Eroul principal, 'domnul Tarii Romanesti', ne este infatisat 'la Rovine, in

campii', pe parcursul intalnirii sale cu Baiazid si in timpul luptei de la Rovine.

Poetul schiteaza numai prin cateva trasaturi semnificative portretul fizic al
domnitorului: 'un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port'. Varsta eroului
dobandeste o insemnata functie estetica: ea ii confera voievodului experienta de
viata, echilibrul maturitatii si intelepciune. infatisarea-i modesta si vorba sa simpla
si cumpatata subliniaza legatura profunda dintre voievod si popor.
Mircea cel Batran se afla in floarea varstei in timpul bataliei de la Rovine.
Poetul ii schimba varsta, prezentandu-l drept 'un batran'. Domnitorul se aseamana
in simplitate cu solul de pace. Acest parlamentar, purtand ca insemn al soliei sale
'o naframa' alba, taraneasca, 'in varf de bat', exprima dorinta de pace a intregului
popor care glasuieste prin vorba sa taraneasca, domoala si cuviincioas 535h74f
59;. La fel, domnitorul, prin infatisarea lui modesta, nepurtand insemnele
voievodale, neinsotit de o suita stralucitoare, se arata a fi un om al pamantului
romanesc, se aseamana cu poporul sau de oameni respectuosi si iubitori de pace.
Poetul insista pe portretul moral al voievodului, care se contureaza treptat
prin vorbe, fapte si atitudine, intr-un portret memorabil.
Episodul dialogului dintre Mircea si Baiazid, realizat pe baza antitezei,
reprezinta confruntarea dintre doua personalitati cu profiluri morale diametral
opuse si cu conceptii total diferite.
De la primele cuvinte adresate voievodului roman, Baiazid isi arata trufia
dispretuitoare a celui obisnuit cu supunerea neconditionata. Neasteptand sa afle
motivul intrevederii, trufasul sultan incearca sa intimideze, pe un ton taios si
amenintator: '- Am venit sa mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroana intr-o
ramura de spini'.
Raspunsul calm si politicos al voievodului lasa sa se inteleaga ca sultanul a
incalcat regulile diplomatiei parlamentare. Apeland la intelepciunea milenara a
poporului sau, Mircea il intampina dupa datina straveche a ospitalitatii romanesti:
'Orice gand ai, imparate, si oricum vei fi sosit, / Cat suntem inca pe pace, eu iti zic:
Bine-ai venit!' Cu demnitate si fermitate, conducatorul roman respinge insa
dorinta sultanului de a-i inchina tara: 'Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne
ierti'. Dovedind clarviziunea unui adevarat conducator, Mircea intuieste cele doua
alternative ce potfi urmate de Baiazid: razboiul sau pacea. Cu subtila diplomatie,
voievodul roman, demonstrandu-si intentiile pasnice, vorbeste in numele
poporului sau din care face parte si pe care-l conduce ('sa ne ierti', 'sa ne cunosti')
si insista pentru evitarea razboiului ca semn al generozitatii sultanului: 'Dar acu vei
vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, / Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a
ta cale, / Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale' Este de remarcat tonul
cuviincios si cumpatat al lui Mircea, subliniat de utilizarea expresiilor de politete:
'Doamne', 'Maria ta' sau a apelativului 'imparate', in contrast cu tonul dispretuitor
si jignitor al sultanului.
Continuandu-si convorbirea cu sultanul, Mircea ii arata ca romanii sunt
pregatiti sa-si accepte destinul: 'De-o fi una, de-o fi alta Ce e scris si pentru noi, /
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi'. Linistea voievodului vine din
stravechea credinta a romanilor de a accepta cu demnitate 'ce le este scris'. Aceasta

intelepciune crestineasca a unui popor mic, care si-a aparat cu darzenie hotarele,
acceptandu-si cu seninatate soarta, nu poate fi inteleasa de acela care se considera
de neinfrant. Baiazid, neintelegand de unde provine calmul domnitorului in fata
amenintarii, izbucneste furios: '- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti
ca pot / Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?' in cuvintele
dispretuitoare ale sultanului se accentueaza antiteza dintre puterea nelimitata a
Imperiului Otoman cuprinsa de poet in doua metafore sugestive ('lumea deschisa',
'intreg Aliotmanul') si marimea unei tarisoare ('un ciot'). in fraze ample, bogat
impodobite, intr-un ritm din ce in ce mai precipitat, orgoliosul sultan face istoria
cuceririlor sale. intr-o viziune hiperbolica, profund metaforica, infricosatoare, pe
masura orgoliului nemarginit al lui Baiazid, oastea turceasca devine 'uraganul',
'fulgerul', care au zdrobit 'toata floarea cea vestita a intregului Apus'. Sultanul este
coplesit de propria sa glorie cand face elogiul printr-un sir de ample enumeratii si
personificari a victoriilor obtinute, culminand cu aceea de la Nicopole. Gesturile si
atitudinea sa ii tradeaza caracterul: 'Cu o ura ne-mpacata mi-am soptit atunci in
barba, / Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas, / Din pristolul de la Roma
sa dau calului ovas' Urandu-i pe cei care au indraznit sa-l infrunte si sa-i raneasca
orgoliul de stapanitor al lumii, trufasul sultan jura in ascuns sa se razbune, sa-i
zdrobeasca, distrugand cetatea credintei (Roma) si simbolul suprem al crestinatatii,
crucea si altarul.
Punand in fata voievodului roman infricosatoarele victorii repurtate si firea sa
razbunatoare, cruzimea cu care isi pune in aplicare planurile, Baiazid vrea sa-l
inspaimante ca sa-si schimbe hotararea. Sultanul, obisnuit cu fastul si cu
stralucirile exterioare, nu poate patrunde dincolo de aparente. Tonul sau
dispretuitor capata accente jignitoare la adresa voievodului roman: 'Si de crunta-mi
vijelie tu te aperi cu-n toiag? / Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un
mosneag?'
Netulburat de amenintarile si jignirile sultanului, Mircea ii arata cu calm si
demnitate deosebirea dintre esenta si aparenta, afirmand ca 'mosneagul' 'nu e om
de rand, el este domnul Tarii Romanesti'. in antiteza cu stilul bogat si orgolios al
sultanului, Mircea ii prezinta simplu si sfatos soarta cotropitorilor care i-au calcat
hotarele: 'imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa / Au venit si-n tara
noastra de-au cerut pamant si apa - / Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa tenspaimant, / Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant'. El ii arata deschis ca i-a
inteles intentiile de a se lauda si de a-l inspaimanta cu victoriile castigate.
Voievodul roman da o replica infumuratului sultan, dovedind o inalta tinuta morala
si politica. El ii dezvaluie caracterul diferit al razboaielor de cucerire fata de al
celor de aparare. Cavalerii apuseni au fost infranti in lupta pentru ca urmareau
numai o glorie personala: 'Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier'. Visul
de cucerire a lumii pentru care lupta Baiazid se opune telurilor pasnice ale lui
Mircea. Voievodul roman duce o lupta dreapta, de aparare a tarii si poporului sau.
Credinta sa in victorie se bazeaza pe o unica realitate: dragostea de tara, pe care
cuceritorul lumii nu o poate intelege. Raspunsul domnitorului roman, demn si
hotarat, infatiseaza emotionanta unitate a unui neam care isi apara tara si
libertatea: 'Eu imi apar saracia si nevoile si neamul',

In contrast cu bogatia la care aspira cu lacomie Baiazid prin atatea razboaie

de cucerire, Mircea isi apara tara si poporul, oricat de neinsemnate ar aparea ele in
ochii cuceritorului lumii. Tara este imaginata in dimensiunile ei simbolice ca
unitate intre pamant, natura si oameni, cu nevoile si aspiratiile lor. Mica ostire a lui
Mircea, in lupta sa dreapta de aparare a tarii se poate bizui pe un aliat de nadejde natura patriei: 'Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, / Mi-e prieten
numai mie, iara tie dusman este' Taria morala a tarii nu se sprijina pe zidurile
groase ridicate in calea navalitorilor, ci pe o realitate mult mai puternica - 'iubirea
de mosie'. Dragostea de tara se concentreaza metaforic in acel 'zid' de neclintit in
calea dusmanilor, necunoscut inca de sultan: 'N-avem osti, dara iubirea de mosie e
un zid / Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!' Aceste cuvinte exprima
convingator patriotismul pilduitor al voievodului roman.
Tabloul luptei de la Rovine desavarseste portretul voievodului. Faptele sale
de vitejie sunt o pilda vie pentru ostenii sai. Aflat in fruntea micii sale armate,
dand dovada de curaj si eroism, Mircea zdrobeste numeroasa si falnica armata
otomana: 'Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine,
calca totul in picioare'. Antiteza dintre cei doi conducatori de osti se mentine si in
aceasta scena de inclestare dramatica. Pe cand Mircea isi poarta ostenii spre
victorie, ca o 'vijelie' nimicitoare a naturii, Baiazid, departe de campul de lupta,
este cuprins de o furie neputincioasa, vazandu-si armata zdrobita: 'in zadar strigamparatul ca si leul in turbare, / Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare'.
Temperamentul violent si trufas al sultanului ni se dezvaluie cu o si mai mare
putere. Obisnuit cu porunca si supunerea tuturor, Baiazid se vede pus intr-o
postura umilitoare, care il face sa clocoteasca de furie, pentru ca nu mai este
ascultat nici de propria sa armata: 'in zadar flamura verde o ridica inspre oaste'.
Orgoliul sau nemasurat de cuceritor al lumii a fost ingenuncheat de inteleptul
voievod roman aflat in fruntea micii sale ostiri.
Uriasa si infricosatoarea oaste dusmana a fost zdrobita si alungata de pe
pamantul tarii de vitejii osteni ai lui Mircea cel Batran. Pe scena luptei ramane
triumfatoare si neclintita la hotare 'armia romana': 'Peste-un ceas paganatatea e ca
pleava vanturata / Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, / Iar in urma lor sentinde falnic armia romana'.
Aceasta lupta reprezinta o tulburatoare lectie de patriotism, in care voievodul
roman demonstreaza prin fapte lui Baiazid ca 'iubirea de mosie e un zid',
imbogatind istoria acestui pamant cu inca un episod, in care dusmanii tarii, 'Cum
venira se facura toti o apa s-un pamant'. Cea mai aleasa virtute a domnitorului
roman, dragostea de tara si de neam, nu vibreaza numai in cuvintele sale, ci isi afla
implinirea in fapte, in slujirea poporului sau: 'Eu? imi apar saracia si nevoile si
neamul'.
Poetul a intruchipat in Mircea cel Batran trasaturile de baza ale poporului
roman, intr-o stralucita pagina din istoria nationala. El a dat maretie voievodului,
iar cuvintele sale vibreaza si astazi in constiinta urmasilor.
Codrul, in ipostaza sa de frate cu romanul, vesteste lupta, realizand legatura
dintre secventele poeziei printr-o ampla enumeratie: 'Si abia pleca batranul Ce mai
freamat, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, / Iar

la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din
umbra-ntunecoasa'.
Din spatiul ocrotitor al padurii unde se adapostisera, ies ostenii lui Mircea,
numarul lor fiind parca sporit de multimea copacilor. Epitetul 'capete pletoase' vine
sa apropie aspectul romanilor de acela al copacilor, pentru ca in versul urmator,
alte epitete ('coifuri lucitoare' - 'umbra-ntunecoasa') sa-l diferentieze prin antiteza.
Tabloul bataliei, frematand de miscare, exprima dramatismul luptei
stramosilor pentru apararea tarii. Aglomerarea verbelor de miscare la prezentul
istoric subliniaza ritmul tot mai precipitat in care se desfasoara parca sub ochii
nostri confruntarea celor doua armate: 'Calaretii implu campul si roiesc dupa un
semn / Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn, / Pe copite iau in fuga fata
negrului pamant' Verbele la gerunziu amplifica dinamismul prin actiuni surprinse
in plina desfasurare ('vajaind', 'lovind', 'durduind', 'rupandu-si').
Personificarea potenteaza dimensiunile luptei prin incordarea si revolta
intregii naturi impotriva cotropitorilor: 'fata negrului pamant', 'urla campul'.
Cu cat inclestarea luptei devine mai dramatica, cu atat imaginile auditive isi
sporesc rolul expresiv in tesatura de imagini vizuale si dinamice, redand clocotul
bataliei, prin utilizarea aliteratiei. Iuresul luptei devine de nestavilit, imaginile
auditive impresioneaza puternic prin valoarea lor onomatopeica: 'durduind', 'ropot',
'suiera' 'Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie', 'ca potop ce prapadeste', 'care
vine, vine, vine'.
Secventa finala a luptei adanceste contrastul dintre cele doua armate.
Imaginea impetuoasa a armatei romane inaintand in forta spre victorie sub
conducerea viteazului domnitor este subliniata prin cateva metafore: 'grindinotelita', 'vijelia-ngrozitoare' si comparatii sugestive: 'ca potop ce prapadeste, ca o
mare turburata'. Atmosfera de pe campul de lupta se intuneca, ca intr-un cataclism
natural, distrugator pentru dusmani, sugerat prin metafore si comparatii: 'umbra
mortii se intinde', 'orizonu-ntunecandu-l', 'Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot
cerul'. Ostirea dusmana este risipita in ciuda furiei sultanului 'ca pleava vanturata'
si impinsa dincolo de Dunare, pe scena luptei nemairamanand decat viteaza 'armie
romana'.