U.L.B.S.

, FACULTATEA DE TIINE
DOMENIUL E.F.S.
SPECIALIZAREA E.F.S..

n ce sens n gndire au loc procese cognitive superioare i cum

putem s artm interaciunea dintre dezvoltarea capacitii
motrice i gandire ?

STUDENT: VLAICU DAN MARIUS

MASTER, AN I

n ce sens n gndire au loc procese cognitive superioare i cum putem

s artm interaciunea dintre dezvoltarea capacitii motrice i gandire
?
Conceptul de psihomotricitate
Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit i acest demers vine din
dorina specialitilor de a dezvolta domeniul, fiind o disciplin aflat la
rscrucea mai multor tiine i n acelai timp, o terapie sau o teorie activ ce
vizeaz creterea i dezvoltarea copilului, educarea i reeducarea lui: la
copil, nainte de aparatul vorbirii, micarea constituie mijlocul unic de
expresie i primul instrument al psihismului.
Psihomotricitatea este rezultatul integrrii educaiei i maturizrii
funciilor motrice i psihice, iar n ceea ce privete micrile, face trimitere
la determinarea lor (voina, afectivitatea, nevoile, impulsurile).
Noiunea de psihomotricitate a fost folosit pentru prima dat de Ernest
Dupre cnd explica debilitatea motric, determinat de imperfeciunile
funciilor motrice ce trebuie adaptate activitilor cotidiene (Albu, A., Albu,
C., 1999: 3).
Astfel, psihomotricitatea vorbete despre activitatea proceselor psihice
asupra corpului (procese care modeleaz) dar i a aciunilor motrice asupra
psihicului uman. Punescu C. (1994: 31) susine c trupul este cel mai
natural instrument de comunicare al omului, el asigurnd adaptarea,
reglarea homeostatic i psihosocial prin montaje simbolice pe care grupul
social le fixeaz definind atitudinile permise sau interzise, semnificaia
gesturilor a poziiilor sau a micrilor.
Cele mai importante procese psihice cognitive superioare sunt:
gandirea memoria, imaginatia.

Gandirea
Gandirea nu opereaza cu obiecte individuale, ci cu relatii. Aceste
relatii pot ficategoriale (sunt evidentiate in cadrul piramidei conceptelor;
exemplu: pasare-gaina) si determinative (relatii de determinare de orice fel:
relatii cauza-efect, genetice, functionale etc.; exemplu: ou-gaina).
Gandirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in
reflectarea realului care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii
coordonate in actiuni mentale, extrage si prelucreaza informatii despre
relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor, judecatilor si
rationamentelor.
Faptele psihice prin care se manifesta gandirea sunt:
- sistemele operationale de nivel intelectual;
- conceptele si insusirea lor prin invatare;
- intelegerea;
- rezolvarea de probleme.
Componenetele si structura gandirii
Gandirea

are

doua

mari

componente,

una informationala si

alta operationala, prima dezvaluindu-ne latura ei de continut (faptul ca dispune

de unitati informationale despre ceva anume obiecte, fenomene,
evenimente), cea de-a doua latura functionala (faptul ca implica transformari ale
informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea situatiei
problematice, sa asigure adaptarea la mediu).
Latura

operationala a

gandirii

cuprinde

ansamblul

operatiilor

si

procedeelor mentale de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare,

combinare si recombinare a schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor

cunostinte noi sau rezolvarii unor probleme. Gandirea foloseste doua categorii de
operatii: unele sunt fundamentale, de baza, fiind prezente in orice act de gandire
si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale, folosindu-se numai
in anumite acte de gandire si particularizandu-se in functie de domeniul de
cunoastere in care este implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim
mai multe modalitati si procedee operationale care se clasifica in perechi opuse.
Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o
foarte stransa interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la
adevarate structuri pe care le denumim structuri cognitive ale gandirii. Acestea
pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii si operatii ce presupun
organizare si diferentiere interioara intre elementele componente, coerenta si
operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului.
Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire.

Imaginaia
Imaginaia ocup o poziie aparte pe continuumul activitii de
cunoatere. Pe de o parte, ea vine n continuarea reprezentrii, bazndu-se
direct pe memorie, pe de alt parte, ea deviaz traiectoria care merge spre
gndire, fcnd o bucl.
n psihologie, imaginaia se definete ca proces intelectual (cognitiv) de
selectare i combinare n imagini noi, elemente din experiena anterioar sau
de generare de imagini fr corespondent n aceast experien. Produsul
activitii imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci el

presupune proiecte i planuri complexe, care se obiectiveaz n diferite

forme inovaii, invenii, descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.
Imaginaia joac un rol esenial n activitatea uman, incluzndu-se ca verig
component central a creativitii. Ea aduce un spor considerabil la
cunoaterea realitii date i a viitorului, a posibilului.
Spre deosebire de gndire, care se ncapsuleaz n reguli i norme
riguroase, ce-i impun ntotdeauna congruena sau compatibilitatea cu
realitatea obiectiv, imaginaia este liber de canoane, ea putndu-se mica
nu numai pe trmul realului perceptibil, ci i pe cel al fantasticului i
fantasmagoricului. Ea nu are aadar limite, ceea ce-i confer ntotdeauna o
not de inedit, de noutate.
n cursul vieii, imaginaia traverseaz o traiectorie complex:
exuberant, irezistibil i nearticulat n copilrie, devine structurat,
persistent i orientat finalist constructiv n adolescen, productiv i
instrumental n tineree i slab, rigid, la vrstele avansate. Pe msura
dezvoltrii i consolidrii structurilor gndirii, imaginaia se muleaz din ce
n ce mai mult pe probleme reale, integrate activitilor sociale actuale n
domeniul artei, tehnicii, tiinei.
Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizeaz,
imaginaia se organizeaz n adncime pe cteva niveluri funcionale, i
anume: nivelul oniric, nivelul reveriei i nivelul intenional orientat, n
cadrul cruia se delimiteaz imaginaia reproductiv, imaginaia creatoare i
visul de perspectiv.
Memoria
Memoria este un proces psihic de reflectare a experientei anterioare
prin fixarea (intiparirea si pastrarea), recunoasterea si reproducerea
imaginilor senzoriale, ideilor, starilor afective sau miscarilor din

trecut. Procesele memorie se desfasoara atat in legatura cu reflectarea

senzoriala cat si in legatura cu procesele de gandire si de limbaj, la unii
oameni predominand memoria senzorial-intuitiva,la altii cea verbalabstracta.
Recunoasterea si reproducerea,ca procese ale memoriei sunt
conditionate

de

procesul

intentionata(voluntara)sau

fixarii,al

memorarii.Memorarea

poate

neintentionata(involuntara).Recunoasterea

fi
se

realizeaza in prezenta stimulilor senzoriali sau verbali care au actinonat si

anterior, in vreme ce reproducerea se realizeaza in lipsa acestor stimuli.De
aceea,in

general

recunoasterea

se

realizeaza

mai

lesne

decat

reproducerea.Fenomenul invers memorarii este uitarea,care se manifesta prin

incapacitatea de a reproduce sau de a recunoaste,iar uneori prin reproducere
sau recunoastere eronata.Se pot diferentia memrarea logica si memoria
mecanica,dar specifica pentru om este memorarea logica,bazata pe
intelegerea celor memorate.Din punct de vedere neurofiziologic memoria
poate fi explicata intre altele prin plasticitatea mare a sistemului nervos si in
special a emisferelor cerebrale,prin urma excitatiilor din scoarta cerebrala
dupa ce stimuli au incetat sa actioneze prin fixarea legaturilor conditionate
care sunt cu atat mai consolidate cu cat asocierile au fost repetate mai
mult.In

desfasurarea

memoriei

intervin

diferite

tipuri

de

de

asociatii:asociatia prin contiguitate in spatiu si timp,asociatia prin asemanare

si cea prin contrast.Caracteristice pentru memoria umana sunt mai ales
asociatiile logice,bazate indeosebi pe relatiile de cazualitate.
Succesul n activitile speciale cum ar fi cea cu caracter
competiional au

la baz capacitatea de autoreglare voluntar a emoiilor, gndurilor i

aciunilor,
capacitatea de concentrare i comutare rapid a ateniei, de desfurare a
unei
activiti dificile timp ndelungat, de susinere a efortului n condiii de
oboseal
i de intervenie a factorilor perturbatori externi.
nsuirea unor deprinderi de autoreglare a strilor psihice asigur o
bun
autoreglare volitiv, blocheaz sau diminueaz efectul emoiilor negative
asupra performanei i contribuie la mobilizare i la depirea dificultilor
specifice activitilor competiionale.
Aciunile reglatorii se pot desfura spontan, n aceast accepie
ntrega
activitate psihic are rol reglator, sau dirijat. n acest ultim caz ne referim la
o
serie de metode i tehnici bine conturate pe care le utilizeaz antrenorul,
psihologul sau sportivul nsui pentru a controla strile psihice.
Se distinge de obicei ntre reglarea din afar (heteronom) i
autoreglare.
Totui reglarea heteronom acioneaz de fapt tot prin amorsarea, activarea
i
facilitarea mecanismelor proprii de autoreglare n maniere adecvate
solicitrilor
situaionale. Pe de alt parte intervenia heternom crete gradul de
obiectivitate i uureaz efortul autoreglator.
Metodele i tehnicile de autoreglare rezolv n principal urmtoarele

probleme ale pregtirii psihologice a sportivilor pentru performane de

excepie:
a. creterea claritii i preciziei reprezentrii micrilor;
b. creterea capacitilor de concentrare, stabilitate i distributivitate a
ateniei;
c. elaborarea unor montaje psihologice i seturi mentale referitoare la
execuia corect, la mobilizarea n vederea efortului ce trebuie depus, la
posibilitatea i probabilitatea ctigrii competiiei;
d. diminuarea semnificaiei stresante a competiiei (sub raportul distresului);
e. reducerea ncrcturii nervoase legate de prestigiu;
f. eliminarea emoiilor negative, ideilor disfuncionale sau obsesive ce
survin adesea naintea startului;
g. nlturarea blocajelor i barierelor psihice care exercit un rol negativ
asupra eficienei aciunii (teama de un anumit adversar, de rezultat,
amintirea unei traume suferite, excesul de autocontientizare etc.);
h. mobilizarea motivaional pentru concurs, pentru obinerea victoriei;
i. educarea obinuinei de a se deconecta de stimulii perturbatori externi;
j. educarea la sportivi a stabilitii psihice pe direcia pozitiv;
k. creterea rezistenei la stres i la frustrare (ateptri prelungite, arbitraje
necorespunztoare etc.);
l. economia de energie, folosirea eficace a activrii i efortului i n mod
deosebit, refacerea rapid i eficient a rezervelor energetice post-efort.
Deprinderi psihice de autoreglare
Termenul deprindere se refer la caracteristicile de ordin calitativ ale
actelor bine nvate. Construirea unei deprinderi este rezultatul nu doar al

nvrii ci i al exersrii corespunztoare n contexte practice sau didactice

ale
unui act fizic, mental, etc. Aa cum exist deprinderi motrice, igienice,
intelectuale, etc. exist i deprinderi psihice.
Deprinderile psihice sportive (DPS) au fost sistematizate i descrise de
specialitii romni nc din anii 70, ncepnd cu munca prof. dr. Mihai
Epuran.
DPS se formeaz i se dezvolt diacronic n timp, combinndu-se i
integrndu-se pe msura exersrii lor n situaii concrete.
Formarea acestor deprinderi psihice este un proces de nvare care cere
timp, efort i angajament. Sportivii merit informai cu privire la beneficii i
susinui motivaional pentru realizarea acestui tip de efort. Una dintre
manierele
de informare este nlturarea prejudecilor legate de procesul de antrenare a
deprinderilor psihice dintre care enumerm:
- sunt numai pentru sportivii cu probleme;
- sunt numai pentru stadiul de mare performan;
- sunt soluii rapide;
- nu sunt eficiente.