃionalismului clasic, exprimând o mare doză de incertitudine, de nedeterminare şi de întâmplare. Teoria bifur-caŃiei, a fractalilor, structurilor disipative, haosului, a formei urbane are o arie de aplicativitate care creşte de la un an la altul, datorită nonconfor-mismului şi efervescenŃei pe care le produc în lumea ştiinŃifică. Studierea fenomenelor geografice a fost confruntată dintotdeauna cu un număr mare de variabile. Analizele constitutive şi modelarea matematică reprezintă o cale metodologică deosebit de utilă în studiile geografice privind diagnosticarea şi organizarea teritorială. Metoda modelelor Una dintre modalităŃile de folosire a limbajului matematic şi, mai ales, a metodelor matematice, a analizelor cantitative, o reprezintă modelul. Modelarea constă în construirea unei reprezentări a obiec-tului, procesului sau sistemului real, dar cu menŃinerea numai a părŃilor şi proprietăŃilor caracteristice şi mai importante. Fiind o copie simplificată a realităŃii, modelul permite studierea părŃilor şi a proprietăŃilor, precum şi surprinderea legăturilor funcŃionale. Modelele au funcŃii normative, logice, constructive, cognitive, psihologice şi de sistematizare. În geografia contemporană un rol im-portant are o formă aparte a modelării, modelarea matematică. Mode-lele matematice folosesc simbolurile şi formulele pentru a reprezenta realitatea, a-i caracteriza dinamica, a-i prognoza evoluŃia viitoare prin calcularea efectelor pe care le-ar avea variaŃia fiecărui factor. Modelele ajută la depăşirea fazei intuitive în descrierea şi înŃelegerea realităŃilor geografico- economice şi geopolitice şi la stăpânirea complexităŃii.

2. Dinamica populaŃiei

PopulaŃia umană este un sistem deschis în care fluxurile sunt date de naşteri şi decese, de intrări şi ieşiri care îi modifică starea. PopulaŃia mondială este o sumă de populaŃii naŃionale, iar acestea, o sumă de generaŃii aflate în conexiune. Fluxurile N şi M schimbă stările populaŃiei.

Fluxurile N ş i M schimb ă st ă rile popula Ń iei. Popula Ń ia

PopulaŃia ca sistem deschis

Conceptul de dinamică a populaŃiei semnifică procesul general de schimbare a numărului acesteia ca urmare a naşterilor (N), al dece-selor (M) sau ca efect al imigrărilor (I), ori al emigrărilor (E).

Sistemul populaŃiei se intersectează cu alte sisteme, creează noi subsisteme, relaŃii şi conexiuni. EvoluŃia numerică a populaŃiei depinde de valoarea unor indica-tori: fecunditatea, nupŃialitatea, divorŃialitatea, fertilitatea, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, mobilitatea.

2 David Harvey, Explanation in Geography, London, 1969, pag.7 .

Fecunditatea este capacitatea fiziologică a femeii, a cuplului sau a unei populaŃii de a procrea (de a naşte copii vii). Fertilitatea este manifestarea efectivă a fecundităŃii femeii, cuplului sau populaŃiei, măsurată prin numărul de copii. Fertilitatea generală a populaŃiei femi-nine în vârsta de reproducere (convenŃional între 15-49 de ani) este determinată de:

- structura pe grupe de vârstă;

- vârsta căsătoriei;

- intervalul dintre naşteri;

- proporŃia celibatarilor;

- rata de divorŃialitate;

- rata de nupŃialitate;

- factorii sociali, economici, culturali, psihologici, genetici;

- măsurile de politică demografică.

Un model cultural, determinat de numeroşi factori, este planifi-carea familială (planning familial); prin aceasta se încearcă realizarea controlului creşterii populaŃiei pe calea folosirii deliberate a contracep-Ńiei şi a altor metode artificiale, inclusiv sterilizare, avort etc. Contro-lul naşterilor este considerat ca un ajutor esenŃial în atingerea unor nive-luri scăzute ale ratei de creştere a populaŃiei, în special în anumite state. Aceasta are totuşi efecte scăzute, datorită unei proporŃii însem-nate din populaŃia Terrei care

este tânără (aptă de reproducere). Conceptul de planificare familială este privit cu suspiciune de guvernele unor Ńări slab dezvoltate economic, precum şi de unele culte religioase ce se opun (în virtutea unor principii morale) la orice formă de control artificial al naşterilor. Conceptul de planificare familială înseamnă determinarea conştientă, liberă de către cuplu a numărului de copii şi eşalonarea naşterilor. Fertilitatea este influenŃată de condiŃiile de viaŃă social-cultural-eco-nomice, politice şi religioase ale femeilor. La nivel mondial, fertilitatea, în ultima jumătate de secol, a scăzut de la 5 la 3. Acest indice este de peste 7 în Coasta de Fildeş şi Malawi şi sub 1,2 în Belgia, Danemarca, Coreea de Sud şi Japonia. Natalitatea (N de la adj.latinesc, natalis – de naştere) este un fenomen demografic reprezentat prin frecvenŃa naşterilor la o populaŃie (mondială, continentală, a unei Ńări, unităŃi administrative sau locali-tăŃi), fiind măsurată pe baza raportului dintre numărul total al născu-Ńilor vii şi numărul populaŃiei totale (numărul mediu) al anului respectiv. Indicele sau rata natalităŃii se calculează cu relaŃia:

 

N =

n

1000

P

în care : N – natalitatea;

n

– numărul născuŃilor vii în perioada calculată;

 

– numărul populaŃiei medii în acelaşi interval; –

P

1000

constantă

ce

indică

proporŃia

naşterilor

la

1000

de

persoane.

Valorile acestui indice sunt influenŃate de factori social-econo-mici-culturali, psihologici, religioşi, de tradiŃie şi de politica demogra-fică; tendinŃa generală este de scădere: în Ńările dezvoltate ale Europei, Americii de Nord şi Asiei, de regulă, este sub 12‰, iar în Ńările aflate în curs de dezvoltare (Ńările arabe, cele din Africa) depăşeşte 45‰ (Afganistan 50,5‰, Niger 50,2‰, Guineea 47,6‰, Somalia 47,3‰). La scară continentală, Europa şi America de Nord au cei mai mici indici (10,3‰ şi, respectiv, 13,8‰ în perioada 1995-2000), iar Africa – cei mai înalŃi.

Mortalitatea Decesul, notat cu M (de la latinescul mortuus-mortul), este un eveniment definit la ONU, astfel:

„dispariŃia definitivă a oricărei evi-denŃe a vieŃii în orice moment de timp, după ce a avut loc naşterea vie (încetarea postnatală a funcŃiilor vitale fără posibilitate de resuscitare)”. Mortalitatea este frecvenŃa deceselor pe o perioadă determinată în cadrul unei populaŃii sau categorii de populaŃie. Studiile geografice se axează pe stabilirea unor modele spaŃiale ale mortalităŃii, pe rolul acesteia în schimbările ce au loc în populaŃie şi influenŃa mediului asupra ei. Indicele sau rata mortalităŃii se calculează cu relaŃia:

M =

m

P

1000

în care: M – indicele de mortalitate;

m

– numărul absolut al deceselor în decursul unei perioade calendaristice (de obicei, un an);

P

– numărul populaŃiei expuse riscului de deces luat, de obicei, ca număr al populaŃiei medii

anuale (numărul de persoane la 1 iulie al anului calendaristic respectiv);

1000 – constanta ce indică proporŃia deceselor la 1000 de persoane.

Mortalitatea este influenŃată de nivelul de trai, starea de sănătate, nivelul activităŃii sanitare, evenimente negative (calamităŃi naturale, războaie ş.a.). Mortalitatea cea mai redusă este în Kuweit (2,2‰), Emiratele Arabe Unite (2,9‰), Costa Rica (3,8‰), iar cea mai mare în Afganistan (20,3‰) şi Sierra Leone (22,9‰). Pe ansamblul planetei, mortalitatea generală a scăzut până la 9‰. Cele mai mari areale cu mortalitate redusă sunt în vestul şi sudul Europei, America de Nord, nordul şi sudul Africii, în Asia şi Australia, iar ratele cele mai înalte se găsesc în Africa intertropicală După vârstă, mortalitatea este bimodală: mortalitatea infantilă reprezintă un vârf, al doilea vârf revenind grupelor de peste 65 de ani. Mortalitatea infantilă (mortalitatea nou-născuŃilor până la împli-nirea vârstei de un an) se calculează cu formula:

M

o

=

m

o

n

1000

în care: M o – rata de mortalitate infantilă;

m o decesele sub vârsta de un an ;

n – numărul naşterilor vii în anul calendaristic dat.

Cele mai mici valori ale acestui indice se înregistrează în Ńările dezvoltate economic, cu o asistenŃă medicală de calitate: Japonia 4‰, Suedia 5‰, Germania 6‰, Danemarca, FranŃa, Italia, Olanda 7‰, iar cele mai mari în Africa: Mali 154‰, Mozambic 143‰, Malawi 139‰ şi Guineea Bissau. Soldul (bilanŃul) natural al populaŃiei DiferenŃa dintre numărul născuŃilor vii şi totalul deceselor, exprimată în valori relative (‰), calculată pentru un an sau o perioadă, ne oferă bilanŃul (sporul, soldul) natural al populaŃiei, care se calcu-lează cu relaŃia:

S

n =

(N

M) 1000

în care: S n – soldul (bilantul, sporul) natural;

N

– natalitatea;

M

– mortalitatea;

1000 – constantă ce indică populaŃia celor rămaşi în viaŃă la 1000 de persoane.

BilanŃul natural este negativ într-o serie de Ńări europene: Germania, Italia, România, Grecia, Ucraina, Rusia, Ungaria ş.a.; în celelalte state europene este între 0,1-2‰ şi aceasta pe fondul unei natalităŃi foarte reduse şi al unei mortalităŃi în jur de 11 ‰ cauzată de îmbătrânirea populaŃiei, iar în Ńările foste socialiste, de condiŃiile social-economice şi sanitare. În Africa şi Asia se înregistrează cei mai mari indici ai sporului natural (între 25-35‰), în Ńări precum: Oman, Siria, Niger, Liberia, Kenya.

3. EvoluŃia numerică a populaŃiei

Numărul şi repartiŃia geografică a populaŃiei Terrei reprezintă rezultatul unei îndelungate evoluŃii, începută o dată cu apariŃia omului. Fazele de creştere intensă a populaŃiei sunt în strânsă concordanŃă cu progresele din sistemele de producŃie. RevoluŃia industrială a generat o creştere a productivităŃii muncii în agricultură, extinderea activităŃilor secundare şi terŃiare, eradicarea unor maladii şi a provocat o creştere deosebit de accentuată a populaŃiei începând cu secolul al XVIII-lea; astfel s-a declanşat creşterea demografică modernă

EvoluŃia numerică a populaŃiei Terrei şi ritmul mediu anual de creştere (%)

Anul

Numărul populaŃiei (milioane de locuitori)

Ritmul mediu anual (%)

8000

î.H.

5

-

5000

î.H.

100

-

1 d.H.

250

-

1000

d.H.

400

-

1650

550

-

1750

725

0,45

1850

1175

0,50

1900

1600

0,50

1950

2516

0,80

1960

3019

1,85

1970

3697

2,85

1987

5000

1,65

1999

6000

1,60

2025

8000

1,40

2050

9800

1,20

Numeroase evenimente şi fenomene, de-a lungul timpului: bolile (ciuma, variola, ciuma neagră, tifosul, holera etc.), invaziile, migra-Ńiile, războaiele şi unele hazarde naturale (cutremurele, inundaŃiile ş.a.) au avut ca urmare scăderea numărului populaŃiei. În secolul al XX-lea, numărul locuitorilor planetei a crescut de 4 ori mai repede decât în secolul al XIX-lea; creşterea s-a accentuat după al doilea război mondial datorită, în principal, programelor în domeniul sănătăŃii (tabelul 6). Creşterea spectaculoasă a numărului locuitorilor este exprimată metaforic prin sintagma „explozie demografică”. Creşterea bruscă a populaŃiei Terrei a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dacă, în Europa secolelor XVI-XVII, natalitatea avea valori de 45‰, iar mortalitatea atingea 35‰ (datorită epidemiilor, foametei şi conflictelor militare),

începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ritmul de creştere s-a mărit prin scăderea mortalităŃii infantile şi îmbunătăŃirea bazei alimentare, datorită ameliorării tehnicilor agricole. Un rol important în procesul de creştere a populaŃiei l-au avut introducerea vaccinurilor la începutul secolului al XIX-lea şi combaterea variolei. Industrializarea şi urbanizarea Occidentului au produs o agravare a condiŃiilor de viaŃă, care a generat un recul al populaŃiei; progresele medicinii, mai ales spre sfârşitul secolului al XIX-lea, au determinat o nouă creştere demografică (a doua „revoluŃie demo-grafică”). După 1945 a început a treia „explozie demografică”, ce s-a manifestat pe întregul glob până la mijlocul anilor ’60, iar după aceasta, numai în Ńările slab dezvoltate. În secolul al XX-lea, Europa, ca urmare a războaielor şi a scăderii fertilităŃii, înregistrează o creştere redusă în comparaŃie cu alte regiuni ale Terrei, iar Africa, America Latină şi Asia – o creştere spectaculoasă. La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul noului secol au apărut şi alte aspecte care nu pot fi explicate cu ajutorul acestei teorii; ele se referă la: capacitatea de susŃinere a unei populaŃii numeroase, tendinŃele divergente în alimentaŃie şi venituri, creşterea numărului celor din mediul rural lipsiŃi de pământ, creşterea populaŃiei şi con-flictele, divizarea lumii din punct de vedere demografic; totodată, guvernele pătrund într-un domeniu neexplorat în privinŃa raportului populaŃie-mediu-resurse.

4. Mobilitatea teritorială a populaŃiei

Dacă naşterea, decesul, căsătoria şi divorŃul sunt evenimente cuprinse în conceptul general de mişcare naturală a populaŃiei, pro-cesul deplasărilor populaŃiei în teritoriu, cu şi fără schimbarea domi-ciliului stabil, indiferent de durata absenŃei din localitatea de origine, pe distanŃe mai mari sau mai mici, şi modificarea unor caracteristici de ordin social, profesional, ca urmare a influenŃei diferiŃilor factori de ordin social-economici, este cuprins în conceptul de mobilitate spa-Ńială a populaŃiei. În acest concept se includ şi nomadismul (ca formă istorică de mobilitate), migraŃia popoarelor, invaziile, comerŃul cu sclavi, deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiş-tilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta. MigraŃia populaŃiei este o formă a mobilităŃii geografice, înso-Ńită de schimbarea domiciliului obişnuit între două unităŃi adminis-trativ-teritoriale. În acest concept nu intră nomadismul actual, excursiile, turismul, deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului sau migraŃiei pendulare. În raport cu graniŃele politice ale unei Ńări, migraŃia poate fi:

- migraŃie internă, constituită din totalitatea deplasărilor însoŃite de schimbarea definitivă a

domiciliului în cadrul unei Ńări, între uni-tăŃile administrative;

- migraŃie internaŃională (externă), care cuprinde totalitatea depla-sărilor însoŃite de schimbarea definitivă a domiciliului între două Ńări. În cadrul migraŃiei interne se folosesc expresiile: persoane plecate, persoane sosite. Pentru evenimentele migraŃiei internaŃionale se folosesc sintagmele: persoane imigrate (într-o Ńară) şi persoane emigrate (dintr-o Ńară). MigraŃia netă (sporul, soldul migratoriu) este diferenŃa dintre persoanele sosite (imigrate) şi persoanele plecate (emigrate); se calcu-lează cu relaŃia:

M = I – E

în care: M – migraŃia netă; I – numărul persoanelor sosite (imigrate); E – numărul persoanelor plecate (emigrate).

Fiind un sistem deschis, numărul şi structura populaŃiei, la scară naŃională, sau a unei unităŃi administrative, pot fi influenŃate (uneori profund) de migraŃia externă şi de cea internă; această parte a mişcării generale a unei populaŃii se compune din două tipuri de mişcări: naturală şi migratorie, a căror ecuaŃie este :

Pt = Po +(N – M) + (I – E)

în care: Pt – populaŃia totală;

Po – populaŃia Ńării, unităŃii administrative într-un anume moment;

N

– natalitatea;

M

– mortalitatea;

I – imigranŃi;

E – emigranŃi;

N-M – sporul (soldul) natural; I-E – sporul (soldul) migratoriu.

4.1. Cauzele mobilităŃii teritoriale a populaŃiei. MigraŃia internaŃională

Încă din timpuri străvechi, populaŃiile s-au deplasat dintr-o regiune în alta. Suprapopularea unor teritorii şi imposibilitatea satisfa-cerii consumului de hrană, în condiŃiile culesului şi vânatului, i-au determinat pe oameni să caute resurse în afara ariei antropogenezei; răspândirea s-a făcut lent, din arii populate mai dens spre arii nepopulate sau mai slab populate. Marile descoperiri geografice şi politica de cucerire a unor teri-torii au produs puternice fluxuri migratorii. Suprapopularea 3 printr-un spor natural ridicat, fără capacitatea de utilizare a excedentului de forŃă de muncă, constituie astăzi o caracteristică a unor teritorii şi Ńări în curs de dezvoltare (Africa Subsahariană, Asia de Sud etc.), ca şi a unor foste Ńări socialiste, cauzată de reducerea cererii pe piaŃa forŃei de muncă. MigraŃiile sunt adesea rezultatul unor insatisfacŃii. Candidatul la emigraŃie speră să găsească în altă parte condiŃii mai bune. Din secolul al XVI-lea până în 1914, europenii au furnizat cea mai mare parte a contingentelor de migranŃi. Din 1850 până în 1914, aproximativ 50 de milioane de europeni, de regulă agricultori, au plecat în zonele tempe-rate ale ambelor emisfere. În secolele XVII-XIX, pe marile plantaŃii tropicale au migrat negri, chinezi, hinduşi şi indonezieni; până în anul 1945, migraŃiile au avut un caracter masiv şi au fost orientate spre America de Nord, Europa de Nord-Vest, Australia, Argentina şi statele din zona Golfului Persic. În urma celui de-al doilea război mondial, din fostele colonii, unele fluxuri de migranŃi s-au orientat spre Australia şi Brazilia; în mare parte, acestea au fost migraŃii pentru muncă. Frecvent, motivele acestui fenomen geodemografic se explică într-un mod simplificat (venituri, loc de muncă ş.a.), fără a se avea în vedere: schimbarea stării civile, starea de sănătate, modificarea pieŃei muncii, o locuinŃă mai bună, ratele şomajului, nivelul calificării, pozi-Ńia profesională în cadrul comunităŃii, vârsta, dependenŃa de familie, precum şi caracteristicile individuale. În acelaşi timp, migraŃia poate fi bazată pe atracŃie şi atunci este selectiv pozitivă sau motivată de respingere (împingere în afară) ce tinde să fie una selectiv negativă. După anul 1978, unele Ńări dezvoltate au limitat imigraŃia şi au încurajat reîntoarcerea în Ńările de provenienŃă; după un timp, imigranŃilor le surâde mai degrabă ideea să se reîntoarcă în Ńările originare decât să adopte limba, naŃionalitatea şi mentalităŃile din Ńara în care au ajuns (fapt care ar însemna asimilarea), dar de cele mai multe ori se integrează în noua civilizaŃie şi cultură. Alteori, imigranŃii îşi limitează pentru un timp relaŃiile cu populaŃia Ńării care i-a adoptat, trăind în mari comunităŃi după normele civilizaŃiilor cărora le-au aparŃinut (chineză, indiană, musulmană, amerindiană sau europeană). Uneori, raporturile devin dificile şi are loc segregarea, consti-tuindu-se cartiere de migranŃi temporari (ghetouri).

3 Suprapopulare – stare de dezechilibru determinată de un excedent numeric al populaŃiei faŃă de resursele utilizate sau potenŃial existente într-un areal la un moment dat. Premisele fenomenului sunt generate de factori precum: sporul natural al populaŃiei, declinul resurselor, reducerea cererii pe piaŃa forŃei de muncă etc. (George Erdeli şi colaboratorii, DicŃionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999, pag.309).

Se apreciază, de cele mai multe ori, că emigrarea nu este o soluŃie. MigraŃiile pot fi determinate şi de disponibilizarea forŃei de muncă, restructurarea şi retehnologizarea industriei, o politică economică orientată greşit. Cauzele de ordin religios (persecuŃiile), încălcarea drepturilor unor minorităŃi etnice, tensiunile rasiale, poluarea mediu-lui, cataclismele, maladiile, războaiele ş.a. determină formarea fluxu-rilor de migranŃi. Căile de comunicaŃie, transporturile şi similitudinile de factură culturală favorizează migraŃiile. Zonele, regiunile şi Ńările de emigrare în prezent sunt: Caraibe, Africa de Vest, Mexic, Argentina, India, Indochina, Europa de Est, iar de imigrare: SUA şi Canada, Europa de Vest, Israel, Australia. O formă a migraŃiei internaŃionale este migraŃia oamenilor de ştiinŃă şi a lucrătorilor cu înaltă calificare, de obicei din Ńările în curs de dezvoltare şi din Europa de Est spre Ńările dezvoltate, îndeosebi spre SUA, Canada, Germania, FranŃa ş.a. De multe ori, cei care migrează sunt selectaŃi pe criterii de vârstă, aptitudini şi alte caracteristici; Ńara gazdă decide condiŃiile privind sănătatea, ocupaŃia, moralitatea şi vârsta imigranŃilor.

4.2. Mobilitatea internă

Aceasta este o formă a mobilităŃii populaŃiei care se desfăşoară între graniŃele aceleiaşi Ńări. TendinŃa principală a acestei forme de mi-graŃie în etapa contemporană constă în deplasarea populaŃiei din mediul rural spre cel urban. Cauzele migraŃiilor interne sunt multiple, fiind determinate de ni-velul de dezvoltare economică al localităŃii, unităŃii administrativ-terito-riale sau a arealului, de ritmul de creştere a populaŃiei, de distribuŃia în teritoriu a locurilor de muncă, restructurarea şi retehnologizarea unor ramuri şi subramuri ale economiei, epuizarea unor resurse, poluare, cala-mităŃi naturale, conflicte interetnice şi religioase, poli de atracŃie (desco-perirea unor resurse, construcŃii, transporturi ş.a.), apariŃia unor locuri de muncă, necesitatea schimbării statutului social şi profesional etc.

2.3.4. Tipuri de migraŃii. ConsecinŃele migraŃiilor

MigraŃia populaŃiei se clasifică în funcŃie de scop, cauze, durată, număr de participanŃi (volum) şi spaŃiu de desfăsurare.

După cauză şi scop, migraŃiile pot fi:

- migraŃiile refugiaŃilor (populaŃia pleacă din regiunile în care a trăit în alte regiuni unde are mai multă libertate şi este lipsită de primejdii);

- migraŃiile forŃate (oamenii s-au deplasat cu forŃa pentru a cuceri teritorii, au populat teritoriul

respectiv, alteori s-a deplasat populaŃia autohtonă în alte regiuni, aşa cum a fost popularea cu negri a plantaŃiilor din America);

- migraŃiile economice (deplasarea oamenilor din regiunile sărace spre cele cu terenuri roditoare şi/sau spre Ńările dezvoltate); acestea, în principal, sunt migraŃii pentru muncă.

După durată, migraŃiile sunt:

- definitive (cu schimbarea domiciliului);

- temporare (navetism), cu deplasarea de la domiciliu la locul de muncă într-o altă localitate. Aceste deplasări se pot desfăşura pentru o perioadă (de o zi, o săptămână, în anumite anotimpuri sau luni ale anului), dar ele nu implică schimbarea defintivă a domiciliului.

După numărul persoanelor, migraŃiile pot fi:

- individuale (cuprind persoane care pleacă din mediul rural în oraşe, sau invers pentru a lucra, sau deplasările individuale cu scop turistic, în pelerinaj ş.a.);

- pe grupe organizate (ale crescătorilor de animale, vânătorilor, perscarilor, lucrătorilor în

construcŃii, în trecut – colonizatorii, grupele de războinici, de invadatori ş.a.). MigraŃiile sunt desemnate şi prin sintagmele: migraŃie a compe-tenŃelor (brain drain, exod de inteligenŃă, transfer invers de compe-tenŃe), care constă în migraŃia oamenilor de ştiinŃă şi a lucrătorilor de înaltă calificare spre Ńările dezvoltate; migraŃie inversă (orientată dinspre regiuni

prospere spre zone mai puŃin prospere ca rezultantă a neomogenităŃii forŃei de muncă şi a reîntoarcerii emigranŃilor – uneori a persoanelor pensionate sau care au înregistrat un eşec); remigraŃie (întoarcerea în sate a persoanelor care în perioada socialistă au migrat spre oraşe); în cazul în care are direcŃia de la locul de destinaŃie la locul anterior, de origine, şi este organizată de autorităŃi, migraŃia se numeşte repatriere, retromigraŃie, migraŃie de revenire sau migraŃie de reîntoarcere. MigraŃiile străvechi au contribuit la popularea continentelor şi la valorificarea unor resurse de sol, ape şi faună pe care le oferea mediul. MigraŃiile antice au determinat formarea unor popoare din Europa şi Asia. Astăzi, migraŃiile pot suprapopula sau depopula unele teritorii, pot crea conflicte şi inechităŃi, pot suplini un deficit de forŃă de muncă, influenŃa repartiŃia teritorială a populaŃiei ş.a.

5. RepartiŃia geografică a populaŃiei

Actuala înfăŃişare a răspândirii populaŃiei este rezultatul unui proces lung şi complicat, iar nivelul populării a fost condiŃionat de mai mulŃi factori, care pot fi grupaŃi în următoarele categorii:

5.1. Factori fizico - geografici

Atât permanentizarea, cât şi atracŃia sau respingerea populaŃiei pot fi cauzate de caracteristicile unor componente ale mediului. a) Relieful, prin altitudine, natura suprafeŃei topografice, expozi-Ńia versanŃilor, panta, accesibilitate ş.a., capătă utilizări economice diferite. În Podişul Tibet şi în MunŃii Anzi, populaŃia stabilă şi aşeză-rile umane permanente urcă până la 5.000 m. altitudine. Circa 56% din populaŃia Terrei se află sub 200 m. altitudine. RepartiŃia populaŃiei în altitudine (%)În zonele de câmpie se află cele mai mari grupări industriale şi cele mai productive regiuni agricole ale planetei. O dată cu creşterea altitudinii, scade densitatea populaŃiei. La peste 2.000 m trăiesc doar 90 de milioane de oameni. În Tibet, Pamir, Anzi ş.a., viaŃa pastorală se desfăşoară la 4.000 m şi peste, iar o serie de oraşe-capitală s-au format în zonele înalte (La Paz peste 3400 m, Quito 3.000 m, Addis-Abeba 2.424 m). În România, Ńara cu trepte de relief în proporŃii aproape egale ca întindere, cu munŃi de altitudine mijlocie şi puternic umanizaŃi, aşeză-rile stabile ajung la peste 1.800 m, iar cele temporare până la 2.000 m. b) Latitudinea influenŃează repartiŃia populaŃiei prin diferenŃie-rile climatice implicate în resursele de hrană, modul de organizare economică şi socială, vestimentaŃie, locuire etc. Aşezările umane stabile cele mai depărtate de Ecuator se află în Groenlanda (dincolo de paralela de 82 0 latitudine nordică) şi în łara de Foc (la peste 54 0 lati-tudine sudică). c) DistanŃa faŃă de Ńărmul mărilor şi oceanelor Resursele de hrană, energie (recent, de hidrocarburi), căile lesni-cioase de transport, climatul, comerŃul şi alte aspecte economice au sporit din Antichitate şi până astăzi puterea de atracŃie a mărilor şi oceanelor şi au determinat (în zonele cu relief şi climă favorabile) o concentrare puternică a populaŃiei (nord-estul SUA, sud-estul Braziliei, Japoniei, nord-vestul Europei, estul şi sud-estul Chinei ş.a). Aproape ½ din populaŃia Terrei este concentrată până la o distanŃă de 200 km de Ńărmuri. d) CondiŃiile climatice sunt diferite în raport cu latitudinea şi cu altitudinea; ele influenŃează tipul constructiv al locuinŃei, vestimenta-Ńia, hrana, sănătatea, migraŃiile, ascensiunea şi declinul unor civilizaŃii, comportamentele umane specifice în cazul unor calamităŃi. Succesiunea şi amplitudinea oscilaŃiilor climatice determină nemijlocite transformări ale structurii şi evoluŃiei societăŃii omeneşti, precum şi, indirect, profunde modificări ale potenŃialului de materii prime şi resurse de hrană. e) Apele. Regiunile aride, mlăştinoase, cele cu resurse slabe de apă potabilă, sau pentru irigaŃii, sunt evitate, pe când văile râurilor, câmpiile, Ńărmurile şi depresiunile atrag populaŃia. Din Antichitate şi până astăzi, văile marilor râuri au fost leagăne ale civilizaŃiilor (egipteană, chineză,

sumeriană, hindusă, geto-dacă). Râurile, lacurile şi mările au facilitat transporturile, turismul şi au oferit resurse de hrană.

f) VegetaŃia a influenŃat răspândirea teritorială a populaŃiei într-un mod diferit de celelalte

componente geografice. Stepele au favorizat formarea solurilor fertile pentru cultură şi hrană pentru

animale, pădu-rile, lemn pentru construcŃii, fructe, adăpost pentru faună, având un rol depoluant, climatic, hidrografic etc.

g) Fertilitatea solurilor a influenŃat direct şi puternic sedentarizarea, migraŃiile, densitatea şi

activităŃile oamenilor. Regiunile cu o slabă fertilitate a solurilor sunt şi astăzi slab populate.

h) Resursele subsolului (combustibil, metale) au exercitat o puternică atracŃie asupra populaŃiei,

iar aşezările umane s-au înfiripat şi au crescut destul de repede. Modul de îmbinare a caracteristicilor componentelor mediului natural diferă de la o regiune la alta, iar atracŃia lor asupra populaŃiei a fost variabilă şi specifică.

5.2. Factorul demografic

Sistemul demografic prezintă o serie de caracteristici (natalitate, mortalitate, evoluŃie numerică, structură, aport migratoriu ş.a.) care se schimbă permanent şi la care se adaugă raporturile cu resursele şi cu mediul, creându-se areale de concentrare, precum şi discontinuităŃi în repartiŃia teritorială.

5.3. Factorii social - economici, tehnologici şi istorici

RepartiŃia populaŃiei în teritoriu poate fi influenŃată de:

- suprapopularea unor regiuni agrare;

- urbanizare şi industrializare;

- şomaj, declinul unor activităŃi, epuizarea unor resurse;

- politica economică şi nivelul de dezvoltare economică;

- presiunile exercitate asupra unor grupări etnice, conflictele sociale, războaiele, persecuŃiile religioase, regimul politic;

- decolonizarea, descoperirile geografice;

- nivelul asistenŃei sanitare;

- descoperirea şi valorificarea unor noi resurse;

- căile de comunicaŃie şi comerŃul;

- raporturile dintre state;

- revoluŃia ştiinŃifico-tehnică ş.a.

Între nivelul de dezvoltare economică şi repartiŃia teritorială a populaŃiei este o strânsă influenŃă şi interdependenŃă.

2.5. Densitatea populaŃiei

Expresia repartiŃiei geografice diferenŃiate a populaŃiei este densitatea (tabelul 9); se consideră că densitatea rezultă din raportul dintre numărul locuitorilor la un moment dat şi suprafaŃa ocupată. a) Densitatea generală (medie) se calculează cu relaŃia:

D =

P

S

în care: D – densitatea medie a populaŃiei;

P

– numărul locuitorilor;

S

– suprafaŃa teritoriului exprimată în km 2 .

Densitatea generală a populaŃiei Terrei era de 18 loc/km 2 în anul 1950, iar în prezent depăşeşte 45 loc/km 2 . Densitatea generală a populaŃiei diferă de la un continent la altul, de la o Ńară şi zonă la

19

alta; chiar în cuprinsul aceleiaşi Ńări, densitatea populaŃiei diferă în funcŃie de factorii repartiŃiei teritoriale menŃionaŃi mai sus. Regiunile şi zonele cu cele mai mari concentrări de populaŃie sunt:

- marile câmpii din China, India, FranŃa, Germania ş.a.;

- văile şi deltele unor fluvii din Africa şi Asia (Valea şi Delta Nilului, cu peste 1.000 loc/km 2 ,

Gangelui, Nigerului ş.a.);

- marile concentrări industriale din Europa (Ruhr, Rhin, nord-estul FranŃei, Silezia, nordul Italiei) şi din America de Nord (zona Marilor Lacuri, nord-estul SUA, California).

b) În activităŃile de organizare a spaŃiului geografic se utilizează:

- densitatea brută (se obŃine prin raportarea numărului locuito-rilor la suprafaŃa perimetrului construibil al localităŃii şi se exprimă în loc/ha);

- densitatea netă (raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafa-Ńa zonelor de locuit, loc/ha);

- densitatea populaŃiei urbane (raportul dintre numărul locuito-rilor unui oraş şi suprafaŃa administrativă a acestuia);

- densitatea populaŃiei rurale – se obŃine prin raportarea numă-rului locuitorilor unei comune

sau unui sat la suprafaŃa deŃinută. c) În proiectarea valorificarii terenurilor se foloseşte densitatea agricolă (numărul populaŃiei

care lucrează în agricultura unei aşezări rurale, sau unităŃi administrative, raportat la suprafaŃa agricolă); se exprimă în loc/ha.

d) Densitatea potenŃială exprimă relaŃia cantitativă dintre populaŃie şi resursele economice totale.

În acest cadru se calculează densitatea populaŃiei maxime (ca raport dintre resurse şi populaŃia maximă), care poate fi susŃinută de aceste resurse, sau densitatea potenŃial optimă, expresie a relaŃiei dintre venitul maxim al locuitorilor în raport cu resursele date. Densitatea potenŃială se exprimă, în mod concret, prin densitatea economică, ce reflectă raportul dintre necesităŃile populaŃiei şi resursele devenite disponibile pentru aceasta prin producŃie, în zona ocupată de populaŃie, calculându-se după formula:

d

e

Nk1

=

Sk2

unde: N – numărul locuitorilor;

K

1 – cantitatea de necesităŃi/loc.;

S

– suprafaŃa (km 2 );

K 2 – cantitatea de resurse produse/km 2 .

6. Structura populaŃiei

6.1. Structura rasială

Marile grupări de oameni cu trăsături somatice şi fiziologice secundare comune (culoarea pielii, forma şi culoarea părului capului, irisului, forma pleoapei superioare, a nasului şi a buzelor, forma capului şi a feŃei, înălŃimea etc.) reprezintă rasele. Geneza raselor este strâns legată de problema vastă a antropogenezei, a originii şi evoluŃiei omenirii. În evoluŃia diferitelor grupe omeneşti, multe particularităŃi rasiale au avut o anumită importanŃă adaptivă pe care au pierdut-o însă mai târziu, pe măsură ce se mărea importanŃa factorilor sociali. Rasa umană a apărut şi s-a dezvoltat pe un areal bine delimitat sub influenŃa conco-mitentă a diferitelor condiŃii naturale şi sociale care au acŃionat asupra rasei respective şi i-au orientat transformarea într-o anumită direcŃie. Răspândirea, izolarea geografică, înmulŃirea, metisajul tipurilor antropologice, selecŃia naturală şi combinarea în diferite moduri variind ca intensitate – toŃi aceşti factori au influenŃat formarea raselor. Marile rase umane sunt: europoidă, mongoloidă şi negroid-australoidă.

20

Rasa europoidă este cea mai numeroasă (2,5 miliarde). Se caracterizează antropologic prin:

culoarea pielii, care variază de la deschis până la cafeniu, părul capului este moale, ondulat sau drept şi variază de la nuanŃe deschise până la cele închise, fruntea dreaptă sau puŃin înclinată, porŃiunea mijlocie a feŃei puternic proeminentă, dar umerii obrajilor ies in proeminenŃă, ca şi maxilarele; unghiurile ochi-lor sunt la acelaşi nivel, iar cuta pleoapei superioare este slab dezvol-tată. Majoritatea indivizilor au ochii căprui, cenuşii, albăstrui, nasul îngust, de obicei proeminent, buzele subŃiri, forma capului variabilă. După descoperirea Americii şi, mai târziu, a Australiei, europoizii s-au răspândit în întreaga lume, dar nucleul principal al acestei rase se găseste în limitele Lumii Vechi, adică în Europa, Asia şi Africa de Nord. Rasa europoidă cuprinde două rase secundare: sud-europoidă sau indo- mediteraneană şi nord-europoidă sau baltică. Legătura dintre aceste rase secundare o formează diferitele grupe antropologice de tranziŃie. ReprezentanŃii rasei sud-europoide o formează: indienii, tadjicii, armenii, grecii, arabii, italienii şi spaniolii (caracterizaŃi prin culoarea neagră a părului, ochi căprui şi piele smeadă). Ruşii, bieloruşii, polonezii, norvegienii, germanii, englezii şi alte popoare europene care trăiesc în regiuni mai nordice au pielea de culoare foarte deschisă, părul blond, ochii cenuşii sau albastru-deschis şi fac parte din rasa nord-europeană. Rasa mongoloidă. Este una din rasele mari ale lumii (peste un miliard), numită şi asiato - americană. Indivizii acestei rase populează vaste întinderi din Asia Centrală, Extremul Orient, Asia de Sud şi Sud-Est, America, Madagascar, Oceania. În cadrul acestei rase, în Asia se observă un mare număr de grupe (iakuŃi, bureaŃi, tunguşi, ciuci, tuvini, altaieni, ghileaci, aleutini, eschimoşi asiatici), iar în Europa de Est – tipuri antropologice (başkiri, tătari, ciuvaşi). Rasa mongoloidă se caracterizează prin: piele de nuanŃă galbenă sau gălbuie-cafenie, părul capului drept şi aspru şi de obicei negru, barba şi mustăŃile se dezvoltă târziu şi slab. FaŃa este mare şi turtită, umerii obrajilor sunt proeminenŃi înainte şi lateral, ochii căprui, fanta palpebrală în majoritatea cazurilor, mijlocie, dar la mulŃi indivizi îngustă; unghiul extern al fantei palpebrale este aşezat mai sus decât cel intern. Nasul este de lăŃime mijlocie, slab proeminent şi de obicei cu rădăcina joasă, buzele sunt subŃiri sau de grosime mijlocie; cei mai mulŃi indivizi sunt mezocefali. Această rasă cuprinde trei rase secundare: nord - mongoloidă sau asiatico-continentală, cu reprezentanŃi ca bureaŃii şi mongolii (au faŃa mai lată şi mai înaltă), sud - mongoloidă sau asiatico- pacifică (faŃa mai îngustă şi mai mică, buze de grosime mijlocie sau groase, nas lat, barba mică, părul capului ondulat la mulŃi indivizi) şi americană (indiană) ca tip intermediar cu unele caracteristici care îl apropie de tipul europoid (de obicei păr negru, drept şi aspru, barbă, mustăŃi şi învelişul pilos terŃiar de pe corp slab dezvoltat, piele cafenie-gălbuie, ochii căprui-închis). Rasa negroid - australoidă (rasă mare ecuatorială) prezintă următoarele trăsături: pielea, părul şi ochii au culoare închisă sau foarte închisă, părul de pe cap spiralat sau ondulat, învelişul pilos terŃiar foarte slab dezvoltat pe faŃă şi corp, nasul lat, maxilarul superior proeminent, buze groase, membrele inferioare foarte lungi în raport cu trunchiul. Se află pe continentul african. Ramura vestică a acestei rase, reprezentată de rasa africană, este alcătuită în majoritate din negri şi cuprinde mai multe grupe de tipuri antropologice: grupa sud-africană (boşimană), grupa africană centrală (pigmeidă), grupa est-africană (etiopiană) şi grupa negrilor din Sudan. Ramura răsăriteană a rasei ecuatoriale este rasa secundară australoidă (oceanică); acest grup se află în Australia, Noua Guinee, unele insule din Melanezia. În decursul ultimelor milenii (mai lent în trecut şi mai intens în prezent), s-a desfăşurat un proces de metisaj; astăzi, acest proces cuprinde grupe tot mai mari ale omenirii, dovedind înrudirea de sânge a raselor şi unitatea originii lor. De multe ori, metisajul este determinat de faptul că un anumit grup, datorită dezvoltării social- economice mai rapide, se înmulŃeşte intens şi, răspândindu- se, asimilează grupele învecinate. Totodată, metisajul a mărit şi măreşte progresiv numărul grupelor intermediare şi omogenizează tot mai mult tipul somatic al omenirii şi al raselor sale. În America, Africa, Asia şi Australia se află numeroase popoare şi triburi formate prin metisaj (spre exemplu, în Mexic, o parte însemnată o reprezintă metişii rezultaŃi din căsătoriile dintre indieni şi europeni). Metişii au rezultat din amestecul dintre europeni şi negri, negri şi chinezi, indieni şi

21

europeni, europeni şi aborigeni, metişi tripli, metişi complecşi din America de Sud proveniŃi din negri, europeni şi indieni; metisajul îndelungat a format grupe de tipuri intermediare, provenite din contactul unor rase omeneşti (grupul din Ural, rezultat al raselor europoidă şi mongoloidă).

6.2. Structura lingvistică

Structura lingvistică este rezultatul unui proces complicat, de etnogeneză, cu mai multe etape de evoluŃie. Pe Glob se evidenŃiază limbi naŃionale vorbite şi scrise de milioane de oameni şi limbi vorbite de grupuri de oameni (câteva sute de mii), dar nescrise. Numărul limbilor naŃionale coincide cu numărul total al statelor, cu deosebirea că, la nivelul fiecărui stat, limba oficială se diferenŃiază de la o regiune la alta prin dialecte. Cele mai importante familii lingvistice sunt:

-

familia indo-europeană (peste 50% din populaŃia Terrei);

-

familia semito-hamită (250 mil., în Orientul Apropiat, Africa de Nord, cu 14 limbi);

-

familia nilo-sahariană (60 mil., 143 limbi, în Africa Saheliană);

-

familia nigero-congoleză (370 mil., în Africa de Vest, de Sud şi Centrală);

-

familia uralo-altaică (230 mil., în vestul Siberiei, Depresiunea Panonică);

-

familia altaică (320 mil., în Asia de Vest, Asia Centrală, Japonia, Siberia);

-

familia sino-tibetană (1230 mil., în Asia de Est şi Asia de Sud-Est);

-

familia australo-asiatică (50 mil., în Peninsula Indochina, sudul Chinei, estul Indiei);

-

familia dravidiană (200 mil., în India de Sud şi de Sud-Est);

-

familia australoneziană (230 mil., în Oceania);

-

familia amerindiană (40 mil., populaŃia băştinaşă din America Centrală, vestul Braziliei şi din

Anzi).

Clasificarea limbilor (fig. 4) după numărul celor ce vorbesc o limbă este următoarea:

- limba chineză, limba engleză, limba spaniolă (în majoritatea Ńărilor din America Centrală şi de Sud, Asia Centrală şi de Est, parŃial în America de Nord şi Europa);

- limba hindi şi urdu (în regiunile nordice ale Indiei şi în Bangladesh);

- limbile japoneză, germană, arabă, portugheză, franceză (în Japonia, Europa Centrală, de Vest şi Sud-Vest, în unele Ńări africane, Canada, Orientul Apropiat şi Mijlociu, nordul Africii); În Europa, grupele de popoare, după limbile vorbite, sunt:

- popoarele germanice (germanii, britanicii, austriecii, elve-Ńienii, suedezii, norvegienii,

olandezii, danezii, islandezii, belgienii, luxemburghezii), popoarele romanice (francezii, românii, italienii, spaniolii, portughezii), popoarele slave (ruşii, ucrainienii, bieloruşii, polonezii, cehii, slovacii, sârbii, bulgarii, slovenii, macedonenii, croaŃii, muntenegrenii), popoarele baltice (lituanienii, letonienii), popoarele fino-ugrice (turcii, ungurii, finlandezii, estonienii), alte popoare (grecii, albanezii,irlandezii etc.). În majoritatea Ńărilor europene, pe lângă limba oficială de stat, se vorbesc, de regulă, mai multe limbi şi dialecte minoritare destul de diferite. Bilingvismul constituie o trăsătură a multor populaŃii europene, care, pe lângă limba proprie, vorbesc şi limba oficială a Ńării în care trăiesc. Astfel, numai în FederaŃia Rusă, dacă luăm în considerare şi partea ei asiatică, există 130 de grupuri etnolingvistice, majoritatea bilingve; rusa este masiv vorbită şi în celelalte Ńări din fosta URSS, devenite independente şi având actualmente, fiecare, propria limbă oficială. Pe de altă parte, diglosia (adică folosirea a două variante, una elevată şi alta colocvială, ale aceleiaşi limbi) caracterizează state precum ElveŃia şi mai ales Grecia, iar Norvegia reprezintă cazul unic al unui stat având ca limbi oficiale două variante, cu drepturi egale, ale aceleiaşi limbi. Din cele 2500 – 7000 de limbi de pe Glob (al căror număr este apreciat diferit), în Europa există astăzi 250-300 de limbi (numărul limbilor nu poate fi precizat, deoarece unele din ele sunt considerate de diverşi specialişti dialecte, şi nu limbi distincte), din care peste jumătate sunt vorbite în partea asiatică a FederaŃiei Ruse sau de către grupuri etnolingvistice stabilite recent în state europene.

22

Limbile din Europa, în sens strict, aparŃin în marea lor majori-tate, din punctul de vedere al înrudirii dintre ele, marii familii indo-europene, care însumează peste 95% din locuitorii Europei tradiŃionale. Aceasta deosebeşte Europa în sens restrâns de celelalte continente (cu excepŃia Australiei), în care există un mare număr de familii de limbi.

6.3. Structura pe sexe (genuri) a populaŃiei

Deoarece natalitatea masculină este mai mare cu circa 5%, iar mortalitatea masculină are valori mai mari decât cea feminină, la tineret se observă o uşoară predominare a sexului masculin, la adulŃi, ponderea sexelor este aproximativ egală, iar la vârstnici predomină sexul feminin. În Ńările dezvoltate, speranŃa de viaŃă şi ponderea vârstnicilor sunt mai mari, având loc şi o feminizare a populaŃiei: 48,4% bărbaŃi şi 51,6% femei. łările în curs de dezvoltare se caracterizează prin: natalitate ridicată, speranŃă de viaŃă mai mică, o uşoară preponderenŃă masculină (50,7%) în raport cu cea feminină (49,3%). Dacă raportul de masculi-nitate pentru Ńările dezvoltate este de 94,2 bărbaŃi la 100 de femei, în Ńările în curs de dezvoltare este de 103,7 bărbaŃi la 100 de femei.

6.4. Structura pe grupe de vârstă a populaŃiei

În statele dezvoltate, tineretul are o pondere sub 30%, până la 17% din totalul populaŃiei în Germania, FranŃa, Suedia, Austria; adulŃii depăşesc media mondială, iar vârstnicii au o pondere între

15-20%.

Ponderea mediei mondiale a grupei tinere (0-20 ani) este de aproximativ 40,5% (susŃinută de Ńările în curs de dezvoltare: Kenya., Tanzania ş.a.). În Ńările în curs de dezvoltare, ponderea adulŃilor este puŃin sub media mondială, iar vârstnicii totalizează între 2-7%. Structura pe grupe de vârstă este influenŃată de fertilitate, mortalitate şi migraŃii. Frecvent, se apreciază că populaŃia tânără este dominantă când vârstele sub 20 de ani deŃin peste 35% din totalul populaŃiei. Atunci când vârstnicii reprezintă peste 12% din populaŃia totală, se poate vorbi despre îmbătrânirea populaŃiei. La nivel mondial, grupa tânără reprezintă circa 32% din total, iar cea vârstnică deŃine aproximativ 6%. RepartiŃia populaŃiei pe grupe de vârstă poate fi vizualizată pe un grafic relevant, denumit piramida vârstelor. Fiecărei Ńări îi este specifică o piramidă a vârstelor care indică stadiul de evoluŃie demografică în care se află. Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor subdezvoltate, prezintă o bază extinsă datorită valorilor mari ale ratei natalităŃii, flancurile sunt concave, iar vârful este ascuŃit (datorită ponderii reduse a vârstnicilor). Pentru statele dezvoltate este caracteristică piramida în formă de clopot sau amfora.

6.5. Structura confesională

În zilele noastre continuă să-şi caute răspuns întrebările fundamentale privitoare la existenŃă, iar apartenenŃa la o anumită cultură şi tradiŃie religioasă rămâne o preocu-pare constantă a individului şi a comunităŃii din care face parte. Creştinismul, iudaismul, islamismul, hinduismul şi budismul se definesc ca marile religii ale lumii prin ponderea influenŃei lor istorice, origina-litatea şi profunzimea mesajului lor, precum şi prin numărul mare al adepŃilor acestora. Cea mai mare pondere revine creştinismului (48,5%), cu religiile ortodoxă, catolică, protestantă, urmat de islamism (14,8%), hinduism (14,8%), budism (8,7%), animism (6,0%), confu-cianism (5,0%), taoism (1,7%) şi religia sikh (0,5%). Ortodoxia actuală este religia creştină adoptată de aproximativ 300 de milioane de oameni. Ortodoxismul actual reprezintă o comuniune de mai multe biserici (Patriarhia Ecumenică de la Constantinopole, Patriarhiile apostolice de la Alexandria, Patriarhia Moscovei, Biseri-cile naŃionale din România, Bulgaria, Serbia, Grecia, Cipru şi Georgia, Bisericile minoritare din Albania, Polonia,

23

Slovacia, America de Nord, Biserica autocefală din Ucraina şi Macedonia, Biserica sinodală şi Episcopia catolică a FranŃei de rit galican). Ortodoxia la scară planetară este formată din: ortodoxia arabă, elenă, română, ucraineană, rusă

şi bielorusă, africană, ortodoxia din China, Japonia, Coreea, Alaska, insulele Aleutine, din Polonia, Finlanda, Slovacia, FranŃa, America de Nord, America Latină şi Australia.

În cadrul Bisericii necalcedoniene sunt incluse: Biserica Armeniei, Siriei, Biserica Coptă din

Egipt, Etiopia şi India de Sud, care grupează aproximativ 60 milioane de practicanŃi. Catolicismul este religia cea mai răspândită de pe Terra (circa 930 milioane de practicanŃi), poate fi întâlnită pe toate continentele; iniŃial, a apărut în Europa, iar după marile descoperiri

geografice, s-a extins în America. După marea ruptură dintre Răsărit şi Apus, între Constantinopole şi Roma, din 1054, a avut loc fundamentarea acestei religii, care, ulterior, a devenit dominantă în Europa de Vest şi, parŃial, în Europa Centrală.

O altă ruptură