Universitatea ,,A.I.

Cuza’’ din Iași

Facultatea de Geografie și Geologie

Departamentul de Geografie

Procese geomorfologice actuale și rolul lor în modelarea reliefului României

Profesor:lect.dr.Niculiță Mihai Realizatori:Slivca Diana

Furtuna Letiția

Iași,

2018
 Geomorfologia este știința geografică a formelor de relief, cuprinzând originea,
evoluția și procesele care le modelează. Ea răspunde la întrebarea “De ce formele de relief
arată așa ? ‘’.

Formele de relief evoluează ca răspuns la o combinație de procese naturale și

antropogenice. Relieful s-a construit prin ridicări tectonice și prin vulcanism.Sculptogeneza se
suprapune pe fondul general creat de tectogeneză și litogeneză, ea constând în erodarea
formelor pozitive și acumularea de materiale în cele negative (bazine oceanice-marine, bazine
lacustre și depresiuni de subsidență, continentale). Sculptogeneza este condiționată în primul
rând de climă, care determină repartiția spațială a forțelor externe și asocierea lor în sisteme de
modelare.

La ritmul și intensitatea forțelor externe se adaugă și influența mișcărilor tectonice, care

face ca eroziunea să predomine în regiunile cu mișcări epirogenice, iar acumularea în cele cu
mișcări de subsideță.Acțiunea principalelor sisteme de modelare cu caracter zonal asupra
scoarței terestre a fost permanentă și ea s-a suprapus și juxtapus în decursul istoriei reliefului
terestru, după caracterul lor zonal și interzonal, diferențiindu-se între ele, după specificul
manifestării, duratei, condițiilor locale paleogeografice etc., dar întegrându-se legii generale de
netezire treptată a reliefului primar, tectonic, duce la peneplenizarea lui.

Fiecare sistem de modelare a generat forme specifice de relief care s-au păstrat în mod
diferit, în funcție de sistemele ce au urmat, de intensitatea cu care au lucrat acestea, toate având
ca urmare netezirea, planația, aplatizarea regiunilor înalte, muntoase și transformarea lor în
peneplene (câmpii de eroziune) sau acumularea depresiunilor joase, la formarea câmpiilor de
acumulare.

Peneplena reprezintă cea mai întinsă suprafață de planație (fluviatilă, litorală – de

abraziune, pedimentație, carstică etc.) au mai mult caracter local pe teritoriul țării, așa cum se
va vedea mai departe.

Din analiza hărții geomorfologice a României se remarcă prezența celor trei mari
categorii genetice de relief sau suprafețe geomorfologice : suprafețe de eroziune (planație,
aplanizare și denudație) ,suprafețe eroziv-structurale și suprafețe de acumulare.în sensul larg
acordat suprafețelor geomorfologice de eroziune, în România, acestea sunt prezente numai în
Dobrogea de mijloc și de nord prin peneplena dobrogeană, iar în Carpați prin numeroase trepte
de eroziune (suprafețe de netezire), care apar mai fragmentar și sunt mult dislocate pe verticală.
În Carpați au fost stabilite 3 complexe structurale principale, denumite complexul superior
Borescu, complexul mijlociu Râu-Șes și complexul inferior Gornovița, a căror denumire
provine de la ”platformele de eroziune” stabilite de Emm.de Martonne în Carpații Meridionali.

Suprafețele geomorfologice eroziv-structurale

Suprafețele eruziv-structurale se întâlnesc atât în cuprinsul munților, cât și al dealurilor

și podișurilor.Cele de tip montan, carpatic sunt mai viguroase, dar apar porțiuni mai restrânse,
ele fiind reflexul diferitelor structuri geologice direct în relief.

Cele mai tipice și mai extinse suprafețe eroziv-structurale apar pe structurile

monoclinale sau chiar cutate, cum sunt cele din depresiunea Transilvaniei, cu cea mai mare
extindere în monoclinul someșan, apoi în Podișul Moldovei, în monoclinul getic, al Oltului și
în monoclinul curburii Subcarpaților.

O suprafață geomorfologică eroziv-structurală aparte este podișul Dobrogei sudice,

unde placa calcaroasă sarmato-cretacică, în parte slab cutată și orizontală, imprimă caracterul
tabular al întregii unități.

Subcarpații, datorită tectonicii decute accentuate și varietății mari a depozitelor

molasice, prezintă o eroziune foarte accentuată, cu un relief eroziv-structural larg dezvoltat,
reprezentat prin butoniere, cueste , inversiuni de relief etc.

Eroziunea și acumularea eoliană

Eroziunea eoliană se manifestă, practic, pe întreg teritoriul țării, având eficiență

deosebită pe terenurile lipsite de vegetație.Zonele arabile sunt expuse eroziunii eoliene,
primăvara timpuriu și iarna, în abența stratului de zăpadă și în cazul solurilor uscate.

În munții înalți, coraziunea și deflația, care urmează dezagregării, contribuie la

sculptarea selectivă a rocilor și dau forme cu aspecte bizare : ,,babe’’, ,,sfincși’’ , ,,căciuli’’ ,
,,apostoli ‘’.Asemenea forme se întâlnesc în etajele alpin și montan din masivele Bucegi,
Ciucaș,Ceahlău,Călimani, precum și în toate subunitățile cu relief glaciar și periglaciar.
 Terenurile cu eroziune eoliană foarte puternică afectează zonele cu nisipuri nefixate din
Delta Dunării și de pe fâșia litorală a Mării Negre, în special la nord de Capul Midia.

Terenurile cu eroziune eoliană moderat-puternică ocupă versanții expuși vântului

dominant din Câmpia Română de Est, Câmpia Olteniei , precum și partea superioară a
versanților convecși din unitățile colinare și de podiș (Podișul Moldovei, Podișul Transilvaniei
,Piemontul Getic ș.a).

În general, răspândirea arealelor afectate de eroziune eoliană din unitățile extramontane

în care se practică agricultura este puțin cunoscută, întrucât se suprapune cu arealele afectate
de eroziunea areolară, de obicei, în alternanță : în episoadele lipsite de precipitații terenul este
erodat prin deflație, iar în intervalele ploioase acționează eroziunea areolară (scurgerea difuză,
șiroirea). Se pare că eroziunea eoliană este chiar mai incisivă decât eroziunea areolară(în timpul
acesteia din urmă au loc depuneri și bătătorire).

Modelarea actuală a reliefului

Modelarea actuală a teritoriuliu României se face printr-o gamă variată de agenți ( apă
curgătoare, apa de infiltrație, apa mării și lacurilor, zăpadă , vânt etc.) și procese, între care
predominante sunt cele de eroziune și acumulare.
Majoritatea proceselor actuale morfologice au un efect economic negativ asupra terenurilor,
conducând la degradarea acestora. Acțiunea de modelare, respectiv de degradare, îmbracă
apecte dintre cele mai diferite atâtca extindere, cât și ca intensitate. Diferențierile regionale ale
modelării provin din condițiile potențiale diverse pe care le oferă teritoriul României, cât și din
varietatea factorilor declanșatori. Însumarea factorilor potențiali cu cei declanșatori accelerează
procesele actuale pe anumite untăți(Subcarpați, Podișul Moldovei, Piemontul Getic etc.).
Între factorii care condiționează tipul, amploarea, ritmul și intensitatea proceselor modelatoare,
se impun următorii : relieful , litologia și structura , unele elemente climatice, vegetația,
activitatea social-economică.
Relieful constituie un factor potențial care, prin energia sa, prin pantă, densitatea fragmentării,
lungimea și expoziția versanților, aduce diversificări regionale în acțiunea agenților modelatori.
Fără a intra în varietatea impusă de fiecare element amintit, reținem numai că zona montană
carpatică și zona dealurilor prezintă, sub acest aspect, condiții propice dezvoltării proceselor de
eroziune cu intensitate mare.
Aceleași diferențieri regionale sunt introduse și de varietatea litologică și structurală ce
reprezintă un al doilea factor potențial favorabil accelerării proceselor de modelare. Unitățile
de câmpie (lipsite însă de pante mari), de deal și depresiunile intramontane, alcătuite
predominant din formațiuni sedimentare moi (marne, argile,nisipuri,pietrișuri și conglomerate)
puțin cimentate, sunt mai intens afectate de eroziune sau de alte procese morfogenetice active.
Regiunile carpatice, formate din roci mai dure(șisturi,granite,andezite,calcare,gresii etc.), opun
o mai mare rezistență la eroziunea actuală aceasta afectând cu precădere depozitele superficiale
(scoarța de alterare, deluvii periglaciare etc.), dar și roca în loc acolo unde domină formațiunile
flișoide.
Posibilitatea de accelerare a proceselor actuale rezultă și din faptul că formațiunile sedimentare
ocupă 85,85% din suprafața țării, iar cele metamorfice și eruptive , restul de
14,15%(Șt.Airinei,D.Sturdza,1970).
-Clima temperată- cu influențe oceanice în vest sau continentale în est și sud, cu o etajare
evidentă impusă de relief –constituie , prin unele dintre elementele sale (ploi,
zăpadă,vânt,temperatură), principalul factor declanșator al diferitelor tipuri de procese
morfogenetice. Aceleași elemente, prin comportamentul lor, impun ritmul (intermitent,
sezonier,accidental sau continuu) și chiar intensitatea proceselor.
-Ploile de lungă durată, din timpul toamnei și primăverii, produc creșterea nivelului apelor din
râuri , supraumectează solul și roca, modifică poziția pânzelor freatice, acționând astfel direct
și asupra stabilității terenurilor . Ele au o importanță deosebită în declanșarea alunecărilor de
teren , acolo unde și ceilalți factori potențial sunt favorabili.
-Ploile torențiale (circa 70% din totalul precipitațiilor), deosebit de frecvente pe timpul
verii(când alternează cu perioade de secetă), formând pânze de scurgere pe pante, șuvoaie
torențiale sau creșteri bruște de nivel, sunt cele care determină declanșarea și durata eroziunii
areolare și a celei fluvio-torențiale; ele condiționează, alături de rocă , pantă, vegetație etc.,
intensitatea și extinderea proceselor. Asemenea condiții sunt deosebit de favorabile degradărilor
de teren în dealurile subcarpatice sau de podiș, unde există o mare heterogenitate petrografică
și unde lipsește covorul forestier protector.
-Zăpada și ciclurile gelive acționează cu precădere în zona înaltă carpatică, spre deosebire de
vânt ale cărui efecte morfogenetice se resimt în unitățile joase de câmpie , formate din nisipuri.
-Vegetația și activitatea social-economică a omului constituie factorii potențiali care au
modificat cel mai mult,starea de echilibru temporar a diferitelor categorii de teren.Vegetația
cultivată se comportă însă în mod deosebit, după felul plantei și sistemul de cultură folosit, ele
favorizând uneori, ca urmare a lucrării solului , procesele de eroziune.
Intensificarea eroziunii terenurilor în ultimele două secole este legată, în bună parte , de
defrișarea pădurilor, extinderea terenurilor cultivate, degradarea pășunilor, creșterea densității
rețelei de drumuri , precum și de unele practici neadecvate în lucrările agricole.
Defrișarea pădurilor din România s-a făcut inițial, pe întinderi mici în scopuri casnice sau pentru
extinderea pășunilor și terenurilor agricole; se folosea tăiatul sau incendierea . Fenomenele de
degradare a solului se accentuează odată cu marile exploatări forestiere începute încă în secolul
al XVIII-lea, care urmăreau fie dezvoltarea culturilor agricole sau pășunilor, fie simpla
comercializare a lemnului.

Reducerea suprafețelor de pădure, a pășunilor și fânețelor, precum și degradarea

acestora din urmă prin pășunat excesiv, a avut drept urmare ruperea echilibrului morfo-bio
climatic, zdruncinarea stabilității versanților și extinderea cu repeziciune a proceselor de
degradare.Aceasta a fost una dintre cele mai nefaste moșteniri de la regimul burghezo-
moșieresc.

Îmbinarea diferențiată a factorilor potențiali (rocă, relief, vegetație etc.) conturează

ariale cu comportamente deosebite la acțiunea agenților externi; intensitatea și frecvența
acestora sunt determinate de factorii declanșatori (ploi de lungă durată și ploi torențiale, zăpada,
vânt, îngheț-dezgheț, cutremure etc).Se delimitează astfel, regiuni sau ariale în care asocierea
proceselor de modelare este dominată de un anumit proces morfo-genetic complex
(denudare,procese crio nevale în etajul alpin, procese torențiale și alunecări în regiunile de
dealuri și în muntele jos, mai ales în fliș, procese de acumulare, tasare, sufoziune, eoliene în
câmpie etc ).

Pluviodenudarea și eroziunea în suprafață

Efectul de eroziune rezultat prin căderea picăturilor de ploaie(denudarea) , care

provoacă dispersarea agregatelor de sol pe terenurile neprotejate, este destul de greu de separat,
în zona temperată, de cel al eroziunii în suprafață(areolare).În ciuda faptului că denudarea
pluvială este puțin perceptibilă și nu dă forme care să atragă atenția, ea provoacă pagube
deosebit de însemnate patrimoniului edafic al țării, diminuând potențialul productiv al
terenurilor.

Din cercetările staționare efectuate în Podișul Transilvaniei și Podișul Moldoveni

rezultă că 80-90% din pierderile de sol se datorează ploilor torențiale (M.Moțoc,1963).În
regiunile de deal și câmpie, situate în sudul și estul Carpaților, ploile torențiale au o frecvență
deosebită la sfârșitul primăverii (mai) și în lunile de vară, ajungând să reprezinte 90% din totalul
acestora (C.Donciu,1929), astfel ,,sezonul critic de eroziune’’ este cuprins, pentru întreg
teritoriul țării între 1 mai și 15 august, când are loc frecvența cea mai mare a ploilor torențiale,
acum se pierde și cea mai mare cantitate de sol de pe versanți.Efectul eroziv al scurgerii apei
pe versanți devine și mai dăunător dacă avem în vedere că ploile torențiale au loc, de obicei,
după lungi perioade de secetă, când în soluri se produc crăpături ce înlesnesc apoi formarea
șuvoaielor și mai departe a șențulețelor și rogolelor.Cantitatea materialelor erodate de pe pante
crește cu intensitatea ploilor torențiale, efectele lor devenind dezastruoase atunci când depășesc
limita critică de 1 mm la 10 min. Se constantă astfel că intensitatea cea mai mare a ploilor
torențiale este în Podișul Moldovei,Dobrogea, Subcarpați,Câmpia de Vest și Podișul
Transilvaniei,unde frecvent se înregistrează valori de peste 2,5
mm/min.(Hg.Platagea,1959.)Dacă corelăm această ,,agresivitate climatică ‘’ și cu unii factori
potențiali a eroziunii(roci friabile, lipsa unui covor vegetal protector dens, pante accentuate etc.
) se poate aprecia că zonele respective prezintă cel mai ridicat potențial eroziv, terenurile fiind
supuse unei continue degradări.

Luând în calcul un număr mare de ploi torențiale, L.Grăgan și P.Stănescu(1970), separă,

pe baza unor indicatori pluviali, 10 zone cu intensități diferite.Acestea pot fi grupate în trei mari
tipuri regionale : zone cu potențial pluviodenodativ ridicat (munții Apuseni, Carpații Orientali,
Carpații Meridionali, Munții Banatului, Subcarpații, Piemontul Getic și Nordul Câmpiei
Române; zone cu potențial pluviodenodativ mediu ( Podișul Moldoveni, Câmpia Româna,
Podișul Transilvaniei, Dealurile Silvanie și Câmpia Someșului) ;zone cu potențial
pluviodenudativ scăzut ( Câmpia de Vest, Culuarul Mureșului, Depresiunea Sibiu și Dobrogea).
Potențialul ridicat al erozivității pluviale din regiunile de munte rezultă din valoarea crescută a
indicelui pluvial, ca urmare a frecvenții mari a ploilor, chiar dacă intensitatea medie a acestora
este mai mică decât regiunile colinare și de câmpie. Totuși, pluviodenudarea efectivă din munte
este, în realitate, mult mai scăzută, datorită ecranului protector al covorului vegetal (păduri,
pășuni ). Pe total, perioada cu erozivitate maximă este înregistrată în lunile iulie și iunie (peste
60% din totalul anual), constatându-se,regional, unele decalări către lunile iulie (zona nordică
a Carpaților Orientali , Câmpia Română și parțial Munții Banatului), sau chiar august
(Transilvania).Față de aceste posibilități generale, impuse de caracterul ploilor torențiale,
eroziunea efectivă a terenurilor capătădiferențieri locale în funcție de ceilalți factori (
favorizanți). Astfel, versanții cu expoziție sudică și vestică sunt cu circa 30 % mai erodați, decât
cei cu expoziție nordică sau estică.Intensitatea eroziunii este direct proporțională cu lungimea
și panta versanților, fapt relevat și de cercetările efectuate pe o perioadă de 5 ani la Valea
Călugărească. De asemenea, se constată diferențiere și în funcție de tipul de sol, care prezintă
o anumită rezistență la eroziune ;de exemplu cernoziomul plevigat de la Perieni-Bârlad, este
mai rezistent cu 26 % la sută, decât cernoziomul castaniu deschis din Dobrogea, iar solurile de
pădure din Dobrogea sunt cu 6-12% mai mult erodate decât cernoziomurile castanii carbonatice
(A.Luca ,1970).În acest sens, solurile din România sunt grupate în 3 mari categorii : soluri
rezistente la eroziune în orizontul superior, bogat în humus și mai puțin rezistente în orizonturile
următoare (solurile scheletice, cernoziomurile tipice sau cele castanii, ciocolatii și degradate;
)soluri slab rezistente în orizontul superior de acumulare a humusului și a căror rezistență crește
în orizonturile următoare( solurile pozdolice, brune podzolite, brune-roșcate de pădure) ;soluri
cu rezistență asemănătoare în orizontul cu humus și cele următoare (solurile brune de pădure,
rendzinele ; M.Moțoc,1963). Vegetația și culturile agricole, precum și modul de lucrare a
pământului introduc, în plus, importante diferențieri în intensitatea eroziunii.Capacitatea mare
a pădurilor de a reține, prin coronamentul arborilor, cantități însemnate de precipitații,
diminuiază simțitor volumul scurgerii pe versanți. De exemplu, o pădure de fag reține, în
sezonul de vegetație, peste 17% din precipitații (C.Arghiriade,1954), micșorând astfel nivelul
de dispersie a solului prin căderea picăturilor de ploaie, cât și efectul eroziunii în suprafață.

Eroziunea în suprafață și pluviodenudarea, modifică principalele însușiri fizice și

chimice ale solurilor: cresc fracțiunile grosiere, se micșorează cantitățile de humus, azot și
fosfor.O dată cu pierderele substanțelor nutritive și cu modificarea proprietăților fizice ale
solurilor, ca urmare a eroziunii în suprafață, producția agricolă prezintă scăderi importante.

Pe teritoiul Româiniei, procesele fluvio-torențiale sunt periodice, deosebit de active.Ele

se pun în evidență atât prin eroziune laterală și în adâncime, cât și prin acumulare; fiecare grupă
acționează dominant în anumite unități de relief( munți,dealuri,câmpii) , sau pe diferite tipuri
genetice de suprafețe (versanți, suprafețe și umeri de nivelare ,lungi,albii minore etc ).

Alunecările de teren și scurgerile noroioase

Pe teritoriul României, alunecările de teren sunt întâlnite, ca fenomen, în toate unitățile

de relief.Deosebirile ce apar, ca frecvență și tipuri, sunt impuse d eun complex de factori în care
rol important îl au : roca, panta, fragmentarea, defrișările, gradul de umezire a depozitelor.
Ponderea lor, în cadrul proceselor actuale, este foarte diverse de la o regiune la alta, ele având
rol determinant în modelarea versanților din : Carpați, Subcarparți, Podișul Moldovei ,Podișul
Transilvaniei ; în câmpie frecvența lor este extrem de redusă.

Factori potențiali și declanșatori ai alunecărilor

 Factorii potențiali ai alunecărilor sunt : roca, privită în deosebi sub raportul proprietăților
fizico-mecanice (porozitate, permiabilitate, coeziune, frecare , rezistență la forfecare și rupere),
structura, panta și vegetația.Existența pe teritoriul României a unei mari diversități structurale
și petrografice , uneori cu schimbări dese pe suprafețe mici, determin o varietate de aspecte sub
raportul potențialului de realizare a porniturilor de teren. Argilele,marnele,bogate în coloizi, cu
crăpături și grad ridicat de plasticitate, favorizează frecvent declanșarea alunecărilor de
teren.Intercalațiile de argile și marne între complexe de strate mai puțin plastice fac posibilă
declanșarea de alunecări de mari proporții, care uneori afectează în întregime versanții
văilor.Chiar alterarea gresiilor, calarelor, granitelor fisurate etc., duce la formarea de scoarțe
care pe măsura îmbogățiirii în elemente plastice capătă potențial de alunecare.

Declivitatea accentuată a versanților, la care se adaugă lipsa vegetației, favorizează

declanșarea porniturilor de teren ;tipul și amploarea lor depind însă de rocă, precum și de
complexul de forțe ce le declanșează.Pantele reduse diminuiază potențialul de realizare al
porniturilor.

Vegetația arborescentă frânează declanșarea deplasărilor de teren, prin rolul jucat în

repartiția locală a precipitațiilor și în circulația apei, imprimând o uniformizare de umezire a
depozitelor de pe diferite categorii de pantă etc.Înlăturarea ei duce la o schimbare bruscă a
condițiilor ce-au asigurat echilibrul scurgerii, la fluctuații în regimul termic și de umectare al
rocilor și al păturii de alterare, la variații al nivelelor de apă din versant, la impulsionarea
forțelor motrice ce duc la declanșarea porniturilor.

În ce privește factorii declanșatori, amintim : variații ale greutății și volumul maselor

de rocă ; amplasarea de obiective social-economice ; variații de umiditate ale masei,impuse de
oscilațiile nivelului pânzelor de apă din versant datorate regimului precipitațiilor, intensității
ploilor, și raportului cu nivelul apei din râuri ; oscilații termice( îngheț, dezghețul în etajul
pajiștilor alpine și subalpine) ; erodarea bazei versanților (malul concav al râurilor) ; secționarea
antropică a versanților relativ stabili ; producerea cutremurelor, mai ales în condițiile în care în
regiunea afectată au alternat perioade secetoase și ploioase etc.

Marea varietate de situații determinate de modul de îmbinare al factorilor potențiali cu

forțele motrice declanșatoare, face greu privizibilă stbilirea etapelor de manifestare a
alunecărilor.În general, se poate aprecia că cele mai multe pornituri de teren se produc imediat
după perioade ce asigură o umezire intensă (primăvara, toamna ; după ploi îndelungate dar de
intensitate mică ; după ploi torențiale ce urmează unei îndelungate perioade secetoase sau care
cad pe un relief puternic frământat ; după cutremure urmate de ploi).

Aspecte regionale ale alunecărilor de teren

Urmărirea pe teritoriul României a modului de interferare a condițiilor de potențial cu forțele

motrice declanșatoare permite conturarea unor regiuni cu frecvență diferită în manifestarea
alunecărilor.

Regiunile cu frecvență mare a alunecărilor de teren prezintă un potențial de alunecare ridicat și

mediu.Condițiile de pantă, desele variații de greutate și volum ale rocilor de pe versanți și a
păturii de alterare duc la declanșarea puternică de alunecări și curgeri noroioase care afectează
obișnuit peste 50% din suprafața versanților.

Podișul Moldovei, puternic fragmentat de afluenții Prutului și Siretului, este alcătuit la suprafață
din depozite terțiare, slab înclinate spre S-E, ce relevă o mare varietate petrografică
(conglomerate, calcare oolitice, gresii, marne, argile , tufuri, nisipuri ,pietrișuri).Repartiția
rocilor determină o anumită grupare și frecvență a alunecărilor.Astfel, în Podișul Sucevei și
Câmpia Moldovei, pe depozitele sarmațiene inferioare (alternare de conglomerate, gresii,
calcare oolitice, argile și marne), se remarcă dezvoltarea a numeroase tipuri de alunecări cu o
frecvență deosebită pe toți versanții văilor.În Podișul Central Moldovenesc domin calcarele
oolitice în pachete groase, la baza cărora se dezvoltă un orizont de argilă.Această alcătuire
explică ponderea redusă a alunecărilor în raport cu alte deplasări (prăbușiri, rostogoliri ),
concentrarea lor în locurile unde apar alternanțe de strate argiloase și dezvoltarea unor anumite
tipuri de alunecări, în trepte și molticuri.

În strânsă legătură cu natura rocilor și cu dispoziția monoclinală a stratelor se deosebesc câteva

tipuri de alunecări.În lungul cuestelor, mai ales în nordul și centrul podișului sunt întâlnite
alunecări obsecvente,de dimensiuni mari (unele vechi, cu valuri pronunțate).Pe suprafețele
structurale ele sunt consecvente, slab dezvoltate și afectează strate cu grosimi mici ; tipice sunt
alunecările în brazde și curgerile solifluidale.

Un rol deosebit l-a avut despădurirea irațională a versanților care a dus, prin adâncirea de văi
torențiale, la o slăbire a stabilității materialelor și la desclansări dese de alunecări.Prezența la
diferite nivele a pânzelor freatice, datorită alternanțelor frecvente de roci permiabile și
impermiabile și umectarea puternică a depozitelor, în special în anii când dezghețul coincide cu
ploile de primăvară, dezlănțuie alunecările.La acestea se adaugă influența mișcărilor seismice,
în sensul unei activizări a alunecărilor în urma cutremurilor puternice.
Deplasările de teren, ca forme de relief, îmbracă aspecte variate : movile, reprezentând martori
ai unor alunecări de mari proporții care au avut loc în pleistocen, în condiții de climat periglaciar
(V.Băcăuanu,1968),rămase în fața principalelor lanțuri de cueste,Coasta Iașilor, pe malul drept
al Prutului, la vest de Dorohoi ;alunecări în trepte (pseudoterase) cu caracter insecvent, care
păstrează bine forma și structura inițială, aparținând unei epoci cu pluviozitate mare situate în
fața lanțurilor de cueste din sudul și vestul Câmpiei Moldovei( V.Tufescu,1961) ; alunecări sub
formă de movile sau clăi dezvoltate în special pe versanții văilor Jijia, Bahlui, Bahlueț, Sitna
ș,a ; constituind tipul ce antrenează în deplasare mase mari de roci ; alunecări sub formă de cuib
ce apar în locurile unde sunt intersectate strate acvifere lenticulare ; alunecări în brazde, care
afectează deluviile de pe versanții Miletinului, Bașeului, Jijiei ; alunecări în bazine de recepție
torențiale , frecvente în tot podișul, dar mai ales în sud și care reprezintă o formă complexă
rezultată din combinarea mai multor tipuri de alunecări simple.

În funcție de densitatea și vechimea diferitelor tipuri de alunecări , în Podișul Moldovei se

remarcă unele deosebiri între subunitățile sale.În Podișul Sucevei și Podișul Central
Moldovenesc există alunecări vechi, unele pleistocene, în trepte dar și alunecări recente în
monticuli și cuib dispuse în lungul principalelor linii de cuestă. Acestea se îmbină cu prăbușiri
și rostogoliri. În Câmpia Moldovei, unde predomină argilele, marnele, nisipurile și unde nivelul
de bază e scăzut și a favorizat fragmentarea reliefului și stimularea deplasărilor de teren, sunt
caracteristice, în deosebi pe versanții defrișați, alunecările simple, de mică adâncime, uneori și
alunecări montiulare.În Colinele Tutovei, dealurilor Hușilor, Lohanului și Fălciului sunt
frecvente alunecările superficiale și de mică adâncime; Alunecările cu volum mai mare sunt
vechi (pleistocene) și aparțin unei perioade de adâncire a rețelei hidrografice principale ; Astăzi,
acestea și-au atins ,,profilul de echilibru provizoriu “,colmatează albiile, favorizând stabilizarea
versanților (I.Hârjoabă,1968).Alunecările active mai mari sunt legate numai de dezvoltarea
râpelor torențiale.

Alunecările vechi, consecvente, dezvoltate pe flancurile domurilor(Dumbrăveni,Teleag), dar

mai ales pe structura monoclinală, reprezintă deplasările cele mai extinse, ce afectează suprafețe
de sute de ha, la care masa alunecată inițial se dispune în șiruri paralele.Alunecările vechi
insecvente, ce se desfășoară în lungul cuestelor, de și profunde, ele afectează suprafețe mai
mici,iar masa deplasată, dispusă într-un număr mare de valuri, reflectă o dezvoltare a procesului
în etape succesive.

Alături de rocă și structură, dezvoltarea acestor procese a fost influențată și de : defrișarea

versanților, văilor pentru agricultură, efectuată, în special, în ultimele secole ; adâncirea rețelei
de văi secundare, care a produs o deranjare a echilibrului versanților; variația condițiilor
climatice, și a epocilor pluviale începând cu pliocenul superior.

În studiile referitoare la alunecările de teren din aceste zone, în clasificările efectuate se insistă
pe câteva elemente :vârstă, structură, formă.Astfel se deosebesc alunecări vechi și actuale,
alunecări superficiale, alunecări în valuri, alunecări profunde etc. Cele mai răspândite dintre
alunecările vechi sunt glimeele, întâlnite în Câmpia Transilvaniei și Podișul Târnavelor. Aceste
sunt alunecări consecvente dar și insecvente, cu lungimi de 2-5km, și lățimi ce nu depășesc 3,5
km, cu deluviul de alunecare dispus în trepte (T.Morariu și V.Gârbacea,1968).Se produc în
partea superioară a versanților și numai uneori ajung în albia râurilor.Alunecările superficiale
afectează deluviul și uneori roca pe grosimi mici; sunt consecvente și au o largă răspândire în
toată zona, producându-se pe suprafețele defrișate. În alunecările din bazinele de recepție se
desfășoară în Podișul Târnavelor.Repartiția alunecărilor și frecvența lor în subunitățile
Podișului Transilvaniei indică unele deosebiri. În podișul Someșan se remarcă alunecări actuale
de mică amploare ce afectează pătura superficială de sol sau cuverturile deluviale de pe versanți
; Glimeele sunt foarte puține și apar la contactul dintre depozitele blugoviene și cele sarmațiene.
Gr.Pop(1968) menționează existența unor procese de tipul rupturi-alunecări care dau naștere la
valuri asemănătoare glimeelor, dar de dimensiuni reduse(movile).

Există diferențieri în frecvența alunecărilor între regiunea montană și cea subcarpatică,

imprimate de două elemente, roca și ritmul defrișării. Flișul paleogen este format din faciesuri
petrografice în care domină gresiile, în alternanță cu strate de argilă sau marne . De le sunt
legate alunecări , în general de mică adâncime , cu valuri bine evidențiate,cu numeroase blocuri
de gresii împlântate în masa alunecată.Subcarpaților, care sunt formați predominant din
alternanțe de argile, tufuri, nisipuri, pietrișuri, le sunt specifice alunecările cu caracter linear ,
desfășurate pe versanții văilor principale și în micile ravene. Alături de cauzele amintite sunt
indicate cu caracter local, sau general, și altele . Astfel, N.Popp(1939), leagă intensificarea
alunecărilor (curbura Carpaților) și de manifestările seismice, iar Gr.Posea(1967) stabilește
corelația între declanșarea lor neotectonică și meandre(bazinul Buzăului). Se pot distinge în
această zonă câteva tipuri de alunecări, ce au o largă răspândire, dintre care alunecările liniare
sau sub formă de limbă, constituie tipul reprezentativ.
Alunecările de mică adâncime au forme diferite în funcție de condițiile locale,de rocă și pantă:
astfel , des întâlnite sunt alunecările în cuib(frecvente mai ales în Subcarpați) și cele
ștrangulate(pe versanții despăduriți montani).Amploarea lor deosebită duce la dezvoltarea
complexelor de alunecare de tipul versanților în trepte.
În funcție de diferențierile ce apar în frecvența și intensitatea alunecărilor, de tipurile
dominante în această regiune se pot deosebi 2 subunități:
-munții flișului ,cu alunecări superficiale în sectorul alpin și subalpin(solifluxiuni și alunecări
în brazde) și alunecări adânci(ștrangulate,liniare), dispuse adesea în complexe de alunecare pe
versanții văilor principale (Buzău,Putna,Zăbala,Bistrița,Ialomița etc.);
-Subcarpații,unde , alături de șiroire și torențialitate alunecările joacă un rol primordial în
imprimarea aspectului actual al versanșilor, în modelarea acestora; aici sunt frecvente
alunecările superficiale pe deluvii de alunecare vechi,alunecările de mare adâncime,în trepte și
alunecările liniare ce trec adesea în torenți noroioși.

Regiunile cu frecvență medie a alunecărilor de teren înglobează Piemontul Getic și Dealurile

Vestice, care au condiții potențiale moderate, create de unele intercalații de roci plastice.
Alunecările din Piemontul Getic se produc în depozitele de nisipuri și pietrișuri care conțin dese
lentile de argile.Declanșarea procesului este impusă însă de despăduriri și de adâncirea rețelei
hidrografice secundare. Deplasările de teren sunt mai frecvente în partea nordică,unde
declivitatea și fragmentarea sunt mai accentuate.
Specifice sunt 3 tipuri de deplasări de teren: alunecări în valuri,ce apar în nordul platformei
Cotmeana, Piemontul Cândești și bazinul Amaradiei; alunecări complexe,în bazinele torențiale
de recepție, frecvente la obârșia văilor subsecvente; deplasări sufozional-plastice.

Alunecările din Dealurile Vestice sunt legate de depozite de nisipuri , pietrișuri și argile mio-
pliocene(nord de Mureș).

Regiunile cu slabă frecvență a alunecărilor corespund ariei montane cristalino-mezozoice ,

flișului cretacic, zonei vulcanice și podișului Mehedinți, în cadrul cărora potențialul de
alunecare este redus,deși există condiții optime de manifestare a factorilor declanșatori.
În unitățile montane alunecările sunt concentrate în două sectoare. În primul sector-alpin șu
subalpin-, se întâlnesc solifluxiuni, alunecări în brazde,blocuri glisante, rostogoliri-alunecări și
alunecări-rostogoliri. În al doilea sector ce cuprinde domeniul forestier montan și depresiunile
intramontane, se manifestă alunecări în valuri ce afectează, fie solul sau pătura de alterare, fie
rocile plastice terțiare.
Podișul Mehedinți se caracterizează prin alunecări în valuri ,produse în sectoarele unde argilele
și marnele sunt frecvente în alcătuirea versanților. Secundar și extrem de reduse se adaugă
alunecările din pietrișuri.
Regiunile cu frecvență foarte redusă a alunecărilor sau lipsite de alunecări se referă la Câmpia
Română , Dobrogea și Câmpia de Vest, practic cu un foarte slab potențial de alunecare.
Alunecări tipice se produc în locurile unde adâncirea rețelei de văi a dus la intersectarea
lentilelor de argile cuaternar-inferioare(Câmpia Română) sau levantine(Dobrogea de sud-vest).
Bibliografie
1. Prof.Doc.Petre Coteț, 1973, ”Geomorfologia României”, Editura Tehnică, București

2. Mircea Săndulescu, 1984, ”Geotectonica României”, Editura Tehnică, București

3. Prof.univ.dr.docent Grigore Posea,lector univ.Nicolae Popescu, asistent univ. Mihai

Ielenicz, 1974, ”Relieful României”, Editura Științifică București

4. Mutihac Vasile, Ionesi Liviu, 1974, ”Geologia României”, Editura Tehnică, Bucureşti

5. Roşu Alexandru, 1980, ”Geografia fizică a României”, Editura Didactică și Pedagogică,

Bucureşti