Sunteți pe pagina 1din 45

EDITURA ION CREANGĂ

ION CREANGĂ

POVESTEA LUI
HARAP ALB
ION CREANGĂ

POVESTEA LUI

EDITURA ION CREANGĂ


BUCUREŞTI, 1979
ilustraţii de
IACOB DESIDERIU
POVESTEA LUI

HARAP ALB

mu cica era m a r g i n e . Şi a p o i pe vremile acele, mai toate


o d a t ă într-o ţările erau bîntuite de r ă z b o a i e g r o z a v e , dru-
tară un crai care murile pe a p e şi pe uscat erau p u ţ i n c u n o s c u t e
avea trei feciori. şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea
Şi craiul acela m a i avea un frate m a i mare, călători aşa de u ş o r şi fără primejdii ca în ziua
care era împărat într-o altă ţară mai depărtată. de astăzi. Şi cine a p u c a a se duce pe atunci
Şi împăratul, fratele craiului, se n u m e a V e r d e într-o parte a lumii, adeseori d u s rămînea pînă
î m p ă r a t ; şi împăratul V e r d e nu avea feciori, ci la m o a r t e .
n u m a i fete. Mulţi ani trecuse la mijloc, de cînd D a r ia să nu ne d e p ă r t ă m cu v o r b a , şi să încep a
aceşti fraţi nu mai avuse prilej a se întîlni d e p ă n a firul p o v e ş t i i .
amîndoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi A m u cică î m p ă r a t u l acela, a p r o a p e de bătrîneţe,
fetele împăratului, nu se v ă z u s e niciodată, de căzînd la zăcare, a scris carte frăţine-său craiului
cînd erau ei. Şi aşa veni împrejurarea, de nici să-i trimită g r a b n i c pe cel mai vrednic dintre
împăratul V e r d e nu c u n o ş t e a nepoţii săi, nici nepoţi, ca să-1 lase î m p ă r a t în locul său, d u p ă
craiul nepoatele sale, pentru că ţara în care m o a r t e a sa.. Craiul, p r i m i n d cartea, îndată c h e m ă
impărăţea fratele cel mai mare era t o c m a i la tustrei feciorii înaintea sa şi le z i c e :
o m a r g i n e a pămîntului, şi crăiia istuilalt, la altă — Iaca, ce-mi scrie frate-meu şi m o ş u l v o s t r u .
ION CREANGĂ
POVESTEA LUI HARAP ALB

Care dintre v o i se simte destoinic a î m p ă r ă ţ i


peste o ţară aşa de mare şi b o g a t ă ca aceea,
are voie din partea mea să se ducă, ca să î m p l i -
nească v o i n ţ a cea mai de pe u r m ă a m o ş u l u i
vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ie îndrăzneală
şi zice:
— T a t ă , eu cred că m i e mi se cuvine această
cinste, pentru că sînt cel mai m a r e dintre fraţi;
de aceea te r o g să-mi dai bani de cheltuială,
straie de primeneală, a r m e şi cal de călărie, ca
să şi p o r n e s c , fără zăbavă,
— B i n e , d r a g u l tatei, dacă te bizuieşti că-i putea
răzbate pînă a c o l o şi crezi că eşti în stare a
cîrmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie,
care-i vrea tu, ie-ţi bani, cît ţi-or trebui, haine
care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin
la socoteală, şi mergi cu bine, fătul m e u .
Atunci feciorul craiului îşi ie cele trebuitoare,
Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte şi
sărută mîna tătîne-său, primind carte de la
ajunsese acasă, d ă d u s e d r u m u l calului, î n d o s i s e
dînsul cătră împăratul, zice r ă m a s bun fraţilor
pielea cea de urs şi aştepta a c u m să vie fecioru-
săi şi a p o i încalecă şi porneşte cu bucurie spre
său. Şi n u m a i iaca îl şi v e d e viind r ă p e d e ,
împărăţie.
dar nu aşa d u p ă c u m se dusese.
Craiul însă vrînd să-l ispitească, tace m o l c u m ,
— Da ce ai uitat, d r a g u l tatei, de te-ai întors
şi, pe înserate, se î m b r a c ă pe ascuns într-o
î n a p o i ? ! zise craiul cu mirare. A i s t a nu-i semn
piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea
b u n , d u p ă cît ştiu eu.
fecioru-său pe altă cale şi se b a g ă sub un p o d .
— De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia,
Şi cînd să treacă fiu-său pe a c o l o , n u m a i iaca
prin dreptul unui p o d , mi-a ieşit înainte un urs
la capătul p o d u l u i îl şi întîmpină un urs mor-
g r o z a v , care m-a vîrît în toţi spărieţii. Şi cu
năind. Atunci calul fiului de crai începe a sări
mare ce scăpînd din labele lui, am găsit cu cale
in d o u ă picioare, forăind, şi cît pe ce să izbească
să mă întorc la d u m n e a t a acasă, decît să fiu
pe stăpînu-său. Şi fiul craiului, nemaiputînd
p r a d a fiarelor sălbatice. Şi de a c u m înainte,
struni calul şi nemaiîndrăznind a mai m e r g e
ducă-se din partea m e a cine ştie, ca m i e unuia
înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său.
nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar
n-am a trăi cît lumea, ca să m o ş t e n e s c p ă m î n t u l .
— D e s p r e aceasta, bine ai chitit-o, dragul tatei.
Se v e d e lucru, că nici tu nu eşti de împărat,
nici împărăţia pentru tine; şi decît să încurci
n u m a i aşa lumea, mai bine să şezi d e o p a r t e
c u m zici, căci mila D o m n u l u i : L a c de ar fi,
b r o a ş t e sînt destule. N u m a i aş vrea să ştiu,
cum rămîne cu moşu-tău. Aşă-i că ne-am
încurcat în s l ă b ă c i u n e ?
— T a t ă — zise atunci feciorul cel mijlociu —
s ă m ă d u c eu, d a c ă vrei.
— Ai toată v o i a de la mine, fătul m e u ; dar
m a r e lucru să fie, de nu ţi s-or tăie şi ţie cărările.
M a i ştii păcatul, p o a t e să-ţi iasă înainte v r e u n
iepure, ceva... şi p o p î c ! m-oi trezi cu tine
acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea
ta n-a fi p r o a s t ă . D a r dă, cearcă şi tu, să vezi
c u m ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: Fiecare
pentru sine, croitor de pîne. D e - i izbuti, bine
de bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi v o i n i c i
ca tine...
A t u n c i feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele
trebuitoare şi p r i m i n d şi el carte din mîna tată-
său cătră împăratul, îşi ie ziua b u n ă de la fraţi
şi a d o u a zi p o r n e ş t e şi el. Şi m e r g e şi m e r g e ,
pînă ce înnoptează bine. Şi cînd prin dreptul
p o d u l u i , n u m a i iaca ş i u r s u l : m o r ! m o r ! m o r !
Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări
în d o u ă p i c i o a r e şi a da înapoi. Şi fiul craiului,
văzînd că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de
împărăţie, şi cu ruşinea lui se întoarce î n a p o i
la tată-său acasă. Craiul, c u m îl v e d e , z i c e :
— E i , d r a g u l tatei, aşa-i că s-a împlinit v o r b a
9 POVESTEA LUI HARAP ALB
c e e a : A p ă r ă - m ă de găini, că de cîni nu mă t e m . de crai, asta nu m i r o a s ă a nas de o m . . . Cum
— Ce fel de vorbă-i asta, t a t ă ? zise fiu-său văd eu, frate-meu se p o a t e culca pe-o ureche
ruşinat. L a d u m n e t a urşii se cheamă găini? din partea v o a s t r ă ; la sfîntul aşteaptă s-a împlini
Ba ia, a c u m cred eu frăţine-meu, că aşa urs dorinţa lui. Halal de n e p o ţ i ce a r e ! V o r b a ceea:
oştirea întreagă este în stare să o z d r u m i c e . . .
Încă mă mier c u m am scăpat cu v i a ţ ă ; lehamite La plăcinte,
şi de împărăţie şi de tot, că d o a r , slava D o m - înainte
nului, am ce mînca la casa dumitale. Şi la război
— Ce mînca v ă d eu bine că ai; d e s p r e asta nu e înapoi.
v o r b ă , fătul m e u — zise craiul p o s o m o r î t — dar
ia spuneţi-mi, ruşinea u n d e o p u n e ţ i ? D i n trei Fiul craiului cel mai mic, făcîndu-se atunci roş
feciori cîţi are tata, nici unul să nu fie b u n de c u m îi g o t c a , iese afară în grădină şi începe a
nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletu-
d e g e a b a mai stricaţi mîncarea, dragii m e i . . . Să lui de a p ă s ă t o a r e l e cuvinte ale părintelui său.
umblaţi numai aşa frunza frăsinelului toată Şi c u m sta el pe gînduri şi nu se dumerea ce
viaţa v o a s t r ă , şi să vă lăudaţi că sînteţi feciori să facă pentru a scăpa de ruşine, n u m a i iaca se
ION CREANGĂ

trezeşte dinaintea lui cu o babă g î r b o v ă de


bătrîneţe, care u m b l a d u p ă milostenie.
— Da ce stai aşa pe gînduri, luminate c r ă i ş o r ?
zise baba.. A l u n g ă mîhnirea din inima ta, căci
n o r o c u l îţi rîde din toate părţile şi nu ai de ce fi
supărat. Ia mai bine miluieşte baba cu ceva.
— Ia lasă-mă-ncolo, m ă t u ş ă , nu mă supăra, zise
fiul craiului. A c u m am altele la capul m e u .
— Fecior de crai, vedea-te-aş î m p ă r a t ! S p u n e
babei ce te chinuieşte; că de u n d e ştii, p o a t e
să-ţi ajute şi ea c e v a ? !
— M ă t u ş ă , ştii c e ? Una-i una şi două-s mai
m u l t e ; lasă-mă în p a c e , că nu-mi v ă d lumea
înaintea o c h i l o r de n ă c a z .
— L u m i n a t e crăişor, să nu bănuieşti, dar nu
te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi p o a t e
veni ajutor.
— Ce vorbeşti în dodii, m ă t u ş ă ? T o c m a i de
la una ca d u m n e a t a ţi-ai găsit să aştept eu a j u t o r ?
— P o a t e ţi-i deşanţ de una ca aceasta, zise b a b a .
Hei, luminate c r ă i ş o r ! Cel de sus v a r s ă darul
său şi p e s t e cei n e p u t i n c i o ş i ; se v e d e că aşa
place sfinţiei sale. Nu căuta că mă vezi g î r b o v ă
şi stremţuroasă, dar prin puterea ce-mi este
dată, ştiu dinainte ceea ce au de g î n d să i z v o -
dească puternicii pămîntului şi adeseori rîd cu
h o h o t de nepriceperea şi slăbăciunea lor. Aşă-i că
nu-ţi vine a crede, dar să te ferească D u m n e z e u
de i s p i t ă ! Căci multe au v ă z u t ochii mei, de
atîta amar de veacuri cîte p o r t pe umerele
acestea.. O f ! crăişorule, crede-mă, că să aibi tu
puterea mea, ai vîntura ţările şi mările, pămîntul
l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite
aşa, pe degete şi toate ar fi d u p ă gîndul tău.
D a r uite ce v o r b e ş t e g î r b o v a şi n e p u t i n c i o a s a !
POVESTEA LUI HARAP ALB
Iartă-mă, d o a m n e , că nu ştiu ce mi-a ieşit din
g u r ă ! L u m i n a t e crăişor, miluieşte b a b a cu c e v a !
Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate
atunci un b a n şi z i c e :
— Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la
D u m n e z e u mult.
— De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi
deie — zise baba — şi mult să te înzilească.
luminate crăişor, că mare n o r o c i r e te aşteaptă.
Puţin m a i este şi ai să ajungi împărat, care n-a
mai stat altul pe faţa pămîntului, aşa de iubit,
de slăvit şi de puternic. A c u m , luminate crăişor,
ca să vezi cît p o a t e să-ţi ajute milostenia, stai
liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu
luare-aminte ce ţi-oi s p u n e : du-te la tată-tău
şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu
care a fost el mire şi atunci ai să te poţi duce
u n d e n-au p u t u t m e r g e fraţii tăi; pentru că ţie
ţ-a fost scris de sus, să-ţi fie dată această cinste.
T a t u - t ă u s-a î m p o t r i v i şi n-a v r e a să te lase,
dar tu stăruieşte pe lîngă dînsul cu rugăminte,
că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am
vorbit sînt vechi şi p o n o s i t e şi armele ruginite,
iar calul ai să-1 poţi alege punînd în mijlocul
hergheliei o tavă plină cu jăratic; şi care dintre
cai a veni la jăratic să mînînce, acela are să te
ducă la împărăţie şi are să te scape din multe
primejdii. Ţ i n e minte ce-ţi s p u n eu, că poate
să ne mai întîlnim la v r e u n capăt de lume, căci
deal cu deal se ajunge, dar încă om cu o m !
Şi pe cînd v o r b e a b a b a aceste, o v e d e învăluită
într-un h o b o t alb, rîdicîndu-se în v ă z d u h , apoi
înălţîndu-se tot mai sus, şi d u p ă aceea n-o mai
zări defel. Atunci o înfiorare c u p r i n d e pe fiul
craiului, rămînînd uimit de s p a i m ă şi m i r a r e ;
ION CREANGĂ
12
dar pe u r m a venindu-i inima la loc şi plin de eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te
încredere în sine că va izbuti la ceea ce g î n d e a , întîlneşti cu scîrba în drum şi să dai şi tu
se înfăţoşează înaintea tatu-său, zicînd: cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun
— D ă - m i v o i e ca să mă duc şi eu pe u r m a că nu mai ai ce căuta la casa mea.
fraţilor m e i ; nu de altă, dar ca să-mi încerc — A p o i dă, tată, o m u l e d a t o r să se încerce.
n o r o c u l . Şi ori oi putea izbuti ori nu, dar îţi Am să p o r n e s c şi eu într-un n o r o c şi c u m a da
făgăduiesc dinainte că, o d a t ă pornit din casa Dumnezeu. Şi să-mi dai a c u m calul, armele
dumitale, î n a p o i nu m-oi mai întoarce, să ştiu şi hainele cu care ai fost d u m n e t a mire, ca să
bine că m-oi întîlni şi cu moartea în cale. mă pot duce.
— L u c r u negîndit, dragul tatei, să a u d aşa v o r b e Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la
t o c m a i din g u r a ta, zise craiul. Fraţii tăi au socoteală, şi încreţind din sprîncene, a zis:
d o v e d i t că nu au inimă într-înşii, şi din partea — H e i ! h e i ! d r a g u l tatei, cu v o r b a aceasta mi-ai
lor m i - a m luat toată nădejdea. D o a r tu să fii a d u s a m i n t e de cîntecul cela :
mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede, Voinic tînăr, cal bătrîn,
însă dacă vrei şi vrei numaidecît să te duci, Greu se-ngăduie la drum!
13 POVESTEA LUI HARAP ALB
D - a p o i calului m e u de pe atunci, cine mai ştie Şi atunci o d a t ă se suie în p o d şi c o b o a r ă de-acolo,
unde i-or fi putrezind c i o l a n e l e ! Că d o a r nu un căpăstru, un frîu, un bici şi o şea, toate col-
era să trăiască un veac de o m . Cine ţi-a vîrît în băite, sfarogite şi vechi ca pămîntul. A p o i mai
cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul... Ori s c o a t e dintr-un g h e r g h i r nişte straie vechi, un
v o r b a ceea: P e s e m n e umbli d u p ă cai m o r ţ i să arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan,
le iei p o t c o a v e l e . toate pline de rugină, şi s-apucă de le grijeşte
— T a t ă , atîta cer şi eu de la d u m n e t a . A c u m , bine şi le p u n e de o parte. Pe urmă u m p l e o
ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta tavă cu jăratic, se d u c e cu dînsa la herghelie şi
mă priveşte pe m i n e ; n u m a i vreu să ştiu d a c ă o p u n e jos între cai. Şi atunci numai iaca ce
mi-l dai ori b a . iese din mijlocul hergheliei o r ă p c i u g ă de cal
— D i n partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, g r e b ă n o s , d u p u r o s şi slab, de-i numărai c o a s t e l e ;
dar mi-i de-a mirarea, de u n d e ai să-l iei, dacă şi v e n i n d de-a dreptul la tava, a p u c ă o gură de
n-are fiinţă pe l u m e . jăratic. F i u l craiului îi şi trage atunci cu frîul
— D e s p r e aceasta nu mă plîng eu, tată, bine în c a p , zicînd:
că mi l-ai d a t ! De u n d e a fi, de u n d e n-a fi, d a c ă — Ghijoagă uricioasă ce eşti, din toţi caii
l-oi g ă s i , al m e u să fie. t o c m a i tu te-ai găsit să mînînci jăratic? De te-a
ION CREANGĂ 14
î m p i n g e păcatul să mai vii o dată, vai de steaua n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mînios, îi
ta are să fie. mai trage un frîu, iar cît ce p o a t e , a p o i îl prinde
A p o i începe a purta caii încolo şi încoace, şi în căpăstru şi puindu-i frîul în cap, zice în g î n d u l
n u m a i iaca slăbătura cea de cal iar se r ă p e d e şi s ă u : « S ă - l ieu, ori să-i dau d r u m u l ; mă t e m că
a p u c ă o g u r ă de jăratic. Fiul craiului îi mai m-oi face de rîs. D e c î t cu aşa cal, mai bine
trage şi atunci un frîu în cap cît ce p o a t e , şi pedestru.»
apoi iar începe a purta caii de c o l o pînă c o l o , Şi c u m sta el în c u m p e n e să-1 ieie, să nu-l ieie,
să v a d ă nu c u m v a a veni alt cal să mînînce calul se şi scutură de trei ori şi îndată rămîne
jăratic. Şi n u m a i iaca şi a treia oară tot g l o a b a cu părul lins-prelins şi tînăr ca un tretin, de nu
cea de cal vine şi începe a mînca la jăratic, de era alt m î n z o c mai frumos în toată herghelia.
15 POVESTEA LUI HARAP ALB
Şi apoi, uitîndu-se ţintă în ochii fiului de crai, — E i , stăpîne, c u m ţi se p a r e ? gîndit-ai v r e o d a t ă
zice: că ai să a j u n g i :
— Sui pe mine, stăpîne, şi ţine-te bine.
Fiul craiului, punîndu-i zăbala în gură, înca- Soarele
lecă şi atunci calul o dată zboară cu dînsul pînă la Cu picioarele,
nouri şi a p o i se lasă în jos ca o săgeată. D u p ă Luna
aceea mai z b o a r ă încă o dată pînă la lună şi iar Cu mîna,
se lasă în jos mai iute decît fulgerul. Şi u n d e Şi prin nouri să cauţi cununa?...
nu mai z b o a r ă şi a treia oară pînă la soare şi,
cînd se lasă jos, întreabă: — C u m să mi se pară, dragul meu t o v a r ă ş ?
ION CREANGĂ 16
Ia m-ai b ă g a t în toate grozile morţii, căci, cătră sară porneşte şi el, m e r g î n d în p a s u l
cuprins de ameţală, nu mai ştiam unde mă calului. Şi m e r g e el şi m e r g e p î n ă ce î n n o p -
g ă s e s c şi cît pe ce erai să mă p r ă p ă d e ş t i . tează bine. Şi cînd prin dreptul p o d u l u i , n u m a i
— Ia aşa am ameţit şi eu, stăpîne, cînd mi-ai iaca îi iesă şi lui ursul înainte, m o r n ă i n d înfri-
dat cu frîul în cap să mă p r ă p ă d e ş t i , şi cu asta coşat. Calul atunci dă năvală a s u p r a ursului şi
am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. V o r b a fiul craiului, rădicînd buzduganul să deie,
ceea: Una pentru alta. Acum cred că mă n u m a i iaca ce aude glas de om zicînd:
cunoşti şi de urît şi de frumos, şi de bătrîn şi — D r a g u l tatei, nu da, că eu sînt.
de tînăr, şi de slab şi de p u t e r n i c ; de aceea mă A t u n c i fiul craiului descălecă şi tată-său, cu-
fac iar c u m m-ai v ă z u t în herghelie şi de a c u m prinzîndu-l în braţe, îl sărută şi-i zice:
înainte sînt gata să te î n t o v ă r ă ş e s c oriunde — F ă t u l m e u , b u n t o v a r ă ş ţi-ai a l e s ; de te-a
mi-i p o r u n c i , stăpîne. N u m a i să-mi spui dina- învăţat cineva, b i n e ţi-a priit, iară de ai făcut-o
inte c u m să te duc, ca vîntul ori ca g î n d u l ? din c a p u l tău, b u n cap ai avut. M e r g i de a c u m
— De mi-i duce ca gîndul, tu mi-i p r ă p ă d i , tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. N u m a i
iar de mi-i duce ca vîntul, tu mi-i folosi, căluţul tine minte sfatul ce-ti d a u : în călătoria ta ai
meu, zise fiul craiului. să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te
— B i n e , stăpîne. A c u m sui pe mine fără grijă fereşti de o m u l r o ş , iară mai ales de cel spîn,
şi hai să te d u c u n d e vrei. cît îi p u t e a ; să n-ai de-a face cu dînşii, căci sînt
Fiul craiului, încălecînd, îl netezeşte pe c o a m ă foarte ş u g u b e ţ i . Şi la toată întîmplarea calul,
şi z i c e : t o v a r ă ş u l tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci,

— H a i , căluţul m e u ! că de multe primejdii m-a scăpat şi pe m i n e în

Atunci calul z b o a r ă lin ca vîntul şi cînd vîntul tinereţele m e l e ! N a - ţ i a c u m şi pielea asta de

au aburit, iaca şi ei la craiul în o g r a d ă au sosit. urs, că ţi-a p r i n d e bine v r e o d a t ă .

— B u n sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu Apoi, dezmierdînd calul, îi mai sărută de
jumătate de g u r ă . D a r aista cal ţi l-ai a l e s ? . . . cîteva ori pe a m î n d o i şi le zice:
— A p o i dă, tată, c u m a da tîrgul şi n o r o c u l ; — Mergeţi în pace, dragii mei. De acum
am de trecut prin multe locuri şi nu vreu înainte, D u m n e z e u ştie cînd ne-om m a i v e d e a ! . . .
să mă ieie o a m e n i i la ochi. M-oi duce şi eu cît Fiul craiului atunci încalecă şi calul scutu-
călare, cît pe j o s , c u m oi putea. Şi zicînd aceste, rîndu-se, mai arată-se o dată tînăr c u m îi plăcea
p u n e tarniţa pe cal, anină armele la oblînc, îşi craiului, a p o i face o săritură înapoi şi una
ie merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi înainte ş i :
şi o p l o s c ă plină cu apă. A p o i sărută mîna
tată-său, p r i m i n d carte de la dînsul cătră î m p ă - Se ca mai duc la împărăţie,
ratul, zice r ă m a s b u n fraţilor săi, şi a treia zi Dumnezeu să ne ţie,
POVESTEA LUI HARAP ALB
ION CREANGĂ
Că cuvîntul din poveste dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările.
înainte mult mai este. Eu c u n o s c bine pe aici şi p o a t e m a i încolo să
ai n e v o i e de u n u l ca mine.
Şi m e r g ei o zi şi merg d o u ă şi m e r g patruzeci — P o a t e să am, p o a t e să n-am, zise fiul craiului.
şi n o u ă , pînă ce de la o v r e m e le intră calea în uitîndu-se ţintă în ochii spînului, dar a c u m
c o d r u şi atunci n u m a i iaca ce le iese înainte d e o d a t ă mă las în voia întâmplării.
un om spîn şi zice cu îndrăzneală fiului de crai: Şi apoi, dînd pinteni calului, porneşte. Mai
— B u n întîlnişul, v o i n i c e ! N u a i trebuinţă d e m e r g e el înainte prin c o d r u cît m e r g e şi la o
slugă la d r u m ? Prin locurile iestea e c a m g r e u strîmtoare numai iaca ce spînul iar îi iesă
de călătorit s i n g u r ; nu c u m v a să-ţi iasă v r o înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas
19 POVESTEA LUI HARAP ALB
subţiratic şi n e c u n o s c u t : încaltea nu mi-ar fi ciudă, cînd n-aş vrea sa
— B u n ă calea, d r u m e ţ u l e . mă dau la treabă, căci cu m u n c a m - a m trezit. Dar
— B u n ă să-ţi fie inima, c u m ţi-i cătătura, zise aşa, m u n c e s c , m u n c e s c şi nu s-alege nimica
fiul craiului. de mine, pentru că tot de stăpîni calici mi-am
— Cît d e s p r e inima mea, s-o dea D u m n e z e u avut parte. Şi v o r b a ceea: La calic slujeşti,
oricui, zice spînul, oftînd... N u m a i ce f o l o s ? calic rămîi. Cînd aş da o d a t ă p e s t e un stăpîn
O m u l b u n n-are n o r o c , asta-i ştiută. R o g u - t e c u m g î n d e s c eu, n-aş şti ce să-i fac să nu-l
să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă smintesc. Nu c u m v a ai trebuinţă de slugă,
a venit v o r b a de aşa, îţi s p u n ca la un frate, v o i n i c e ? C u m te văd, s a m e n i a avea său la ră-
că din cruda copilărie slujesc prin străini, şi runchi. De ce te s c u m p e ş t i pentru nimica toată,
şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mînă
de ajutor la d r u m ? L o c u r i l e aiestea sînt ş u g u -
b e ţ e ; de unde ştii c u m vine întîmplarea, şi,
doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.
— A c u m d e o d a t ă încă tot nu, zise fiul craiului
cu mîna pe b u z d u g a n ; m-oi mai sluji şi eu singur,
c u m o i putea.
Şi dînd iar pinteni calului, p o r n e ş t e mai răpede.
Şi m e r g î n d el tot înainte prin codri întune-
cosi, de la un loc se închide calea şi încep a i
se încurca cărările, încît nu se mai pricepe fiul
craiului a c u m , încotro să apuce şi pe unde să
meargă.
— Ptiu, drace, iaca în ce încurcătură am întrat.
Asta-i mai rău decît poftim la masă, zise el.
N i c i tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica. De ce
m e r g i înainte, n u m a i peste pustietăţi dai; parcă
a pierit sămînţa o m e n e a s c ă de pe faţa pămîntu-
lui. î m i pare rău că n-am luat măcar spînul cel
de-al doilea cu mine. D a c ă s-a aruncat în partea
mîne-sa, ce-i v i n o v a t e l ? T a t a aşa a zis, însă
la mare n e v o i e , ce-i de f ă c u t ? V o r b a c e e a :
Rău-i cu rău, dar e mai rău făr' de r ă u ! Şi tot
horhăind el cînd pe o cărare, cînd pe un d r u m
ION CREANGĂ 20
părăsit, n u m a i iaca ce iar îi iese spînul înainte, ai să-ţi rupi ciochinele umblînd şi tot n-ai să
îmbrăcat altfel şi călare pe un cal f r u m o s , şi găseşti s l u g ă c u m cauţi d u m n e t a , că pe aici sînt
prefăcîndu-şi glasul, începe a căina pe fiul numai o a m e n i spîni. Ş-apoi cînd este la adicălea,
craiului, z i c î n d : te-aş întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să
— S ă r m a n e o m u l e , rău d r u m ai apucat. Se vede întîmpini din pricina a s t a ? P e s e m n e n-ai auzit
că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai v o r b a ceea, că de păr şi de coate g o a l e nu se
avut mare n o r o c de mine, de n-ai apucat a plînge nimene. Şi cînd nu sînt o c h i negri,
coborî p r i p o r u l ista, că erai p r ă p ă d i t . Ia, colo săruţi şi albaştri! A ş a şi d u m n e t a : m u l ţ ă m e ş t e
devale, în înfundătura aceea, un taur grozav lui D u m n e z e u că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi
la mulţi bezmetici le-a c u r m a t zilele. Şi eu, dacă-i a p u c a o dată a te d e p r i n d e cu mine, ştiu
mai dăunăzi, cît mă vezi de voinic, de-abia am
scăpat de dînsul, ca prin urechile acului.
Întoarce-te înapoi, ori dacă ai de dus înainte,
ie-ţi în ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş t o c m i
la d u m n e a t a , dacă ţi-a fi cu plăcere.
— A ş a ar trebui să u r m e z , om b u n — zise fiul
craiului — dar ţ-oi spune d r e p t : tata mi-a dat în
grijă, cînd am pornit de acasă, ca să mă feresc
de o m u l roş, iară mai ales de cel spîn, cît oi
p u t e a ; să n-am de-a face cu dînşii nici în clin,
nici în m î n e c ă ; şi dacă n-ai fi spîn, b u c u r o s
te-aş t o c m i .
— Hei, hei, călătorule, dacă ţi-i v o r b a de aşa,
21 POVESTEA LUI HARAP ALB

bine că n-am să p o t s c ă p a uşor de dumneta, nu ştiu c u m . D a r fiindcă mi-au mai ieşit pînă
căci aşa sînt eu în felul meu, ştiu una şi b u n ă : a c u m înainte încă doi spîni şi cu tine al treilea,
să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. H a i , nu mai apoi mai îmi vine a crede că aiasta-i ţara spînilor
sta la îndoială, că mă tem să nu ne a p u c e şi n-am î n c o t r o , mort-copt, trebuie să te ieu
noaptea pe aici. Şi cînd ai a v e a încaltea un cal cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.
bun, calea, valea, dar cu smîrţogul ista îţi Şi din d o u ă v o r b e fiul craiului îl t o c m e ş t e , şi
duc vergile. d u p ă aceea p o r n e s c împreună să iasă la drum,
— A p o i dă, spînule, nu ştiu c u m să fac, zise fiul pe unde arată spînul. Şi m e r g î n d ei o bucată
craiului. D i n copilăria m e a sînt deprins a asculta bună, spînul se preface că-i e sete şi cere p l o s c a
de tată şi t o c m i n d u - t e pe tine, parcă-mi vine cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă,
şi spînul c u m o p u n e la g u r ă , pe l o c o şi ia oţe-
rîndu-se şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiu-
lui zice atunci s u p ă r a t :
— D a r bine, spînule, de ce te a p u c i ? Nu vezi
că pe aici e mare lipsă de a p ă ? Şi pe arşiţa asta
o să ne u s c ă m de sete.
— Să a v e m iertare, s t ă p î n e ! A p a era bîhlită şi
ne-am fi putut bolnăvi. Cît d e s p r e apă bună,
nu vă îngrijiţi; acuşi a v e m să d ă m peste o fîntînă
cu apă dulce şi rece ca gheaţa. A c o l o v o m
p o p o s i puţin, oi clătări p l o s c a bine ş-oi umple-o
cu apă p r o a s p ă t ă , ca să a v e m la d r u m , căci mai
ION CREANGĂ
încolo nu prea sînt fîntîni, şi din partea apei, Spînul atunci zîmbeşte puţin şi coborîndu-se în
mi se p a r e că i-om duce dorul. fîntînă u m p l e întîi p l o s c a ş-o p u n e la şold.
Şi cîrnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte A p o i mai stînd acolo în fund pe scară, a p r o a p e
pînă ce ajung într-o poiană, şi n u m a i iaca ce dau de faţa apei, zice:
de o fîntînă cu ghizdele de stejar şi cu un — E i , da ce răcoare-i a i c i :
capac deschis în lături. Fîntîna era adîncă şi
nu avea nici roată, nici c u m p ă n ă , ci numai o Chima răului
scară de coborît p î n ă la apă. Pe malul pîrăului!
— E i , ei! spînule, a c u m să te v ă d cît eşti de
vrednic, zise fiul craiului. îmi vine să nu mai ies afară. D u m n e z e u să
POVESTEA LUI HARAP ALB
uşureze păcatele celui cu fîntîna, că bun lucru Fiul craiului, b o b o c în felul său la trebi de aieste.
a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta se potriveşte spînului şi se b a g ă în fîntîna,
mult p l ă t e ş t e ! M a i şede el acolo puţin şi a p o i fără să-i trăsnească prin minte ce i se p o a t e
iese afară, zicînd: întîmpla. Şi c u m sta şi el acolo de se răcorea,
— D o a m n e , stăpîne, nu ştii cît mă simţesc de spînul face t r a n c ! capacul pe g u r a fîntînii. A p o i
uşor, p a r c ă îmi vine să zbor, nu altăceva. Ia se suie d e a s u p r a lui şi zice cu g l a s r ă u t ă c i o s :
vîră-te şi d u m n e t a oleacă, să vezi c u m ai să — Alelei! fecior de om viclean, ce te g ă s e ş t i ;
te răcoreşti; aşa are să-ţi vie la îndămînă d u p ă t o c m a i de ceea ce te-ai păzit, n-ai scăpat. E i ,
asta, de are să ţi se pară că eşti uşor c u m îi că bine mi te-am c ă p t u ş i t ! A c u m să-mi s p u i
pana... tu cine eşti, de u n d e vii, şi încotro te duci, că
ION CREANGĂ 24
25
POVESTEA LUI HARAP ALB
de nu, a c o l o îţi putrezesc ciolanele! p o r n e s c , spînul înainte, ca stăpîn, H a r a p Alb
Fiul craiului, ce era să facă? Îi s p u n e toate cu în urmă, ca slugă, mergînd spre împărăţie,
de-amănuntul, căci dă, care om nu tine la viată D u m n e z e u să ne ţie, că cuvîntul din p o v e s t e ,
înainte de t o a t e ? înainte mult mai este. Şi m e r g ei şi m e r g cale
— B i n e , atîta am vrut să aflu din g u r a ta, pui lungă să le-ajungă, trecînd p e s t e n o u ă mări,
de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. peste n o u ă ţări şi peste n o u ă ape mari, şi într-o
N u m a i cată să fie aşa, că de te-oi prinde cu oca tîrzie v r e m e ajung la împărăţie. Şi c u m ajung,
mică, g r e u are să-ţi cadă. Chiar a c u m aş p u t e a spînul se înfăţoşază înaintea î m p ă r a t u l u i cu carte
să te o m o r , în v o i a cea b u n ă , dar mi-i milă de din partea craiului. Şi împăratul V e r d e , cetind
tinereţele tale... D a c ă vrei să mai vezi soarele cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, şi
cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci pe dată îl şi face c u n o s c u t curţii şi fetelor sale,
jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da care îl p r i m e s c cu toată cinstea cuvenită unui
ascultare şi s u p u n e r e întru toate, chiar şi-n foc fiu de crai şi m o ş t e n i t o r al î m p ă r a t u l u i .
de ţi-aş zice să te arunci. Şi de azi înainte, eu A t u n c i spînul, v ă z î n d că i s-au prins minciunile
să fiu în locul tău nepotul împăratului, d e s p r e de bune, c h e a m ă la sine pe H a r a p Alb şi-i zice
care mi-ai vorbit, iară tu s l u g a m e a ; şi atîta cu a s p r i m e :
v r e m e să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri şi iar îi — Tu să şezi la grajd, nedezlipit, şi să îngrijeşti
învia. Şi o r i u n d e vei m e r g e cu mine, nu care de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi
c u m v a să bleşteşti din g u r ă cătră cineva d e s p r e veni pe a c o l o şi n-oi g ă s i trebile făcute d u p ă plac,
ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe vai de pielea ta are să fie. D a r pînă atunci na-ţi
faţa pămîntului. Îţi place aşa să mai trăieşti,
o p a l m ă , ca să ţii minte ce ţi-am spus. B ă g a t - a i
bine de b i n e ; iară de nu, spune-mi v e r d e în
în cap vorbele m e l e ?
ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să-ţi f a c . . .
— D a , stăpîne, zise H a r a p A l b , lăsînd ochii în
Fiul craiului, văzîndu-se prins în cleşte şi fără
j o s . . . Şi ieşind, p o r n e ş t e la g r a j d .
nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru
Cu asta a voit spînul să-şi arate a r a m a şi să
toate, lăsîndu-se în ştirea lui D u m n e z e u , c u m
facă pe H a r a p Alb ca să-i ieie şi m a i mult frica.
a vrea el să facă. A t u n c i spînul p u n e mîna pe
Fetele împăratului, întîmplîndu-se de faţă cînd
cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le
a lovit spînul pe H a r a p A l b , li s-au făcut milă
ie la sine, a p o i îl scoate din fîntînă şi-i dă p a l o ş u l
de dînsul şi au zis spînului cu binişorul:
să-1 sărute, ca s e m n de pecetluire a jurămîn-
— Vere, nu faci bine ceea ce faci. D a c ă este
tului, z i c î n d :
că a lăsat D u m n e z e u să fim mai mari p e s t e
— De a c u m înainte să ştii că te cheamă Harap alţii, ar trebui să a v e m milă de dînşii, că şi ei,
Alb; aista ţi-i numele şi altul nu. sărmanii, sînt o a m e n i !
D u p ă aceasta încalecă fiecare pe calul său şi —- Hei, dragele mele vere — zice spînul cu
ION CREANGĂ
viclenia lui obişnuită — dumnevoastră încă Dă-mi Doamne, ce n-am avut,
nu ştiţi ce-i pe lume. D a c ă dobitoacele n-ar fi Să mă mier ce m-a găsit.
fost înfrînate, de demult ar fi sfîşiet pe om şi Fetele atunci au luat altă v o r b ă , dar din inima
trebuie să ştiţi că şi între o a m e n i , cea mai mare lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spînu-
parte, sînt d o b i t o a c e care trebuiesc ţinuţi în lui, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru
frîu, dacă ţi-i v o i a să faci treabă cu dînşii. că bunătatea nu are de-a face cu răutatea.
Vorba ceea:
Ei a p o i . . . zi că nu-i lumea de a p o i . Să te fe-
rească D u m n e z e u , cînd prinde m ă m ă l i g a coajă. Vita de vie tot învie,
Vorba ceea: Iară viţa de boz tot răgoz.
27 POVESTEA LUI HARAP ALB
Şi din ceasul acela, au început a v o r b i ele în A m u întru una din zile, c u m şedea spînul la
de ele, că spînul defel nu s a m ă n ă în partea lor, o s p ă ţ î m p r e u n ă cu m o ş u - s ă u , cu verele sale şi
nici la chip, nici la b u n ă t a t e ; şi că H a r a p Alb, cu alţii cîţi se întîmplase, li s-au adus mai la
sluga lui, are o înfăţoşare mult mai plăcută u r m ă la masă şi nişte sălăţi foarte m i n u n a t e .
şi samănă a fi mult mai o m e n o s . P e s e m n e i n i m a Atunci împăratul zice spînului:
le spunea că spînul nu le este văr şi de aceea nu-l — N e p o a t e , mai mîncat-ai sălăţi de aceste, de
puteau mistui. A ş a îl urîse ele de tare acum, că cînd eşti?
dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn — Ba nu, m o ş u l e , zice spînul. T o c m a i eram
ca de Ucigă-l crucea. D a r nu aveau ce se face să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s b u n e ! . . .
de împăratul, ca să nu-i aducă supărare. O haraba întreagă aş fi în stare să mînînc şi
parcă tot nu m-aş sătura.
— Te crede m o ş u l , nepoate, dar cînd ai şti
cu ce greutate se c a p ă t ă ! Pentru că n u m a i în
grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se afla
sălăţi de aceste şi mai rar om care să poată
lua dintr-însele şi să scape cu viaţă.. Între toţi
oamenii din împărăţia mea n u m a i un p ă d u r a r
se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce
face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd,
aşa cîte puţine, de poftă.
Spînul, v o i n d să piardă a c u m pe H a r a p A l b cu
orice preţ, zise împăratului:
— D o a m n e , m o ş u l e , de nu mi-a a d u c e sluga
mea sălăţi de aceste şi din piatra sacă, mare
lucru să fie!
— Ce vorbeşti, nepoate — zise împăratul —
unul ca dînsul, şi încă n e c u n o s c ă t o r de locurile
acestea, cum crezi că ar putea face această
s l u j b ă ? ! D o a r de ţi-i g r e u de viaţa lui.
— Ia las, m o ş u l e , nu-i duce grija! P u n r ă m ă ş a g
că are să-mi aducă sălăţi î n t o c m a i ca aceste şi
încă multe, că ştiu eu ce p o a t e el.
Ş-odată cheamă spînul pe H a r a p Alb şi-i zice
răstit:
ION CREANGA 28

— A c u m d e g r a b ă să te duci c u m îi şti tu şi să-mi încolo, ca să nu-i v a d ă nimene. A p o i îşi arată


aduci sălăţi de aceste din grădina ursului. H a i , puterile sale zicînd:
ieşi răpede şi porneşte, că nu-i v r e m e de pierdut. — Stăpîne, ţine-te bine pe mine, c ă :
D a r nu c u m v a să le faci de altfel, că nici în
borta şoarecului nu eşti scăpat de mine. Am să zbor lin ca vîntul,
Harap Alb iese mîhnit, se duce în grajd şi Să cutreierăm pămîntul.
începe a-şi netezi calul pe c o a m ă , zicînd:
— E i , căluţul meu, cînd ai şti tu în ce năcaz am Mare-i D u m n e z e u şi meşteru-i dracul. H e l b e t !
intrat! Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine v o m putea veni de hac şi spînului celuia; nu
m-a î n v ă ţ a t ! Aşă-i ca dacă n-am ţinut samă de i-i v r e m e a trecută.
vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă şi a c u m ,
vrînd nevrînd, trebuie s-ascult că mi-i capul în
primejdie?!
— Stăpîne — zise atunci calul — de a c u m îna-
inte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap,
tot atîta-i; fii o dată bărbat şi nu-ţi face v o i e
rea.. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi
duce şi mare-i D u m n e z e u , ne-a scăpa el şi din
aceasta!
H a r a p A l b mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă
şi se lasă în v o i a calului, unde a vrea el să-l ducă.
Atunci calul p o r n e ş t e la p a s , pînă ce iese mai
29 POVESTEA LUI HARAP ALB
Şi odată z b o a r ă calul cu H a r a p A l b pînă la pletos de o p o d i n ă de g r o s , m o a l e ca mătasa şi
nouri, a p o i o ia de-a curmezişul p ă m î n t u l u i : verde ca buratecul.
Atunci H a r a p A l b descalecă şi spre mai mare
Pe deasupra codrilor, mirarea lui, n u m a i iaca-l întîmpină în p r a g u l uşii
Peste vîrful munţilor, cerşitoarea căreia-i d ă d u s e el un ban de p o m a n ă
Peste apa mărilor. înainte de pornirea lui de acasă.
—- E i , H a r a p A l b , aşa-i că ai venit la vorbele
Şi d u p ă aceea se lasă încet-încet într-un o s t r o v mele că deal cu deal se ajunge, dar încă om
mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o c ă s u ţ ă cu o m ? Află a c u m că eu sînt Sfînta D u m i n i c ă

singuratică, pe care era crescut nişte muşchi şi ştiu ce n e v o i e te-a a d u s pe la mine. Spînul
vrea să-ţi răpuie capul cu orice chip şi de aceea
te-a trimes să-i aduci sălăţi din grădina u r s u l u i ;
dar i-or da ele o dată pe n a s . . . R ă m î i aici în
astă-noapte, ca să v ă d ce-i de făcut.
H a r a p Alb rămîne b u c u r o s , m u l ţ ă m i n d Sfintei
D u m i n i c i pentru buna g ă z d u i r e şi îngrijirea ce
are de el.

— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea m i l o s t e -


niei şi inima ta cea bună te ajută, H a r a p Alb,
zice Sfînta D u m i n i c ă , ieşind şi lăsîndu-l în p a c e
să se liniştească.
Şi c u m iese Sfînta D u m i n i c ă afară, o d a t ă şi
ION CREANGĂ 30
porneşte desculţă prin rouă, de c u l e g e o p o a l ă Harap Alb dacă vede reaua, i-aruncă pielea
de s o m n o r o a s ă , pe care o fierbe la un loc cu o cea de urs, şi a p o i fuge cît ce p o a t e cu sarcina
vadră de lapte dulce şi cu una de miere, şi în spate, tot înainte la Sfînta D u m i n i c ă , scăpînd
apoi ia m u r s a aceea şi iute se duce de o toarnă c u o b r a z curat.
în fîntîna din g r ă d i n a ursului, care fîntînă era D u p ă aceasta, H a r a p Alb, m u l ţ ă m i n d Sfintei
plină cu apă pînă în gură. Şi mai stînd Sfînta D u m i n i c i pentru binele ce i-a făcut, îi sărută
D u m i n i c ă oleacă în preajma fîntînii, n u m a i iaca mîna, apoi îşi ia sălăţile şi încălecînd porneşte
ce vede că vine ursul cu o falca în ceriu şi cu spre împărăţie, D u m n e z e u să ne ţie, că cuvîntul
una în părnînt, m o r n ă i n d înfricoşat. Şi c u m din p o v e s t e , înainte mult mai este. Şi m e r g î n d
ajunge la fîntînă, c u m începe a bea l a c o m la tot c u m s-a dus, de la o v r e m e ajunge la î m p ă -
apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi b u n ă - răţie şi dă sălăţile în mîna spînului. Î m p ă r a t u l
tatea ei. Şi mai stă din băut şi iar începe a şi fetele sale văzînd aceasta, le-a fost de-a mira-
m o r n ă i ; şi iar mai bea cîte un răstimp şi iar rea. A t u n c i spînul zice î n g î m f a t :
mornăieşte, pînă ce de la o v r e m e încep a-i slăbi — E i , m o ş u l e , ce mai zici?
puterile şi, cuprins de ameţală, pe loc cade jos — Ce să zic, n e p o a t e ! Ia, cînd aş avea eu o
şi a d o a r m e mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.
Atunci Sfînta D u m i n i c ă , văzîndu-l aşa, într-o — D - a p o i de ce mi 1-a dat tata de a c a s ă ? N u m a i
clipă se duce şi deşteptînd pe H a r a p Alb chiar de vrednicia lui — zise spînul — căci altfel
in miezul nopţii, îi zice: nu-l mai l u a m d u p ă mine ca să-mi încurce zilele.
— îmbracă-te iute în pielea cea de urs care o
ai de la tată-tău, a p u c ă pe ici tot înainte şi L a v r o cîteva zile d u p ă aceasta, împăratul arată
c u m îi ajunge în răscrucile drumului, ai să şi spînului nişte pietre s c u m p e , zicînd:
dai de grădina ursului. Atunci sai răpede înlă- — N e p o a t e , mai văzut-ai pietre nestimate aşa
untru, de-d ia sălăti într-ales si cîte-i vrea de de mari şi f r u m o a s e ca acestea, de cînd eşti?
multe, căci pe urs l-am p u s eu la cale. D a r la — Am văzut eu, m o ş u l e , felurite pietre s c u m p e ,
toată întîmplarea, de-i v e d e a şi-i vedea că s-a dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut.
trezit şi năvăleşte la tine, zvîrle-i pielea cea de O a r e pe unde se p o t găsi aşa p i e t r e ?
urs şi apoi fugi încoace spre mine cît îi putea. — Pe u n d e să se găsească, n e p o a t e ! Ia în p ă d u -
H a r a p A l b face c u m îi zice Sfînta D u m i n i c ă . rea cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu
Şi cum ajunge în grădină, odată începe a pietre s c u m p e , mult mai mari şi mai f r u m o a s e
smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină decît aceste. M a i întîi cică are una în frunte, de
mare, mare, cît pe ce să n-o p o a t ă rîdica în străluceşte ca un soare. D a r nu se p o a t e a p r o p i e
spinare. Şi cînd să iasă cu dînsa din g r ă d i n ă , nime de cerb, căci este s o l o m o n i t şi nici un fel
iaca ursul se trezeşte şi d u p ă dînsul, G a v r i l e ! de a r m ă nu-1 p r i n d e ; însă el, pe care 1-a zări, nu
31 POVESTEA LUI HARAP ALB
ION CREANGĂ

mai scapă cu viaţă. De aceea fuge lumea de


dînsul de-şi scoate ochii; şi nu n u m a i atîta,
dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice
dihanie a fi, pe loc rămîne m o a r t ă . Şi cică o
mulţime de o a m e n i şi de sălbătăciuni zac fără
suflare în p ă d u r e a lui n u m a i din astă pricină.
Se v e d e că este s o l o m o n i t , întors de la ţîţă sau
dracul mai ştie ce are, de-i aşa de p r i m e j d i o s .
D a r cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că
unii o a m e n i îs mai a dracului decît d r a c u l ; nu
se a s t î m p ă r ă nici în ruptul c a p u l u i ; măcar că
au păţit multe, tot cearcă prin p ă d u r e a lui să
v a d ă nu l-or putea g ă b u i c u m v a ? Şi care din
ei are îndrăzneală mare şi n o r o c şi mai mare,
umblînd pe acolo, găseşte din întîmplare cîte o
piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scu-
tură el la şepte ani o dată, şi a p o i acelui om
nu-i trebuie altă n e g u s t o r i e mai b u n ă . A d u c e
piatra la mine şi i-o plătesc cît nu face; ba
încă sînt bucuros că o p o t căpăta. Şi află,
nepoate, că asemine pietre fac p o d o a b a î m p ă r ă -
ţiei m e l e ; nu se g ă s e s c altele mai mari şi mai
f r u m o a s e decît aceste la nici o împărăţie, şi
de aceea s-a dus vestea despre ele în toată
lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le
vadă şi li-i de-a mirarea de unde le a m .

— D o a m n e , m o ş u l e — zise atunci spînul — să


nu te superi, dar nu ştiu ce fel de o a m e n i fri-
coşi aveţi pe aici... Eu p u n r ă m ă ş a g pe ce
vrei, că sluga mea are să-mi aducă pielea cer-
bului aceluia cu cap cu tot, aşa î m p o d o b i t
c u m este.
Ş-odată cheamă spînul pe H a r a p A l b şi-i zice:
— D u - t e în p ă d u r e a cerbului, c u m îi şti tu, şi
33 POVESTEA LUI HARAP ALB

măcar fă pe dracul în patru sau orice-i face, dar


numaidecît să-mi aduci pielea cerbului cu c a p
cu tot, aşa bătute cu pietre s c u m p e , c u m se
g ă s e s c . Şi d o a r te-a î m p i n g e păcatul să clinteşti
v r e o piatră din locul său, iară mai ales acea
mare din fruntea cerbului, c-apoi atîta ţi-i
leacul. H a i , p o r n e ş t e iute, că nu-i v r e m e de
pierdut.
H a r a p Alb v e d e el bine unde m e r g e treaba, că
doar nu era din b u t u c i ; dar neavînd î n c o t r o ,
iese mîhnit, se duce iar în grajd la cal şi, nete-
zîndu-l pe c o a m ă , îi zice:
— D r a g u l meu căluţ, ia grea belea m-a vîrît
iar spînuî. D e - o i mai scăpa şi din asta cu viaţa,
apoi tot mai am zile de trăit. D a r nu ştiu, zău,
la cît mi-a sta n o r o c u l .
— N u - i nimica, stăpîne, zise calul, Capul de-ar
fi sănătos, că belelele curg gîrlă. Poate ai primit
p o r o n c ă să jupeşti piatra morii şi să aduci pielea
la împărăţie ?
— Ba nu, căluţul m e u : alta şi mai înfricoşată,
zise H a r a p A l b .
— V o r b ă să fie, stăpîne, că tocmala-i gata, zise
calul. Nu te teme, ştiu eu, năzdrăvănii de-ale
spînului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut
pe obraz, dar lasă-l sa-şi mai joace calul.
Ce g î n d e ş t i ? Şi unii ca aceştiia sînt trebuitori
pe l u m e cîteodată, pentru că tac pe o a m e n i
să p r i n d ă la m i n t e . . . Zi şi d u m n e t a că ai avut
să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea:
Părinţii mînîncă a g u r i d ă şi fiilor li se strepezesc
dinţii. Hai, nu mai sta la g î n d u r i ; încalecă pe
mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că
mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim
ION CREANGĂ 34
îndelung. C u m v r e i ? Ce-i e scris o m u l u i în — Ţine-te zdravăn, stăpîne, că iar am să z b o r :
frunte-i e p u s . D a r mare-i Cel de s u s ! S-or
sfîrşi ele şi aceste de la o v r e m e . In înaltul ceriului,
Văzduhul pămîntului;
Pe deasupra codrilor.
Harap Alb atunci încalecă şi calul porneşte Peste vîrful munţilor;
la pas, pînă ce iese mai încolo departe, ca să Prin ceaţa măgurilor,
nu-i ieie lumea la ochi. Spre noianul mărilor;
Si apoi încordîndu-se şi scuturîndu-se odată La crăiasa zînelor,
voiniceşte, iară şi-arată puterile sale, zicînd: Minunea minunilor
Din ostrovul florilor.

Şi zicînd aceste, odată şi z b o a r ă cu H a r a p A l b

In înaltul ceriului,
Văzduhul pămîntului;

şi o ie de-a c u r m e z i ş :

De la nouri cătră soare


Printre lună şi luceferi
Stele mîndre lucitoare,

şi a p o i se lasă lin ca vîntul:

In ostrovul florilor,
La crăiasa zînelor,
Minunea minunilor.

Şi cînd vîntul au aburit, iaca şi ei la Sfînta D u m i -


nică iar au sosit. Sfînta D u m i n i c ă era acasă, şi
c u m a văzut pe H a r a p A l b p o p o s i n d la uşa ei,
pe l o c 1-a întîmpinat şi i-a zis cu blîndeţă:
POVESTEA LUI HARAP ALB
— E i , H a r a p Alb, aşă-i că iar te-a ajuns n e v o i a decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină p l o u a t ă .
de m i n e ? Rămîi la mine în astă-noapte şi ţ-oi da eu v r u n
— Aşa este, măicuţă, răspunse Harap Alb, ajutor. Mare-i D u m n e z e u ! N - a mai fi el d u p ă
cufundat în gînduri şi galbăn la faţă, de parcă-i gîndul spînului, însă mai rabdă şi tu, fătul meu,
luase pînza de pe o b r a z . Spînul vrea să-mi răpuie că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.
capul cu orice preţ. Şi de aş muri mai d e g r a b ă , Pîn-acum ţ-a fost mai greu, dar de acum
să scap o dată de z b u c i u m : decît aşa viaţă mai înainte tot aşa are să-ţi fie, pînă ce-i ieşi din
bine m o a r t e de o mie de ori. slujba spînului, de la care ai să tragi multe
— V a i de mine şi de mine, H a r a p A l b — zise năcazuri, dar ai să scapi din toate cu capul
Sfînta D u m i n i c ă — parcă nu te-aş fi crezut aşa teafăr, pentru că n o r o c u l te ajută.
slab de înger, dar d u p ă cît văd, eşti mai fricos — Poate aşa să fie, măicuţă — zise Harap
ION CREANGĂ 36
Alb — dar prea multe s-au îngrămădit deodată cine a zice şi cum a vre să zică, dar cînd este
pe capul meu. să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l
— Cîte a dat Dumnezeu, Harap Alb — zise ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă
Sfînta Duminică — aşa a trebuit să se întîmple rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta,
şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum şi de ai face ce ai face, rămîne cum este ea, nu
gîndeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui
Cînd vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi în ruptul capului. Vorba ceea: Zi-i lume şi te
căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede mîntuie. Dar ia să lăsăm- toate la o parte, şi
celor asupriţi şi năcăjiţi, pentru că ştii acum ce pînă la una la alta, hai să vedem ce-i de făcut
e năcazul. Dar pînă atunci mai rabdă, Harap cu cerbul, că spînul te-a fi aşteptînd cu nerăb-
Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea... dare. Şi dă! stăpîn nu-i? Trebuie să-l asculţi.
Harap Alb, nemaiavînd ce zice, mulţămeşte lui Vorba ceea: Leagă calul unde zice stăpînul.
Dumnezeu şi de bine şi de rău, şi Sfintei Dumi- Şi odată scoate Sfînta Duminică obrăzarul şi
nici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit. sabia lui Statu-Palmă-Barba-Cot, de unde le
— Ia, acum mai vii de acasă, fătul meu. Zică avea şi, dîndu-le lui Harap Alb, zice:
37 POVESTEA LUI HARAP ALB
— Ţ i n e aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă, zarul c u m se p u n e , iară sabia să n-o slăbeşti
unde mergem. Şi chiar haidem cu ajutorul din m î n ă ; şi de-amiază cînd a veni cerbul aici
D o m n u l u i , să i s p r ă v i m odată şi t r e b u ş o a r a asta. la izvor să beie apă, şi s-a culca ş-a a d o r m i cu
Şi pe la cîntatul cucoşilor, se ie Sfînta D u m i - ochii deschişi, c u m i-i feliuşagul, tu, îndată
nică î m p r e u n ă cu H a r a p Alb şi se duc în p ă d u - ce li-i auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potri-
rea cerbului. Şi c u m ajung în p ă d u r e , s a p ă o veşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură
g r o a p ă adîncă de un stat de o m , lîngă un izvor, lovitură de sabie şi apoi răpede să te arunci în
unde în fiecare zi, pe la amiază, venea cerbul groapă şi să şezi acolo într-însa pînă după
de bea apă, a p o i se culca acolo pe loc şi dormea asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te
cît un bei, pînă ce asfinţea soarele. Şi d u p ă strige pînă atunci mereu pe n u m e , ca să te vadă,
aceea, sculîndu-se o lua în p o r n e a l ă şi nu m a i dar tu nu c u m v a să te îndupleci de rugămintea
da pe la i z v o r iar pînă a d o u a zi pe la a m i a z ă . lui şi să te iţeşti la dînsul, că are un ochi otrăvit
— E i , ei! a c u m g r o a p a este gata, zise Sfînta şi, cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti.
D u m i n i c ă . T u , H a r a p Alb, rămîi aici într-însa Însă c u m a asfinţi soarele, să ştii că a murit
toată ziua şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obră- cerbul. Şi atunci să ieşi fără frică, să-i jupeşti
ION CREANGĂ 38

pielea, iară capul să-l iei aşa întreg c u m se


găseşte, şi apoi să vii pe la mine.
Şi aşa Sfînta D u m i n i c a se ie şi se întoarnă s i n g u r ă
acasă, iară Harap Alb rămîne de pîndă în
g r o a p ă . Şi cînd pe la amiază, n u m a i iaca ce a u d e
Harap Alb un m u g e t înăduşit: cerbul venea
b o n c ă l u i n d . Şi ajungînd la izvor, odată şi înce-
pea a be hîlpav la apă rece; a p o i mai boncă-
luieşte şi iar mai be cîte un răstimp, şi iar mai
boncăluieşte şi iar mai be, pînă ce nu mai p o a t e .
D u p ă aceea începe a-şi arunca ţărnă d u p ă cap
ca buhaiul, şi apoi scurmînd de trei ori cu
piciorul în pămînt se t o l o g e ş t e jos pe pajişte,
acolo pe l o c ; mai r u m e g ă el cît mai r u m e g ă şi
pe u r m ă se aşterne pe s o m n , şi unde nu începe
a mîna p o r c i i la jir.
Harap Alb, c u m îl aude horăind, iese afară
încetişor, şi cînd îl croieşte o d a t ă cu sabia pe
la mijlocul gîtului, îi şi zboară capul cît colo de
la trup, şi apoi H a r a p A l b se aruncă fără sine
în g r o a p ă , d u p ă c u m îl p o v ă ţ u i s e Sfînta D u m i -
nică. A t u n c i sîngele cerbului odată a şi-nceput
a curge gîlgîind şi a se răspîndi în toate părţile,
îndreptîndu-se şi năboind în groapă peste
H a r a p A l b , de cît pe ce era să-1 înece. Iară capul
cerbului, zvîrcolindu-se d u r e r o s , striga cu jale,
zicînd:
— H a r a p A l b , H a r a p A l b ! D e n u m e ţ-am auzit,
dar de v ă z u t nu te-am văzut. Ieşi numai o l e a c ă ,
să te v ă d încaltea, vrednic eşti de c o m o a r a ce
ţ-o las, şi apoi să m o r cu plăcere, dragul m e u .
Dar Harap Alb tăcea m o l c u m şi de-abia îşi
putea descleşta picioarele din sîngele î n c h e g a t
39 POVESTEA LUI HARAP ALB

care era mai-mai să u m p l e g r o a p a .


În sfîrşit, mai strigă el capul cerbului, cît mai
strigă, însă H a r a p A l b nici nu r ă s p u n d e , nici
se arată şi de la o v r e m e se face tăcere. Şi aşa,
d u p ă asfinţitul soarelui, H a r a p A l b iese din g r o a -
p ă , jupeşte pielea cerbului cu b ă g a r e de samă, să
nu smintească v r o piatră din locul ei, a p o i ie
capul întreg aşa c u m se găsea şi se duce la
Sfînta D u m i n i c ă .
— E i , H a r a p Alb — zise Sfînta D u m i n i c ă —
aşă-i că am scos-o la capăt şi a s t a ?
— A ş a ; cu ajutorul lui D u m n e z e u şi cu al sfinţiei
v o a s t r e — r ă s p u n s e H a r a p A l b — am izbutit,
măicuţă, să facem şi a c u m pe cheful spînului,
rămînere-aş p ă g u b a ş de dînsul să rămîn şi să-l
v ă d cînd mi-oi v e d e ceafa; atunci şi nici atunci,
că tare mi-i negru înaintea ochilor.
— Lasă-l, H a r a p A l b , în plata lui D u m n e z e u ,
că ş-a da el spînul peste om v r o d a t ă ; pentru
că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfînta D u m i -
nică. M e r g i de i le du şi acestea, că i-or rămîne
ele de cap o d a t ă .
Atunci H a r a p Alb, mulţămind Sfintei D u m i -
nici, îi sărută mîna, apoi încalecă pe cal şi p o r -
neşte tot c u m a venit, mergînd spre împărăţie,
D u m n e z e u să ne ţie, că cuvîntul din p o v e s t e
înainte mult mai este... Şi pe unde trecea,
lumea din toate părţile îl înghesuia, pentru că
piatra cea mare din capul cerbului strălucea,
de se părea că H a r a p Alb soarele cu el îl ducea.
Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui H a r a p
Alb, şi care d i n c o t r o îl r u g a , unul să-i deie bă-
nărit cît a cere el, altul să-i deie fata şi j u m ă t a t e
ION CREANGĂ 40
de împărăţie, altul să-i deie fata şi î m p ă r ă ţ i a — Ce să mai zic, n e p o a t e , r ă s p u n s e împăratul
întreagă pentru asemenea o d o a r e . D a r H a r a p uimit. Ia să am eu o slugă aşa de vrednică şi
Alb ca de foc se ferea şi, urmîndu- şi calea înainte, credincioasă ca H a r a p Alb, aş pune-o la masă
la stăpînul său le ducea. Şi întru una din sări, cu mine, că mult preţuieşte o m u l acesta.
c u m şedea spînul î m p r e u n ă cu m o ş u - s ă u şi cu — Ba să-şi puie pofta-n cui, răspunse spînul
verele sale sus într-un foişor, n u m a i iaca ce cu glas răutăcios. A s t a n-aş face-o eu, de-ar mai
zăresc în depărtare un sul de raze scînteitoare fi el pe cît este; doar nu-i frate cu m a m a , să-l
care venea înspre dînşii; şi de ce se a p r o p i a , de p u n în capul cinstei. Eu ştiu, m o ş u l e , că sluga-i
ce lumina mai tare, de li fura vederile. Şi d e o - slugă şi stăpînu-i stăpîn; s-a mîntuit v o r b a .
dată toată suflarea s-a p u s în m i ş c a r e : lumea de N a , na, n a ! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a
pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să dat tata, căci altfel de ce l-aş fi mai luat cu
vadă ce minune p o a t e să fie. Şi cînd colo, cine mine? Hei, hei! Nu ştiţi dumnevoastră ce
era? H a r a p Alb, care venea în p a s u l calului, p o a m - a dracului e H a r a p Alb aista. Pînă l-am
aducînd cu sine pielea şi capul cerbului, pe care dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dînsul.
le-au şi dat în mîna spînului. Le vederea acestei N u m a i eu îi vin de hac. V o r b a ceea: Frica
minunăţii, toţi au rămas încremeniţi, şi uitîn- păzeşte bostănăria. Alt stăpîn în locul m e u nu
du-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru mai face brînză cu H a r a p A l b cît îi lumea şi
că în a d e v ă r era şi lucru de m i r a r e ! pămîntul. Ce te potriveşti, m o ş u l e ? C u m v ă d
Dar spînul, cu viclenia sa obişnuită, nu-şi eu, d u m n e t a prea întri în v o i a supuşilor. De
pierde c u m p ă t u l şi, luînd v o r b ă , zice î m p ă r a - aceea nu-ţi dau cerbii pietre s c u m p e şi urşii
tului: sălăţi. M i e unuia ştiu că nu-mi suflă nimene

— E i , m o ş u l e , ce mai zici? Adeveritu-s-au v o r - în b o r ş ; cînd v ă d că mîţa face mărazuri, ţ-o

bele m e l e ? strîng de coadă, de mănîncă şi mere p ă d u r e ţ e ,


41 POVESTEA LUI HARAP ALB
căci n-are î n c o t r o . . . D a c ă ţ-a ajuta D u m n e z e u Fetele împăratului însă p r i v e a u la verişor... c u m
să mă rînduieşti mai d e g r a b ă în locul dumitale, priveşte cînele pe mîţă şi li era drag ca sarea-n
îi vedea, m o ş u l e d r a g ă , ce prefacere are să ieie ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de
împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa lege este spînul. D a r c u m erau să iasă ele cu
moarte, c u m sînt. Pentru că ştii v o r b a c e e a : v o r b a înaintea tatălui l o r ? Spînul n-avea de
O m u l sfinţeşte l o c u l . . . F o s t - a i şi d u m n e t a la cine... V o r b a ceea: G ă s i s e un sat fără cîni şi se
tinereţe, nu zic, dar a c u m îţi c r e d ; d ă , bătrî- p r i m b l a fără băţ, că altă ce p o t să z i c ?
neţe n u - s ? C u m n-or sta trebile b a l t ă ! La v r e o cîteva zile d u p ă asta, împăratul făcu
În sfîrşit spînului îi m e r g e a g u r a ca p u p ă z a , un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său,
de a ameţit pe împăratul, încît a uitat şi de H a r a p la care o s p ă ţ au fost poftiţi cei mai străluciţi
Alb şi de cerb şi de tot. o a s p e ţ i : împăraţi, crai, v o i e v o z i , căpitanii oşti-
ION CREANGĂ 42
rilor, maimarii oraşelor şi alte feţe cinstite. şi c u m îi ducea c a p u l : unii spuneau că î m p ă r a -
În ziua de o s p ă ţ , fetele împăratului s-au p u s cu tul R o ş avînd inimă haină nu se mai satură de
r u g ă m i n t e pe lîngă spîn, să deie v o i e lui H a r a p a vărsa sînge o m e n e s c ; alţii spuneau că fata lui
Alb ca să slujească şi el la m a s ă . Spînul, nepu- este o farmazoană cumplită şi că din pricina ei
tîndu-li strica hatîrul, chemă pe Harap Alb se fac atîtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi,
de faţă cu dînsele şi-i învoi aceasta, însă cu zicînd că chiar ea ar fi venit în chip de p a s e r e
t o c m a l ă ca în tot timpul ospăţului să steie de-a bătut a c u m la fereastă, ca să nu lese şi aici
numai la spatele stăpînu-său şi nici măcar să-şi lumea în pace. Alţii ziceau că o r i c u m ar fi, dar
rîdice ochii la ceialalţi meseni, « c ă de l-oi v e d e a paserea aceasta nu-i lucru curat şi că trebuie să
obrăznicindu-se c u m v a , a c o l o pe loc îi şi tai fie un trimis de u n d e v a , numai pentru a i s c o d i
capul». casele oamenilor. Alţii mai fricoşi îşi s t u p e a u
— Auzit-ai ce am spus, s l u g ă netrebnică? zise în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia
spînul, arătînd lui H a r a p Alb tăiuşul p a l o ş u l u i care a trimis-o. În sfîrşit unii s p u n e a u într-un
pe care jurase credinţă şi supunere spînului la fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe s a m a
ieşirea din fîntînă. fetei împăratului R o ş , dar nu se ştia care din
— D a , stăpîne — răspunse H a r a p A l b cu u m i - toate acele v o r b e este cea adevărată.
linţă — sînt gata la p o r o n c a luminării v o a s t r e . Spînul, d u p ă ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte,
Fetele împăratului au mulţămit spînului şi clătină din cap şi z i s e :
pentru atîta. — R ă u e cînd ai a face tot cu o a m e n i care se
Amu, t o c m a i pe cînd era temeiul mesei şi tem şi de u m b r a lor. D u m n e v o a s t r ă , cinstiţi
oaspeţii, tot g u s t î n d vinul de bun, î n c e p u s e oaspeţi, se vede că paşteţi b o b o c i , de nu vă
a se chiurchiului cîte oleacă, numai iaca o pricepeţi al cui fapt e acesta.
p a s ă r e măiastră se v e d e bătînd la fereastă şi Şi atunci spînul răpede îşi aţinteşte privirea
zicînd cu glas m u i e r a t i c : a s u p r a lui H a r a p A l b şi nu ştiu c u m îl p r i n d e
— Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata î m p ă - zîmbind.
ratului R o ş nici nu g î n d i ţ i ! — A ş a . . . slugă vicleană ce-mi eşti? V r a să zică
Atunci d e o d a t ă tuturor mesenilor pe loc li s-au tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai s p u s ? A c u m
stricat cheful şi au început a vorbi, care ce ştia d e g r a b ă să-mi aduci pe fata împăratului R o ş ,
43 POVESTEA LUI HARAP ALB
de unde ştii şi c u m îi şti tu. H a i , p o r n e ş t e ! Şi a tîrîi d u p ă mine o viaţă ticăloasă. V o r b a ceea:
nu c u m v a să faci de alt fel, că te-ai d u s de pe Să nu dea D u m n e z e u o m u l u i cît p o a t e el suferi.
faţa pămîntului. — Stăpîne — zise atunci calul, nechezînd cu
Atunci H a r a p Alb, ieşind plin de mîhnire, se înfocare — nu te mai olicăi atîta. D u p ă v r e m e
duce în g r a j d la cal şi, netezîndu-l pe c o a m ă şi rea, a fi el v r o d a t ă şi senin. Dac-ar sta cineva să-şi
sărutîndu-l, zice: facă samă de toate cele, c u m chiteşti d u m n e t a ,
— Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a a p o i atunci ar trebui să vezi tot o a m e n i m o r ţ i
b ă g a t iar spînul. A m u a scornit alta: cică să-i pe toate cărările... Nu fi aşa de n e r ă b d ă t o r !
a d u c pe fata împăratului R o ş , de unde-oi şti. De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în
Asta-i curat v o r b a c e e a : bine şi pentru d u m n e a t a ? ! O m u l e dator să
se lupte cît a putea cu valurile vieţii, căci ştii
că este o v o r b ă : Nu aduce anul, ce aduce ceasul.
Poftim pungă la masa, Cînd sînt zile şi n o r o c , treci prin apă şi prin foc,
Dacă ţ-ai adus de-acasă... şi din toate scapi n e v ă t ă m a t .
Vorba cîntecului:

Se v e d e că mi s-a a p r o p i e t funia la par. Cine


ştie ce mi s-a mai î n t î m p l a ! Cu spînul tot am Fă-mă, mamă, cu noroc,
dus-o c u m a m d u s - o , cîne-cîneşte, pînă a c u m . Şi macar m-aruncă-n foc.
D a r cu o m u l roş nu ştiu, zău, la cît mi-a sta
capul. Ş-apoi unde s-o fi g ă s i n d acel împărat
R o ş şi fata lui, care cică este o f a r m a z o a n ă L a s ' pe mine, stăpîne, că ştiu eu pe unde te-oi
cumplită, numai cel de pe c o m o a r ă a fi ştiind! duce la împăratul R o ş , pentru că m-au mai
Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa purtat o dată păcatele pe a c o l o cu tată-tău în
din una şi dau peste alta, se vede că m-a născut tinereţele lui. H a i , încalecă pe mine şi ţine-te
m a m a într-un ceas rău, sau nu ştiu c u m să mai bine, că a c u m am să-mi arăt puterile chiar de
zic, ca să nu g r e ş e s c înaintea lui D u m n e z e u . aici de pe loc, în ciuda spînului, ca să-i p u n e m
Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să venin la inimă.
se curme o dată toate a c e s t e . . . D a r m-am deprins H a r a p A l b atunci încalecă, şi calul, nechezînd
ION CREANGĂ 44
o dată puternic, z b o a r ă cu dînsul: u r m ă , m e r g e a tot înainte prin locuri pustii şi
cu g r e u de străbătut.
In înaltul ceriului, Şi cînd să treacă un p o d peste o apă mare, iaca
Văzduhul pămîntului, o nuntă de furnici trecea şi ea t o c m a i atunci
p o d u l . Ce sa facă Harap A l b ? Stă el oleacă şi se
sfătuieşte cu g î n d u l : « S ă trec peste dînsele, am
şi o ie de-a c u r m e z i ş : să o m o r o m u l ţ i m e ; să dau prin apă, mă tem că
m-oi îneca cu cal cu tot. D a r tot mai bine să
De la nouri cătră soare, dau prin apă, c u m a da D u m n e z e u , decît să
Pintre lună şi luceferi,
Stele mîndre lucitoare.

Şi a p o i de la o v r e m e începe a se lăsa lin ca


vîntul şi luînd de-a lungul pămîntul, merg spre
împărăţie, D u m n e z e u să ne ţie, că, cuvîntul
din p o v e s t e înainte mult mai este.
D a r ia să v e d e m ce se mai petrece la masă d u p ă
ducerea lui H a r a p A l b .
« H e i , h e i ! zise spînul în sine, tremurînd de
ciudă. Nu te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia,
ca de mult îţi făceam felul!... D a r trăind şi
nemurind, te-oi sluji eu, mai b a d e o ! . . . P a l o ş u l
ista are să-ţi ştie de ş t i r e . . . »
— E i , vedeţi, m o ş u l e şi cinstiţi meseni, c u m hră-
neşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face?
D a c ă nu-s şi eu p u i ş o r de om în felul meu, dar
tot m-a tras H a r a p A l b pe şfară! B i n e a zis,
cine a zis, că unde-i cetatea mai tare, a c o l o bate
dracul război mai puternic.
În sfîrşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii
rămaseră încremeniţi. Spînul, b o d r o g ă n i n d din
g u r ă , nu ştia c u m să-şi a s c u n d ă ura, iară H a r a p
A l b , îngrijit de ce i s-ar mai p u t e a întîmpla în
45
POVESTEA L U I HARAP ALB

curm viaţa atîtor gîzuliţe n e v i n o v a t e . » Şi zicînd nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu
D o a m n e ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim
înot dincolo la cela mai fără primejdie, şi apoi în ajutor.
îşi ie drumul înainte. Şi c u m mergea el, n u m a i Harap Alb, strîngînd aripa cu îngrijire, mulţă-
iacă i se înfăţoşează o furnică zburătoare, zicînd: meşte furnicii pentru ajutorul făgăduit şi apoi
— H a r a p Alb, fiindcă eşti aşa de bun de ţ-a porneşte tot înainte.
fost milă de viaţa noastră cînd treceam pe p o d Şi mai merge el cît merge, şi numai iaca ce aude o
şi nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ţi fac şi eu bîzîitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede
un bine: na-ţi aripa asta, şi cînd îi avea v r o d a t ă nimica; se uită în stînga, nici atîta; şi cînd se
uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se
învîrteau în zbor pe deasupra capului său şi
umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd
loc unde să se aşeze. Harap Alb, văzîndu-le
aşa, i se face milă de dînsele, şi luîndu-şi pălăria
din cap o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n
sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci
bucuria albinelor: se lasă jos cu toatele şi se
adună ciotcă în pălărie. Harap Alb, aflîndu-se cu
părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi
în stînga şi nu se lasă pînă ce găseşte un buştihan
putregăios, îl scobeşte cu ce poate, şi-i face
urdiniş. După aceea aşază nişte ţăpuşi într-însul,
îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină,
cu mătăciune, cu poala Sîntă Măriei şi cu alte
buruiene mirositoare şi prielnice albinelor, şi
apoi luîndu-l pe umăr se duce la roi, răstoarnă
albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl
întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra
nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi
ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsîndu-l acolo pe cîmp
între flori, îşi caută de drum.
Şi cum mergea el mulţămit în sine pentru
această facere de bine, numai iaca i se înfăţoşază
înainte crăiasa albinelor, zicîndu-i: