Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ca orice mecanism, si acesta prin conceptie trebuie sa fie definit prin modul sau
de functionare. Functionalitatea mecanismului fiscal este data de obiectivitatea legilor
juridice fiscale si cadrul in care se deruleaza, intotdeauna mecanismul va receptiona si
fortele distructive provenite din partea economiei reale, nealiniate la cerintele legilor
obiective economice si din partea comportamentului contribuabililor ca persoane fizice
sau persoane juridice. Pentru asigurarea functionalitatii mecanismului, prin concepere
trebuie sa fie prevazut cu supapele de autoreglare', in fata influentelor negative.
La baza mecanismului stau insa legile juridice specifice domeniului fiscal. In
functie de puritatea acestora se contureaza capacitatea de functionare a
mecanismului. Cadrul juridic reprezinta baza mecanismului si sistemului fiscal.
Legile juridice sunt legi facute de oameni si, inevitabil, reprezinta anumite
ideologii; daca acestea nu corespund continutului legitatilor economice, legilor obiective
ale economiei capitaliste, apar dereglari in functionarea mecanismului. Astfel apar
blocajele economie si financiare, chiar paradoxuri economice.
Interventiile in functionalitatea legilor obiective pot fi pozitive, in sensul protejarii
si incurajarii liberei concurente si a formarii libere a preturilor si ale altor valori conform
cerintelor obiective. Cadrul organizatoric in care se fac asemenea interventii in
economie ne arata daca mecanismul financiar in general si cel fiscal in special este unul
de piata libera sau unul de constrangeri economice.
Conceperea mecanismului fiscal este in functie de politica
aceasta va fi transpusa in realitate pe seama mecanismului fiscal.
fiscala, iar
Politicile fiscale sunt diverse, in functie de doctrinele care stau la baza lor.Dreptul
statului de a reglementa sistemul de impunere este discutat in literatura de specialitate
pe seama unor teorii filosofice si economice ale ganditorilor filosofiei si economiei
politice clasice. Se vorbeste despre teoria organica, teoria sociologica, teoria
contractului social, teoria schimbului si teoria sacrificiului'.
Teoria organica explica dreptul de impunere prin necesitatea constituirii
fondurilor banesti la dispozitia statului, ca si conditie esentiala de existenta a statului.
Teoria sociologica da statului calitatea de emanat al framantarilor sociale si, in
numele societatii, are dreptul de a intretine aparatul public in interiorul statului si a
societatii.
Conform teoriei contractului social, dreptul de impunere apare ca o intelegere
intre stat si societate, prin care cetatenii renunta la o parte a veniturilor in schimbul
asigurarii securitatii sociale si a altor bunuri publice.
Teoria schimbului a fost fondata de catre Adam Smith si presupune ca
impozitele reprezinta contravaloarea prestatiilor facute de catre stat si care vor fi
receptionate de catre contribuabili.
Teoria sacrificiului scoate in evidenta utilitatile publice generate fiind de
existenta statului si obligativitatea contribuabililor de a contribui pentru intretinerea
acestuia.
Ideea de baza a acestor teorii este ca. indiferent de cauza sau scopul efortului
fiscal, la baza unui impozit sta vointa legiuitorului, pusa in fapt in legi specifice
domeniului fiscal.
Clasificarea sistemelor fiscale
Elementul principal al unui sistem fiscal fiind impozitul, in jurul acestuia se
construiesc celelalte elemente ale sistemului. Daca continutul economic al prelevarilor
fiscale este acelasi, formele acestora sunt variate. Politica fiscala joaca rolul
important in ceea ce priveste structura sistemului fiscal.
De-a lungul timpului, impunerea ca activitate specifica a aparatului de stat a
cunoscut schimbari si sistemele fiscale asezate in diferite perioade istorice au evoluat
cunoscandu-se mai multe tipuri de sisteme fiscale consacrate in practica si prezente in
literatura de specialitate.
In literatura de specialitate criteriile de clasificare a sistemelor fiscale sunt
variate. Dintre acestea cele mai elocvente privesc evolutia istorica a sistemelor,
dezvoltarea economica, presiunea fiscala si o clasificare in functie de teoriile cu privire
la sistemele fiscale.
a) Daca privim evolutia sistemelor fiscale din punct de vedere istoric. putem vorbi
despre sisteme fiscale vechi, proprii perioadelor vechi si medievale bazate pe
impozitele pe produs, asezate prin metode primare cum sunt metodele indiciare sau
forfetare, si de sisteme fiscale moderne, bazate pe impozite generale pe venituri si
pe consum, utilizate in prezent de tarile dezvoltate si tarile care tind spre o economie
dezvoltata.
b) In functie de nivelul de dezvoltare economica, sistemele fiscale se impart
in:sisteme fiscale bazate pe impozitele pe venituri si mai ales pe venitul net si venitul
societatilor, proprii tarilor dezvoltate, si sisteme generale bazate pe impozitele pe
consum, proprii tarilor mai slab dezvoltate economic si tarilor in tranzitie spre
economia de piata.
c) Dupa intensitatea presiunii fiscale, sistemele fiscale se impart in: sisteme
fiscale cu o presiune mare (rata presiunii fiscale ajungand la 30%-38% din P.I.B.),
proprii tarilor dezvoltate, cu un sistem de utilitati publice supradezvoltat, sisteme ce
genereaza o fiscalitate medie (10%-18% din P.I.B.), proprii tarilor mai slab dezvoltate
si tarilor in curs de dezvoltare si sisteme fiscale cu o presiune fiscala redusa (sub
10-12% din PIB).
d) Din punctul de vedere al teoriilor fiscale, in literatura de specialitate se poate
vorbi despre sisteme fiscale functionale, care exista sau au fiintat la un moment dat,
si sisteme fiscale teoretice prezentate de economisti de-a lungul timpului, dar care nu
s-au impus in practica fiscala. Dintre acestea din urma trebuie amintite ideile cu privire
la impozitul unic, propus de fiziocrati pentru impunerea solului, ca principal izvor al
bogatiei. Aceasta idee a impozitului unic a fost preluata mai tarziu si a fost extinsa si s-a
propus impunerea unica a capitalului brut sau net, apoi impunerea unica a veniturilor
sau impozitul unic pe energie.
Impozitele unice ar elimina birocratia specifica aparatului fiscal si o
parteimportanta a cheltuielilor publice cu aparatul fiscal. In practica fiscala insa
pe
incasarii
lor,
vorbim
despre impozite
permanente si
Romania daca
tinem
seama
de
Politica fiscala
cineva trebuie sa piarda, si aceste avantaje fiscale in speta, se vor regasi ca efecte de
levier, de parghie in randamentul impunerii. in comportamentul contribuabililor care se
vor obisnui sa caute interpretari favorabile la legea fiscala.
Obiectivele politicii fiscale, si anume acelea de revigorare a economiei si de
asigurare a unui nivel minim de venituri pentru toti membrii societatii, au o conotatie
sociala. Cei care beneficiaza de scutiri si alte avantaje sunt fericiti, dar cineva le va
suporta pe acestea. Mecanismul de reglare a nivelului veniturilor in societate pe
seama impozitelor, se contrapune echilibrului pe care il stabileste piata libera.
Se pare ca cea mai eficienta masura interventionista pe cale fiscala este
reducerea ratei presiunii fiscale si nu acordarea de avantaje in mod selectiv.
Daca sistemul fiscal este cuprins de practica exonerarilor fiscale acestea
degradeaza sistemul fiscal, creand perturbatii in activitatea financiara. Schimbarea
regulilor unui impozit, antreneaza modificari importante asupra masei impozabile si
asupra platitorilor de impozite. Pentru a reusi o reforma fiscala, e indispensabil sa se
reduca sarcina globala a impozitelor, cu efectele de rigoare, generate asupra
alocarilor de resurse.
A uza prea mult de prevederi legale in materie fiscala, de rectificari legislative
inseamna a practica masuri administrative autoritare mai excesive. Dreptul trebuie sa
fie doar mijlocul de asezare a impozitului si nu inspiratorul sau. Prea multe
prevederi legislative cu privire la impozite, presupun existenta unui control fiscal
supradimensionat.
Variabilele politicii fiscale
Scopul politicii fiscale este acela de a asigura echilibrul bugetar si financiar in
anumite conditii, date de evolutia economiei reale si stabilitatea sociala. In acest
context, politica fiscala vizeaza urmatoarele grupe de posibile actiuni sau finalitati de
realizat:
In primul rand, politica fiscala stabileste volumul resurselor financiare ale
statului. Marimea acestora este data de capacitatea contribuabililor de a contribui, de a
plati impozitele si taxele impuse. Se poate intampla uneori ca nevoia de resurse sa fie
supradimensionata (de exemplu un sector public prea dezvoltat, sau o orientare a
cheltuielilor publice catre unele sectoare de mai mica importanta si care nu reusesc o
recuperare a efortului public). Dimensionarea veniturilor fiscale, cat si a cheltuielilor
publice trebuie deci, realizata tinandu-se seama de capacitatea contributiva a
contribuabililor in conditii reale economice si sociale, sau simplu spus in functie de
posibilitatile de procurare a resurselor publice. Volumul veniturilor fiscale depinde
apoi de nivelul de dezvoltare economica si eficienta muncii, functie de care se
contureaza in fapt capacitatea contributiva in general a contribuabililor. Politica fiscala
trebuie sa tina seama astfel, de realitatea economica in cadrul careia se aplica, de
asemenea si de conditii sociale, mediul social in care se implementeaza (adica
ocupatiile majore ale celor ce muncesc, in industrie, servicii sau in agricultura si alte
ramuri, fiecare generand un anumit tip de contribuabil).
In al doilea rand politica fiscala vizeaza provenienta resurselor
financiareale statului. Problema care sta in fata politicii fiscale este de a stabili, concret
si corect, de unde provin resursele financiare: de la sectorul public, agenti economici
privati si de la populatie. Cei care concep politica fiscala, pot opta pentru un tratament
egal. echitabil pentru toti contribuabilii, indiferent de forma de proprietate care sta la
baza capacitatii contributive a contribuabilului, sau pot opta pentru diferentieri in functie
de anumite obiective economice sau sociale.Ideal ar fi un tratament egal pentru toti
contribuabilii, indiferent de forma de proprietate, sau cel putin cautarea asa-numitei
justitii sociale. In perioada actuala, politicile fiscale diferentiaza tratamentul fiscal in
functie de baza de impunere, care este venitul, averea, sau cheltuiala, ajustate,
acestea, cu criterii precum capacitatea de munca a contribuabilului persoana fizica, felul
activitatii pe care o desfasoara (salariat, liber profesionist, pensionar, agricultor) sau
situatia sociala (casatorit, copii sau alte persoane in intretinere) etc. In cazui
contribuabililor persoane juridice, criteriile de diferentiere a sarcinii fiscale tin de ramura
de activitate, de faptul daca intreprinderea investeste sau nu, de tipul de proprietate, de
rezidenta etc.
In al treilea rand, politica fiscala stabileste numarul si felul impozitelor. Cu
privire la numarul prelevarilor, realitatea practica a impus varianta cu mai multe forme
de prelevare, in defavoarea unicitatii impozitului, ca un impozit pe capital, mai ales pe
avere, idee care circula in literatura de specialitate.Felul impozitelor pare a fi un criteriu
mai important din punctul de vedere al celor care concep politica fiscala, criteriu pe
baza caruia se desprind o serie de intrebari. Ce pondere sa aiba in veniturile fiscale
impozitele directe. in comparatie cu impozitele indirecte, care sa fie ponderea
impozitelor pe venituri fata de cele pe avere sau pe cheltuiala, care sa fie locul
impozitelor pe veniturile persoanelor fizice, fata de cele pe veniturile persoanelor
juridice, care sa fie modalitatile de acordare a facilitatilor fiscale, cum sa se acorde
aceste facilitati persoanelor fizice, cum se determina capacitatea contributiva a
contribuabilului si altele.
Pentru a raspunde acestor intrebari, este nevoie sa tinem seama de continutul
economic al bazei de impunere, a impozitului in sine ca suma de platit, cu o anumita
sursa bine determinata. Unele impozite au un efect pozitiv dintr-un anumit punct de
vedere, pe cand din alta viziune, creeaza greutati, atat de partea organului fiscal, cat si
de partea contribuabilului. Asa se vorbeste in literatura de specialitate
despreimpozitele directe contra impozitelor indirecte, despre impozitele locale
fata de cele centrale' si alte asemenea sintagme.
Locul impozitelor locale, fata de cele centrale, in cadrul veniturilor publice, ne
arata gradul de autonomie financiara a unitatilor teritorial administrative si modul
de functionare a finantelor publice nationale. Criteriul cel mai important de dimensionare
a veniturilor fiscale locale pare a fi structura nevoilor publice locale, care pot fi
identificate mai corect la nivel local.
Structura veniturilor fiscale si randamentul impozitelor sunt influentate in mod
direct de aceste coordonate aratate mai sus precum si de factori independenti de
sistemul fiscal, cum sunt produsul intern brut natura si amplasarea institutiilor publice
sau marimea sectorului public.
Influentele, variabilele, proprii sistemului fiscal, pornesc de la o variabila
determinativa si anume rata presiunii fiscale care, in functie de marimea sa, determina
evolutia celorlalte variabile.
in al patrulea rand, politica fiscala stabileste structura si modalitatile de acordare a
facilitatilor fiscale. Facilitatile fiscale reprezinta avantaje acordate de autoritatea publica,
prin lege, unor grupe sau categorii de contribuabili, in mod selectiv, in functie de
anumite obiective ale politicii fiscale. Acestea sunt concretizate in scutiri de ia plata
impozitelor, reduceri la plata, deduceri din masa impozabila, amanari la plata
impozitului, creditul fiscal, practicarea amortizarilor accelerate, exonerari pentru
activitatea de cercetare etc. Facilitatile fiscale, daca sunt asezate corect si bine
dimensionate, genereaza efectul de parghie fiscala, cu virtuti stimulatorii asupra
contribuabilului, ca investitor si consumator.
De regula avantajele fiscale se acorda pentru incurajarea investitiilor productive.
incurajarea exporturilor, incurajarea productiei agricole, achizitionarea de locuinte,
invatamant si alte astfel de ajutoare][2].
[1] Morar
http://www.stiucum.com/economie/economie-generala/Politica-fiscala-importanta-ei31937.php