UNIVERSITATEA TEHNICA AMOLDOVEI

Facultatea Industrie Usoara

Comunicare

Filozofia lui

Ren Descartes

A efectuat: Studenta grupei DVI 131

A verificat: Lector superior

Paladi Ctlina

Vasile Vasilos

Chisinau 2015

Intemeietorul gandirii moderne este, in mod incontestabil, Rene Descartes (1596 1650).
S-a nscut n localitatea La Haye en Touraine n 1596, fiind al treilea copil al cuplului
Joachim i Jeanne Descartes, o familie de mici nobili din regiunea Touraine, Frana. La numai
un an de la naterea lui Ren, mama sa se stinge din via ; Descartes va fi crescut de o doic
i se pare c a fost contaminat de boala de plmni care a cauzat moartea acestuia.
Date curioase:
Dei firav, de mic copil i-a manifestat curiozitatea pentru fenomenele naturii.
La vrsta de 8 ani este ncredinat noului aezmnt al iezuiilor din La Flche,
bastion al gndirii aristotelice. Aici studiaz latina igreaca, precum
i matematica, fizica, logica, morala i metafizica.
Licentiat in drept, autor al diverselor lucrari matematice, filosofice, tratatelor de
muzica; Reformator al algebrei, fondator al geometriei analitice, autor al sitemului cartesian
de coordonate, Rene Descartes introduce utilizarea numerelor negative; prin studierea
ciocnirii corpurilor si a caderii acestora, contribuie la dezvoltarea mecanicii; iar in opica,
enunta legile refractiei luminii.
In fiziologie a introdus notiunea de reflex.
In filozofie, domina gandirea moderna prin ideea de subiectivitate. Filosofia lui
Descartes este prima mare filosofie a constiintei. In orizont filosofic, aceasta idee a luat forma
intemeierii Eu-lui ca gandire si a deducerii tuturor consecintelor privitoare la existenta lumii
din postulatul gandirii.
Principala problema pe care vor sa o rezolve Descartes si gandirea moderna este
problema valorii cunostintelor noastre despre lume, existenta. Atunci cand vorbim despre
lume, noi vorbim despre cunostintele noastre despre lume si nu despre lumea ca atare. Prin
urmare, avem in vedere o imagine conceptuala a ei. In functie de nivelul cunostintelor, aceste
imagini difera de la o epoca la alta.
Descartes investigheaza taria si raportarea imaginii noastre despre lume la exigentele
logice. . Pentru aceasta, Descartes isi propune sa reformeze din temelii cunoasterea pentru a
cauta un punct sigur de plecare pe baza caruia sa poata reintemeia toate cunostintele noastre
privitoare la lume. Idealul lui de cunoastere este unul matematic.
Descartes initiaza in filosofie "spiritul geometric"( opus "spiritului de finete" instituit,
ca mod de gandire, de catre Pascal), aflat in cautarea acelei mathesis universalis, adica a unei
stiinte care ar avea capacitatea sa unifice si sa solidarizeze toate stradaniile noastre de
cunoastere intr-un singur tot. Ideea de stiinta universala apare in Regulisi ea are in vedere
respectarea unei strategii de cunoastere care, in esenta, trebuie sa ia in cercetare numai lucruri
atat de simple incat sa putem dobandi o certitudine similara celei obtinute in aritmetica si
geometrie. Nu este vorba aici de o aplicare a matematicii la filosofie, ci de o aplicare a
spiritului ei in filosofie. Matematica reprezinta idealul de cunoastere pe care trebuie sa-l
urmeze filosofia pentru a produce, la randul ei, cunostinte veritabile. Idealul cunoasterii

matematice il indeamna pe Descartes sa gaseasca pentru filosofie temeiuri tot atat de solide
precum le are geometria cu axiomele sale. Axiomele geometriei euclidiene sunt adevarate prin
faptul ca sunt evidente prin ele insele. Adevarul lor nu poate fi negat pentru ca noi nu putem
gandi coerent un enunt contrar enuntului acestor axiome. Prin urmare, axiomele geometriei
ofera dovada, si istoria ilustreaza acest fapt, ca in cunoastere exista certitudini. Trebuie, deci,
sa preschimbam modelul intemeietor al geometriei si sa restructuram filosofia plecand de la
acest model.
Recursul lui Descartes la modelul matematic care permitea, prin analogie, intemeierea
unei stiinte universale a fost determinat de atmosfera sceptica ce domina gandirea franceza
contemporana lui. In conformitate cu gandirea sceptica, se sustinea ca nu exista cunostinte
care sa nu poata fi supuse indoielii (nu exista cunostinte certe, sustrase odata pentru totdeauna
din orizontul erorii). Descartes considera ca indoiala sceptica ofera, daca este condusa la
infinit, certitudini.
Intr un mod paradoxal, argumenteaza Descartes, cel care se indoieste de toate
lucrurile, asa cum procedau scepticii, obtine totusi o certitudine, anume faptul ca nu se poate
indoi de faptul ca se indoieste. Prin urmare, din indoiala putem extrage o certitudine. Aceasta
certitudine are, ca si axiomele geometriei, proprietatea de a fi adevarata prin evidenta.
Continuand rationamentul si analizand sursa acestei certitudini, Descartes postuleaza
certitudinea gandirii. Cel care se indoieste si nu se poate indoi de indoiala sa are posibilitatea
sa exercite aceste operatii daca postuleaza existenta gandirii. Prin urmare, gandirea este cea
care produce astfel de operatii. Dar, in acelasi timp, suntem constransi logic sa postulam si
faptul ca gandirea exista pentru ca noi nu putem concepe si postula ceva daca nu asociem
acestui ceva si existenta. Asadar, cel care se indoieste gandeste, iar gandirea exista. Existenta
gandirii este singura certitudine pe care o avem, iar noi ca oameni ne confundam cu aceasta
existenta.
Dar ce este existenta? Existenta este ceea ce subzista, ce ramane neschimbat si identic
cu sine in ciuda tuturor transformarilor, adica o substanta. Deci, gandirea este o substanta.
Aceasta substanta il defineste pe om. Omul este res cogitans (lucru care gandeste). Acest fapt,
spune Descartes, poate fi experimentat in interioritatea fiecarui individ, tot asa cum axiomele
geometriei pot fi experimentate de fiecare om in parte. Concluzia ma indoiesc deci cuget,
cuget deci exist reprezinta axioma fundamentala pe baza careia putem intreprinde
reconstructia filosofiei.
Postularea existentei lui Dumnezeu confera certitudine existentei lumii exterioare
gandirii.
Descartes rationaliza existenta lui Dumnezeu cugetand asupra gandirii umane. In
momentul cand omul realizeaza ca el gandeste, acesta realizeaza si ideea unei existente
infinite, fiindca omul nu s-ar percepe pe el ca fiind o gandire finita(ego cogito) daca nu ia in
considerare si ideea unei existente infinite. Astfel apare o intrebare: Cum poate o gandire
finita sa gazduiasca ideea unei existente infinite? Dupa Descartes, finitul nu poate sa produca
infinitul, astfel ideea de infinit nu a fost gandita de cugetul uman, ci a fost pusa in gandirea
noastra de Dumnezeu cand a creat Lumea,

Astfel, Descartes este creatorul inneismului in filosofia cunoasterii, conceptie care este
de acord ca mintea noastra poseda idei innascute. In paranteza fie spus, ideea ca existenta este
un termen rezervat in exclusivitate pentru a desemna fiinta umana, idee intalnita mai ales in
gandirea existentialista a secolului al XX-lea, isi are temei teoretic si in ideea cartesiana: cuget
deci exist. Cu alte cuvinte, numai cel care cugeta exista, altfel spus, faptul existentei este tot
una cu faptul gandirii. Gandirea si existenta nu sunt inteligibile decat impreuna.

2. Despre corp (trup) si suflet. Dualismul cartesian

Definind umanitatea prin gandire si considerand ca omul este substanta ganditoare,
Descartes redeschide problema raportului dintre corp si suflet, problema pe care gandirea
antica a dezbatut o timp de secole.
Trebuie spus ca aceasta problema (tema) conduce gandirea in chiar miezul misterului
fiintei noastre omenesti. De ce? Pentru ca de mai multe mii de ani omul s-a definit pe sine
prin ceva ce nu este corporal, prin ceva ce nu poate fi vazut, auzit, pipait sau mirosit, prin
ceva ce nu are dimensiuni si nici proprietati spatiale, o entitate care nu poate fi localizata si
nici masurata pentru ca aceasta era conceputa ca fiind simpla si imateriala. Asadar, de mii de
ani omul isi identifica propria sa fiinta si esenta cu o realitate care se afla in corpul nostru,
realitate numita suflet sau spirit, dar care este diferita de acesta. Este o situatie cu totul
paradoxala intrucat aceasta realitatea a noastra nu poate fi pusa in evidenta la fel cum
procedam cu celelalte realitati perceptibile sau corporale ale lumi. Ne definim, asadar, prin
ceva ce nu poate fi determinat corporal, prin ceva care nu exista in lume ca atare.
Asa au gandit vechii greci de la care Descartes preia modelul naturii sufletului si al
raportului dintre suflet si corp, model care, pe filiera crestina, a influentat intreaga cultura si
sensibilitate europeana. In fapt, termenii care desemnau sufletul si corpul s-au constituit inca
in perioada homerica. Corpul sau trupul era desemnat prin cuvantul soma, iar sufletul sau
spiritul prin doi termeni distincti, pneuma si psyche. Inceputul reflectiei sistematice asupra
sufletului si corpului cat si asupra relatiei intre aceste doua entitati, coincide cu momentul
nasterii filosofiei grecesti.

Descartes, redeschide problema sufletului incercand sa armonizeze perspectiva

crestina, a credintei in nemurirea lui, cu paradigma antica, argumentativa, de intelegere a
naturii sufletului. Sufletul este imaterial, este o substanta ganditoare, este simplu si necompus
si, prin urmare nemuritor. Sufletul este substanta cugetatoare, in timp ce trupul (corpul) este
substanta intinsa. Corpul este un compus si, prin urmare, ca orice lucru compus este muritor.
Legile care guverneaza functionarea corpului sunt total independente de ceea ce gandim noi,
de legile care guverneaza gandirea. Existenta principiilor logice ale gandirii, de pilda, nu au
absolut nici o legatura cu legile privind starea de sanatate sau de boala a trupului nostru.
Trupul isi are legile sale interne de functionare ca si o masina care are capacitatea de a
functiona prin mecanisme de autoreglare. El poate fi vazut ca o masina autonoma care nu are

decat legaturi accidentale cu sufletul nostru. Corpul este un fel de "gazda", un container care
adaposteste sufletul dar fara sa-i afecteze in vreun fel esenta.
Se naste astfel dualismul corp-suflet care va constitui tema favorita (obsesiva) de
reflectie a gandirii moderne, pana la Nietzsche (1844-1900)
Filozofia lui Descartes, cunoscuta sub numele de Cartesianism, a fost considerata
prima conceptie potrivit careia ratiunea putea contribui la dezvoltarea stiintelor naturii. Pentru
descartes, filosofia era un sistem care intruchipa toata cunostinta.
Cartesienii vedeau mintea ca fiind complet separata de corp. Sesizarea si perceperea
realitatii erau considerate ca fiind sursa neadevarului si a iluziilor, unicile adevaruri demne de
incredere fiind cele existente in mintea metafizica. Aceasta din urma utea interactiona cu
corpul fizic, dar nu exista in corp. Nici macar in acelasi plan fizic cu corpul. Ei au divizat
lumea in 3 arii de existenta: 1) lumea in care locuia corpul fizic, materiala 2) lumea in care
exista mintea 3) lumea in care exista Dumnezeu.