Sunteți pe pagina 1din 372

Doru Viorel Ursu

ARTA

SINUCIDERII

în colaborare cu

Ana Maria Cristina Săndulescu

Doru Viorel Ursu ARTA SINUCIDERII în colaborare cu Ana Maria Cristina Săndulescu

Editor: Florentina Ion Redactor: Ionuț Popa Concepție grafică și tehnoredactare: Mihaela Aramă Corectură: Vlad Dobrescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României URSU, DORU VIOREL Arta sinuciderii / Doru Viorel Ursu. - Bucureşti :

Creative Publishing, 2015 ISBN 978-606-93933-2-1

94(498)”1989/1992”

Copyright 2015 © Editura Didactica Publishing House. Toate drepturile rezervate pentru România și Republica Moldova.

Adresa: Str. Intrarea Balaci nr. 7, sector 4, București

Pentru informații și comenzi: tel./fax: 021 410.88.10; e-mail: office@edituradph.ro; www.edituradph.ro

Arta sinuciderii

ŢARA ULTIMULUI SOLDAT

(Precuvântare)

La Palat au sosit, în mașinile lor impunătoare, parlamentarii, însoţiţi de bodyguarzi tineri și sprinteni, pentru a umbla la trebile ţării. O ţară de parlamentari și bodyguarzi. Au coborât cu un aer important și grav de stâlpi de ţară, au întors spatele Bisericii Imposibilei Mântuiri și au pătruns în sala destinului naţional pentru

o ședinţă solemnă. Au vorbit ce-au vorbit, și-au citit ziarul, au privit

cu încântare pe videochat, apoi au căscat leneș și plictisit și au adoptat

o declaraţie despre triumful democraţiei originale și bunăstarea ce

au dat-o naţiunii. Şi după o astfel de realizare, i-au chemat pe miniștri să se bucure împreună. Pentru că, așa cum bine se știe, în acea ţară extraordinară cine nu este parlamentar este ministru. Sau secretar de stat cu rang de ministru, care să guverneze, adică să aplice legea falimentului de ţară, când miniștrii sunt duși cu alte treburi și cu amantele pe Coasta de Azur. După care au fost convocaţi ambasadorii, pentru a vorbi aceeași limbă de lemn când vor prezenta lumii minunile din ţara minune în care cine nu e parlamentar, sau ministru, sau bodyguard de senator, deputat sau ministru, atunci este sigur ambasador sau măcar consul. Au venit înveșmântaţi cu toţii, grași sau sfrijiţi, scurţi sau deșirați, într-un singur și același costum, și-au potrivit aceeași limbă pentru a vesti, toţi ca unul, succesul falimentului. Şi pentru că la o asemenea întrunire se cade să se prezinte onoruri și să se facă paradă, au fost invitaţi generalii în fireturi și lampasuri. Pentru că în ţara ajunsă la faliment, cine nu prinsese să fie făcut parlamentar, ministru, ambasador, fiecare cu bodyguard personal și secretară personală, ajunsese doar general. Şi generalii s-au prezentat adunării în ţinută strălucitoare de gală și au ordonat salvă de salut în cinstea falimentului total. Dar ultimul soldat, un prostovan care rămăsese singurul soldat în acea ţară de parlamentari, miniștri, ambasadori și generali, a mânuit arma greșit, ca un prost ce era și s-a împușcat mortal. Unii au strâmbat niţel din nas, considerând act de indisciplină, dar cei mai mulţi au aplaudat mortul, pentru că, dupa ce ei au ajuns

3

Arta sinuciderii

parlamentari și miniștri și ambasadori și generali, s-a văzut în sfârșit cine a tras. Ne-au invadat figuri septice de o nocivitate fără margini. Apar, rând pe rând, cu aroganţă și tupeu, tot felul de candidaţi la înaltele demnităţi ale statului român. Provoacă dezgust. Mă cuprinde mirarea cum doar din întâmplare sau când se rupe vreo cumetrie politică, apare la lumină adevărata statură și dimensiune morală a jalnicelor personaje. Cu cât figurile promovate sunt mai abjecte și mai șantajabile, cu atât sunt mai ușor de ţinut sub control și manipulat. Din nefericire, nu întotdeauna impostorii sfârșesc prin a fi daţi în vileag. Papesa Ioana, un personaj legendar, a indus în eroare ani în șir populaţia Romei și întreaga lume catolică, îmbrăcând rasa călugărească sub numele de Ioan Anglicus și devenind Papa Ioan al VIII-lea. Momentul adevărului, ascuns atât de bine multă vreme, a venit în timpul procesiunii religioase de la San Pietro spre San Giovanni in Laterano. Cuprinsă de durerile facerii, papesa s-a prăbușit de pe cal și a născut sub ochii uimiţi și îngroziţi care o priveau, fiind imediat ucisă cu pietre de mulţimea furioasă pentru că a fost înșelată. Şase secole de-a rândul, pretendenţii la pontificat au fost controlaţi unde îi e greu voinicului, fiind așezaţi pe un scaun cioplit

4 în marmură, sella stercoraria, prevăzut cu o fantă prin care puteau fi vizitate părţile sensibile ale candidatului, înainte de a se anunţa „habemus papam“. Este necesar să se inventeze sella stercoraria românească, prin care orice cetăţean să cunoască părţile ascunse ale celor care se agită să ne devină conducători. Nonvaloarea crește, se răspândește și se afirmă într-un ritm înspăimântător, copleșește și sufocă valorile reale. Şi decidenţii nu se grăbesc să-i pună stavilă. Probabil că vreun manual ocult privind arta modernă a conducerii, niciodată cunoscut celor mulţi, pune la loc de cinste metoda abrutizării maselor, ca într-o altă artă, cea a sinuciderii unui popor. Iubesc și admir Filosofia și pe filosofii greci din Antichitate. Fără îndemnul lor la cultură, moderaţie, cinste, frumos și demnitate, nu ar fi fost posibile Salamina, Termopile, Marathon. Iar când unii dintre greci tindeau să o ia razna, promovând în locul valorii

Arta sinuciderii

nonvaloarea, se găsea un Antistene care implora Tribunalul Atenei, cu fină, elegantă și bine ţintită ironie, să facă și din măgari cai, nu doar din plebei generali. Noi ne-am pierdut hergheliile. Dacă ar putea vorbi, Burebista, Decebal, cnejii și voievozii căzuţi sub securea gâdelui, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, cu glasurile tremurătoare ale celor patru fii daţi călăului sub ochii tată- lui, Alexandru Ioan Cuza și Nicolae Ceaușescu, conducători vre- melnici ai destinului românesc, ne-ar putea povesti despre trădare, nimicnicie, lașitate și destin hotărât în alte zări. O dramă care, din păcate, tulbură istoria românilor până în zilele noastre, împiedicându-i, între atâtea adversităţi care-i divizează și dezbină, să-și regăsească unitatea în jurul unui destin comun, coerent și binefăcător. Disoluţia autorităţii, a instituţiilor, a statalităţii înseși, nu tulbură pe nimeni. A fost greu pentru români și pentru România, dintot- deauna, dar și acum. Am dezgropat documente de prin arhive prăfuite pentru resti- tuirea istoriei reale: „Nosce te ipsum. Cunoaște-te pe tine însuţi!“. Spovedania unui popor. Primul pas spre mântuire și viitor. Un tip, Bob Cole, profesor de istorie în Massachusetts, pe care l-am convins că Iașul nu este un oraș la Marea Neagră, iar Ardealul nu este pământ unguresc, mi-a spus că sunt nebun că nu-mi scriu memoriile. Sunt doar o arhivă încă vie. I-am răspuns că sunt memorii care pot ucide. Dar nu pot rămâne indiferent. Care este acum, azi, condiţia conaţionalilor mei și a ţării căreia îi aparţin? Zbigniew Brzezinski, consilierul lui Jimmy Carter pe probleme de securitate, pomenește despre România abia la pagina 97 din cartea sa „Marea tablă de șah. Supremaţia americană și imperativele sale geostrategice“. Şi o face nu dintr-un motiv legat în mod special de România, de istoria, poziţia sa geografică, resursele sau perspectivele ei, ci „în contextul procesului de lărgire a Europei și a sistemului de securitate transatlantic în etape dinainte plănuite“. E clar? E de înţeles? În etape dinainte plănuite. Pentru că altfel, în „formularea geostrategiei cuprinzătoare și integrale pentru Eurasia, menite să prelungească poziţia dominantă a Americii ca singura și, de fapt, primă putere cu adevărat globală“, România nu figurează nici măcar ca pion pe MAREA TABLĂ DE ŞAH.

5

Arta sinuciderii

6

În viziune globală, România este așezată mult după Azerbaidjan, care „în pofida dimensiunilor sale mici și a populaţiei puţin nume- roase, cu vastele sale resurse naturale de energie, este și el de importanţă decisivă din punct de vedere geopolitic. Este bușonul rezervorului ce conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice și ale Asiei Centrale“. Îmi vin în minte cuvintele Contelui de Marenches, cel înrolat la 18 ani într-un regiment de cavalerie și ajuns șeful Serviciului de Documentare Externă și Contraspionaj Francez: „În ziua de azi, nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, azi se cuceresc sufletele, se cucerește psihicul. Odată ce ai psihicul, ai omul. Iar când ai omul teritoriul vine de la sine“. Cât despre (in)compatibilitatea elitelor românești cu teoria lui Brzezinski despre geostrategia Americii, profesorul Thomas Gerard Gallagher, de la Universitatea din Bradford, susţine că România nu și-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei poziţii cu un efect autentic și susţinut de a îmbunătăţi situaţia și perspectivele populaţiei. Românii au fost văzuţi mai mult ca niște supuși decât ca niște cetăţeni de către regimurile de culori politice contrastante care s-au perindat… Românii spun adeseori că standardele politice scăzute manifestate la niveluri înalte au fost inspirate de tradiţia fanariotă. Dar strategiile elitei, bazate pe relaţiile de exploatare faţă de o societate mai largă, au căpătat un impuls propriu, îndeosebi în secolul XX. Abilitatea puţinilor privilegiaţi de a deturna resurse publice spre folosinţă privată sau de a lua decizii dezastruoase pentru a-și satisface voinţa de putere (cum s-a întâmplat sub dictatura lui Ceaușescu în anii ’70 și ’80) a sporit neîncetat în ceea ce fusese o epocă de emancipări politice și de ameliorare a standardelor politice în majoritatea celorlalte zone ale Europei. Alvin Toffler realizează și afirmă sentenţios că schimbările în mare viteză ale actualităţii nu sunt atât de haotice sau arbitrare pe cât suntem condiţionaţi să credem. Mișcarea, aparent browniană pentru cei mai mulţi, evoluează pe o traiectorie dinainte stabilită. Sau convenită și imposibil de oprit, „o titanică luptă pentru putere între globalizatori și naţionaliști“. Zbigniew Brzezinski (re)confirmat! Ce a vrut să spună Mauly P. Hall în „Prelegeri de filosofie antică“:

„Niciodată nu va domni pacea pe Pământ, până când nu vom fi conduși de cei cuveniţi“?

Arta sinuciderii

Se situează oare România pe o linie de fractură civilizaţională, la frontiera estică a civilizaţiei occidentale? Eu cred că da. În 1937, Mircea Eliade publica în „Vremea“ articolul „Piloţi orbi“:

„Imoralitatea clasei conducătoare românești care deţine «putere» politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie și învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului și toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală – să fie iertate. […] Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră

o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu

statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare

care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor și în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu

e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută

de milioane furate, de corupţie, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd. Luntrea statului nostru este condusă de niște piloţi orbi.“ Este opinia lui Mircea Eliade, în consonanţă cu ideile altor monu- mente ale gândirii și culturii românești: Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Lucian Boia,

dar și cu teoriile unor politologi străini despre realitatea românească și europeană: Thomas Gerard Gallagher, Jean Francois Revel, Alexandre de Maranches, Alvin Toffler, Zbigniew Brzezinski, Peter Siani Davies, Samuel Huntington, Jean Pierre Le Goff. Dovadă că ideea pe care ne-am asumat-o în titlu, arta sinuciderii

la români, are serioase argumente și susţinători.

Perspectiva, sumbră și periculoasă, este aceea a unei Românii frac- turate, a unei dihonii care ne dezbină și ne va dezbina și în continuare,

fragilizând statul român. Democraţia românească este în pericol poate

și datorită pasivităţii multora dintre concetăţenii noștri.

7

Arta sinuciderii

8

Dar cea mai mare temere o provoacă o hartă aflată la pagina 225 din lucrarea „Ciocnirea civilizaţiilor și refacerea ordinii mondiale“ a profesorului Huntington, reprezentând „Frontiera estică a civilizaţiei occidentale“ și citând ca sursă W. Wallace, The Transformation of Western Europe, Londra, Pinter, 1990. Linia de fractură trasată pe hartă marchează frontiera estică a ci- vilizaţiei occidentale și plasează Ţările Baltice, Slovacia, Slovenia, Croaţia, Ungaria și, atenţie!, mare atenţie!, doar jumătate din Ucraina, în creştinătatea occidentală a Europei. Cealaltă jumătate a vecinilor kie- veni, ca și Bulgaria, s-ar situa în zona creştinătăţii ortodoxe şi a islamului. Cu privire la România, pe hartă bariera „pică“ pe arcul carpatic. Ardealul și Banatul la Vest, restul, împreună cu Moldova de peste Prut, în Est. Harta României de după primul tur al prezidenţialelor din noiembrie 2014 este jumătate albastră, exact Ardealul și Banatul, jumătate roșie, adică ce mai rămâne: Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia. O adevărată fractură. Nu pot exista două Românii. Din păcate, vorba lui Mircea Eliade, această situaţie „poate primejdui însăși existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd. Luntrea statului nostru este condusă de niște piloţi orbi“. Istoria nu poate fi paralelă cu ea însăși. Chiar dacă unii se cred

demiurgi, iar alţii se agaţă cu disperare de ea. În Malta, am urcat din La Valetta în Medina, în vechea cetate. De acolo se vede toată insula. Şi mai departe marea, nemărginita mare. Am intrat într-o cârciumioară, ca atâtea altele întâlnite la tot pasul. Măsuţa la care m-am oprit stătea să se destrame din toate încheieturile, ca și scaunul vechi pe care m-am așezat. Privesc la un englez deșirat, care-și așteaptă nerăbdător nevasta să iasă din wc-ul improvizat. Bazinul se vede peste paravanul care nu ajunge la tavan. Ce contează? Mica insulă din Mediterana a intrat înaintea României în Uniunea Europeană. Pentru că la ei closetele nu sunt căi tainice de scăpare și nici loc de decizie politică. Brusc, bazinul se zguduie nervos și, în sfârșit, nevasta englezului iese, spre ușurarea soţului, care ocupă imediat acel metru pătrat din fosta colonie britanică. Patronul se uită ștrengărește la mine și mă îndeamnă să beau cu el un pahar. Mă invită la masa lui, în timp ce nevastă-sa servește

Arta sinuciderii

puţinii clienţi. Nu prea îmi surâde ideea

cu care m-a ademenit sunt din conserve „Made in China“ și nu din arhipelagul maltez. Şi aici restaurantele și mărfurile chinezești fac concurenţă seri- oasă celor europene, ca peste tot în Europa și, probabil, în lume. Aș vrea să fac însă o poză cu el. E pitoresc tipul. Are o figură de vechi lup de mare tras pe uscat. Așa apare în fotografiile înșirate pe toţi pereţii cu vopsea obosită și culoare îndoielnică. Mă conduce în colţul lui preferat de lângă bar, de care, se vede treaba, e foarte mândru. Îmi tot arată cu degetul spre unul dintre pereţi, bolborosind ceva într-o malteză imposibilă, în care s-au amestecat parcă toate limbile lumii. Ridic privirea și văd o fotografie din aceea de un euro, lipită pe un carton și înrămată într-un chenar simplu de lemn. Pare o pictură naivă sau desenul unui școlar nu prea talentat. Două steaguri se încrucișează. Unul e roșu, cu secera și ciocanul. Celălalt e vopsit în dungi albe și roșii, cu o puzderie de stele pe fond albastru. De o parte și de alta, doi bărbaţi își surâd. Figuri extrem de stilizate, mai mult caricaturi. Dar e clar: nu e nici Churchill, nici Stalin. Par să-și dea mâna. Dedesubt, scris cu litere negre: „2-3 decembrie 1989. Malta“. Proprietarul râde și clipește des. Sub bretelele pantalonilor în care ar încăpea o bună parte din insulă, pântecul mare i se zguduie precum bazinul wc-ului golit de vremelnicul ocupant englez. Îmi întinde paharul să ciocnim:

și așa fructele de mare

9

Ştii, aici la noi în Malta… Şi arată din nou cu degetul spre bărbaţii din fotografie, Bush și Gorbaciov. Bliţul declanșat de nevastă-sa mă orbește. În poză am ieșit cu toţii. Cei doi bărbaţi care-și dau mâna, lupul de mare maltez și englezii. Toţi râd, numai eu am ieșit cu ochii închiși.

Rosturile lentei și sinuoasei deveniri a României și întârzierile evoluţiei sale faţă de alte state din fostul bloc comunist european trebuie studiate, sine ira et studio. Instalarea noii Puteri de la București, la sfârșit de decembrie 1989, a fost redată în ziarele vremii și paginile de arhivă. Într-un articol publicat în numărul de vineri, 5 ianuarie 1990 al unui ziar central, s-a afirmat că pe 22 decembrie 1989, în

Arta sinuciderii

starea de confuzie creată de fuga cuplului dictatorial, Ilie Verdeţ, arhicunoscutul lider comunist, aflat în sediul Comitetului Central, ar fi fost rugat insistent să formeze un guvern provizoriu. Ceea ce însemna un dezastru, având în vedere cursul istoriei și condamna România la desprinderea de plutonul celorlalte state ex-comuniste, angajate spre reformă și democraţie. S-a întrunit o ședinţă ad-hoc. Ilie Verdeţ ar fi luat cuvântul: „sunt comunist din tată în fiu și fiecare e liber să creadă ce vrea. M-aţi rugat să vă dau sfaturi politice în vidul lăsat de Ceaușescu și eu o să vă spun ce trebuie să faceţi pentru formarea unui nou guvern: să fie liniște!“ Aflat în clădirea CC-ului, la această ședinţă ar fi apărut și Constantin Dăscălescu, prim-ministrul guvernului comunist tocmai debarcat, care ar fi spus: „Mă știţi, n-am fugit, nu mă dezic de nimic, dar la Timișoara a fost groaznic, eu am fost acolo cu Bobu, voi nu știţi nimic. Ceaușescu a ordonat și a dat drumul la pușcăriași pe străzile Timișoarei. A fost o nebunie“. Ilie Verdeţ a decis: „Facem un guvern, dar fără Dăscălescu“. Vechii camarazi începuseră să se sfâșie. Nimeriseră pe o galerie foarte îngustă și fără ieșire, blocată de o mișcare tectonică a istoriei ca și intrarea în Peștera Urșilor din Apuseni, acolo unde urșii înnebuniţi s-au sfâșiat între ei. Pe 22 decembrie 1989, orele 23.35, Ion Iliescu a prezentat în

10 direct, la postul naţional de televiziune, programul Frontului Salvării Naţionale, în care se sublinia necesitatea ca România să-și respecte obligaţiile asumate în cadrul Tratatului de la Varșovia. Apoi, tot Ion Iliescu a fost cel care a umplut rafturile noii puteri cu oameni politici și foarte mulţi militari, majoritatea școliţi în URSS, pentru a se înţelege ce fel de schimbare a fost la început în România și rosturile ei: Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Victor Atanasie Stănculescu, Jean Ioan Moldoveanu, Paul Cheler, Dumitru Nicolae Pletos, Luigi Martiș, Sergiu Celac, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian. Peter Siani-Davies, directorul Centrului de Studii Sud-Est Europene și conferenţiar în problemele sud-estului european mo- dern la School of Slavonic and East-European Studies din cadrul University College din Londra, coautor al lucrării „România“ și editor al „International Intervention in the Balkans since 1995“, făcând o analiză a conţinutului și caracterului Frontului Salvării Naţionale, constată că, printre cei mai proeminenţi lideri ai noii administraţii de

Arta sinuciderii

la București, pare posibilă identificarea a trei categorii aproximative de vârstă. „Mai întâi erau cei care pot fi consideraţi drept «vechea gardă», deși nu erau în mod obligatoriu cei mai conservatori. În primul rând, din acest grup făceau parte trei dintre semnatarii «Scrisorii celor șase» – Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și Corneliu Mănescu. Născuţi în primele decenii ale secolului, ei erau din generaţia lui Ceaușescu, vechi ilegaliști, al căror trecut le-a asigurat o autoritate morală în partidul postbelic. Fiecare dintre aceștia deţinuse posturi înalte:

Brucan a fost ambasador în Statele Unite și la ONU, Mănescu fusese Ministru de Externe, iar Bârlădeanu, membru în cel mai înalt organ al PCR, Comitetul Executiv. Ca o caracteristică a grupului, se pare că rămăseseră cu o oarecare convingere asupra rolului conducător al URSS și nu doreau ca, în mod necugetat, să compromită o viaţă devotată stângii. Reprezentanţii standard ai celei de-a doua categorii au fost Ion Iliescu, Dan Marţian și Mihai Drăgănescu. Toţi erau tehnocraţi bine formaţi profesional, echivalentul românesc al generaţiei lui Gorbaciov. Au fost martori ai succeselor comunismului și era posibil să atribuie eșecul acestui sistem conducerii defectuoase a lui Ceaușescu și a clicii acestuia. Stephen Hanson sugera că unii dintre echivalenţii lor sovietici erau ultimii adepţi necorupţi ai marxism-leninismului și că, în România, cei din această categorie de vârstă par a fi păstrat o înaltă preţuire pentru valorile comunismului, dar nu pentru doctrina sa. Cea de-a treia și cea mai numeroasă categorie este a celor născuţi la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Printre cei din această generaţie pot fi amintiţi Petre Roman, Vasile Secăreș, Dan Mircea Popescu, Ioan Mircea Pascu, Adrian Severin, Eugen Dijmărescu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Dorel Şandor, Victor Babiuc, Daniel Dăianu, Vladimir Pasti, Cornel Codiţă, Liviu Mureșan și Ion Aurel Stoica. Această generaţie s-a format la sfârșitul anilor ’60 și în anii ’70. Erau mult mai deschiși faţă de Occident, unde Roman și alţii făcuseră studii; nu fuseseră educaţi la Moscova și nu aveau decât repulsie faţă de URSS. Valorile socialismului s-au dovedit a fi mai puternice la unii decât la alţii și, în lunile următoare, membrii acestei generaţii aveau să se dividă între cei care respingeau trecutul în totalitate, în favoarea unui model liberal occidental, de piaţă liberă, și cei care erau legaţi, în proporţii diferite, de unele elemente din trecutul comunist, cu toate că susţineau un model occidental, în linii mari. Multe dintre personalităţile din această a treia categorie făceau parte, în perioada

11

Arta sinuciderii

revoluţiei, dintr-un forum neoficial cunoscut sub numele de Grupul Trocadero. Membrii acestui grup erau crema cremei intelectuale

a tinerei generaţii din PCR, promovaţi activ ca faţa acceptabilă a

comunismului din România. Pe cei din Grupul Trocadero, format din echipe de la Institutul de Economie Mondială, Academia Ştefan

Gheorghiu și ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional și Relaţii Internaţionale), Emil Constantinescu, fostul președinte al României,

îi considera o inserţie, în ianuarie 1990, în FSN-ul vechilor comuniști

nomenclaturiști și militari. Erau strâns legaţi prin relaţii profesionale

și personale, dar, adaugă Constantinescu, mai ales prin posibilitatea

pe care o avuseseră, ca sub umbrela protectoare a Securităţii să-și desăvârșească pregătirea și experienţa în Occidentul anilor ’70-’80.

Toate CV-urile lor abundă în burse, granturi și stagii postuniversitare în universităţile americane, britanice și franceze. „Trocadero“ era o cârciumă în apropierea Institutului de Economie Mondială „unde tinerii veneau pentru a bea o bere și a bârfi regimul comunist. În ianuarie 1990, s-au întâlnit în CFSN, de aici au trecut în echipa prezidenţială a lui Ion Iliescu și apoi prin al doilea Guvern Roman și Guvernul Stolojan“, conchide Emil Constantinescu. La rândul său, Agerpres, citând Agenţia TASS, informa despre convorbirea telefonică dintre Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu, în care accentul a fost pus pe schimbările ce au loc în cele două ţări. În

12 același timp, se arată că FSN apreciează că cel de-al doilea Congres al Deputaţilor Poporului i-a sprijinit pe oamenii muncii din România în lupta lor revoluţionară împotriva regimului dictaturii personale, pentru schimbările democratice și înnoirea societăţii. „Gorbaciov și Iliescu au căzut de acord că în perioada actuală o importanţă deosebită

o au înţelegerea și sprijinul reciproc al celor două ţări și popoare, adâncirea colaborării în toate domeniile vieţii“, comenta agenţia. Adevărul de joi, 28 decembrie 1989 publica pe prima pagină că Ion Iliescu, Președintele CFSN și prim-ministrul Petre Roman primiseră cu o zi înainte atât pe Tiajelnikov, ambasadorul URSS, cât și pe Alan Green, ambasadorul SUA la București. Ambele superputeri se arătau extrem de interesate de evoluţia evenimentelor din România. Ministrul sovietic de Externe, Eduard Şevardnadze, conferise deja cu ambasadorul american în URSS, Jack Matlock, asupra situaţiei politice din România.

Arta sinuciderii

Secretarul de Stat american James Baker, superiorul lui Matlock, apăruse la programul „Meet the Press“ al postului de televiziune NBC și declarase că Statele Unite erau înclinate să urmeze linia adoptată de Franţa și să susţină orice intervenţie a Pactului de la Varșovia în România, în sprijinul opozanţilor lui Ceaușescu. Ulterior, Departamentul de Stat a respins comentariul lui Baker, considerându-l doar o remarcă spontană, făcută din nebăgare de seamă. Şapte ani mai târziu, Condoleezza Rice va declara că România se afla la periferia intereselor administraţiei Bush la acea dată. Despre apropierea de URSS a puterii nou instalate, același Emil Constantinescu comenta mai târziu: „Regimului Iliescu-Năstase i se datorează faptul că România a fost ultimul stat membru care a acceptat disoluţia Pactului de la Varșovia și a CAER. Așa, dar numai așa, se explică și faptul că România a fost singura ţară care a încheiat, în 1991, un tratat cu o Uniune Sovietică muribundă, situaţie evidentă pentru toată lumea, în afara conducerii de la București. Tratatul, parafat de Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe și semnat de președintele Ion Iliescu, în primul său mandat, a fost nu numai o eroare de politică externă de proporţii, dar și un eșec de politică internă. Neîndrăznind să-l supună votului în Parlament, autorii săi și-au dat singuri un vot de blam. Doar prăbușirea URSS a mai putut salva șansele României de a se integra în NATO“. Trecerea în revistă a componenţei guvernelor României din ultimul deceniu al secolului trecut și începutul mileniului trei, relevă că primele opt guverne care s-au perindat la conducerea ţării după căderea comunismului în Europa de Est au fost alcătuite, într-o proporţie covârșitoare, din… comuniști. Elita guvernanţilor români cuprindea nu mai puţin de 213 foști membri PCR. Altfel spus, era roșie în proporţie de 82,88%. Cifrele, seci și poate plictisitoare, dau măsura exactă a realităţii postdecembriste. Este explicaţia elocventă a unui start spre înnoire în cea mai mare parte ratat. Vorbind despre Revoluţia din Decembrie 1989, istoricul Florin Constantiniu o denumește „cea mai mare enigmă a istoriei României“. Imediat după decembrie 1989, Ion Iliescu și noii lideri ai FSN nu au prea avut de ales și au fost siliţi să proclame evenimentele drept revoluţie. Ca tribuni ai poporului, însuși dreptul lor de a conduce se baza pe ideea că ar fi fost „unși“ de mulţimea revoluţionară din

13

Arta sinuciderii

14

stradă. Opozanţii lor gândeau altfel. Speculând numeroasele puncte slabe din varianta Frontului, ei au adus acuzaţia că revoluţia ar fi avut la bază o conspiraţie și că noii lideri au preluat puterea doar prin manipularea evenimentelor, poate cu ajutor extern. În loc să vorbească despre revoluţie, ei numeau lovitură de stat evenimentele din decembrie 1989. Este de ajuns să spui că, atunci, colivia păstrase ciorile vopsite. În presa românească a apărut, la un moment dat, un articol de senzaţie. Un articol care ar trebui citit în toate facultăţile și liceele din ţară, pentru ca tânăra generaţie să înţeleagă mai bine angoasele prezentului și rosturile viitorului. La hotelul „Ritz Carlton“ din Istanbul avusese loc Conferinţa anuală Bilderberg. Ce este Bilderberg? A treia mare organizaţie a Noii Ordini Mondiale, după „Council on Foreign Relations“ și „Comisia Trilaterală“ (SUA- Europa de Vest-Japonia). Au participat invitaţi selectaţi dintre cei mai influenţi oameni ai planetei. Conferinţele Bilderberg au o semnificaţie aparte, pentru că ceea ce se discută, confidenţial și amiabil, se va regăsi pe agenda oficială a G-8. Dar asta nu e totul. Bill Clinton a rostit o cuvântare la Conferinţa Bilderberg de la Baden-Baden, în 1991. În 1992 devenea președintele SUA. Tony Blair a fost la întâlnirea anuală din Grecia, din 1993. În 1994

ajungea liderul laburiștilor englezi, în iunie 1997 prim-ministru. Lordul George Robertson devenea, în 1999, secretar general al NATO. În 1998, participase la întâlnirea din Scoţia. Lui Romano Prodi i se propunea în Portugalia, în iunie 1999, președinţia Comisiei Europene. După trei luni era instalat în funcţie. În 2007, au fost prezenţi, printre alţii, José Durão Barroso, președintele Comisiei Europene, Timothy G. Geithner, președintele Federal Reserve Bank SUA, Paul Gigot de la The Wall Street Journal, Donald Graham de la Washington Post, Joap G. Hoop De Scheffer, Secretarul General NATO. Prinţul Charles al Marii Britanii, Regina Sofia a Spaniei, Regina Beatrix a Olandei și Prinţul Philippe de Belgia au dorit să nu figureze pe lista oficială. Dar au fost prezenţi. Din România, nici de acea dată, nu a fost nimeni.

Arta sinuciderii

Capitolul i

Din misterele Ceauşeştilor

În decembrie, când se crapă de ziuă, din asfaltul șoselei ce duce spre Târgoviște, aburii se ridică și iau forme ciudate, de parcă bântuie fantome, venite dinspre pădurile din jur. O fi și din cauza lacurilor din apropiere, din care oamenii locului scot pește la ceas de prigoană, pentru a-și mai astâmpăra foamea sau a-l vinde la drumul mare. Câţiva bani în plus nu le strică. Numai că sergentul-major Ion Enache e bărbat în toată firea, nu mai crede de mult în fantome. De unde să știe că destinul îi hărăzise, pe același drum al Târgoviștei, să trăiască evenimente extraordinare, care vor rămâne în istorie. Cu oameni și fapte reale și nicidecum cu fantasme ivite din adâncuri de apă și pădure. Își strânge cele câteva obiecte personale și pleacă de la postul de control așezat la răspântia de la Bâldana spre clădirea Miliţiei Judeţene. E 22 decembrie 1989. Se gândește că azi sărbătorește ziua de naștere a nevesti-sii și abia așteaptă să iasă din serviciu. Numai că, ghinion, șeful îl trimite să dirijeze circulaţia la intersecţia bulevardului Nicolae Bălcescu cu strada Petru Cercel. Spre București se îndreaptă o coloană de tancuri, greoi și în huruit de șenile, spărgând liniștea dimineţii. O coloană de tancuri în marș este impresionantă. Are ceva măreţ și înspăimântător. Tancurile se deplasează în misiune de luptă și nu la strânsul recoltei. Nicolae Ceaușescu nu le trimisese să culeagă porumbul, sau cel puţin deocamdată, gândi subofiţerul, așa cum procedase cu toţi răcanii de pe întinsul patriei socialiste. Pe tanc, militarul este mândru și privește cutezător spre ţăranii care cască gura peste garduri a mare mirare, în timp ce găinile aleargă aiurea prin bătătură, zăpăcite de larma iscată de un astfel de cocoș. Este alt om, nu doar un fund ieșit de sub capota vreunei rable cu pretenţii de camion militar, rămase în pană pe marginea drumului și de pe care stă să cadă vopseaua scorojită. În așa hal ajunsese dotarea armatei, încât ieșise și o pseudoghicitoare, spusă în zeflemea: „Doi bocanci și un cur afară, ce-i? Mașină militară“.

15

Arta sinuciderii

Şi totuși „care să fie motivul acestei misiuni?“, se întrebă Enache. Pe raza judeţului, evenimentele se ţineau lanţ. Şeful serviciului pa- ză și ordine din cadrul Miliţiei Judeţene Dâmboviţa constatase cu stupefacţie că „în după-amiaza zilei de 21.12.1989, împreună cu mai multe cadre, am primit ordin să merg în parcarea din faţa resta- urantului Mondial din Târgoviște, unde se afla un mare număr de autoturisme rusești… erau peste 20-30 autotursime Lada cu câte doi bărbaţi și ne-au spus că vor să meargă în Iugoslavia. I-am încolonat și scos din oraș, fiind conduși spre autostrada București- Pitești, cu echipajele de la circulaţie“. Şeful din acea vreme al Miliţiei Municipiului Târgoviște a relatat și el că „încă din luna noiembrie 1989, în perioada desfășurării Congresului al XIV-lea, când efectivele noastre se aflau tot în consemn, pe raza municipiului Târgoviște și-au făcut apariţia un număr însemnat de autoturisme sovietice cu ocupanţi tineri, bărbaţi și femei (circa 300-400 autoturisme), ocupanţi care s-au dedat la acte de speculă cu produse alimentare, iar la intervenţia organelor de Miliţie aceștia aveau o atitudine refractară, ameninţându-ne că, dacă le confiscăm marfa, vor protesta la Ambasadă. Mulţi dintre aceștia au fost conduși la sediul unităţii, unde s-au legitimat ca fiind toţi poliţiști din Moscova, afirmând că sunt în tranzit spre zona de vest a ţării și să le permitem plecarea. Raportez că și pe 22 decembrie 1989 se aflau mulţi astfel de turiști

16 veniţi și cu autoturisme, dar și cu autocare parcate pe spaţiile verzi din zona Parcului Mitropoliei din centrul municipiului Târgoviște… Subliniez faptul că este demnă de remarcat intensificarea înscri- surilor și inscripţiilor anti-Ceaușescu ce apăruseră în luna decembrie în municipiul Târgoviște, pe raza noastră de competenţă, înscrisuri pe care, conform ordinelor, le-am predat la Securitate, personal”. Nedumeririle șefului Miliţiei, în momentele ce au urmat, au fost multe și mari: „Este de neconceput pentru mine de ce nu pe 22 decembrie 1989 să se fi anunţat pe postul naţional de televiziune și la radio, de factorii în drept, care cunoșteau acest lucru, că Ceaușescu și soţia au fost prinși și arestaţi, iar această măsură s-a anunţat în ziua de 23 decembrie 1989… Ceea ce știu și am văzut este faptul că elemente certate cu legea erau în posesia armelor de foc și se plimbau cu autoturismele din dotarea Comitetului Judeţean de Partid, în care ţineau și lăzi cu băuturi alcoolice și se deplasau prin oraș. Doi dintre aceștia – respectiv Hrio Rion, zis Greierul,

Arta sinuciderii

și Nicolae Ştefan, zis Fane Mână Lungă – se plimbau cu ARO nr. 103 DB venind și la mine în birou pentru a mă aresta, dar ulterior s-au răzgândit… Începând cu 22 decembrie, domiciliile unor cadre de Miliţie au fost atacate, familiile ameninţate… În ziua de 23 decembrie 1989, am solicitat personal domnului colonel Kemenici să ne pună la dispoziţie un TAB sau tanc și o grupă de la armată care, împreună cu noi, să depistăm pe cei care deschid foc la locuinţele noastre și, trecând la acţiune, am reușit să prindem un sergent-major de armată și un militar în termen înarmaţi cu pistoale mitralieră și muniţie de război care, după ce i-am introdus în biroul locţiitorului și am făcut inventarul la muniţie, s-a constatat că nu justifică 180 de cartușe. Între timp, a intrat un ofiţer de armată, căruia nu-i cunosc numele, care mi-a spus că sunt dezertori și că aparţin unei unităţi militare din Caransebeș și, spunând că-i arestează, i-a luat din birou, fără a cunoaște ce s-a mai întâmplat“. Maiorul a participat și la scotocirea Mănăstirii Dealu, tulburând liniștea domnitorului Mihai Vodă cel Viteaz, al cărui cap odihnește în cripta din dreapta bisericii, în așteptarea cuvenitei sanctificări.

Căutau un tunel dintre sfântul locaș și magazinul „Chindia“, unde ar fi colcăit teroriștii. Au reușit doar să sperie bietele măicuţe, aflate în post și rugăciune. Un ofiţer MApN i-a strigat lui Enache, pentru a acoperi vacar- mul, că sunt ultimele. Așa că s-a îndreptat spre autoturismul radar, și-a salutat colegii de la circulaţie și a intrat în autoturism.

A încremenit.

17

„Dumnezeu e cu noi, am învins, Dumnezeu e cu faţa spre noi!“, ţâșnesc cuvinte din aparatul radio. În staţia Peco de alături, oamenii ţopăiau de bucurie.

— Băi, hai să mergem la sediu, le-a spus Enache celorlalţi doi subofiţeri.

Imediat după prânz, la intrarea principală, au apărut doi bărbaţi pe care îi cunoștea din vedere. Sunt exaltaţi:

— Ceaușeștii se află în Târgoviște, într-o mașină neagră. I-am

urmărit, dar i-am pierdut din vedere. Nu ne-am putut ţine după ei, cu rabla asta a noastră.

A mers, mai mult alergând, la biroul șefului Miliţiei Judeţene.

Cadrele erau adunate ciopor în jurul televizorului și comentau știrile

Arta sinuciderii

care nu conteneau, anunţând că Ceaușeștii au fugit din Comitetul Central. Le-a comunicat vestea abia aflată, dar inspectorul-șef s-a arătat circumspect:

— Nu vă mai luaţi și voi după ce zice lumea.

Când Enache a ajuns din nou în camera ofiţerului de serviciu,

a văzut cum un autoturism oprește pe aleea din faţa clădirii. Din ea a coborât un tip care a apucat-o spre intrarea de la încăperile Securităţii, dar s-a întors:

— I-am dus pe soţii Ceaușescu la „Protecţia plantelor“, de pe

strada Câmpulungului. Le-am spus că nu mai am benzină, că mă duc să iau și mă întorc repede. A fugit din nou la biroul unde se adunaseră șefii și le-a raportat iar despre prezenţa Ceaușeștilor în Târgoviște, precizându-le și locul unde se află. Inspectorul-șef este

constant: fleacuri, zvonuri, nu e cazul să ne luăm după ele. Subofiţerul este consternat: chiar nimeni nu crede? A dat din umeri și a simţit că-l apucă lehamitea, dar plutonierul Paise a ieșit după el:

18

— Hai, Gică, să-i prindem noi!

I-a venit brusc ideea că are un rând de chei de la autoturismul- radar. Fără să mai anunţe pe cineva, au mers amândoi în garaj și s-au urcat în mașină. La poarta auto s-au întâlnit cu un ARO al Miliţiei

în care se aflau trei subofiţeri. I-a depășit pe șoseaua spre Găești. În staţia radio cineva strigă:

— Ceaușescu e la Bâldana, a abandonat o mașină cu armament.

A întreabat cine face apelul, dar niciun răspuns. La „Protecţia plantelor“, porţile sunt închise. Paise coboară și le

deschide. Pătrund în curte, urmaţi imediat de ARO. O femeie de serviciu le confirmă că Ceaușeștii sunt acolo. Intră în clădire și nu le vine să-și creadă ochilor: în faţa lor, pe hol, Elena Ceaușescu. Sprijinită de tocul unei uși. Se uită speriată la ei. Enache se îndreaptă spre ea și o prinde de braţ, în timp ce Paise pătrunde în birou. În aceeași clipă îl vede pe Nicolae Ceaușescu în cadrul ușii dintre biroul secretarei și cel al directorului. Cel mai temut om din ţară vine spre ei. E furios:

— Cine sunteţi voi? Aţi venit să arestaţi un șef de stat? Sunteţi

membri de partid? Sunteţi cetăţeni ai RSR? îi întreabă, vârându-și cu un gest repezit mâna în buzunar. Un gând îi străfulgeră mintea: „Dumnezeule, dacă are pistol?“. Numai că Paise are prezenţă de spirit:

Arta sinuciderii

— Am venit să vă apărăm, pentru că populaţia a aflat că sunteţi

aici și este pornită împotriva dumneavoastră. Mergeţi cu noi să vă

ducem la un loc sigur.

Ceaușeștii ezită, dar cedează. Nu mai au nimic din siguranţa lor dintotdeauna. Îi urmează în mașină pe bancheta din spate. Le spune celor din ARO, care așteptau în curte:

— Luaţi-o voi înainte, mergem la Miliţie.

Pe străzi, oamenii privesc spre cele două mașini ale Miliţiei și încep să-i recunoască pe pasagerii de ocazie:

— Uite-i, sunt în mașina aia albă!

Enache apasă pe acceleraţie și se strecoară, într-o cursă infernală, printre mașini, forţând culoarea roșie a semaforului. În retrovizoare, vede un autoturism pornind în urmărirea lor. Speră să ajungă cu bine

la destinaţie, să se pună la adăpost în curtea interioară. Numai că la

poarta auto lumea s-a adunat. Se gândește cu groază că pot fi linșaţi,

așa că se hotărăște să-și continue drumul spre centrul orașului. Autoturismul care pornise în urmărirea lor îi atacă. Simte o bușitură

puternică, dar nu renunţă și trece din nou pe roșu. Cei doi subofiţeri își smulg în grabă gradele. Tensiunea atinge cote halucinante. Îi dau

o căciulă, după ce scot emblema, lui Nicolae Ceaușescu, iar Elenei,

un fular, făcându-le semn să și le pună pe cap și să se aplece către

scaunele din faţă, doar-doar n-o să mai fie recunoscuţi. Răsuflă apoi ușurat, autoturismul care-i lovise nu-i mai urmărea. Ceva mai liniștit, ia legătura prin staţie cu dispeceratul și raportează că „cei doi pioni principali“ sunt în mașină și cere să i se ordone ce are de făcut. I se comunică să se ascundă și să aștepte într-o pădure, pentru că nu e încă momentul să revină la inspectorat. Asta nu-i place, dar nu are încotro. Își continuă drumul pe șoseaua către Capitală. După ce ies din Ulmi, văd cu toţii pe marginea drumului un tanc, probabil rămas în pană. Nicolae Ceaușescu strigă disperat:

19

— Haideţi să ne ascundem în tancul ăsta!

Strânge din buze: „Asta ne mai lipsea!“.

Elena Ceaușescu îngaimă la nesfârșit:

— Doamne, ce are lumea cu noi?

La ieșirea din Ilfoveni, o apucă pe un drum de ţară spre Racoviţa. În depărtare, se iţește silueta unui complex zootehnic.

— Este Fabrica de Zahăr de la Răcari? întreabă Nicolae Ceaușescu. Se înșela.

Arta sinuciderii

20

— Atunci, duceţi-ne la Bolovani.

Cunoștea bine locul. Se gândea la rezervaţia de vânătoare unde

în vremuri de glorie secera vânatul. Când au ajuns în sat, tot Nicolae Ceaușescu aproape că imploră, cu o undă de speranţă în glas:

— Hai să intrăm într-o curte, că poate or fi și oameni buni să ne înţeleagă!

— Vreţi să vină tot satul? i-a răspuns, gândindu-se înfrigurat

unde să găsească totuși un loc de refugiu. Ajunși în Bucșani și apoi în Răţoaia, Enache a observat în apropiere o pădure, dar a renunţat, întrucât nu cunoștea drumul de acces. Dispeceratul încerca să-i contacteze cerându-le poziţia, dar le-a comunicat o locaţie aiurea. Nu mai știa ce se întâmplă în ţară, ce să creadă, ce are de făcut. A oprit lângă un lac acoperit de stufăriș. I se părea că în urechi zumzăie zgomot de motoare. A făcut imediat legătura: dacă sunt elicoptere și observă mașina ce era ușor de reperat datorită culorii albe, pot deschide focul și s-a zis cu ei. Trebuia să încerce să se camufleze într-un fel. Au coborât din mașină, au scos husele de pe banchete, iar Nicolae și Elena Ceaușescu au început să rupă febril papură și stuf, cu care au acoperit autoturismul. Chipul hâd al disperării li se citea pe faţă. Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat puţin și s-a chircit pe vine, pentru a se ușura. Şi șefii de stat își fac nevoile. Cu atât mai mult pe glia strămoșească pe care n-au cruţat-o

nici invadatorii. Îi răsunau în urechi cuvintele mesajului conceput de secţia de propagandă și transmis colectivelor de muncitori din întreprinderi: „Comuniștii, toţi oamenii muncii își manifestă totala adeziune și deplina aprobare faţă de declaraţia Secretarului General al Partidului, președintele Republicii, tovarășul Nicolae Ceaușescu, care înfierează acţiunile teroriste, de tip fascist-naţionaliste și șovine, antinaţionale și antisociale organizate la Timișoara de către cercurile imperialiste, revanșarde și revizioniste din unele ţări. … Respingând cu indignare acţiunile iresponsabile, teroriste, ale unor elemente dușmănoase, care și-au vândut conștiinţa cercurilor străine imperialiste, punându-se în slujba lor și au devastat instituţiile de partid și de stat, clădiri, magazine, culminând cu atacarea unor unităţi militare și organe de ordine, cerem pedepsirea acestora în conformitate cu Constituţia și legile ţării noastre. Ne exprimăm angajamentul solemn, revoluţionar și patriotic că vom urma neabă- tut, cu deplină încredere și devotament neţărmurit, conducerea

Arta sinuciderii

partidului și statului nostru, pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, patriot înflăcărat, care de peste șase decenii își consacră întreaga viaţă și

activitate întăririi independenţei și suveranităţii ţării, progresului și bunăstării poporului, că vom munci cu abnegaţie și dăruire pentru înfăptuirea programelor de dezvoltare economico-socială a patriei, pentru înfăptuirea exemplară a istoricelor hotărâri adoptate de Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român“.

A oftat adânc. După șase decenii consacrate progresului și

bunăstării poporului, nu găsește măcar o bucată de hârtie igienică. Apoi s-a întors în mașină. Elena Ceaușescu continua să se lamenteze:

„Doamne, ce-o avea lumea cu noi? De ce este pornită împotriva noastră, ce le-am făcut?“. Paise n-a mai răbdat:

— Lumea nu a avut pâine!

A intervenit Nicolae Ceaușescu:

— Cum nu a avut lumea pâine?

Atunci Enache și-a completat colegul:

— Pâine se găsea în București. Dar știţi că la Târgoviște pâinea se

ia pe cartelă? Prin alte orașe se stă la cozi foarte mari, iar la ţară nu se găsește deloc.

— Cum pe cartelă, când eu am dat ordin să se dea câte 200 kg de cereale pe cap de locuitor? Elena Ceaușescu s-a amestecat în discuţie:

21

— Am avut numai recolte bogate și frumoase.

— Erau frumoase numai unde vă duceaţi dumneavoastră. Grâul

se făcea cel mult 3.500-4.000 kg la hectar, dar toţi vă raportau 7.000- 8.000 kg, a răbufnit Enache. Părea că nu le vine să creadă, „nu văzuseră om mort de foame“. Nicolae Ceaușescu a tăcut. Își strângea doar palmele între genunchi. Se lăsase întunericul. Enache a schimbat numerele de înmatriculare, avea mai multe seturi de acoperire, cum îi instruise CI-stul. A realizat că zgomotele de motoare veneau de la tractoarele aflate la arat și nu de la elicoptere. Şi totuși nu-și putea înfrânge curiozitatea:

— Ce s-a întâmplat ieri pe platoul din faţa CC-ului, când aţi ţinut cuvântarea?

— În timp ce vorbeam populaţiei, am văzut o forfotă. Lumea a

început să strige lozinci contra mea și am plecat din balcon. Am

Arta sinuciderii

întrebat ce s-a întâmplat și mi-au spus că în faţă la „Cina“ a fost pusă o bombă. Apoi, brusc, i-a întrebat:

— Voi sunteţi cu noi? Paise a răspuns:

— Da, dar ce facem?

Enache a tăcut. Şi atunci Ceaușescu l-a apucat de umăr:

— De ce nu zici nimic?

— Suntem cu dumneavoastră, s-a eschivat Enache. Dar unde

mergem?

— La Pitești. Acolo armata este bine organizată și ne poate apăra.

S-a răzgândit însă pe loc. În glas i-a tresărit o licărire de speranţă:

Mai bine la Voinești sau la Voineasa, știu eu ce am acolo.

În

staţie a răsunat vocea șefului Miliţiei Judeţene, care a comunicat

22

că la sediu nu mai sunt probleme. Enache apucase să anunţe cifrat locul unde se află, astfel că, deși avea rezervorul plin, le-a spus Ceaușeștilor că nu mai are benzină pentru a-i transporta la locul

dorit de ei și trebuie să revină la Târgoviște, unde situaţia revenise la normal. Au refuzat. Pentru a-i convinge, le-a propus să meargă să alimenteze și apoi să-i transporte unde vor. I-a făcut semn lui Paise să o ia pe alt drum pentru ca Nicolae și Elena să nu-și dea seama că se îndreaptă spre sediul Miliţiei.

Drumul de întoarcere a decurs fără incidente. Abia când au intrat pe poarta auto a unităţii, Nicolae Ceaușescu a tresărit:

— Unde m-aţi adus, mă daţi pe mâna huliganilor ăstora, trădătorilor?

Era prea târziu. I-au invitat să coboare și i-au condus în cabinetul șefului Miliţiei Judeţene. Au fost întâmpinaţi de un locotenent- colonel:

— Nu mai sunteţi Președintele Statului. Din acest moment sunteţi

arestat și la dispoziţia maselor populare. Urmează să vă supunem unei percheziţii corporale. În încăpere au pătruns doi revoluţionari. Percheziţia a durat puţin. Enache a apucat să vadă cum asupra lui Nicolae Ceaușescu

s-au găsit două stilouri galbene, o agendă mică și o coală împăturită în patru, pe care erau scrise două cuvinte pe care nu le-a înţeles.

O mică agendă, o coală de hârtie împăturită în patru și două

cuvinte, doar două cuvinte, de neînţeles pentru subofiţer. Să fi

Arta sinuciderii

fost scrise într-o altă limbă? Franceză, engleză, italiană… exclus. Ceaușescu nu vorbea aceste limbi și cu atât mai puţin și-ar fi notat ceva într-o limbă străină. Se spune că știa rusa, datorită studiilor în URSS. Dar caracterele slavone ar fi fost cu siguranţă recunoscute de Enache. La fel cele chinezești, japoneze sau arabe. După cum nu putea fi vorba despre cifre. Ulterior, la reconstituirea evenimentului, sergentul-major a fost categoric: „Erau scrise două cuvinte, pe care nu le-am înţeles“. După cinci ani, în jurul obiectelor ridicate de la Nicolae Ceaușescu s-a declanșat o anchetă febrilă. Fostul locţiitor al șefului Securităţii Dâmboviţa, prezenţă aproape permanentă la preluarea cuplului Ceaușescu din sediul Miliţiei Judeţene, la conducerea, instalarea și deţinerea lor în incinta unităţii militare până în momentul execuţiei, și-a amintit: „În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 18.00, împreună cu plutonierul Paise, mr. Mareș Ion din UM 01417 și cpt. Boboc Ioan din aceeași unitate, am preluat de la Miliţia Judeţeană pe soţii Ceaușescu și i-am transportat cu autoturismul ARO 1-B-190, pe care l-am condus eu la UM 01417 Târgoviște. La preluarea de la Miliţie nu am primit niciun obiect aparţinând soţilor Ceaușescu și nici ceilalţi membri ai escortei. Nu cunosc dacă plutonierul Paise sau ceilalţi doi ofiţeri de la MApN, care au fost în camera unde s-a efectuat percheziţia, aveau asemenea obiecte asupra lor. Când am ajuns în UM 01417 Târgoviște, împreună cu cei de mai sus, i-am condus pe soţii Ceaușescu într-un birou ce ne-a fost indicat de mr. Ţecu Ion. La introducerea în cameră nu s-a mai efectuat percheziţia soţilor Ceaușescu, întrucât mi se comunicase de către lt. col. Conţ Ştefan că această operaţiune a fost efectuată la sediul Miliţiei, fără să-mi precizeze ce s-a găsit. În cameră cu soţii Ceaușescu am rămas eu, plt. Paise Constantin, mr. Mareș și cpt. Boboc, până dimineaţa, în jurul orelor 04.00. Până la data execuţiei soţilor Ceaușescu eu nu am stat tot timpul în cameră, fiind momente când am fost angrenat în alte misiuni. Plt. Paise și cpt. Boboc au stat în permanenţă în camera unde se aflau Ceaușeștii, asigurându-le paza în interior. Reţin că plt. Paise a lipsit numai în după-amiaza zilei de 23 (circa 3 ore) când a mers să se odihnească. Fac precizarea că în toată perioada în acea cameră eu nu am văzut agende, stilouri, pixuri sau alte obiecte aparţinătoare lui Ceaușescu. Am văzut însă că Nicolae Ceaușescu avea ceasul la mână, iar Elena

23

Arta sinuciderii

Ceaușescu o geantă gen plic, pe care le-au avut asupra lor și pe timpul execuţiei“. În acest moment al relatării, urmează o afirmaţie incredibilă și totuși, în mod inexplicabil, neluată în seamă de cercetătorii care s-au aplecat asupra acelor evenimente: „Referitor la obiectele soţilor Ceaușescu, pot face următoarea precizare: în ziua de 24 decembrie 1989, în jurul orelor 12.00 (n.s. deci înainte de execuţie) a fost chemat la telefon șeful UM 01417 Târgoviște, col. Kemenici Andrei, care, după convorbire, a venit la mine și mi-a spus că «a sunat de la București și trebuie să ducem cele două colete»“. Încordare maximă. Suspans. Telefonul de la București se referea, codificat, la Nicolae și Elena Ceaușescu? Şi dacă da, „coletele“ trebuiau să ajungă în viaţă sau nu, or era vorba de cele două obiecte, mica agendă personală și hârtia împăturită cu cele două cuvinte misterioase, găsite asupra lui Nicolae Ceaușescu și atât de preţioase încât le păstrase asupra lui până în momentul reţinerii? „Tot cu această ocazie mi-a zis că trebuie să însoţesc transportul. Am fost de acord, însă l-am întrebat care este traseul, parola și la cine trebuie să ne prezentăm. Nu mi-a dat niciun răspuns, dar a sunat din nou la București și când a revenit mi-a spus că nu este vorba de soţii Ceaușescu în persoană, ci de obiectele găsite asupra lor cu ocazia percheziţiei. Tot cu această ocazie mi-a spus că le-a comunicat că

24 nu are asemenea obiecte și transportul s-a anulat. Referitor la plt. Paise, care a stat tot timpul cu soţii Ceaușescu, am observat că între aceștia și subofiţer se crease o oarecare încredere și chiar în anumite situaţii discutau în șoaptă. Subofiţerul, în ziua de 25 decembrie 1989, după execuţia soţilor Ceaușescu, odată cu plecarea elicopterelor venite cu completul de judecată, a dispărut și nu l-am mai văzut în unitate. Ultima dată când l-am văzut pe plt. Paise a fost în ziua de 25 decembrie 1989, după ora 12.00, când, în timp ce se efectua vizita medicală a soţilor Ceaușescu, am fost chemaţi de generalul Stănculescu, care a ordonat să fim filmaţi și fotografiaţi. Am fost filmaţi numai noi (eu și plt. Paise), după care ne-am despărţit, Paise rămânând în zona unde se desfășura procesul. Nu cunosc cum a plecat plt. Paise din unitate, însă lipsa acestuia am constatat-o după plecarea elicopterelor și a celor veniţi de la București.“ Acea filmare, acea fixare a fizionomiei celor doi martori ai teribilelor evenimente care erau în plină derulare, rămâne o enigmă

Arta sinuciderii

pentru variantele care se puneau atunci la cale și urmau să marcheze istoria naţională. A fost aleasă cea a execuţiei, varianta „sacrificiului de nebun“. Tot după cinci ani, Ion Enache, devenit locotenent-major, a relatat Comisiei pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, constituită în cadrul Ministerului de Interne, că de la Nicolae Ceaușescu s-au ridicat două agende, două stilouri și o coală albă format A4. Apare așadar, faţă de prima relatare, o a doua agendă, culoarea stilourilor se schimbă, dar coala rămâne. Pe ea, cu cerneală neagră, erau scrise două cuvinte. Pe care nu le-a înţeles sau nu trebuia să le ţină minte: „Fac precizarea că nu-mi mai amintesc exact formatul agendelor, pentru că eu cu Ştirbescu Petre și Ionescu Mihai, cetăţeni civili, revoluţionari care au fost de faţă la efectuarea percheziţiei, am controlat în geanta acesteia (n.ns. Elena Ceaușescu) unde am găsit numai obiecte pe care în mod obișnuit le păstrează femeile în poșetă și niște medicamente. Lui Ceaușescu Nicolae i-a făcut percheziţie lt.-col. Conţ, ajutat de plt. Paise Ion. Obiectele găsite la acesta le-am văzut așezate pe birou. După efectuarea percheziţiei, lt.-col. Conţ ne-a spus să ne mutăm împreună cu soţii Ceaușescu în biroul locţiitorului șefului Miliţiei, întrucât începuseră să sune telefoanele, lucru pe care l-am și făcut. Nu cunosc cine a luat obiectele de pe masa din biroul șefului Miliţiei, în care i s-a făcut percheziţie lui Ceaușescu și nici în biroul locţiitorului, unde m-am mutat eu, nu le-am mai văzut“. Un alt participant la evenimente, plt.-adj. Săftoiu Ion își asumă ideea percheziţiei: „Întrucât atât la Centrul de Protecţie a Plantelor, cât și la sediul Miliţiei l-am văzut pe Ceaușescu că introduce mâna în buzunarul paltonului, i-am raportat lt.-col. Conţ Ştefan să le efectueze percheziţie corporală, bănuind că are pistol. După ce lt.-col. Conţ Ştefan le-a pus în vedere soţilor Ceaușescu că sunt reţinuţi și se află la dispoziţia forţelor populare, în prezenţa numitului Ştirbescu Petre, reprezentantul revoluţionarilor, s-a trecut la percheziţia corporală a acestora. În acest timp, în biroul șefului Miliţiei Judeţene unde se aflau soţii Ceaușescu, se produsese agitaţie. În ușa de la intrare și-au făcut apariţia diverse persoane, revoluţionari, cadre de Miliţie și alţii. În învălmășeala produsă de către cei care au pătruns în birou sau se aflau la intrare, lt.-col. Conţ Ştefan a trecut la percheziţionarea lui Ceaușescu Nicolae. Cu

25

Arta sinuciderii

26

această ocazie am văzut că din buzunare i s-au scos două stilouri, două pixuri și o agendă de culoare maronie și o batistă (n.ns. să

fie o confuzie cu albul unei coli de hârtie?). Nu cunosc dacă i s-a

scos din buzunar și o a doua agendă, datorită agitaţiei produse de persoanele aflate în birou. Pot preciza însă că agenda pe care eu am văzut-o avea coperţi cartonate maronii, având dimensiunile de circa 8-12 cm. Obiectele scoase din buzunar au fost așezate pe birou, în urma cărui fapt am luat agenda și m-am uitat în ea. Răsfoind agenda, am observat nume de persoane scrise de mână și numere de telefon. Nu am observat desene pe filele agendei și nici alte elemente

caracteristice. Scrisul din agendă era cu caractere mari și de culoare neagră. Menţionez că în buzunarele paltonului lui Ceaușescu și ale hainei de care fusese dezbrăcat au umblat mai multe persoane, din cele aflate în birou, întrucât după ce a fost dezbrăcat, hainele au circulat din mână în mână, după prima percheziţie făcută de lt.-col. Conţ. Nu cunosc cine a pus agenda pe biroul unde eu am văzut-o… Odată cu soţii Ceaușescu au fost transportate în biroul locţiitorului șefului Miliţiei Judeţene și obiectele pe care le-am menţionat mai sus, găsite la Ceaușescu cu ocazia percheziţiei, precum și paltonul, căciula și mănușile… Obiectele aflate pe biroul locţiitorului șefului Miliţiei Judeţene au fost luate de Paise…“. Nimic despre coala de hârtie și cuvintele misterioase. Unul dintre personajele-cheie, aflat

în timpul evenimentelor în sediul Miliţiei Dâmboviţa, civilul Ilie Petre Ştirbescu, a fost anunţat și el despre prezenţa Ceaușeștilor:

„Ies din biroul în care mă aflam și mă îndrept spre biroul indicat

de soldat. Pe culoar mă întâlnesc cu lt.-col. Conţ Ştefan, care era

singurul ofiţer care mai rămăsese în clădire la acea oră. Întrebându-l unde au intrat Ceaușeștii, acesta îmi indică același birou pe care

mi l-a indicat și soldatul… Intru și dau «Bună seara». Aceștia îmi

răspund. Erau Nicolae și Elena Ceaușescu, însoţiţi de plt. Paise și

sg.-maj Enache… Ușa se deschide și intră Conţ Ştefan, însoţit de cpt. Boboc, de la MApN și un revoluţionar, pe nume Ionescu Mihai

Ion… Ne așezăm în linie în faţa dictatorilor. Conţ mi se adresează:

«Să le facem o percheziţie». Fac semn din cap că da. Elena Ceaușescu

sare ca arsă: «Pentru ce să îmi faceţi percheziţie mie și soţului?». Îi răspund: «Să nu aveţi obiecte dubioase asupra dvs». Conţ și Paise i-au dat paltonul jos și l-au căutat pe Ceaușescu în buzunare. Au scos

un carneţel ca o agendă, cu scris auriu. O răsfoiesc, dar nu găsesc

Arta sinuciderii

nimic scris în ea și o pun pe birou. Din haină mai scot o a doua agendă, nu se vedea nimic scris în ea“. „Poate era scris cu cerneală simpatică“, gândește revoluţionarul. Mai apar două stilouri groase, o batistă și ceva ca un briceag. „Ulterior, din discuţiile purtate cu mr. Mareș am aflat că obiectele au fost predate generalului Stănculescu.“ Acestea să fi fost coletele solicitate telefonic colonelului Kemenici pe 24 decembrie 1989, în jurul prânzului? Cele două colete umane au fost ridicate de Victor Atanasie Stănculescu personal, o zi mai târziu, după execuţie. În doar trei zile, un destin care a marcat două decenii și jumătate istoria României a pierit înecat în sânge. Un lucru este cert, despre obiectele aflate asupra lui Nicolae Ceaușescu și ridicate imediat după prinderea sa nu se mai știe nimic. Conţineau nume, numere de telefon și cine știe câte altele. În special două cuvinte enigmatice, care pot ascunde cheia unei execuţii sumare, în urma unui proces încropit. Acele două obiecte aparent inofensive, o mică agendă și o coală împăturită de hârtie, precum și agenda personală sau jurnalul generalului Ştefan Gușă, în mod sigur reale, dar niciodată găsite după dispariţia fizică a proprietarilor de drept, au ascuns între paginile lor o parte din istoria adevărată a acelor zile. După 17 ani, Armand Gosu a publicat, în numărul din 21 decem- brie al Revistei „22“, un articol intitulat „Din agenda lui Nicolae Ceaușescu (20 decembrie 1989)“. Autorul susţine că în timpul cerce- tărilor făcute la Arhivele Naţionale, în vederea elaborării Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, ar fi descoperit agendele lui Nicolae Ceaușescu, care s-ar afla în fondul CC al PCR – Secţia Cancelarie. Confuzia este evidentă. Documentele descoperite în arhive nu sunt „agendele lui Nicolae Ceaușescu“, găsite asupra sa și ridicate de revoluţionari, Miliţieni și cadre ale Armatei cu ocazia percheziţiei din incinta Miliţiei Judeţene Dâmboviţa, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, ci doar simple agende de lucru completate de persoane din cadrul cabinetului secretarului general al PCR, care consemnau ședinţe, întâlniri, vizite de lucru și orele între care acestea se desfă- șuraseră. Fără îndoială, aceste înscrisuri sunt importante pentru studierea ultimelor zile ale dictaturii comuniste. Din păcate, agen- dele personale pe care Nicolae Ceaușescu le-a avut asupra sa până în

27

Arta sinuciderii

momentul reţinerii și percheziţiei de la Târgoviște fie au fost distruse, fie au rămas ascunse opiniei pubice și cercetătorilor.

L-am întrebat pe Ştefan Gușă sus, la Ciolanu, la mănăstire, dacă a scris jurnalul acelor zile de decembrie 1989. Era pe atunci comandantul Armatei de la Buzău. Dorise să mă vadă, iar eu i-am răspuns imediat. Vroiam și eu să-l văd. Personajele principale ale evenimentelor din decembrie mă atrăgeau ca un magnet. Eram mai tânăr decât ei, tocmai fusesem numit ministru de interne al României și venisem la Buzău, nu mai știu în ce problemă. Le-am cerut celor ce ne însoţeau să ne lase singuri, într-una din încăperile mănăstirii, cu un fel de cerdac inundat de verdeaţa din jur. Întrebarea mea i-a atins un resort intim. Iar eu asta și doream. S-a uitat la mine lung. Avea ochii triști. N-am văzut de multe ori în viaţă ochi atât de triști. Parcă o durere mută îi înăbușea glasul. Dorea să-mi transmită ceva, efortul era vizibil. Tăcerea se prelungea. Nu era stânjenitoare, era intensă. Durea. I-am spus că nu trebuie să-mi confirme. Este doar o frământare obsedantă a mea. Pentru ca aș fi putut fi eu la Târgoviște atunci, de Crăciun. L-am rugat să nu spună nu. Cred că aveam în glas ceva copleșitor și fierbinte. Ştefan Gușă nu a mai spus nu. I-am mulţumit din ochi și m-am ridicat cuprins dintr-o dată de o emoţie ciudată. Nu aveam să-l mai revăd.

28 Sunt convins că jurnalul lui personal, sau însemnările lui, există. Un om atât de riguros trebuie să-și fi notat tot ce s-a întâmplat. Să scrie mai mult decât i s-a permis, oficial, să o facă. Sau decât rigorile ordinelor și regulamentelor militare și propria siguranţă îi impuneau. Un astfel de jurnal a existat. Atunci, sus, la Ciolanu, la mănăstire, privindu-mă în ochi, Ştefan Gușă nu a negat. Dacă jurnalul a existat, a fost scos din ţară. Tare ciudată căsătoria fiicei lui cu un octogenar din diaspora. Să fi fost distrus? De către cine? Şi de ce? Au trecut aproape două decenii și jumătate de la acel Crăciun maculat cu sânge la Târgoviște, între zidurile unei cazărmi devenită tablă de șah pentru istoria naţională, când s-a jucat varianta sacri- ficiului de nebun, pentru salvarea partidei. Nebunul sacrificat pe tabla de șah nu s-a neantizat. El încă există. Îl simţi pretutindeni. În aerul aspirat în plămâni, plin de scenarii

Arta sinuciderii

halucinante, îmbâcsit de minciuni, de vorbe goale și de promisiuni deșarte. Chicotește nerușinat prin culisele politice, se agaţă de micro- foanele Parlamentului, bântuie prin clădirile guvernamentale, se strecoară, tiptil, în justiţie și administraţie. Încă există. Se insinuează sub măști felurite, la vreme de seară, pe ecranul televizorului. Spiritul său se răspândește în finanţe, cu bani mulţi și negri, domină anchetele, care nu se mai termină, otrăvește caracterele, îndoaie coloanele vertebrale, încurajează lichelele și impostorii, cheamă la rampă veleitarii și aventurierii. Spiritul său naște monștri, încarnându-se când chel, când spelb și cu ochelari, când anost și lătăreţ, în figurile jalnice care au preluat de la el, rând pe rând, Puterea. Nu e mort. Încă există. Cuprinde cu tentacule fără odihnă, rapace, lumea afacerilor. Afaceri cu zahăr și cu ţigări. Afaceri cu grâu și cu mașini furate. Afaceri cu autostrăzi, păduri, mine de aur și resurse naturale. Afaceri cu jalea naţională. Se abţine să prescrie noi diete de alimentaţie raţională. Deocam- dată. Le înlocuiește cu pui alteraţi și carne stricată. Nu ne spune câte haine să purtăm la iarnă. Deocamdată nu. Ne trimite în Afghanistan și Irak, unde este cald, frige. Nu ne dictează numărul de copii. Încă. Îi vinde pentru prelevare de organe sub titlul de adopţii. Nu ne face educaţie cu de-a sila. Ne livrează zilnic talk show-uri expirate, telenovele penibile, emisiuni de divertisment ale unor diletanţi în ale umorului. Nu ne ordonă să stăm cu toţii în genunchi, ne-a predat, ne-a livrat la pachet. Din sfărâmăturile vechilor statui pregătește noile chipuri cioplite ale atâtor orgolii deșănțate, interese meschine și vanităţi putregăioase. Pentru că soclurile au rămas în picioare și le așteaptă. La sfârșitul campaniei electorale din toamna anului 2014 pentru fotoliul de la Cotroceni, unul dintre candidaţi, îmbătat de perspectiva succesului care însă nu a venit, a umplut de ziua sa Stadionul Naţional construit pe ruinele vechiului „23 August“ cu zeci de mii de simpatizanţi care l-au aclamat minute în șir. S-au cheltuit sume colosale pentru un eșec răsunător, lamentabil și meritat. Nicolae Ceaușescu nu făcuse asta niciodată. Nu e mort. El există, chiar dacă atunci, la Târgoviște, pe tabla de șah a istoriei naţionale, s-a ales varianta sacrificiului de nebun.

29

Arta sinuciderii

De ce sunt supăraţi pudibonzii că în sondaje Ceaușescu este primul în preferinţele românilor? Ca să nu mai spunem că Ion Iliescu s-a așezat confortabil pe locul doi, în pofida „teroriștilor“ și „mineriadelor“ mandatelor sale. Ambii vor rămâne mult timp pe aceste trepte, mai ales dacă vedem ceea ce ne oferă prezentul și viitorul. Clasamentele nu le fac intelectualii subţiri, care mai an jucau de mama focului cazacioc, iar acum se dau în vânt după fotbalul american. Gâlcevile de o veselie soră cu iresponsabilitatea, facile și lipsite de conţinut, ale acelorași personaje omniprezente și greţos atotștiutoare, anoste până la exasperare, expirate până la refuz, din mai toate talk- show-urile televizate sunt, pe cât de plictisitoare pe atât de inutile, sterile și de prost gust. Ni se tot vâră pe gât nume de oameni providenţiali pentru scoaterea României dintr-o criză nu atât a resurselor sale umane, cât a condiţiei morale, de fapt a corupţiei și a incapacităţii de guvernare. Este mai presus de orice îndoială că o elită politică, dacă ea ar exista, trebuie să aducă coerenţă și coeziune într-o societate dezbinată, manipulată și vlăguită. Unde să-i găsim? Vorba unui mareșal francez în timpul campaniei din Prusia, cred că Murat, adresându-i-se lui Napoleon: „Sire! Lupta

30 s-a sfârșit din lipsă de combatanţi“. Într-o istorie cu un destin de multe ori tragic, amantele, favoriţii, camarilele unora și altora fac figură comună. Sunt toţi o apă și un pământ, ca într-o dramatică artă a sinuciderii noastre colective. Mă încearcă o mare tristeţe și o rușine fără margini. Dar vine o vreme, vine o vamă. Nu l-am iubit pe Ceaușescu. Dar mi-e lehamite de revoluţionarii pentru diplomă și spaţiu comercial sau dizidenţii care l-ar fi pupat în dos dacă le-ar fi dat atenţie și care s-au înghesuit să-i pupe pe cei ce au urmat, de cei care își fac cruci smerite, după ce au dărâmat biserici. Şi cel mai mult, de ciorile vopsite în culorile democraţiei, după ce le plesneau pliscurile, scandând „Ceaușescu - PCR!“. Chiar l-am urât. Pentru chiuretajele ilegale și pline de spaime, cu năluca miliţianului la ușă. Pentru umilinţa cu care am strâns cu înfrigurare de pe jos, în gară la Ciulniţa, alergând să prind trenul, pachetele cu brânză, carne și portocale căzute din punga ruptă, în

Arta sinuciderii

timp ce câinii vagabonzi roiau în jurul meu. Le cumpărasem prin ușa din spate a magazinului. Veneam de la Călărași, după un proces

cu dezertori. Fuseseră concentraţi cu arcanul de lângă familii pentru

a construi socialismul. Pentru dubla pneumonie a primului meu copil după o zi doar în Creșa MApN, pentru care primisem, în sfârșit, aprobare. Făcusem antecameră 3 zile în șir, la ușa unui general grobian și aproape analfabet. Pentru păduchii din părul copiilor mei, în grădiniţele din Lacu Tei și din Calea Plevnei.

Vorbind despre români sub regimul Ceaușescu, Peter Siani- Davies constata că „atât de dureroase erau relatările despre suferinţele îndurate încât, din decembrie 1989, numele lui Nicolae Ceaușescu a devenit sinonim cu cea mai cumplită dictatură. Rămâne un paradox, și anume că, deși românii s-au confruntat cu asemenea greutăţi, în cea mai mare parte a anilor ’80 au existat relativ puţine semne de revoltă sau de disidenţă. Evident, una dintre cauzele acestei situaţii era gradul înalt al represiunii și alte două explicaţii: una de sorginte culturală, iar alta structurală. Aspectul cultural a fost cel mai bine prezentat de Michael Shafir. Căutând o explicaţie a pasivităţii românilor, el a subliniat lipsa de tradiţie în privinţa autonomiei din cultura politică românească, precum și adânc înrădăcinata înclinaţie

a ţăranilor către supunere, bazată pe resemnarea și fatalismul născute

din misticism și religia ortodoxă. Aspectul structural a fost cel mai bine explicat de către Steven Sampson. Şi el a pornit tot de la factorii culturali pentru a găsi o explicaţie a pasivităţii românilor, dar a ajuns la concluzii vizibil diferite atunci când a subliniat individualitatea românilor și vădita lor neîncredere în organizarea socială. Românii nu se supun cu pasivitate, ci încearcă în mod activ să eludeze cele mai neplăcute aspecte ale sistemului și să-și asigure bunuri și servicii prin intermediul economiei subterane“, spune el. Spre sfârșitul deceniului nouă al mileniului II după Hristos, blocul comunist european își trăia spasmodic sfârșitul. Marele imperiu sovietic și sateliţii săi trosneau din toate încheieturile, ca masa veche din cârciuma malteză. Forma, rămasă fără conţinut în orânduiala noii lumi, urma să dispară. De bunăvoie sau în brânci. Pentru că hotărârea demiurgilor din grupul mai mult sau mai puţin vizibil care decide politica mondială, indiferent cum sunt ei

31

Arta sinuciderii

denumiţi, Gladiatori Globali, Strategi ai Universului sau Înalţi Prelaţi

ai globalizării, era implacabilă și trebuia executată.

Ar fi trebuit să-l ia pe Machiavelli și să-l topească în fiecare formă remodelată la București, Praga, Berlin, Varșovia, Sofia, Belgrad, Budapesta, Kiev sau Tbilisi, dar au fost prea puţin inventivi. Au reţinut de la el doar că scopul scuză mijloacele. Au existat împotriviri zadarnice din partea celor care nu înţelegeau ori erau incapabili să înţeleagă.

Sau care, precum Ceaușescu, au fost ajutaţi să nu vrea să înţeleagă, pentru a sfârși convulsiv, daţi la o parte de cei pregătiţi să le ia locul. S-a prăbușit astfel un sistem care a îngropat sub dărâmăturile lui state, oameni și instituţii. Din ciocnirea celor două lumi au răsărit cariere ce păreau fulminante. Multe dintre ele s-au mistuit imediat. Au existat glorie și josnicie, acte sublime și trădări, onoare

și

sperjur, raţiune și nebunie. Între adevăr, intrigă și minciună, eroii

și

criminalii, victimele și călăii lor, toate s-au amestecat. Scribii Apocalipsei comuniste din Decembrie, fie că au fost

32

jurnaliști, procurori, judecători sau politicieni, au servit în felul lor cauza. Din învolburarea acelor vremi, din tot acel amalgam au ales sensul plănuit al istoriei. S-au folosit doar de două culori: alb și negru, când totul a fost mai mult cenușiu. În loc să triumfe virtutea,

a proliferat servilismul șiret și peren. Cei ce aveau menirea să fie

imparţiali și obiectivi au basculat dintr-o parte în alta, răpindu-i României mântuirea, după iadul prin care trecuse. Ceaușescu a eșuat lamentabil. Pentru a soluţiona problema unei revolte civile, se baza pe Armată, pe Gărzile Patriotice, pe forţele Ministerului de Interne, Securităţii și Miliţiei, precum și pe un puternic corp de 15.000 de grăniceri. Dintre forţele de care dispunea, cea mai mare era Armata, care, în 1989, avea un efectiv de 140.000 de persoane. Aceasta era însă departe de a fi un corp de luptă profesionist, 68% din totalul efectivelor fiind reprezentat de recruţi (95.000), care efectuau cel mai scurt serviciu militar – 16 luni – din ţările membre ale Pactului de la Varșovia. Teoretic, Gărzile Patriotice erau și mai numeroase (6 milioane de persoane), întrucât cuprindeau toţi bărbaţii până la 62 de ani și toate femeile până la 57 de ani. În realitate, dimensiunile acestui corp erau mult mai reduse, de aproximativ 12.000 de angajaţi.

Arta sinuciderii

În cadrul Ministerului de Interne, Miliţia număra, la nivel naţional, 32.595 de persoane. Securitatea era puţin mai mare, având un efectiv total de 38.682 de persoane, din care 23.370 făceau parte din trupele de securitate. În afara trupelor de securitate, în cadrul Ministerului de Interne, cea mai probabilă forţă de intervenţie în caz de conflict, era reprezentată de cei 484 de membri ai Direcţiei a V-a și de cei 795 de membri ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA). Ceaușescu a fost trădat și părăsit de toţi cei din jur. Mulţi pricepuseră că a devenit inutil. Colosul cu picioare de lut s-a prăbușit într-o singură zi. A fost răsturnat de furia și disperarea propriului popor, care l-a adulat în 1968, când s-a împotrivit invadării Cehoslovaciei de trupele „frăţești“ ale Tratatului de la Varșovia, în piaţa în care, peste 21de ani, regimul său și-a găsit sfârșitul. A fost măturat de cursul istoriei, pe care nu el îl putea controla, chiar dacă s-a plimbat în calești cu regi și regine și a fost ovaţionat în Congresul celei mai mari puteri a lumii. A fost Şah Mat la România.

33

Arta sinuciderii

34

Capitolul ii

În lumea umbrelor

Cine i-a adus pe securiști în tribunal? Întrebarea președintelui Tribunalului Militar Teritorial spintecă precum un trăznet căzut din senin liniștea biroului în care tocmai am intrat și unde sunt adunaţi toţi judecătorii. Întârziasem câteva minute, pentru a mai liniști spiritele agitate ale celorlalţi. Era o atmosferă grea, apăsătoare, încordarea se lipea de noi și atârna peste tot, pe tavane, pe pereţi și birouri, privirile erau aţintite mai mult în pământ sau piezișe. Nesomnul ultimelor nopţi ne boţise chipurile și prima zi de Crăciun era una tristă, precum cuiburile părăsite de berze în bătaia aspră a viscolirilor iernii. În anii trecuţi, spre vădita surprindere a celor mai în vârstă, împodobisem bradul și împărţisem jucării copiilor chiar aici, la doi pași de sectorul de partid. Câţiva dintre judecători rămăseseră prin birouri sau motivaseră că au treabă în oraș, dar grefierelor le

străluceau ochii de bucurie. Nu se mai pomenise într-un tribunal militar brad împodobit de Crăciun. Nevoia de Moș Crăciun, chiar și între zidurile reci și sobre, încremenite parcă în timp, ale tribunalelor militare, ar fi trebuit să dea multora de gândit. Pentru că niciodată, nimeni, nu l-a iubit pe Moș Gerilă. Nici azi nu-mi pot explica pentru care motiv, când eram copil, în chipul lui Moș Gerilă gata să ne ia toate jucăriile dacă nu eram cuminţi, eu îl vedeam pe Stalin. Habar n-aveam cine este, dar figura lui severă atârna pe toţi pereţii, mai ales pe clădirile din portul rușilor. Lângă ruinele Severinului, de pe care gușterii, șopârlele acelea verzi și grase, ne priveau pe noi, copiii, cu un fel de curiozitate, era portul rusesc unde nu aveam voie să ne jucăm. Mai nimeream câteodată, când ne dădeam cu săniuţele pe derdelușul de lângă baia comunală, drept la ei în curte. Când dădeam cu ochii de Stalin, nu știu de ce, dar o tuleam cât puteam de repede. Ruinele din parc și de lângă Dunăre erau tare frumoase. Mai ales piciorul Podului lui Traian. Ori de câte ori bunicul mă lua cu el la liceu,

Arta sinuciderii

la orele de desen, eu priveam Dunărea și-l pictam pe Traian trecând-o

într-un picior. Celălalt picior nu-l vedeam, pentru că rămăsese pe malul sârbesc spre care priveam cu frică. Auzisem că acolo trăia un călău, unul Tito. La noi, pe mal, puseseră peste tot panouri - gigant în care Tito ţinea în mână o bardă de pe care picurau stropi de sânge. Era mult mai mare decât satârul nostru din bucătărie, cu care bunica toca bucăţile de carne pregătite pentru sarmale. Mă miram de ce îi ziceau

Călăul Tito când poate sarmalele lui, tocate cu barda aceea uriașă, erau

la fel de mari și de bune ca ale noastre. Mai târziu, când panourile au dispărut, Tito, în carne și oase,

a venit la Severin. Lumea de pe stradă se bucura și îl aplauda, iar

el zâmbea și nu avea în mână nicio bardă. Ţinea doar o ţigară, din acelea groase, care se numesc havane. Sarmalele cubanezilor lui Fidel Castro. Tito a dat mâna cu Gheoghe Gheorghiu Dej, nu cu Stalin. Pentru că Stalin bătuse palma, la Ialta, cu un alt fumător de havane, sir Winston Churchill. Așa au pus ei la cale soarta unei ţări, printre scrum de havane și damf de votcă: noi, rușii, le luăm portul de lângă ruinele vechi și petrolul, iar voi, anglo-americanii, le luați ruinele cele noi, sunt ale voastre de când aţi bombardat Severinul. Ca să nu vă uite, să vă ţină minte. Şi lăsaţi-i pe români să vă aștepte. Nimeni nu așteaptă mai răbdători ca ei. Roosevelt nu s-a prea băgat, făcea lungi plimbări cu căruciorul manevrat cu atenţie de oamenii lui Alan Dulles, șeful CIA. După care s-a întors fiecare la treburile sale.

Şi uite-așa, românii s-au ales cu Moș Gerilă, cu Siberia, cu Stalin și cu porturi rusești la Dunăre. În glasul celor care-i pomeneau numele simţeam un fel de spaimă. Bărboșii de lângă el păreau mai cumsecade, mai ales Marx. Rareori te priveau în faţă, pe la defilări, când fiecare stătea în tabloul lui, înfipt în băţ. Erau pozaţi din profil:

Marx, Engels, Lenin și Stalin. Marx arăta ca un călugăr fără mănăstire

și le întorcea spatele celorlalţi. De fapt toţi își întorceau spatele unul

altuia, ca Traian și Decebal din parcul central din Severin, deși erau împreună. Când am început să merg la grădiniţă nu l-am mai văzut pe Moș Gerilă cel rău, pe Iosif Visarionovici Stalin. Până printr-a patra au dispărut rând pe rând și ceilalţi trei bărboși și portul rusesc. Pe toţi pereţii s-au cocoţat ai noștri. Se mai

35

Arta sinuciderii

schimbau între ei, iar uneori, din lipsă de spaţiu locativ, își ofereau reciproc cazare pe la câte o închisoare. Apoi a încăput numai unul singur, Nicolae Ceaușescu. Care a urmat tradiţia iscată de principi și regi, aducându-și-o lângă el pe Elena. Totul s-a datorat faptului că în anii de școală Ceaușescu nu

a apucat să-l studieze pe Homer. Ar fi aflat cum o cetate poate fi

distrusă din cauza unei femei. Ochii colegilor mă fixează, congestionaţi. Ochii aceia de curci plouate, pe care-i văd de trei zile, de când ne-am smuls de pe gard plăcuţele cu Tribunalul Militar. Pe acordurile din „Trec rânduri, rânduri muncitorii!“, difuzate în acea dimineaţă pe postul naţional de radio. Simţisem noi ceva, nu mai era ca la defilare, chiar dacă coloanele au pornit spre centru din aproape toate întreprinderile sectorului. De data asta au plecat fără activiști. În fond, de ce oare ne-om fi temut că tocmai muncitorii vor

fi aceia care o să vină peste noi să ne devasteze tribunalul și să ne

scoată cu șuturi în fund, dacă nu mai rău? Doar suntem tribunalul clasei muncitoare, aliată strâns cu ţărănimea și ea muncitoare și cu pătura intelectualităţii, care nu e tot atât de muncitoare, dar probabil e și ea bună la ceva, din moment ce doar câţiva intelectuali au supravieţuit Canalului. Chiar, în statistica Partidului, membrii CPEx cum or figura: muncitori, ţărani sau

36 intelectuali? Dacă mă gândesc bine, în Valea Jiului și la Brașov, tot muncitorii… Cred că asta ne-a dat fiori reci pe șira spinării. Deși tribunalele militare s-au acoperit de glorie în anii ’50, ’60 în lupta cu dușmanul de clasă. Sau poate tocmai de aceea. Coloanele ne-au lăsat în pace. Nu au luat-o pe Calea Plevnei. Şi-au văzut de drumul lor spre Piaţa Palatului, unde aveau ceva de lămurit cu cel mai iubit fiu al clasei muncitoare. Dar acum suntem pierduţi. Legăturile telefonice au căzut. Alături, în faţa primăriei, unde ne dădeau și nouă brânză și salam, după ce așteptam la rând să ia întâi tovarășii, văzusem câţiva ţigani din cartier jucând în picioare tablourile lui Ceaușescu, dar nimeni nu venise să scuipe sau să dea cu pietre în geamurile tribunalului. De fapt, ale tribunalelor, fiindca eram două instanţe militare înghesuite într-o fosta cazarmă a unei manutanţe. La parter, Tribunalul Teritorial. Adică pe toată ţara. Judecă de la maiori în sus

Arta sinuciderii

și recursurile. La etaj, Tribunalul Militar București, unde sunt eu vicepreședinte. Se bănuiește că voi fi noul președinte. Noi judecăm până la gradul de căpitan. Şi civili. De la Craiova până la Brăila. Am auzit că se lucrează la un nou decret. Vom fi tribunal extraordinar. Extraordinar! Vom judeca teroriști! În stânga e fabrica de pâine. Ne mai uităm după fetele de acolo. Santinelele primesc peste gard cozonaci calzi, când în fabrică se aduc ouă. Nu sunt ouă chiar în fiecare zi. Alteori nu sunt gaze, le raţionalizează. În dreapta e partidul. Așa spuneam noi la primărie, „la partid“. Şi acolo sunt fete drăguţe, aduse de prin întreprinderile sectorului să-i sprijine pe activiști. Pe una, frumușică foc, a lăsat-o gravidă unul dintre judecători. Un băiat tânăr, serios, de mare perspectivă. Secretarul nostru PCR s-a zbătut mult până ne-a făcut rost de legitimaţii la bufetul partidului. Am avut noroc, avea priză la tovarășa prim. A fost în Comitetul Central al UTC când era mai tânăr. Are și origine sănătoasă: a fost muncitor. Şi foarte studios: a făcut Dreptul la fără frecvenţă și a ajuns judecător. Când am venit în tribunal, în ’80 toţi erau cu ff-ul. În afară de președinte și de vicepreședinte. Formam un colectiv sudat și plin de devotament. Era în decembrie, se apropiau sărbătorile de iarnă și ouă nu se prea găseau. Colegul meu de birou tocmai traversa strada cu un cofraj de ouă în mână, adus de pe la Slobozia să-l ducă unuia din șefi, când a fost lovit de mașina ambasadei unei ţări din America de Sud, pe trecerea de pietoni. A murit nevinovat, iar șoferul nu a păţit nimic. Avea imunitate diplomatică. Cine i-a adus pe securiști în tribunal!? Mă întreb și eu, chiar, cine i-o fi adus, domnule? Oare n-avea tribunalul securiștii lui? Ochii celor din birou capătă luciri stranii. Nu sunt ochii goi ai nebunilor pe care i-am văzut prin spitale, încercând să-mi lămuresc tema responsabilităţii mentale pe viu. La toţi ne venea rândul să judecăm dosare cu nebuni. Avusesem și eu un dosar, Cazul „G“, cu unul care aruncase de pe terasa unui bloc din centru manifeste contra lui Ceaușescu. Până și familia îl credea nebun. Eu cred că înnebunisem cu toţii. Pentru că numai un nebun avea curajul să facă propagandă împotriva orânduirii socialiste. Iar eu vroiam să văd un nebun autentic, dincolo de actele medico-legale întocmite de medici.

37

Arta sinuciderii

38

Ochii aţintiţi asupra mea nu erau ochi de nebuni. Erau ai colegilor mei care trimiseseră la Poiana Mare atâţia dușmani ai regimului. Iar eu eram acum nebunul ce trebuia internat. Privirile lor mi-au pătruns sub tunică și s-au înfipt prin cămașă în carne și sângele a început să-mi curgă șiroaie. Dumnezeule, eu i-am adus pe securiști în tribunal! Da, eu i-am adus pe securiști în tribunal și merit să fiu sfâșiat. În camera asta sunt eu și acești lupi hămesiţi pe ale căror boturi se va prelinge sângele meu. După care se vor tolăni satisfăcuţi. Pentru că în tribunal e cald și bine. Din 22 decembrie nu mai închide nimeni gazele. Gazele vin de la fabrica de pâine de alături. De trei zile așteptăm ca peste gardurile fabricii să dea năvală teroriștii, pentru a ne lua pistoalele Carpaţi din dotare. Pistoalele le-am văzut abia zilele acestea, când ni le-a dat subofiţerul cazarmar, să apărăm sediul. La început trebuia să-l apărăm de „agenturili străine“. Acum ne apărăm de teroriștii ăștia invizibili care trag de peste tot și sunt peste tot și o să vină să-l pună la loc pe Ceaușescu. Până una alta, era să ne împușcăm între noi. Cazarmarul a mânuit pistolul aiurea și a tras. Noroc că glonţul s-a înfipt în tavan. Cel ce avea să plece se uita în continuare la mine, la fel de sever. Pe

ceilalţi nu-i mai interesa, se găsise deja vinovatul. Pentru că eu sunt prieten și complice cu teroriștii care vor ataca tribunalul. Eu sunt cel care am angajat o dactilografă al cărei bărbat este ofiţer de contrainformaţii. La mine în birou venea CI-stul tribunalului să poarte convorbiri tainice. De fapt, omul venea să mă roage să-i spun cum să facă să iasă mai bine din divorţul cu nevastă-sa. Deja îl retrăseseră de la post din străinătate și se temea că o să-l dea afară din serviciu. Orice divorţ însemna o abatere de la morala comunistă, adică un rebut în opera de făurire a omului nou. Pentru a se reabilita, mai mult ca sigur că CI-stul nostru pusese la cale un plan diabolic de ocupare a Comenduirii de garnizoană și a Tribunalului Militar. Parcă-l vedeam cum, de unul singur și înarmat până în dinţi cu un pistol Carpaţi, sare gardul precum miliţianul Bunda la Sibiu, care era gata-gata să cucerească Şcoala Militară de Ofiţeri. Pătrunde în biroul comandantului și-i pune arma la tâmplă:

Arta sinuciderii

— Predă-te!

— Nu vreau! răspunde comandantul, demn și hotărât.

— Ba predă-te, că te împușc!

Şi Comenduirea îi cade pradă, iar legăturile telefonice sunt în mâinile lui. Acum o să vină să ia cu asalt Tribunalul. Iar noi suntem singuri și izolaţi, fără nicio apărare. Pentru că apărarea ne-o asigura Comenduirea garnizoanei, care acum e în mâna CI-stului cu care eu beam cafea în birou. Mare lucru n-ar avea ce să ia teroriștii de la noi, poate doar așa, de-ai dracului. Se spune că sunt foarte răi și răzbunători. Stau cu spatele la ușa pe care abia am intrat și privesc spre plutonul de execuţie. Oare ce au simţit toţi nevinovaţii puși la zid, înainte să se comande foc? Eu simt doar ca n-am chef să fug ori să mă ascund. Sunt obosit de atâtea nopţi nedormite, în care i-am pândit pe teroriști la geam cu pistolul în mână. Nu vreau să mă târăsc pe străzile Bucureștiului pentru a duce adeziuni și jurăminte de credinţă la Frontul Salvării Naţionale care a luat puterea. Nu mai vreau să fac naveta între Dumnezeu și Infern, să mă întreb tot timpul când am fost înger și când am fost demon. Nu vreau să iau parte la ceea ce a început deja să se întâmple: marea convertire a hienelor în iepurași și a corbilor în porumbeii păcii. La început, când s-a dat alarma asta, mi-am amintit de plecările intempestive și grăbite ale tatei când venea agentul sau suna telefonul să-l cheme urgent la el la unitate, pentru verificări. Apoi tata venea și spunea că a luat calificativ bun, că s-a încadrat în barem și nu l-au dat afară, iar eu și mama plângeam de bucurie. Noi ne-am strâns în camera greferilor, am jucat rummy și table. Au fost și câţiva amatori de șah. Adusesem fiecare destulă mâncare, să nu zică ceilalţi că n-are, iar vin și coniac erau din belșug. Nici șeful cel mare, nici șeful de cadre nu ziceau nimic, se întâmplase ceva, erau în dilemă. Oricum, mai beam noi prin birouri, deși era interzis. De ziua mea, cineva, bănuiam eu cine, raportase că-i servisem pe toţi cu vin și șampanie, dar nu se luase nicio măsură. Apoi am simţit că e o altfel de alarmă. Clipa suspendată deasupra capetelor noastre s-a prăbușit atunci peste noi. Peste cel ce avea să plece, peste mine, peste noi toţi, ho- tărându-ne destinul. Cu două zile înainte ne tăvăleam ascunzându-ne

39

Arta sinuciderii

40

pe sub birouri, când auzeam focuri de armă și ne rugam să vină rușii. Ne încordam auzul până la refuz, doar-doar s-ar auzi vreun zumzăit de elicopter sovietic. Un elicopter? Zeci de elicoptere din care rușii să coboare și să se bată cu teroriștii. Să restabilească ordinea. Ca atunci la Praga. Urlasem cu toţii de bucurie când Iliescu anunţase la televizor că a luat legătura cu Ambasada Uniunii Sovietice. Şi de atunci, uimire. Nu venea nimeni! Poate se hotărâseră să vină cu tancurile, să ne salveze. Dar tancurile fac mult până la București și între timp teroriștii o să dea navală peste noi. Dumnezeule, să vină rușii și să se termine odată. Care Dumnezeu? La ce Dumnezeu ne rugăm noi? Dumnezeul cununiilor și botezurilor pe furiș? Dumnezeul bisericilor dărâmate? Dumnezeul Crăciunului uitat? Dumnezeul Crăciunului de azi. Pentru că azi e Crăciunul. Şi azi nu o să mi se întâmple nimic rău, oricât aţi vrea voi să mă sacrificaţi pentru a vă demonstra convertirea la cauza noilor stăpâni. Pași grăbiţi pe coridor. Ușa se deschide brusc în spatele meu. Ușa în faţa căreia preţ de o clipă am crezut că voi fi sfâșiat. Ușa în faţa căreia ne-am transformat din oameni în fiare turbate. Vocea comandantului grupei de apărare vine de undeva de departe. Sau poate eu eram acum departe, cu gândurile mele, cu

amintirile mele. O prăpastie se căscase între mine și ei. Pentru că, de acum, nimic nu va mai fi ca înainte. — Domnule președinte, tocmai a trecut comandantul garnizoanei prin faţa Tribunalului. A oprit o clipă și v-a transmis că totul e în regulă. Maiorul Stoenescu (CI-stul cu care beam eu cafeaua în birou comentându-i divorţul) nu poate ţine legătura cu noi pentru că e la dispoziţia CFSN-ului. E pe transportor cu domnul Iliescu. Un glonţ rătăcit lovise caseta telefonică și se pierduse legătura. În câteva minute s-a reparat. Telefonul avea să sune ceva mai târziu. Dar în acel moment nu se hotărâseră încă. Nu dacă, ci cum să facă execuţia. Mă uit la ei. Toţi își feresc privirile. Mă-ntorc și plec. Ajung la mine în birou. Privesc peste zidurile fabricii de pâine. Puţin îmi mai pasă de teroriști. Era să mă condamnaţi nevinovat, nenorociţilor!

S-a terminat. Prin glonţ. E tot ceea ce i-a mai rămas să aleagă, după ce i-a judecat de Crăciun la Târgoviște și i-a condamnat la moarte. Au

Arta sinuciderii

fost executaţi imediat, așa cum se stabilise încă dinainte de proces. Fără dosar și fără probe. Am învăţat la medicină legală că bărbaţii, în cele mai multe cazuri, aleg sinuciderea prin spânzurare. Femeile, prin proiectare în gol sau înec. Nu mi-a explicat însa nimeni mecanismul prin care un om își învinge instinctul de conservare ca să treacă în neant. Adesea, sinucigașii își aștern ultimile gânduri pe câte un petic de hârtie. Unii o fac meticulos, ordonat, cu sânge rece. Dau indicaţii pre- cise, împart averi, lămuresc situaţii pe care nu le-au putut descurca într-o viaţă. Scrisorile altora trădează emoţii puternice, stări de exaltare senti- mentală sau mistică ori puternice dezechilibre mentale. Iar unii cad pradă spaimei și a remușcărilor. Mai ales când min- ciuna și făţărnicia rânjesc pe lângă ei și le întăresc convingerea că au fost folosiţi, slujind interese ce nu au fost niciodată ale lor. Dezinteresul și uitarea care încep să îi înconjoare le atârnă ca un lanţ greu care-i trage în abis. Şi aleg să fie propriul pluton pentru execuţia la care se condamnă. O mână, stânga sau dreapta – contează doar pentru criminaliști – ridică arma, ţeava pistolului se apropie de tâmplă. Comandă singuri: „Foc!“. Un zgomot asurzitor, după care se lasă tăcerea. O lungă, o nesfârșită tăcere. Prim-grefiera a apărut disperată în cadrul ușii biroului unde ne adunasem. Începuseră să apară figuri noi, tinere. Cei vechi se retrăgeau, unul câte unul. Înţeleseseră mersul istoriei. În acea zi fusesem numit președintele Tribunalului Militar. Era 1 martie, ziua mea de naștere. — A murit! Ţipătul ei deznădăjduit a fost pentru mine semnalul cu care s-a tras atunci cortina peste eroii unei tragedii care a marcat, însângerat, istoria României. Cortina pe care scenariștii, scenografii, costumierii, machiorii, mașiniștii, peruchierii se opintesc din răsputeri să o lase căzută. Pentru că piesa a avut nevoie de toţi, dar mai ales de Regizor. Şi Marele Regizor nu e în ţară. Nu cred că o să reușească. Chiar dacă și ei, dar mai ales actorii principali și unii dintre figuranţi au început să dispară. Uneori în condiţii inexplicabile sau cu explicaţii ce nu-și au rostul și nici nu conving. Jurnalul Naţional din 15 ianuarie 2007, sub titlul „Decese la foc automat“, făcând o retrospectivă după 17 ani de la proces, arăta că

41

Arta sinuciderii

42

execuţia de la Târgoviște a declanșat o reacţie în lanţ, iar Ceaușescu i-a chemat parcă după el pe mulţi dintre foștii săi colaboratori. Odată

cu prăbușirea regimului comunist, scria ziarul, România a înregistrat

un „record“ pe cât de ciudat, pe atât de dramatic: cele mai multe decese ale unor generali în timp de pace. Proveniţi din Armată și din Ministerul de Interne, majoritatea acestora au murit fie din cauza unor accidente produse în condiţii neclare, fie a unor sinucideri ciudate ori în urma unor boli incurabile declanșate peste noapte. Fiind vorba despre personaje cu funcţii înalte, aceste dispariţii suspecte au alimentat zvonurile că foștii generali comuniști, morţi „pe bandă

rulantă“, ar fi fost victime ale unor asasinate politice. Altfel spus, că

ei au murit pentru că știau prea multe. Prea multe despre faptul că,

înainte de 22 decembrie 1989, câteva zile, Armata a fost una dintre principalele forţe de represiune. Dar și multe despre trecutul unora dintre reprezentanţii puterii nou instalate la București. Autorul articolului avea dreptate. În decembrie 1989, Ceaușescu

a trimis la Timișoara un Comandament de criză, compus din

activiști de partid și generali ai MApN și ai Ministerului de Interne. Respectând ordinele ministrului Milea, până pe 22 decembrie, Armata a fost principala forţă de represiune. Fuga „Odiosului“

a produs însă o răsturnare ciudată. Demonstranţii au început să

scandeze „Armata e cu noi“, iar oamenii de la MI au devenit brusc teroriști. Plecaţi la Timișoara ca să reprime mișcările de protest, generalii V.A. Stănculescu, Mihai Chiţac și Ştefan Gușă s-au întors la București ca salvatori ai Revoluţiei. În schimb, foștii lor colegi de Comandament, generalii de la Interne, deveniţi brusc „dușmani ai poporului“, au fost vânaţi peste tot. Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, a fost primul care a părăsit scena. Ca și în cazul generalului Ştefan Gușă, nu s-au găsit memorii, însemnări sau vreun jurnal personal. Versiunea de până acum pomenește de sinucidere prin împușcare cu un pistol Carpaţi împrumutat. O urmă de glonţ s-a păstrat mult timp în spatele unui fișet, pe peretele biroului de la etajul șase al Comitetului Central în care Vasile Milea a trecut în nefiinţă în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Este foarte posibil să nu se fi șters nici până acum. Cei care au văzut-o spun că nu pare a fi urmă de glonţ de pistol

Arta sinuciderii

Carpaţi, ci mai degrabă de Makarov, arma care nu iartă și cu care erau dotate trupele speciale. Şoferul lui Milea, în mod ciudat, nu a fost lăsat în acea zi, de

unul dintre aghiotanţi, să ajungă la șeful său. Nu mult mai târziu, șoferul lui Milea a fost adus de Mihai Chiţac la Ministerul de Interne

și preluat de mine pe mașina care m-a deservit. Omul mi-a relatat o

poveste cutremurătoare.

Soţia ministrului, Nicoleta Milea, plecată și ea dintre cei vii, a fost sunată de soţ în acea dimineaţă fatidică la Predeal, unde ministrul o trimisese cu câteva zile înainte să stea împreună cu nepoţii. După care, brusc, a urmat o întrebare ce nu-i era adresată:

— Ce faci, mă?

De data aceasta, vocea generalului trăda surprindere și precipitare.

În telefon se auzeau zgomote, respiraţii întretăiate, agitaţie. Deodată,

a răsunat un foc de armă.

A strigat disperată:

— Alo, alo! Ce se întâmplă acolo? Val….Val….

Val era numele cu care obișnuia să-l cheme.

— Nu e niciun Val aici, doamnă! i-a răspuns o voce străină.

A auzit telefonul închizându-se. Sinucidere sau crimă?

Răspunsul poate fi găsit în faptul că, în dimineaţa de 22 decembrie

1989, Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, a căzut între liniile frontului. La Timișoara, Armata primise ordin să tragă. La București urma să se ordone retragerea în cazărmi. Generalii Constantin Nuţă, șeful Inspectoratului General al Miliţiei și Velicu Mihalea, adjunctul său, au murit în ziua de 24 decembrie 1989, împreună cu membrii echipajului, prăbușindu-se cu elicopterul trimis de Armată, între două unităţi militare. Peste

o plantaţie de viţă-de-vie pe spalieri, care anula orice șansă de

supravieţuire. Fuseseră arestaţi cu o noapte înainte, în rapidul Panonia, în timp

ce se întorceau spre București. După care, în elicopterul trimis să-i

„recupereze“, au fost legaţi de scaune, împotriva oricăror reguli de zbor. Au ars de vii. Am cerut dosarul în care erau fotografiate trupurile calcinate. Înfiorător! Accident tehnic, eroare umană? Se pare că elicopterul, care zbura la mică altitudine, a fost lovit în plin de o rafală de pistol mitralieră.

43

Arta sinuciderii

Constantin Nuţă fusese o bună perioadă șeful contrainformaţiilor militare. O bibliotecă vie, pe suport uman. Cel mai simplu de distrus. Prin ardere. Cazul a fost cercetat de procurorul militar Ilie Botoș. Şi clasat. Domnul Botoș a devenit Procuror General. Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executaţi în ziua de Crăciun, după un simulacru de proces, într-o cazarmă din Târgoviște. Președintele completului de judecată, generalul Popa Gică, s-a sinucis după două luni. Marin Ceaușescu, fratele lui Nicolae Ceaușescu și șeful Agenţiei Economice a României la Viena, s-a sinucis prin spânzurare în noaptea de 27-28 decembrie 1989, în incinta agenţiei, după ce i s-a permis să urmărească la televizor execuţia celor doi. Tot la Viena, dar câţiva ani mai târziu, a murit Nicu Ceaușescu, după mai multe intervenţii chirurgicale. Lovitura de cuţit primită în momentul reţinerii putea să-i fie fatală încă de atunci. Comandantul Aeroportului Otopeni, generalul de aviaţie Dumitru Puiu, martor ocular al masacrului unde au fost seceraţi zeci de soldaţi din trupele de securitate pentru singura vină de a fi fost trimiși să apere clădirea de teroriști, a murit, după câteva zile, într-o clinică de psihiatrie. În aprilie 1991, a murit în condiţii suspecte șeful Direcției a II-a Contraspionaj Economic din Departamentul Securităţii Statului,

44 generalul Emil Macri, trimis de Ceaușescu la Timișoara împreună cu ceilalţi generali din MApN și Ministerul de Interne. Generalul de securitate Nicolae Doicaru, fostul șef al Direcţiei de Informaţii Externe și, pe cale de consecinţă, al lui Mihai Pacepa, a murit în 1992, într-un inexplicabil „accident de vânătoare“. Fusese o perioadă consilierul lui Gelu Voican Voiculescu. Generalului Ştefan Gușă cancerul osos i-a apărut brusc și a evoluat galopant, provocându-i decesul. Colonelul Gheorghe Ardeleanu, șeful USLA, s-a intoxicat mortal cu insecticid în timp ce își stropea grădina. Pilotul elicopterului cu care Nicolae Ceaușescu a fugit, un pilot de-a dreptul excepţional, a murit într-un neverosimil accident de aviaţie, agăţând cu elicopterul firele de înaltă tensiune de pe lângă Fundulea. Îl întâlnisem pe Vasile Maluţan pe culoarele Tribunalului Militar, ca martor într-unul din ciudatele procese ale Revoluţiei. Mă privea cu ochi mari, întrebători. Ce a fost atunci?

Arta sinuciderii

Colonelul de Miliţie Petre Moraru, locţiitor al șefului Inspec- toratului General al Miliţiei, care a primit ordinul de a transporta la București cadavrele celor uciși la Timișoara, s-a spânzurat, în închisoare, în 1991. Ioan Totu, membru al CPEx al CC al PCR și viceprim-ministru, s-a spânzurat în propria casă. L-am văzut ultima oară în arestul Direcţiei Cercetări Penale din IGP. Îmi fusese profesor de economie politică în facultate. — Ce faceţi, domnule profesor? Apelativul i-a făcut bine în celula sordidă în care se afla, cu wc-ul turcesc lângă pat. Şi-a îndreptat umerii. Însoţitorii mei și ceilalţi arestaţi au ridicat sprâncenele surprinși: ministrul de interne al noii puteri i se adresa proscrisului cu apelativul „domnule profesor“! Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei a II-a și al Garnizoanei București, în decembrie 1989, a fost găsit mort în biroul său. Nu împlinise 60 de ani. Cel mai mult m-a șocat moartea tragică a generalului Ion Bunoaica, comandantul Brigăzii de Securitate de la Timișoara și șef al Jandarmeriei Române reînfiinţate în timpul mandatului meu la Interne. La 1 septembrie 1995, chiar de Ziua Jandarmeriei, elicopterul cu care călătorea s-a prăbușit în apropierea localităţii Mogoșești, din judeţul Iași. Am zburat de multe ori cu acel elicopter, era cel mai performant. Iar echipajul, cel mai bun. Așa cum l-am cunoscut, sunt sigur că generalul a întâmpinat moartea râzând. Au mai dispărut între timp, îngropând o dată cu ei adevăruri nespuse și minciuni, conspiraţii reale sau doar închipuite, destine tragice sau crime comise din raţiuni politice, alianţe știute sau coaliţii trădate: Nicolae Militaru, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian, Ion Dincă, Sergiu Nicolaescu, Jean Moldoveanu, Ion Dăscălescu, Ion Gh. Maurer, Ilie Verdeţ, iluzoriul prim-ministru de după căderea lui Ceaușescu, Manea Mănescu, Zoia Ceaușescu, Silviu Brucan, generalul Liviu Prună, șeful Instanţelor Militare. Spectacolul s-a terminat. Publicul a ieșit din sală. În jur, e România vie și adevărată. Cu istoria ei care trebuie scrisă așa cum a fost. România nu încape într-o colivie cu ciori vopsite. Îl privesc cum stă întins, nemișcat, pe targă. Glonţul și doctorii au săpat adânc în creier. Explozia a venit însă din interior, nu din cartușul ţâșnit din pistolul Makarov. Gândul sinuciderii îl măcinase

45

Arta sinuciderii

încet, dar sigur, din ziua aceea de Crăciun. Atunci, după proces, când ne-am reîntâlnit, repeta obsesiv: „Fetiţa mea, ce ţi-am făcut!“. Doar asta a spus o noapte întreagă. L-am rugat să se întindă pe canapeaua roșie din biroul meu. O canapea cu catifeaua roasă, roșie ca sângele. De fapt, toată mobila

din birou era veche. Martoră a istoriei tribunalelor militare. O istorie

a deceniului obsedant și a celor ce au urmat. O istorie pe care a

parcurs-o ca judecător militar și care l-a urmărit și marcat, pas cu pas, minut cu minut. Şi-a scos tunica încet și parcă absent la ceea ce se întâmpla în jur. Ochii minţii îl purtau tot în sala cazărmii din Târgoviște unde fuseseră și ei aduși. Îi vedea pentru prima oară atât de aproape. De

lângă ei, îl scrutau stâlpii noii puteri de la București, organizatorii procesului și publicul lui totodată. Hotărârea fusese luată dinainte. Într-un wc din Ministerul Apărării Naţionale. Gelu Voican Voiculescu mi-a povestit într-o noapte, în aparta- mentul său din Ambasada României la Tunis, că Ion Iliescu și Petre Roman i-ar fi spus:

— Bine, Gelu. Vei avea procesul tău! Însemna o aparenţă de legalitate. Schema cu „fuga de sub escortă“ mai fusese exersată în istorie. Şi la noi și la alţii.

46 La început, judecătorii au avut unele obiecţii. Probleme de proce- dură, dreptul la recurs. Trimișii CFSN-ului le-au explicat însă că fiecare minut de întârziere înseamnă noi victime în toată ţara. Şi pentru că fuseseră aduși în pripă, fără să li se spună nimic, și pentru că nu exista un dosar, Mugurel Florescu le-a dat câteva coli albe. Să nu fie masa goală. Hotărârea privind instituirea Tribunalului Militar Excepțional, care să procedeze de urgenţă la judecarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu, a fost scrisă de Ion Iliescu pe un carton, un fel de copertă de dosar. Emil Constantinescu pretinde că „decretul ciornă“ a fost redactat

și semnat de Ion Iliescu pe 24 decembrie 1989. Eu cred că a fost

scris după. Argumentul e simplu: nu a fost înregistrat și nici dat publicităţii. Hotărârea făcea vorbire despre un Tribunal Militar Excepţional, în timp ce sentinţa de condamnare publicată pentru prima dată abia sâmbătă, 3 martie 1990, în ziarul „Adevărul“, pagina

Arta sinuciderii

3, odată cu anunţarea sinuciderii generalului Popa Gică, președintele completului de judecată, purta antetul Tribunalului Militar Teritorial București. Pentru juriști, diferenţa e crucială. Oricum, în momentul îmbarcării spre Târgoviște, nici cei plecaţi spre nu se știe unde, nici cei ce am rămas în tribunal, habar nu aveam de existenţa acelei hotărâri. Inculpaţilor li s-a asigurat apărarea. O apărare în cadrul căreia tocmai avocaţii au fost cei care au susţinut, imediat după pronunţarea condamnării la moarte, din servilism și compromiţând ireversibil ideea de justiţie, că sentinţa, în care se menţiona dreptul la recurs, e definitivă și executorie. Adică pe loc. Într-un moment de sinceritate, unul dintre ofiţerii însărcinaţi cu paza, mi-a mărturisit că ordinul era clar. Dacă lucrurile nu decurgeau cum se convenise, se deschidea focul. Chiar acolo, în sala de judecată. Cu riscul unor „victime inutile“. În istorie sunt situaţii în care victimele colaterale nu mai contează. Ca și în Iugoslavia, Cecenia, Irak, Afghanistan, Egipt, Libia sau Ucraina. Peter Siani-Davies notează în lucrarea sa – „Revoluţia Română din Decembrie 1989“ – că procesul a durat doar 55 de minute. Nu s-a făcut niciun efort serios de cercetare a acuzaţiilor soţilor Ceaușescu și toţi observatorii independenţi au fost de acord că a fost doar un simulacru de proces. Elicopterele sosite de la București aduseseră nu doar oamenii legii, ci și un detașament de trăgători, iar potrivit lui Kemenici (n.n. comandantul unităţii militare în incinta căreia s-a derulat procesul) acesta a fost pus să aleagă un loc pentru execuţie încă înainte de a începe procesul. Ne-am întors la tribunal, după ce Televiziunea Română Liberă difuzase caseta procesului. Atât cât s-a arătat atunci. După ce părăsisem clădirea tribunalului, conform celor stabilite la prânz, din momentul în care au început anunţurile cu procesul, am înțeles unde plecase completul. Şi pentru ce. La metrou mi-a fost mult mai ușor. De data aceasta am trecut fără probleme. Eram în uniformă. Se știa că justiţia militară își făcuse datoria. Membrii completului fuseseră aduși la tribunal și lăsaţi acolo fără nici o pază specială.

47

Arta sinuciderii

La întoarcerea de la Târgoviște, la Stadionul Steaua li se oferise un pahar cu whisky. Nu știu ce marcă, probabil era whisky bun, de protocol. Şi un pachet de ţigări Kent.

Președintele și-a lărgit nodul cravatei. A deschis nasturele de la gât. Rămăsese în cămașă. L-am masat ușor mult timp. Continua să șoptească:

— Fetiţa mea, ce ţi-am făcut!

A fost ultima oară când am stat singuri o bună bucată de timp.

Peste câteva zile, când l-au făcut general, m-a rugat să-i împrumut mantaua. Era mai nouă. I-au atașat însemnele de general. A fost singura mea manta de general. Când m-a numit ministru de interne, Petre Roman mi-a comu-

nicat că va propune să fiu avansat la gradul de general. La excepţional. Am refuzat. Am fost avansat doar locotenent-colonel de justiţie. Peste România a plouat mai apoi cu stele de generali. De 1 martie 1991, Victor Atanasie Stănculescu mi-a făcut cadou, într-un plic, epoleţii de colonel. Nu i-am purtat niciodată. Mantaua însa o păstrez și acum. Fără niciun însemn. Au urmat fuga după legitimitate și foamea de teroriști a repre- zentanţilor puterii nou instalate. Dosarul care nu existase la Târgoviște s-a încropit greu, la „Haiducului“, hotelul armatei din Drumul Taberei, sub pază militară,

48 care mi-a asigurat „protecţia“ și mie, la Sibiu. Departe de familie. Cu groaza că mâncarea ar putea fi otrăvită. Cu puiul fript strecurat de colegii din tribunal, pe sub ochii paznicilor. Dar oare apa pe care o bei nu-ţi va aduce moartea? Dar somnul care te cuprinde nu va fi ultimul, înaintea celui veșnic? Şi capul care te doare și amintirile care te chinuie…. Degetele pipăie înfrigurate oţelul rece al pistolului Makarov pe care i l-au lăsat. Pistolul pe care nu trebuia să i-l lase.

A fost cu recurs. Care recurs? Cel scris la sfârșitul sentinței de

condamnare la moarte. Cel niciodată acordat. Decât poate cândva, de istorie. Dar el? Cum va rămâne în istorie? În primele clipe i-au dat senzatia că este un erou. Chiar dacă l-a văzut pe Mircea Răceanu, pe care tot el l-a condamnat la moarte, eliberat în prima zi a noii puteri.

Arta sinuciderii

Cu el ce se va întâmpla? Când a servit adevărul? Unde sunt promisiunile cu numirea în diplomaţie și plecarea în străinătate? Se zvonește că pe ușile judecătorilor au apărut cruci negre. Le-a desenat spaima? Cine să le fi desenat? Copiii. Plecaţi la colindat în Ajunul Crăciunului, însemnau ușile, ca să știe pe unde trecuseră. Soacra unuia dintre judecători, ajunsă în faţa apartamentului ginerelui său, alertase disperată tribunalul că pe ușă era desenată o… cruce neagră. A început nebunia. Unul dintre noi, plecat de la tribunal spre casă, s-a trezit, a doua zi dimineață, pe malul Argeșului. Pentru că băuse în neștire. Iar eu tocmai mă pregăteam să dau alarma, să-l căutăm. Cu elicopterul. Apoi vestea răpirii grefierului de la proces. Fapt real sau alcoolul băut pentru a uita? Sau mintea care vrea să evadeze? Evadare imposibilă din zgomotul rafalelor trase imediat după pronunţarea condamnării la moarte a celor doi dictatori. Secvenţele filmate atunci revin obsedant. Zbaterea celor doi. Ver- surile murmurate la final de Ceaușescu, curmate de gloanţe. Un câine a lins sângele și creierii împrăștiaţi. Procesele primilor teroriști. Primul terorist, cel care a vrut să cucerească Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu sărind gardul și trăgând un cartuș. Un singur cartuș cu care poţi rezolva totul.

Pentru liderii FSN, teroriștii par să fi folosit altor scopuri. Poveștile despre faptul că noii conducători trăiau temându-se pentru viaţa lor, că se deplasau prin București cu tancurile și își schimbau regulat locuinţele pentru a evita să fie asasinaţi, au continuat să înflorească

și după ce luptele au scăzut în intensitate. Este posibil ca, punând

accentul pe pericolul reprezentat de Securitate în timp ce își întăreau controlul asupra puterii, noii lideri să fi dorit să se lepede de trecutul lor comunist și să pună bazele noii lor identificări cu poporul. Dar dacă FSN poate fi acuzat că ar fi distorsionat imaginea luptelor,

adaptând-o propriilor sale scopuri, că a folosit ameninţarea teroristă pentru a se menţine la putere, mai rămâne încă drum lung până la

a se putea dovedi ca a organizat violenţele într-o diversiune pusă

la cale, așa cum au sugerat unii. Există puţine dovezi în acest sens,

la fel ca și pentru ideea că evoluția evenimentelor ar fi fost decisă dinainte de servicii de informaţii străine. Totodată, și Armata avea interesul să prezinte războiul contra teroriștilor în cea mai severă lumină cu putinţă. Postura eroică adoptată în cea de-a doua fază a

49

Arta sinuciderii

50

Revoluţiei i-a permis să-și consolideze poziţia de apărător al naţiunii

și să dobândească absolvirea de păcatele făcute în timpul înăbușirii

violente a primelor demonstraţii de stradă. În acest proces, Armata

a asigurat și o anumită protecţie faţă de justiţie comandanţilor săi

răspunzători de masacrele din Timișoara și din alte părţi, dinainte

de 22 decembrie. Dar teroriști sunt tare puţini. Unde este armata întunericului care a făcut 60.000 de victime? Trei Miliţieni la Sibiu. Procesul celor patru, cu teroristul mic și gras care a fost un dobitoc dar și ministru de interne. Procesul secolului de la Timișoara. Bine, dar Procurorul General vorbise de sute de teroriști prinși

și cercetaţi! Unde este miliardul de dolari al lui Nicolae Ceaușescu,

aflat în băncile străine? Dar băile turnate în aur? În Comunicatul oficial s-au menţionat cinci capete de acuzare. Două nu au mai apărut în sentinţa de condamnare la moarte. A apărut în schimb unul nou, acte de diversiune. Pe diversioniști nu i-a prins nimeni. Probele dosarului… I s-au dat asigurări că există. De asta au fost trimiși acolo. Dar dosarul se construiește abia acum. Dosarul pentru istoria naţională. Care trebuie scrisă. Sau scrisă cum trebuie. Un dosar pe care nu-l va mai găsi nimeni. Îl va reconstitui un judecător zelos. Poate din proprie inițiativă. Poate pentru că din astfel de dosare s-au cocoţat pe umeri epoleţi de generali. Niciodată

istoria justiţiei militare nu a cunoscut atâţia generali. Sau poate că în faţa istoriei sau a judecăţii au fost și încă mai sunt destui care simt nevoia de legitimitate. Numai că ea trebuia să existe dinainte, nu construită după. Pentru că e fals și impostură. Legitim este întotdeauna poporul, indiferent cum îi numești acţiunea: răscoală, revoltă, insurecţie și, câteodată, revoluție. De catifea, a garoafelor sau sângeroasă. Dar să nu-l minţi. Pe ciorile vopsite nici propriul popor nu le poate legitima.

Arta sinuciderii

Capitolul iii

Drama de la Cugir sau Introducere în istoria recentă a românilor

Scoate cuţitul din buzunar și se apropie de cadavru. Îi retează cu un gest scurt urechea stângă. Vrea să o mănânce. Mestecă, dar carnea de om e greţoasă și tare. — De fapt, am introdus-o în gură, dar apoi am scuipat-o. Apoi ambelor cadavre le-am făcut o incizie pe abdomen, neajungând însă la intestine. După această operaţie, am tăiat penisurile celor două cadavre și le-am introdus în porţiunea feţei în care s-ar fi aflat gurile. Spun aceasta deoarece feţele erau arse. În tot acest timp i-am înjurat pe Miliţienii morţi. Toţi cei din jur m-au aclamat, spunându-mi că bine am făcut. Procurorul ascultă și nu-i vine să creadă. A văzut multe în viaţă, dar așa ceva niciodată. Frânturi din declaraţia unuia dintre participanţii la evenimentele din decembrie 1989. Cetăţean român. Ca și cei uciși în mod sălbatic. Arși de vii. Linșaţi. Transformaţi în cadavre desfigurate, batjocorite cu un sadism ce alungă orice urmă de umanitate. Procurorul a aranjat cât de cât cuvintele. Rău a făcut. De unde până unde, în limbajul celui audiat, incizie, abdomen, penisuri? Altfel, consemnări seci și banale: numele și prenumele, porecla, data nașterii: 17.04.1953, locul nașterii: Vinerea, jud. Alba. Studii:

școala profesională, stagiul militar satisfăcut, muncitor necalificat, necăsătorit, cu antecedente penale. În joia aceea, era 21 decembrie 1989, Pampa a urcat în munte, pe Râul Mic, împreună cu mai mulţi muncitori, pentru a repara drumul rupt de puhoaie și alunecări. Drumuri proaste, pline de șleauri și gropi. Viaţă aspră, mizeră, în care doar băutura servea drept scop și ideal. Au tăiat, ca de obicei, câţiva brazi pentru pădurar. Puţin le păsa că nu aveau voie. Ştiau că brazii sunt pentru obligaţiile pădurarului la șefii din Alba Iulia. Ăia de la Partid și ăia de la Procuratură și ăia de la Miliţie și câţi alţii, mai mari sau mai mici. Era la fel ca în toţi anii de dinainte, nimic nu s-a schimbat.

51

Arta sinuciderii

52

Mașina cu care urcaseră i-a lăsat în munte și a plecat. Să se descurce cum pot. Așa că au rămas până seara târziu, în frig și întuneric, până s-a milostivit de ei șoferul de pe un peridoc. Pădurarul a rămas, cu brazii lui cu tot, la cantonul „Arieșul“, iar el și-a continuat drumul până în Cugir. Își păstrase 5 brazi, are și el dreptul, ca să-i vândă pe băutură. Era noapte adâncă, trecuse de 11.00. Şoferul i-a povestit, parcă mirat și el de cele văzute sau povestite de alţii, că în oraș e „revuluţie“. Adică oamenii din fabrică ieșiseră în stradă și-l înjurau pe Ceaușescu. La un moment dat, în faţa băii publice – vai de mama ei de baie,

cu pereţi umezi scorojiţi și plini de ciuperci de mucegai – mașina s-a stricat. Ce să facă cu brazii? Îl prinde Miliţia și îi confiscă. Vorba vine, îi iau pentru ei, cum ar lua scurt una mică în spatele tejghelei, în timp ce barmanul stă smirnă în poziţie de drepţi, iar chelneriţa se silește să zâmbească deși a durut-o când i-a ars o palmă peste fund. În timp ce șoferul moșmondea la motor, a încercat să dea unui trecător, pe care îl știa din vedere, un brad pentru un litru de rachiu, dar omul l-a refuzat. Cât s-au tocmit, fără rezultat, bărbatul l-a prevenit să nu meargă în centru, pentru că a fost scandal mare:

— Au dat foc Primăriei și Miliţiei. Băi, se aude că i-au omorât pe

Miliţieni. A luat aminte și a văzut că dinspre cele două clădiri, cu toată bezna

care îi înconjura, se ridicau vâlvătăi mari de foc și trâmbe de fum. Se auzeau urlete și zgomote de geamuri sparte. A dat să plece într-acolo, ignorând sfatul, dar ce era să facă cu brazii? Şoferul tocmai terminase

să dreagă defecţiunea, așa că și-a continuat traseul până la coloana auto și a dosit brazii într-o baracă unde se ţineau sculele. Ştia că la ora aceea trenul nu mai circulă. De la o vreme, de când cu restricţiile, mai toate cursele locale, mai ales cele de noapte, fuseseră anulate. S-a hotărât să rămână la dormitoarele întreprinderii. Paznicii, pe care în noaptea aceea părea să nu-i prindă somnul, i-au zis și ei despre nenorocirea din oraș. Între timp, a apărut și unul dintre lucrătorii de pe TAF-uri:

— L-or omorât pe comandantul Pop și pe plutonierul Staicu.

Vorbea precipitat și accentul unguresc era și mai pronunţat, cuvintele abia dacă se mai înţelegeau:

Or dat foc la mașini, pomperii or fost alungaţi, să nu stângă

focul!

Arta sinuciderii

Pe la trei dimineaţa, tot ascultând sporovăiala celor din jur, a adormit, dar a reușit să se trezească pe la șapte, când începea treaba la coloană. Şeful le-a spus că nu se merge în munte, pentru că șoferilor

le este frică după ce mașina unuia a fost distrusă de demonstranţii ce

umpluseră străzile. Bucuros că a scăpat de truda zilnică, a luat sub braţ unul din brazii șterpeliţi cu o seară înainte din pădure. L-a vândut pe 100 de

lei. S-a dus să-i bea la bufetul din Cindeni, dar a găsit închis. „Futu-i de jigodii, au tăiat-o!“ Noroc cu alimentara de alături. A luat două sticle de „Floris“ și, dacă tot nu era nimeni din personal, s-a așezat pe terasa bufetului. A dat de băut la câţiva cunoscuţi. Cele două sticle s-au terminat repede. Au cumpărat altele și au continuat să bea în neștire. Pe la 10.00, încins de băutură, a pornit spre centrul orașului, însoţit de unul dintre comeseni. A zărit clădirea Primăriei arsă și aproape distrusă. Tovarășul de beţie l-a îndemnat să meargă și la sediul Miliţiei:

Haide bă, să vedem ce e pe acolo!

În

curtea din spate, unde se aflau garajele, două cadavre carbo-

nizate. Nu se mai înţelegea nimic din oameni. Capetele erau arse, de

nerecunoscut. Şi-a aţintit privirile asupra lor și a holbat ochii la scena care îl fascina. A rânjit dement când a recunoscut cui aparţineau trupurile mistuite de flăcări. În jur, figuri descompuse de ură și alcool

îi blestemau pe foștii lucrători de Miliţie. Asta i-a dat un curaj nebun.

Cu luciri demente în priviri, a tras cuţitul din buzunar și s-a năpustit

spre ceea ce mai rămăsese din cei doi Miliţieni… Comandantului i-a retezat o ureche și tot a mestecat-o, dar nu a reușit să o înghită. Le-a spintecat burţile, doar-doar le varsă maţele pe pavaj, însă custura s-a dovedit nefolositoare. Atunci le-a desfăcut pantalonii, le-a scos penisurile și, după ce le-a secţionat, le-a vârât acolo unde morţilor

li se ghicea încă gura arsă. Mulţi râdeau. Nimeni nu l-a oprit. Ca și

cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a întors liniștit la coloană, a luat un

brad și s-a suit în trenul de 15.30, spre Vinerea. Acasă.

A doua zi a cutreierat prin sat și și-a înecat minţile în ţuică și

coniac. Nu pentru că l-ar fi mustrat conștiinţa. Trei zile la rând a tot băut cu sătenii povestindu-le isprava:

— Bă, io n-am avut nimic cu Pop, comandantul, doar că m-a

ameninţat că, dacă nu-mi bag minţile în cap, va avea grijă de mine!

53

Arta sinuciderii

În anii 1978-1979 fusese condamnat de 5 ori pentru viaţă parazitară și provocare de scandal. În 1980 a fost condamnat pentru ucidere din culpă în stare de ebrietate, fiind graţiat în 1981. În ’82 și ’83 a primit alte două condamnări, beneficiind din nou de graţiere. Între anii 1975-1985 a fost internat de 7 ori pentru tulburări psihice și dezalcoolizare. Decembrie ’89 l-a propulsat ca participant la revoluţia română. Scenă de canibalism. Asumată cu sufletul ușor. Oameni arși de vii. Sânge și carne de om făcută scrum. La sfârșit de secol XX, în văzul mulţimii excitate de atâta sânge și de ororile care se petreceau sub ochii tuturor. Aici, în România. Cum a fost posibil?

În după-amiaza de 21 decembrie 1989, sediul Primăriei din Cugir

a fost devastat și distrus de manifestanţi. Comandantul, căpitanul

Pop Valentin, a ordonat regruparea efectivelor în clădirea Miliţiei, pentru a se apăra de furia mulţimii dezlănţuite. Flăcările s-au extins cu rapiditate, de la parter la etajul unde au sperat să-și găsească refugiu.

După incendierea clădirii, a rezistat, alături de colegii săi, limbilor de foc și trâmbelor de fum. Căldura a devenit însă insuportabilă. A încercat să-și găsească scăpare, sărind pe o fereastră de la etaj, dar

a fost lovit bestial cu răngi, bâte, topoare. S-a prăbușit. Şi atunci s-a

54 aruncat benzină peste el și i s-a dat foc. Alături de el, la doar câţiva metri, și-a găsit sfârșitul, în aceleași condiţii tragice, plutonierul- major Staicu Ilie. Era 21 decembrie 1989. Se apropia, pentru creștini,

sărbătoarea sfântă a Nașterii Mântuitorului, Crăciunul.

Pe o fereastră a căminului de fete din apropiere, câteva tinere priveau îngrozite scenele care se derulau la câţiva pași. Mulţimea urla:

— Vrem arestaţii!

Miliţienii încercau disperaţi să-i liniștească pe agresori:

— În clădire nu există niciun arestat.

A fost în zadar. Primul a fost răsturnat și incendiat un ARO. Alte

și alte sticle cu benzină, sparte peste celelalte autovehicule. În scurt

timp, Miliţia era în flăcări. Cu ochii măriţi de spaimă, fetele urmăreau cum, la un moment dat, a fost așezată o scară, până în dreptul geamului unde câţiva Miliţieni se agitau, cuprinși de disperare. Un tânăr cu plete a urcat

Arta sinuciderii

treptele. Din interior, unul din subofiţeri, un plutonier, i-a întins pistolul:

— Împușcă-mă! Tânărul nu a ezitat. A luat arma și a apăsat hotărât pe trăgaci. Fetele au închis ochii, dar nu s-a auzit niciun zgomot de glonţ. Pistolul nu a percutat. Pietrele și incendiarele nu conteneau. Peste ani, unul dintre Miliţieni își amintea cum o cărămidă l-a lovit în cap. Colegii l-au pansat cu fularul. S-a retras după un fișet metalic, crezând că va reuși să respire, să ia o gură de aer. Fumul înecăcios îi pătrundea în plămâni. Împreună cu alţi camarazi, s-a aruncat pe geam, în mijlocul manifestanţilor. Ploaie de bâte și răngi de fier pe tot corpul, din cap până la picioare. A simţit că cineva îl trage din mulţime. Şi așa a scăpat cu viaţă. Ceilalţi însă? Zdrobiţi și ei în bătaie. Unul dintre participanţii la atacul asupra sediului Miliţiei a declarat, pe 29 decembrie 1989, procurorului militar:

„Lucrez în calitate de mecanic auto la IM Cugir. În ziua de 21 decembrie 1989, în jurul orei 13.00, am aflat că în cadrul întreprinderii s-au asociat mai mulţi muncitori, pentru a face demonstraţie împotriva lui Ceaușescu. M-am alăturat și eu împreună cu alţi doi… În faţa sediului Miliţiei era multă lume. Apropiindu-mă, am văzut că mai multe mașini se aflau în flăcări, la fel și sediul Miliţiei. Am observat mai multă lume intrând în sediu, fiind o mare dezordine. Din clădire a ieșit un plutonier, care s-a îndreptat spre alee. A fost lovit de mai multe persoane, căzând la pământ. Cineva a strigat să nu-l mai lovească și atunci am mers eu, l-am luat și l-am dus la spital. Când m-am întors în faţa Miliţiei, am observat o dezordine și mai mare. Am auzit împușcături care veneau din sediu. Pe coridoare erau mai mulţi răniţi, iar de pe acoperiș a coborât un cetăţean, care era și el rănit. La scurt timp, am ieșit din clădire și m-am dus la o alimentară pentru a cumpăra alcool, dar nu am găsit, astfel că am revenit. În acel moment, am văzut două persoane căzute la pământ, în flăcări. Cei din jur spuneau că este subofiţerul Staicu și comandantul Miliţiei. Am auzit că cei doi fuseseră loviţi de Filip Nicu, condamnat pentru comiterea mai multor furturi de roţi de rezervă. Despre faptul că acesta l-a lovit pe comandant cu coada unui topor știu mai multe persoane… Despre Filip s-a aflat că l-a lovit și pe Staicu cu securea ce o avea asupra lui. Peste cei doi a aruncat benzină numitul Avram

55

Arta sinuciderii

din Pian. Acesta a recunoscut în faţa mea, a doua zi dimineaţa, că a aruncat un litru și jumătate de benzină pe comandant și tot el i-a dat foc. Avram avea în mână o verighetă. Mi-a spus că a primit-o de la un ţigan și că aceasta aparţinea comandantului. Ştiu că un băiat de

18 ani a fost împușcat și transportat la spital. Mi-a relatat că fratele

său a aprins bricheta și a dat foc comandantului, care nu era încă mort”. Un alt martor ocular a relatat că „în jurul orei 21.30, focul s-a extins și la etajul clădirii Miliţiei. La un moment dat, pe geamul dinspre garaje a ieșit comandantul Miliţiei, Pop Valentin, care nu avea asupra lui niciun fel de armament, fiind îmbrăcat militar, fără

șapcă și cu haina în mână, zicând către mulţime: «Mă predau!»… În curte, a fost lovit în cap cu un par de către numitul Stânea Nicolae și

a căzut la pământ. Nichifor și Copos au aruncat benzină pe corpul

lui Pop Valentin și alţii din mulţime, pe care nu-i cunosc pe nume, au dat foc benzinei cu ajutorul brichetelor. În acest moment, corpul

și hainele lui Pop Valentin au luat foc. Nichifor și Copos au strigat:

«Ura!», iar Copos s-a urcat cu picioarele pe genunchii lui Pop

Valentin, pe care l-au lăsat în flăcări până a decedat. La aproximativ

15 minute după comandant a ieșit în curte, tot pe geam, subofiţerul

Staicu Gheorghe, în uniformă, fără cravată, cu haina descheiată și fără armament asupra sa. A fost înconjurat de mai mulţi oameni, iar Copos l-a apucat cu mâinile de gulerul hainei și cu ajutorul celorlalţi

56 l-a doborât la pământ, după care numitul Vlaicu Ioan a venit cu o

găleată din plastic, din care a turnat benzină peste Staicu, care se afla

la pământ și a zis că «Trebuie să moară toţi Miliţienii, că sunt hoţi și

bandiţi!». La aceste strigăte, au tăbărât asupra subofiţerului, căruia i-au dat foc Copos și Vlaicu, moment în care Nichifor striga: «Bravo băieţi. Din cauza lor am făcut eu pușcărie!»”. Pentru istorie, câţiva dintre autorii identificaţi ai ororilor de la Cugir. Un individ fără ocupaţie, condamnat, în 1988, la 4 ani și 6 luni închisoare pentru furt calificat. Arestat la 28 decembrie 1989 pentru omor deosebit de grav asupra cadrelor de Miliţie din Cugir, a fost eliberat, sub presiunea avântului revoluţionar, la 23 martie 1990. Pus în libertate, a comis noi infracţiuni. Alţi trei indivizi, arestaţi și ei în perioada 27-28 decembrie 1989 pentru omor deosebit de grav și distrugeri calificate la sediul Miliţiei Cugir, au fost eliberaţi din Penitenciarul Aiud în aceleași circumstanţe. Ieșiţi din închisoare, au recidivat și au comis un alt omor deosebit de grav și o distrugere

Arta sinuciderii

calificată. Un individ fără ocupaţie, cunoscut cu antecedente penale,

a fost arestat, la 27 decembrie 1989, pentru profanarea cadavrelor

celor două cadre de Miliţie ucise în mod sălbatic la Cugir. Peste

o lună, a fost pus în libertate și a comis noi fapte antisociale. Şi

înșiruirea poate continua… …Numai că, printr-o rezoluţie din 28 septembrie 1990, procu- ratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală a unui număr de 10 persoane, vinovate de ultraj cu violenţă asupra unor cadre de Miliţie, care au suferit vătămări corporale soldate cu zeci de zile de îngrijiri medicale. „Au acţionat, în data de 21 decembrie 1989, având reprezentarea că intervenţia lor este justificată, chiar necesară, pentru a-i neutraliza pe Miliţieni, în vederea asigurării triumfului revoluţiei“.

57

Arta sinuciderii

58

Capitolul iv

Amintiri din infern

A doua jumătate a lunii decembrie ’89 a început liniștit la

Sibiu. Zilele de 16, 17, 18, 19, 20, când Timișoara vuia și nu se lăsa

îngenunchiată, s-au scurs, una după alta, fără ca nimic să prevestească furtuna ce se va abate asupra medievalului Hermannstadt și întregii Românii.

Şi totuși, evenimentele de la Timișoara, deși ţinute sub obroc,

aveau să reverbereze, prin intermediul ordinelor primite de la București, până în străvechea cetate transilvană, la nivelul conducerii unităţilor aparţinând Ministerului Apărării Naţionale și a Ministerului de Interne. Pe 17 decembrie, orele 18.55, la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu“ Sibiu a fost transmis indicativul „Radu cel Frumos“. Alarma de luptă, ordonată imediat de conducerea

școlii. Personalul a fost înștiinţat și adus în cazarmă. La orele 19.15,

subunităţile de intervenţie și PSI erau deja în punctele de adunare. După 10 minute, a urmat plutonul de pază Drapel și Punct control. S-a procedat la repartizarea muniţiei. Câte 60 de cartușe fiecărui elev. S-a distribuit cadrelor militare și personalului muncitor civil armamentul, muniţia și documentele prevăzute pentru astfel de situaţii. Patrulele au fost înarmate cu pistoale mitralieră și 60 de cartușe pentru fiecare militar.

La 19.40, aspect prea puţin sau deloc comentat de cercetători și

istorici, un ofiţer a fost trimis cu avionul la Timișoara. Totodată s-au aplicat măsurile de asigurare de luptă. După circa o oră, comandantul

școlii a atenţionat cadrele de conducere și comandanţii de subunităţi că la armament muniţia se ţine în încărcătoare. Este momentul în care s-a introdus muniţie în tancuri, TAB-uri, au fost încărcate benzile mitralierelor de pe acestea și s-a pregătit armamentul pentru tragere. În cine? Este întrebarea pe care i-am pus-o, în cursul procesului de la Sibiu al lui Nicu Ceaușescu, comandantului Şcolii Militare de Ofiţeri care îmi declarase emfatic că în timpul evenimentelor, la Sibiu,

Arta sinuciderii

Armata a tras un milion de cartușe. Şi din nou întrebarea: în cine? După calcule simple, cel puţin cinci cartușe pe sibian. S-a prăbușit dintr-o dată de pe piedestalul pe care singur și-l ridicase și a privit

aiurit, tâmp, cu ochii goi, prin sala care îl urmărea cu ochi de gheaţă. La orele 20.00, s-a luat legătura cu Inspectoratul Judeţean Sibiu al Ministerului de Interne și cu Statul Major Judeţean al Gărzilor Patriotice pentru punerea în aplicare a planurilor de cooperare. Măsuri care au stârnit la început nedumerire, apoi neliniște și o așteptare încordată. A doua zi, dimineaţa, comandantul Şcolii a mulţumit cadrelor militare și personalului muncitor civil pentru modul în care s-a acţionat la primirea indicativului și a informat despre situaţia internaţională, așa cum era ea prezentată la nivelul eșaloanelor superioare. „Acesta este răspunsul armatei, al întregului popor la situaţia ce ne-a fost impusă. Suntem în alarmă de luptă! Oricine va atenta la cuceririle revoluţionare ale poporului român, va fi contracarat“. Era 18 decembrie.

A continuat distribuirea armamentului și a muniţiei. S-a comu-

nicat ofiţerului de serviciu principal pe Comandamentul Infanteriei și Tancurilor situaţia tehnicii și efectivelor cu care școala poate interveni în caz de nevoie. Personalul a fost înștiinţat în legătură cu ordinele comunicate de comandantul suprem în cadrul telecon-

ferinţei. Întregul efectiv al școlii „a vizionat comunicatul transmis de tovarășul Nicolae Ceaușescu“.

A venit și ziua de 20 decembrie. Comandantul școlii lăsa impresia

unui personaj extrem de decis și ferm. În aceeași zi, comandanţii

de subunităţi și subunităţile au pregătit armamentul, muniţia și

materialele pentru intervenţii rapide. Au fost trecute în revistă tehnica de luptă și autocamioanele pentru a interveni la nevoie.

Şi dintr-o dată, în dimineaţa de 21 decembrie 1989, să fi fost ora

8.00, ca din senin, a fost devastată și incendiată librăria din Piaţa Republicii. Sute de ofiţeri și elevi, inclusiv grupul antiterorist, au fost pregătiţi pentru intervenţie și trimiși din ordinul verbal dat de comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu“ Sibiu, în Piaţa Republicii. TAB-uri și autocamioane pline de militari au ocupat principalele artere ale orașului. În cursul nopţii au sosit în camioane și autobuze întăriri de la Regimentul de Pionieri și Batalionul de Vânători de Munte din Râmnicu Vâlcea, puși la dispoziţie pentru intervenţie.

59

Arta sinuciderii

60

Ceaușescu încă nu fugise. Dar ţara era în fierbere. Nicu Ceaușescu, luat prin surprindere, a trimis în misiune plutonul de intervenţie format din cadre ale Miliţiei Municipale. Intervenţia s-a soldat cu reţinerea a circa douăzeci de persoane care, însă, conduse la sediul Inspectoratului MI au fost puse în libertate în jurul prânzului. Era deja târziu. În oraș se adunaseră grupuri mari de oameni. Violenţele au luat amploare. Unui autovehicul al Miliţiei i s-a dat foc, după ce a fost răsturnat, iar echipajul a fost bătut. Efectivelor MI li s-a ordonat să se retragă în sedii, rămânând în stradă doar o grupă din plutonul de intervenţie și câteva cadre în dispozitivul de apărare al Comitetului Judeţean de Partid. Şi totuși, deși documentele atestă că până în acel moment Miliţienii nu au tras nici măcar un singur cartuș, în Piaţa Republicii s-au înregistrat primii morţi și răniţi. Date seci, clare: în oraș se aflau în acele momente, din ordinul comandantului garnizoanei Sibiu și al Şcolii Militare de Ofiţeri, locotenent colonel Dragomir Aurel, 60 de ofiţeri, 5 maiștri militari, 15 subofiţeri, 750 de elevi, 20 de transportoare blindate, 15 autocamioane și 10 autoturisme aparţinând Şcolii, 35 de ofiţeri și 600 de elevi și militari în termen de la Şcoala de Ofiţeri Activi de Transmisiuni, 40 de ofiţeri, 600 de elevi și 7 autovehicule de la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă“. Armata

împânzise practic centrul orașului. În Piaţa Republicii s-a constituit un dispozitiv în lanţ de trăgători, „pentru răspunsul Armatei în apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului“. Mai mulţi indivizi din rândul manifestanţilor din piaţă au arun- cat asupra militarilor cu diferite obiecte. Reacţia nu s-a lăsat mult așteptată. Ofiţerul care comanda batalionul de elevi a ordonat foc de avertisment. Este momentul în care s-au înregistrat primele victime:

doi morţi și doi răniţi din rândul civililor. Mai târziu, comandantul de batalion avea să susţină că în flancul drept al subunităţii sale s-ar fi infiltrat un locotenent major de Miliţie și un alt bărbat, îmbrăcat într-o scurtă kaki, care ar fi tras cu pistoalele în mulţimea adunată în piaţă. Numai că, până la sosirea efectivelor MApN în Piaţa Republicii, cadrele de Miliţie fuseseră retrase. Abia după ce s-au declanșat focurile de avertisment au apărut două camioane cu militari în termen de la batalionul de securitate și câteva mașini de pompieri care au tras asupra mulţimii… cu jeturi de

Arta sinuciderii

apă. După prânz, în jurul orelor 14.00, manifestanţii au sosit în faţa sediului Miliţiei Judeţene. Strada și trotuarele dintre acesta și gardul Şcolii Militare de Ofiţeri MApN de peste drum au fost înţesate de demonstranţi. Nu aveai loc unde să arunci un ac. — Jos Ceaușescu, jos tiranul! Vrem arestaţii! Miliţienii s-au arătat dispuși la dialog, astfel că reprezentanţi ai manifestanţilor au putut constata personal că arestul era gol. Oamenii adunaţi în stradă s-au retras. Pericolul părea să fi trecut. Iluziile au fost repede destrămate. După ora 18.00, când întunericul se lăsa peste oraș și pacea părea să se aștearnă peste oameni și locuri, brusc noi grupuri de manifestanţi s-au năpustit asupra clădirii Miliţiei. Pietre smulse din caldarâm, ţigle desprinse de pe acoperișuri, sticle și amestecuri incendiare s-au revărsat asupra sediului organului de Miliţie. Punctul de control acces, poarta și mai multe porţiuni din gard au fost spulberate, lăsând liber accesul agresorilor. Imobilul Miliţiei a rămas practic fără apărare în faţa valului de atacatori. Petardele cu gaze lacrimogene n-au impresionat pe nimeni. Culmea, aveau termenul de valabilitate expirat. Petarde expirate, contra topoare și răngi. 14 autoturisme au fost transformate în torţe. Abia în jurul orelor 23.30 furia distrugătoare părea să se liniștească. Doar pentru puţin timp. În aceeași zi de 21 decembrie, în faţa primăriei din Cisnădie s-a adunat un număr însemnat de cetăţeni, scandând lozinci împotriva dictaturii ceaușiste. În jurul orelor 18.30, din masa de manifestanţi care până atunci se dovediseră a fi pașnici, s-a desprins un grup violent care a incendiat sediul primăriei, farmacia spitalului și locuinţa primarului orașului. Cadrele de Miliţie aflate în zonă, neînarmate, au încercat să intre în dialog cu cetăţenii, dar în faţa actelor grave de dezordine, s-au retras în clădire, fără a interveni. După puţin timp, circa o jumătate de oră, un alt grup, format aproape în totalitate din persoane condamnate sau străine de localitate, aflate în stare avansată de ebrietate, au distrus poarta de acces, folosindu-se de o masă din beton, smulsă din piaţa de legume și de un tractor prevăzut cu o bară metalică. Lucrătorii de Miliţie au deschis foc de avertisment, însă nu au reușit să respingă atacul. În aceste circumstanţe, pentru a se salva, s-au refugiat la o unitate militară din apropiere, iar sediul instituţiei a fost ocupat de atacatori.

61

Arta sinuciderii

62

Cu prilejul evenimentelor din oraș, au decedat două persoane, iar alte 11 au fost rănite. Din verificările efectuate a rezultat faptul că o parte din victime, în timpul asaltului, aflându-se cu faţa spre clădirea Miliţiei, au fost împușcate din spate, existând indicii că s-a tras din turla bisericii din apropiere. În municipiul Sibiu, în dimineaţa ce a urmat, începând cu orele 7.00, unităţi și subunităţi ale Armatei au fost pregătite pentru intervenţie și au reintrat în dispozitiv. Cadrele de Miliţie au fost instruite să nu părăsească unitatea și să nu facă în niciun caz uz de armă, limitându-se doar la măsuri de blocare a punctelor de acces. În aceste împrejurări a avut loc solicitarea ce se va dovedi nefastă. Şefii Miliţiei Judeţene au solicitat sprijinul comandantului Şcolii Militare de Ofiţeri a MApN. Mai mult decât atât, șeful Inspectoratului Ministerului de Interne, șeful Securităţii și șeful Miliţiei Judeţene au traversat strada ce despărţea clădirile celor două instituţii și s-au deplasat în biroul comandantului școlii pentru a alcătui un punct operativ de comandă. Avea să fie, pentru mult timp, ultimul lor drum în libertate. În stradă, lumea s-a adunat puhoi. Era ora nouă. Pentru a nu agita spiritele, s-a acceptat în trei rânduri scotocirea sediului Miliţiei în căutare de reţinuţi sau arestaţi. A fost găsit doar Stan Luca Romeo, un contravenient la Decretul nr. 153/1970, a cărui prezenţă

avea să se dovedească extrem de utilă pentru cunoașterea derulării evenimentelor, mai ales că declaraţia venea din partea unei persoane neutre, neimplicate. Stan Luca Romeo, în vârstă de 28 de ani, fusese depus în arestul Miliţiei Judeţene Sibiu pentru a executa o sancţiune contravenţională de 6 luni închisoare. Camera în care a fost încarcerat era amplasată înspre strada Armata Roșie. Nume predestinate. Armata a tras, iar strada s-a înroșit de atâta sânge. În după-amiaza zilei de 21 decembrie a auzit strigăte împotriva regimului Ceaușescu. Şi-a dat seama, la fel ca și ceilalţi arestaţi, că ceva se petrece în oraș. Când s-a înserat, în geamurile arestului au fost aruncate pietre și sticle incendiare. Prin spărtura creată a putut observa în stradă mulţimea adunată. Majoritatea demonstranţilor se aflau în stare de ebrietate și ameninţau cu moartea pe lucrătorii de Miliţie. În jurul orelor 23.00, când spiritele s-au mai potolit, șeful serviciului cercetări penale împreună cu subofiţerii de la arest i-au

Arta sinuciderii

mutat pe deţinuţi în alte celule, spunându-le că în cursul nopţii vor

fi transferaţi la penitenciarul Aiud. Întrucât mai avea de executat doar câteva zile de închisoare, Stan

a solicitat insistent să nu fie dus în penitenciar. A primit aprobarea

și chiar a participat alături de subofiţerii de Miliţie la stingerea flăcărilor care cuprinseseră arestul. Datorită urmărilor incendiului, în dimineaţa de 22 decembrie i-a însoţit pe subofiţeri la etajul al doilea, de unde a putut urmări asaltul asupra clădirii. În jurul orelor 12.00, civili înarmaţi au pătruns în incintă. Fusese spart depozitul de armament și muniţie, de unde fuseseră sustrase arme și muniţie. Focurile de armă s-au înteţit, atât dinspre UM 01512 Sibiu, cât și din spatele clădirii. Un adevărat foc concentric și necruţător. A fugit împreună cu mai mulţi Miliţieni în sediul Securităţii. A văzut cum cadrele MI au aruncat armamentul și muniţia într-un birou de la nivelul inferior, dar gloanţele continuau să șuiere fără încetare. Disperaţi, au coborât la parter, unde păreau a fi mai în siguranţă și au încercat să ia legătura telefonic cu Bucureștiul și cu UM 01512 Sibiu pentru a cere ajutor. Surpriză de proporţii: la un moment dat, la celălalt capăt al firului a răspuns generalul Victor Atanasie Stănculescu. Doi dintre ofiţeri i-au raportat situaţia și au solicitat sprijin întrucât în clădirea inspectoratului se trage cu tot felul de armament. Generalul Stănculescu a întrebat dacă în incintă se află vreun civil cu care să comunice. Situaţie cu totul inedită: generalul care preluase la București comanda Armatei a intrat în dialog, pentru a se informa, cu… contravenientul Stan Luca Romeo, aflat în stare de detenţie, care i-a comunicat că din sediul inspectoratului nu se trage, în schimb asupra clădirii se execută foc din toate direcţiile și pericolul este maxim și iminent. „L-am mai informat pe dl Stănculescu că Miliţienii și securiștii nu sunt înarmaţi. Atunci dumnealui mi-a spus să iasă cineva dintre noi afară, în stradă, cu un steag alb în mână. Apoi eu m-am oferit să ies în stradă cu un steag alb sau o bucată de pânză albă, însă un lucrător de securitate mi s-a adresat: «E păcat de tine tinere, poţi să mori, așa cum a mai fost omorât unul de-al nostru mai înainte, care procedase la fel».“ Acţiunile demonstranţilor și replicile lui Victor Atanasie Stănculescu dovedesc, prin logica faptelor, că din primul moment

63

Arta sinuciderii

au fost vizate clădirile partidului, cadrele și sediile Ministerului de Interne și s-a urmărit anihilarea acestor instituţii. Deși probele adunate converg spre concluzia că, în mai multe locuri din ţară și în împrejurări contradictorii Armata a deschis focul, evenimentele din decembrie 1989 s-au plasat sub semnul a două indicative: la început „Radu cel Frumos“ și la sfârșit „Armata e cu noi!“. În loc să se domolească, tirul de arme s-a înteţit. O rafală puternică a izbit poarta Securităţii. „Imediat eu am mers la acea poartă metalică și am strigat: «Nu mai trageţi, sunt și eu civil! Sunt arestat!». Într-adevăr, focul înspre poartă a încetat.“ S-a decis deschiderea porţii, iar cadrele de Miliţie și Securitate au ieșit în stradă cu mâinile ridicate. Au fost loviţi cu bâte, răngi, cu pumnii și picioarele, cu paturile armelor. L-a văzut pe unul dintre ofiţeri plin de sânge. I s-a făcut milă și i-a oferit pulovărul său. Mărturie tragică despre acele evenimente, o imagine care ori- pilează: un ofiţer român își dezbracă vestonul și se îmbracă în hainele unui pușcăriaș, pentru a nu fi ucis. Scenă demnă să devină simbolică într-un film despre evenimentele de atunci, de la Sibiu. Ca și secvenţele ce au urmat. Stan Luca Romeo a reușit, numai el știe cum, să ajungă în stradă, dar a revenit singur în clădirea Miliţiei, cu intenţia de a-și aduna

64 obiectele personale și a se preda la UM 01512 Sibiu. Era gata-gata să calce peste cadavrele unor subofiţeri de Miliţie în uniformă. În arest, câţiva civili, printre care și ţigani cu armament asupra lor, cotrobăiau prin dulapuri și sertare. Şi-a pus într-o plăsuţă puţinele lucruri pe care le avea și s-a îndreptat spre Şcoala Militară de Ofiţeri. „În faţa porţii, am întrebat pe un subofiţer ce să fac, el răspun- zându-mi să-mi văd de treabă. Astfel, am plecat acasă.“ După câteva zile, în ultima zi de Crăciun, a mers la morga spitalului din Sibiu. În curtea din spate, pe jos, erau înșirate cadavrele mai multor Miliţieni. Goi, cu hainele adunate lângă cap. Pe cei mai mulţi i-a recunoscut. Şi lui, pușcăriașului, i-au dat lacrimile: „Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească!“. Interesant este faptul că între cei care i-au sprijinit și însoţit pe demonstranţi în periplul lor prin sediul unei instituţii de stat s-au aflat și cadre ale Şcolii de Ofiţeri. Din cele spuse de unul din ofiţerii MApN Miliţienilor din clădire, ca și din avertizările unui pictor

Arta sinuciderii

scenograf aflat printre manifestanţi, rezulta că se adună nori negri:

„E rău de voi“, „Unii demonstranţi intenţionează să facă moarte de om“, „Îmbrăcaţi-vă în civil și părăsiţi cât mai repede unitatea“.

Cu acest spectru în faţa ochilor, în disperare de cauză, la etajul trei al clădirii Miliţiei apare o pancartă: „Noi slujim interesele poporului. Suntem cu voi. Organizaţi-vă pentru dialog! Fără violenţă!“. Istoria a stat un moment în cumpănă. Mulţimea până atunci furioasă și ameninţătoare a început să aplaude. „Dumnezeule mare, suntem salvaţi!“, s-or fi gândit cei din clădire. În stradă s-au auzit strigăte: „Haideţi cu noi la poligrafie să scoatem primul ziar liber!“. Minunea părea să prindă contur. Demonstranţii au pornit către direcţia anunţată. Numai că, la fel ca în vechile amfiteatre romane, istoria și-a întors degetul mare în jos, spre pământ, pecetluind soarta celor ce năzuiseră la scăpare. „Moarte!“ Şi pentru că istoria și moartea trebuiau să-și trimită un sol, deodată, în faţa sediului Miliţiei, a apărut un microbuz cu militari din cadrul Şcolii de Ofiţeri Activi și persoane civile.

— Generalul Milea a fost asasinat. Nu plecaţi!

Un tânăr s-a așezat în genunchi:

— Dumnezeu să-l ierte pe generalul Milea, moarte Securităţii și

Miliţiei! A început nebunia. Oamenii care păreau să-și fi găsit liniștea și-au

ieșit din minţi. Ca și cum un fulger dement le-ar fi aprins creierele.

— Arestaţi-i pe Miliţieni!

65

Aproape concomitent s-au auzit primele focuri de armă din direcţia Policlinicii cu Plată, dinspre Şcoala Militară de Ofiţeri și din blocurile din spatele sediului Miliţiei. Verificările ulterioare au concluzionat că focul putea fi declanșat de mai multe categorii de participanţi la evenimente. Au existat persoane civile din rândul demonstranţilor, o parte dintre acestea fiind înarmate în ziua de 21.12.1989 de către UM 01512 Sibiu. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, Tancău Alexandru era muncitor la Întreprinderea „Steaua Roșie“ Sibiu. Ulterior a devenit ofiţer de Poliţie. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, împreună cu mai mulţi colegi, a organizat garda întreprinderii pentru a preveni distrugerile și sustragerile. Activitatea de producţie era oricum întreruptă. Într-una din zile, data nu și-o mai amintește

Arta sinuciderii

cu exactitate, se afla la poartă. Au rămas extrem de surprinși și nedumeriţi, și el și ceilalţi muncitori, de apariţia lui Coșconea Nicolae, angajat la aceeași fabrică, îmbrăcat în ţinută militară:

bocanci de trupă tip MApN, pantaloni din postav de culoare kaki, scurtă din același material și cască de metal. Coșconea era înarmat cu un pistol mitralieră de calibru 7,62 mm, cu pat de lemn și avea asupra sa mai multe încărcătoare cu muniţia aferentă. „Ne-a povestit că este mâna dreaptă a lui Dragomir Aurel, care în acea vreme era investit cu funcţia de comandant al garnizoanei. De asemenea, ne-a povestit că a avut o activitate bogată în vânarea «teroriștilor» în cimitirul comunal, lichidând mai mulţi dintre aceștia. Nu i-am dat importanţă, deoarece știam că este dezaxat

psihic. La plecare, care a fost precipitată, a tras o rafală în evantai, ţinând arma orientată în poziţie verticală.“

În următoarele zile, Tancău Alexandru l-a revăzut pe Coșconea

în zona centrală a orașului, înarmat și în aceeași ţinută militară. „Cunosc că a fost cercetat pentru săvârșirea infracţiunii de vătămare

corporală gravă, constând în aceea că în timpul evenimentelor a tras un foc de armă care a rănit o femeie, Delcea Ioana, fostă telegrafistă, aceasta pierzându-și un ochi.“ Au fost observaţi militari din cadrul UM 01512 Sibiu aflaţi în

66 dispozitivul de pază, în avanposturi pe clădirile din apropierea Şcolii Militare și a Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne.

O categorie aparte o formează persoanele ce făceau parte din

forţe organizate, apărute în zonă pentru a provoca panică și derută. În acest sens, ar fi fost necesar să se lămurească problema celor transportaţi cu avionul de la București (despre care s-a vorbit în procesul lui Nicu Ceaușescu) și care, din informaţii, ar fi fost cazaţi la UM 01512 Sibiu. Nu s-a lămurit sau… nu s-a dorit să se lămurească. Unele cadre de Miliţie, pentru a se apăra în timp ce traversau strada spre UM 01512 Sibiu, au folosit armamentul, trăgând în aer focuri de avertisment. Rapoartele unor cadre de Miliţie relevă faptul că în dimineaţa de 22 decembrie 1989, comandantul Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu“ și în același timp comandantul garnizoanei Sibiu a înarmat cu puști mitralieră 10 elevi echipaţi în combinezoane negre, cărora le-a ordonat să ia poziţii de tragere în clădirile din

Arta sinuciderii

spatele sediului Miliţiei Judeţene, atât la etaje, cât și pe acoperiș. Ar mai fi fost înarmaţi alţi 10-15 civili în uniformă de gărzi patriotice constituiţi într-o grupare denumită „Mihai Viteazu“, care s-au deplasat în mai multe locuri din oraș. Concomitent, manifestanţii s-au năpustit asupra sediului înarmaţi cu pietre desprinse din pavaj, cuţite, răngi, topoare și sticle incendiare. Victimelor asaltului le-a încolţit o speranţă: salvarea nu poate fi decât la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de peste drum. Erau și ei oameni, erau și ei militari. Au solicitat telefonic aprobarea comandantului unităţii și au obţinut-o. Eroare fatală. Singura lor șansă de salvare? Să nu fi știut adagiul latin una salus victis, nullam sperare salutem? Au alergat spre liman cu mâinile ridicate în semn de predare. Implorau să nu se mai tragă asupra lor. Li s-a răspuns cu gloanţe. Unii ofiţeri și subofiţeri de Miliţie care au reușit să ajungă în curtea școlii au fost împușcaţi, în timp ce se aflau culcaţi la pământ. Pe la spate. Din apropiere. Cadavrele altora au rămas atârnând pe gard. 16 morţi și 14 răniţi. În curtea Şcolii Militare de Ofiţeri sau pe gardul acesteia. Pe timpul atacului asupra sediului Inspectoratului Judeţean MI, care a fost distrus aproape în totalitate, și-au pierdut viaţa alte 6 cadre de Miliţie și au fost rănite 73, aflate în unitate sau în apropierea acesteia. În același timp, au fost distruse ori sustrase toate materialele aflate în stoc și cele de uz curent (echipament, piese de schimb, carburanţi, armament, muniţie, bunuri corp delict etc.) În ziua de 22 decembrie, în zona Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu“, nu s-au înregistrat victime din rândul demonstranţilor. Au fost omorâte numai cadre ale Ministerului de Interne. Dar calvarul era departe de a se fi sfârșit. S-a tras încontinuu asupra clădirii Inspectoratului MI, până în jurul orei 18.30, cu toate categoriile de armament, în ciuda apelurilor telefonice disperate adresate comandanţilor unităţilor militare și generalului locotenent Victor Atanasie Stănculescu de către cei din incintă. Au raportat că au depus armamentul și muniţia și au încropit din cearșafuri steaguri albe, pe care le-au arborat în locuri cât mai vizibile. Zadarnic. 247 de cadre MI care au reușit totuși să se refugieze în incinta școlii militare, lăsând în urma lor morţi și răniţi,

67

Arta sinuciderii

68

au fost lipsite de libertate în condiţii inumane, amintind mai degrabă de lagărele de exterminare, între 5 și 38 de zile, la discreţia unei așa-zise comisii de cercetare încropite ad-hoc. Percheziţionate și deposedate de bunurile aflate asupra lor, fără hrană și medicamente, sub permanenta ameninţare cu împușcarea la cea mai mică mișcare, lovite și jignite fără încetare, aruncate în bazinul de înot, în frig, cele mai multe fiind dezbrăcate de haine. Primele alimente și apa atât de necesară au început să fie distribuite abia în ziua de 25 decembrie 1989. Reporterii români și străini nu au prididit să-i fotografieze și filmeze pe cei din bazin, prezentând lumii imagini șocante cu „teroriști“. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, în garnizoana Sibiu, din rândul efectivelor Ministerului de Interne s-au înregistrat: 23 de morţi, 108 persoane agresate și rănite, unele grav, 321 de persoane lipsite de libertate. Până la 28 decembrie 1989, când au fost eliberaţi primii ofiţeri și subofiţeri de Miliţie reţinuţi la UM 01512, Miliţia, ca instituţie, în mod practic, nu a mai funcţionat, Sibiul fiind lăsat la îndemâna oricui. Deși prezentaţi drept teroriști și anchetaţi pentru complicitate la genocid, omor deosebit de grav și tentativă de omor, doar unul, numai unul, a fost trimis în judecată și condamnat la 5 ani închisoare. Celebrul caz al maiorului Bunda Ioan, care încercase, cu un pistol „Carpaţi“, să ia cu asalt, să cucerească și să

ocupe Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu“ Sibiu. Este în spiritul adevărului și a dreptăţii ca măcar acum, după mulţi ani de la terminarea procesului ale cărui ecouri nu s-au stins nici până azi și după executarea pedepsei de cel găsit vinovat de justiţie, să vadă lumina tiparului declaraţia olografă a victimei „atentatului terorist“. După 5 ani de la evenimente, căpitanul Rusanda Ion a făcut precizări despre cele întâmplate. În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 11.00-11.30 se afla în faţa bufetului din incinta UM 01512 Sibiu. Dinspre punctul de acces, situat în colţul străzii Armata Roșie, a apărut un cetăţean în jurul vârstei de 55 de ani care șchiopăta, fiind împușcat într-un picior. Omul a relatat că fusese rănit pe strada din faţa Miliţiei, fără să știe de cine anume. Ofiţerul s-a repezit să-l sprijine pentru a-l duce la infirmerie. S-au așezat pe o bancă pentru a se odihni, apoi și-au reluat traseul. L-a

Arta sinuciderii

așezat pe rănit pe o targă purtată de 2 militari în termen îmbrăcaţi în halate albe. Rusanda Ion s-a îndreptat apoi spre Comandament. Trecuseră circa 15-20 de minute. La aproximativ 50 metri de corpul de gardă a văzut 2 sau 3 ofiţeri care dezarmau un miliţian în uniformă de pistolul aflat sub haină. Ajuns în faţa clădirii Comandamentului, a întâlnit un grup de ofiţeri înarmaţi cu pistol mitralieră și pistoale. În acel moment nu se auzeau de nicăieri tiruri de armament. Totuși, cineva din grup le-a strigat celorlalţi să se ferească pentru că se trage. Au fugit cu toţii să se adăpostească. „În timp ce alergam, am auzit un foc de armă, dinspre direcţia porţii UM 01512 sau lateralele acesteia, dar după aprecierea mea focul a fost tras din incinta acestei unităţi. După ce am auzit acest foc de armă, am mai făcut unul-doi pași, când am simţit că sunt rănit, iar pe cizma piciorului drept curgea sânge, orificiul de intrare fiind dinspre spate spre faţă.“ În momentul când a auzit focul de armă și până să realizeze că este rănit, Rusandra Ion a privit instinctiv în direcţia porţii și a văzut, la aproximativ 10-12 metri, un bărbat îmbrăcat în haine de Miliţie. Nu a reţinut dacă individul avea sau nu pistol în mână. Cei câţiva arbuști ornamentali și graba l-au împiedicat să reţină vreun detaliu. În ușa intrândului spre subsolul Comandamentului și-a strâns rana cu cureaua de la pantaloni pentru a opri scurgerile de sânge. A leșinat, dar și-a revenit repede. A sesizat, în partea din fund a subsolului, un maior de Miliţie al cărui nume l-a aflat ulterior: Bunda Ioan. „Acesta era deja dezarmat de pistolet, iar în acel moment i se efectua percheziţie corporală de către lt. col. Teodorescu Samson și ceilalţi 7-8 ofiţeri care–l loveau în diferite regiuni ale corpului, reproșându-i: «Voi, criminalilor, aţi venit să ne împușcaţi!». Era percheziţionat motivându-se că ar putea avea ascunse pe corp grenade cu care putea să ne arunce pe toţi în aer.“ Numai că asupra lui Bunda Ioan nu s-a găsit nimic. Maiorul de Miliţie părea înspăimântat și a respins acuzaţiile ce i se aduceau că l-ar fi împușcat pe Rusanda. Apoi, după ce a mai fost lovit, a bâiguit ceva în sensul că poate a tras din greșeală, dar nu a vrut să împuște pe nimeni. „În momentul când l-am văzut pe Bunda Ioan în acel subsol, nu am reușit să fac nicio legătură între persoana acestuia și persoana

69

Arta sinuciderii

70

acelui miliţian observat foarte vag după împușcătura pe care am auzit-o înainte ca eu să fiu împușcat în picior. Totodată mai precizez că atunci când mă aflam la ușa de intrare în subsol, în momentul când mi-am revenit, am auzit că din UM 01512 se trăgea cu toate categoriile de armament înspre sediul Miliţiei și Securităţii din Sibiu.“ Extrem de interesantă și ca un element de noutate este relatarea lui Rusanda Ion că în infirmeria unităţii, în timp ce i se coseau rănile,

a fost adus un elev decedat, dar fără a prezenta plăgi prin împușcare. „Am înţeles că fusese lovit de un transportor în curtea unităţii… În una din nopţile pe când mă aflam în infirmeria UM 01512, cred că 23/24 decembrie, am observat că din această unitate s-a tras cu armamentul individual, precum și unu-două transportoare în grajdul unităţii, urmare a zvonurilor că aici s-ar afla teroriști, iar în realitate am înţeles că în locul respectiv nu se afla nimeni, dar că

ulterior aici s-ar fi găsit un dispozitiv electronic care imita trageri de armament.“ Cât timp a stat în infirmeria UM 01512 Sibiu, Rusandra Ion nu

a întocmit niciun raport și nu a dat nicio declaraţie în legătură cu rănirea sa. Abia în Spitalul Militar Sibiu, cu trei-patru zile înainte de judecarea lui Bunda Ioan, un procuror militar i-a luat o primă declaraţie, pe care a scris-o personal. Procurorul i-a precizat că este

o simplă formalitate, întrucât sunt suficienţi martori care l-ar fi văzut pe Bunda Ioan când l-a împușcat. „Eu i-am spus că eram cu spatele și nu sunt sigur dacă am fost împușcat de Bunda Ioan. Atunci procurorul mi-a spus să scriu că am fost împușcat de Bunda Ioan că așa spun și martorii. Precizez că starea mea de sănătate era mai slăbită și nu îmi mai amintesc ce anume am relatat în acea declaraţie“. Pe 7 august 1991, a fost audiat la Direcţia Procuraturilor Militare din București. Declaraţia i-a fost scrisă de un procuror militar. „Am precizat din nou că nu l-am văzut pe Bunda Ioan să mă fi împușcat. I-am mai spus acestui procuror că am mai dat o declaraţie în ianuarie 1990 la un procuror militar, el răspunzându-mi că acea declaraţie s-a pierdut.“ În toate celelalte cazuri s-au pronunţat soluţii de achitare, scoa- tere de sub urmărire penală și neîncepere a urmăririi penale. Cine

răspunde?

Arta sinuciderii

Capitolul v

Acvariul groazei

Își rășchiră picioarele, se lăsă pe călcâie, de parcă ar fi vrut să le înfigă în cimentul rece al pardoselii și privi dispreţuitor spre umbrele din bazin. Așa, răscrăcărat și cu pântecele proeminent

împins înainte, se voia impunător, marţial și dominator, convins că

a scăpat de momentul în care îi luase la pulane și șuturi în cur pe

manifestanţii adunaţi în Piaţa Romană. În mod sigur, noua Putere instalată la București va avea nevoie de serviciile lui. Se simţea sigur pe el. Era greu de crezut că nu se va strecura cu abilitate printre bătrânii generali alungaţi de Ceaușescu, pentru pretinse sau reale conexiuni KGB-iste și scoși de la naftalină de Ion Iliescu sau printre parveniţii care fornăiau pe nări și băteau din copite în așteptarea ciolanului și deliciilor vremii celei abia apărute. Doar mai navigase pe ape tulburi și tot în vremuri grele. Se fofilase

cu iscusinţă printre secretarii de partid de la judeţ și mai marii Internelor, întâlniţi de-a lungul carierei și care pe atâţia dintre colegi

îi

dezbrăcaseră de uniformă cu o simplă încruntare din sprâncene și

o

apostilă marcată de scrisul chinuit al ucenicului trecut cu greu prin

71

profesională și ajuns ditamai grangurele. Era un amestec unsuros și pervers de șiretenie ţărănească și slugărnicie perfidă, de multe ori dusă la extrem, dar care lui îi așezase trei stele mari pe epoleţi. Bătuse

de rupsese la viaţa lui, prin camere de anchetă sau beciuri de arest. Dar îi servise pe mai marii zilei precum pisica unduindu-se molatic printre mobile și manechine, frecându-și blana catifelată de picioare importante, în toarcere ușoară, care cere mângâiere în așteptarea clipei când își va înfige ghearele în ochii sau gâtul stăpânului. Din bazin ajungeau până la el gemetele răniţilor. Feţe trase, boţite, nerase de câteva zile, ochi arzând ca de friguri, oameni legaţi de mâini cu sârmă sau sfoară, trântiţi de ore în șir în genunchi, cei mai mulţi dezbrăcaţi, aproape goi, lăsaţi pradă gerului iernii. În fond, colegii lui. Nu frigul îi înnebunea. Nici foamea, ci setea. Şi nu orice sete. Dorinţa devastatoare de a ști ceva de ai lor.

Arta sinuciderii

— Ce aveţi bă, sunteţi nervoși? li se adresă din înaltul bazinului, pe un ton poruncitor și răstit. Apoi a vrut să pară uman, plin de grijă, chiar îndatoritor:

— N-are bă, cine să vă reguleze nevestele?

A zâmbit din colţurile gurii. Deveni sfătos, grijuliu:

— Așa credeţi voi, că n-are cine să vi le reguleze pe doamne, cât sunteţi aici? A ridicat din sprâncene, cuprins de o mare neliniște. Dar a răsuflat ușurat:

Are, bă, are cine.

Şi

s-a întors pe călcâie, liniștit, triumfător și mândru. Simţea deja

pe umăr stelele de general. Maiorul Şonca Ioan-Iosif avea pe atunci 42 de ani. Ajunsese la Sibiu, venit de undeva dintr-un sat bănăţean, fără nume de străzi, dar cu număr la poartă, după ce absolvise Şcoala de Ofiţeri MI. „În ziua de 21.12.1989, conform planificării, am intrat ofiţer de serviciu pe Miliţia Judeţului Sibiu… La preluarea serviciului de zi pe unitate cunoșteam foarte puţin despre evenimentele din Timișoara.“ La început, părea o zi obișnuită, cu aceleași probleme cu care ofiţerul de Miliţie se confrunta cotidian. În jurul orelor 9.30-10.00 s-a anunţat o adunare în Piaţa Gheorghe Lazăr. „Amănunte despre aceasta nu cunoșteam, executând serviciul

72 la ușa de acces în sediu. Înainte de ora 12.00, am văzut că în faţa sediului au oprit două autoturisme. Dintr-o Dacia 1300 combi de culoare bleu, prin geamul deschis al portierei din dreapta, Nicu Ceaușescu a întrebat unde este șeful Miliţiei. Atunci am văzut că în al doilea autoturism, Dacia neagră a comenzii unităţii 01512, se afla Aurel Dragomir.“ Din curtea Miliţiei a ieșit locţiitorul comandantului, cpt. Voicu, căruia Nicu Ceaușescu i-a transmis „ceva, nu am auzit ce“. După care ambele autoturisme au plecat pe str. Ştefan cel Mare, urmate de 3 mașini Aro cu luptători din formaţiunea „Scutul“. „Nu a durat prea mult și unul sau două dintre acestea s-au întors, aducând câţiva civili… am remarcat că erau în stare de ebrietate, unii aveau chiar sticle cu lichid în mână. Pe mulţi i-am recunoscut. Erau dintre cei eliberaţi din penitenciare prin decretul lui Ceaușescu din ’88. Ulterior, am aflat că au fost audiaţi, după care li s-a dat drumul acasă.“

Arta sinuciderii

Din oraș au început să sosească vești că adunarea din piaţă luase amploare, apoi că scutierii au fost bătuţi și un Aro al Miliţiei incendiat. Au reapărut cele două autoturisme cu Nicu Ceaușescu și Aurel Dragomir, după care, din incinta UM 01512, au ieșit militari și TAB-uri ale armatei. „Nu știu unde s-au deplasat. Am auzit doar că în piaţă și că acolo s-ar fi tras în manifestanţi.“ Către seară, un grup de demonstranţi violenţi s-au oprit în faţa Miliţiei scandând cuvinte injurioase. „În această situaţie, mr. Nicu Silvestru mi-a ordonat să încui ușa de la intrare și să o asigur din interior. În faţa Miliţiei s-au adunat tot mai mulţi manifestanţi, ajungând la ușă și la ferestre și încercând să le forţeze. Solicitau eliberarea arestaţilor.“ Li s-a comunicat că reţinuţii au fost eliberaţi, dar o parte din cei mai violenţi au luat cu asalt intrarea în sediu. Au spart geamurile de la parter și au forţat accesul în curte pe la punctul de control, după ce au escaladat gardul. S-a auzit un foc de pistol. „Ulterior, am aflat că a fost împușcată o persoană, când a ridicat un topor să-l lovească pe un subofiţer în cap. S-a încercat practicarea unui orificiu în zidul clădirii pentru pătrunderea în arest. Nereușind, manifestanţii s-au grupat în faţa Miliţiei și au început să spargă toate ferestrele, inclusiv cele de la etaj. Prin spărturi, au aruncat în interior cârpe îmbibate cu benzină, pe care le-au aprins. Au luat foc sala de așteptare și birourile de la circulaţie și evidenţa populaţiei.“ S-a reușit iniţial stingerea incendiului, dar, stupoare, s-a constatat că hidranţii au încetat să funcţioneze. Apa fusese oprită din stradă. La lăsarea întunericului, în zonă mai rămăseseră 40-50 de manifestanţi foarte violenţi care au răsturnat autoturismele aflate în parcare și le-au dat foc. Scandau la adresa lucrătorilor MI: „Tâlharilor! Bandiţilor!“. Au intervenit cei de la UM 01512 și abia la orele 23.30-24.00 în stradă s-a lăsat liniștea. La terminarea serviciului, a vrut să plece acasă. I s-a ordonat să rămână în continuare, întrucât nu avea cine să-l schimbe. Ordinul suna clar: toate cadrele rămân în unitate și indiferent de situaţie nu vor face uz de armă. În dimineaţa următoare, dialogul purtat cu demonstranţii părea să ducă la aplanarea conflictului. Era clar pentru toţi, fuseseră efectuate chiar controale, că în sediul Miliţiei nu se mai află persoane reţinute.

73

Arta sinuciderii

Numai că în momentul când „o parte din manifestanţi, marea majoritate, în coloană, au plecat spre centru pe strada Moscovei scandând «Cinste lor, cinste Miliţienilor!»… dinspre Policlinica cu Plată s-a tras o rafală de trei cartușe în lungul străzii“. Nici azi, după atâţia ani și după ce a scăpat miraculos cu viaţă, nu înţelege cine a declanșat urgia. Cine a avut interes să o facă? Incitaţi, manifestanţii s-au întors și au început să forţeze din nou intrarea în sediul Miliţiei. S-a ripostat cu grenade lacrimogene, fără prea mare efect. „După rafala descrisă mai sus, am văzut lângă TAB-ul care nu pornea un militar căzut. Manifestanţii l-au luat și l-au trecut peste gard în curtea UM 01512. Cred că în cădere acesta a decedat, deoarece a căzut cu capul în jos. Pistolul mitralieră al soldatului a fost luat de un manifestant, pe sub TAB-ul staţionat. Imediat a început o canonadă cu toate categoriile de armament asupra sediului Miliţiei… Un militar mi-a strigat să mă ascund, întrucât gloanţele perforează și zidul de beton… Le-am spus militarilor din batalionul de securitate să plece, pentru că din sediu au plecat toate cadrele.“ Maiorul Şonca a rămas. Era ofiţer de serviciu și avea o misiune de îndeplinit. „Am rămas la poartă cu lt. col. Brândușă, șeful Serviciului Circulaţie. Între timp, am observat că dinspre clădirea Securităţii

74 trec spre UM 01512 grupuri de Miliţieni care se refugiau pentru a nu fi omorâţi, așa cum se scanda… Când m-am uitat din nou spre stradă am văzut o persoană căzând de pe gardul unităţii miliare pe trotuar. Ulterior am aflat că era lt. Corlaciu de la Circulaţie, al cărui cadavru a fost batjocorit. I s-au vârât în nas chiștoace de ţigări.“ Din raportul medico-legal nr. 4746/III/495/1989 rezultă că moartea locotenentului Corlaciu Ioan a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne și externe consecutive unei plăgi împușcate dinainte înapoi în torace. Orificiul de intrare de formă circulară de 1,5 cm diametru cu margini neregulate. Pe faţa posterioară a hemitoracelui drept în unghiul superointern al omoplatului plagă de 1,5 cm lungime cu margini franjurate, sângerânde (orificiul de ieșire). Colegul său, subofiţerul de Miliţie Ţigăran Ion, a văzut pe trotuar cadavrul ofiţerului culcat pe o parte, în uniformă de Miliţie, cu capul lângă gardul UM 01512, în timp ce dinspre unitatea militară se trăgea foc continuu.

Arta sinuciderii

Şonca a văzut cu groază cum asupra colegilor săi care săreau gardul în curtea unităţii militare de peste drum se trage foc automat. Lt. col. Brândușă i-a spus să fugă și ei doi la UM 01512. I-a replicat că probabil nu a văzut ce au păţit camarazii lor:

— Mai bine în stradă, că de bătaie scapi poate cu viaţă, dar de

glonţ nu. Eu rămân pe loc. L-a convins. Au rămas împreună și au urcat în fugă la etaj. Au încercat să stingă incendiul izbucnit, dar nu au reușit datorită

puzderiei de gloanţe. S-au refugiat la parter, cu speranţa că vor fi salvaţi de unitatea de tancuri despre care se aflase că va veni de la Râmnicu Vâlcea. Au auzit un zgomot ce părea a fi de șenile de tanc.

— Am scăpat! a strigat cu ochii în lacrimi de emoţie și de fumul care îi îneca.

În următoarea clipă, au văzut însă cum MLI-ul salvator întoarce

turela cu ţeava spre sediul Miliţiei și trage. Disperaţi, au sărit pe

geam și au fugit spre gardul din spatele inspectoratului. În dreptul spălătorului de mașini, l-a săgetat o durere ascuţită în umărul stâng. Nu a realizat ce se întâmplă.

A continuat să alerge, dar după câţiva pași a auzit un ţipăt din

spate. S-a întors. Lt.col. Brândușă era întins pe jos, în faţa unui Aro.

S-a grăbit să ajungă lângă cel căzut.

— Ce este? l-a întrebat înfrigurat.

— Fugi că te omoară!

75

Atunci și-a dat seama că a fost și el împușcat. Din rana de la umăr sângele i se prelingea pe antebraţ, însă nu putea să-și abandoneze

colegul.

— Dă-mi mâna să te trag de aici!

A reușit să-l târască într-o cameră a corpului de gardă și l-a așezat

pe un scaun, să vadă ce are. Când i-a văzut rana, a plecat spre dormitor să găsească ceva să i-o

lege. A revenit, dar Brândușă deja încerca să ajungă la colţul clădirii. În gard, se căsca o gaură între doi stâlpi. Prin deschizătură a observat că din blocul de alături ies mai mulţi manifestanţi înarmaţi. Când l-au zărit, au început să urle:

— Împușcaţi-l!

Cu ultimele puteri a apucat-o din nou spre sediu. S-a împiedicat și a căzut, rostogolindu-se. A auzit o rafală de armă automată și gloanţele mușcând asfaltul lângă el. S-a adăpostit după un zid.

Arta sinuciderii

A rămas acolo în timp ce în jurul său cartușele nu încetau. La un

moment dat, în curte a intrat un MLI urmat de soldaţi. MLI-ul a început să zdrobească metodic toate autovehiculele din curte și a executat graţios o piruetă pe staţia de benzină. I-a străfulgerat prin minte că, dacă sar în aer cisternele cu

benzină, dărâmă toate blocurile din jur. Era întins pe burtă. Atunci,

în dreptul lui s-au oprit doi indivizi. Unul avea un pistol mitralieră și

a băgat cartuș pe ţeavă:

— Porcule, știam că ești aici!

Când a vrut să tragă, l-a auzit pe celălalt spunând:

— Dă-l în pizda mă-sii, nu-l omorî!

76

Cel cu arma a renunţat să-l împuște și i-a ordonat să se ridice cu mâinile sus. L-a întrebat de pistol. A vrut să-l scoată din buzunarul vestonului, dar l-au ameninţat că îl împușcă și i-au cerut să pornească spre poartă. Apoi, cei doi i-au tras vestonul de pe el. Cu lovituri de pat de armă l-au scos în stradă, între manifestanţi. A fost lovit de câteva ori cu ranga în cap și cu o cărămidă. După fiecare lovitură în cap se prăbușea la pământ. A primit sute de picioare pe tot corpul. Văzându-l în ce stare este, ofiţerul de serviciu de la punctul de control al UM 01512 a tras un foc în aer. „Ca să nu fiu zdrobit cu picioarele. În curtea UM 01512 am fost

preluat de un subofiţer care mi-a pus un pistol «TT» în spate și m-a condus în arest unde pe jos erau ceilalţi colegi, toţi bătuţi, plini de sânge, desfiguraţi. Îmi aduc aminte un aspect: unui coleg i-a căzut

din buzunar un stilou chinezesc. Am vrut să i-l pun în buzunar. Un soldat mi-a cerut stiloul, spunând că nu o să mai avem nevoie de stilou.“ După lăsarea întunericului, încolonaţi, au fost duși în sala de sport

a unităţii. Fiind rândul lui să intre în sală, un caporal de grăniceri i-a spus unui coleg:

— Uite ce gras e ăsta!

Şi l-a lovit cu bocancul în rinichi. L-a ameninţat că dacă o să cadă îl împușcă. În sala de sport i-au înșiruit. Pe tribune erau trei rânduri de trăgători și la fiecare colţ câte o mitralieră de companie. Seara, militarii din pază agitau în mâini grenade ofensive, iar în timpul nopţii, când mai adormeau, mitralierele scăpate de sub control se rostogoleau cu un zgomot sinistru. Iniţial, i-au legat cu mâinile la spate.

Arta sinuciderii

Apoi s-au răzgândit. I-au dezlegat și i-au pus să arunce tot ce aveau în buzunare. După ce au fost trecuţi într-un caiet, i-au separat pe cei împușcaţi de restul. Au fost examinaţi sumar și introduși într-o salvare care i-a transportat la „secţia urgenţe“ a Spitalului Județean. Au fost lăsaţi o perioadă în salvare și când în sfârșit li s-a ordonat să coboare au fost luaţi la bătaie de personalul auxiliar al spitalului. În secţie, i s-au cusut plăgile de la cap și de la umăr și a fost dus într-o rezervă improvizată într-o magazie, împreună cu alţi grav răniţi. Au fost legaţi de paturi și bătuţi de brancardieri. A cerut apă să-și clătească gura plină de sânge și nisip. Figuri schimonosite de ură i-au răspuns:

— Teroristule, ai otrăvit apa și mai ai și pretenţii! Spre miezul nopţii, li s-au dat câte trei injecţii și li s-a spus să părăsească spitalul. „I-am rugat să ne transporte la sala de sport, împreună cu colegii noștri. Nu ne-au mai transportat, iar sâmbătă am fost duși într-un salon unde mi-au dat o pijama, întrucât din hainele mele am rămas în șosete și chiloţi, restul au fost tăiate, fiind pline de sânge și noroi. Ne-au furat fiecăruia câte ceva. În salon au venit în trei rânduri revoluţionari care ne treceau în revistă și la plecare promiteau că revin să ne omoare.“ Duminică au fost scoși din salon și conduși la „urgenţe“, în magazia de haine, să își aleagă îmbrăcăminte, întrucât urma să fie duși din nou la UM 01512. Li s-a spus că sunt hainele morţilor. În faţa secţiei „chirurgie“ îi aștepta un MLI. Şeful echipajului a ordonat să fie legaţi cu mâinile la spate și urcaţi în jurul turelei. Astfel au fost transportaţi pe străzile Sibiului și prezentaţi mulţimii ca teroriști, până la sala de sport. După aproape 2 ore, în grupuri de câte 5, au fost duși în bazinul de înot al UM 01512. „În seara zilei de duminică 24.12.1989, în bazin eram peste 500 de persoane. Colegii mi-au spus că de vineri nu au primit decât apă. Militarii din pază mai aruncau câte un colţ de pâine vreunui cunoscut. În acea seară, am primit în sfârșit o masă. Ne-au înghesuit în jurul a 25 de gamele. Pentru apă, o singură cană de tablă din care beam pe rând. Nu știu cum am rezistat.“

*

* * La rândul său, în dimineaţa de 21 decembrie 1989, conform planificării, lt.mj. Ovidiu Crăciun, ofiţer operativ în cadrul biroului

77

Arta sinuciderii

78

economic al Miliţiei Municipiului Sibiu, a luat în primire serviciul de

zi pe unitate. Își amintește cum în jurul orelor 8.45 a primit un telefon

de la o persoană care nu și-a declinat identitatea și care îl anunţa că în oraș și-au făcut apariţia grupuri de necunoscuţi care incitau trecătorii. A trimis un echipaj, pentru a verifica cele semnalate. Îi trec prin faţa ochilor minţii evenimentele care s-au derulat cu repeziciune. Mașinile de intervenţie au adus în sediul Miliţiei circa 30-35 de persoane, pentru a fi audiate de lucrătorii de la formaţiunea cercetări penale. A sunat și telefonul, care anunţa incendierea primului autovehicul al forţelor de ordine în Piaţa Unirii. Apoi au

sosit informaţii despre deplasarea unor coloane spre Inspectorat. Cei iniţial reţinuţi fuseseră deja puși în libertate, astfel că demonstranţii nu au mai găsit în sediul Miliţiei niciun arestat. A urmat acel calm aparent, menţionat în mai toate declaraţiile cadrelor Ministerului de Interne. După lăsarea întunericului însă, a urmat urgia. Atacarea sediului. Cei mai mulţi dintre atacatori se aflau în stare de ebrietate. Continuau să consume alcool din sticlele pe care și le treceau de la unul la altul. Miliţienii s-au regrupat pentru a apăra incinta, a împiedica pătrunderea în sediu și a preveni incendiile. Noi telefoane anonime anunţau deplasarea unor coloane masive de manifestanţi dinspre Mârșa și Ocna Sibiului către Sibiu. O noapte de coșmar. Incendierea mașinilor aflate în parcare. Pietrele desprinse din pavaj

provocau un zgomot asurzitor, spărgând și restul de geamuri care rămăseseră până atunci neatinse. Sticlele incendiare pocneau sec, provocând limbi de foc și un fum tot mai înecăcios. S-au auzit focuri de armă, după care un grup de 15-20 de persoane înarmate cu răngi s-au năpustit spre clădire. Alte și alte sticle incendiare aruncate cu furie prin găurile din ferestre. Un individ a azvârlit un snop de petarde, care au explodat chiar lângă el. Grilajul de la ușile de acces

a fost smuls. A tras un foc de avertisment în tavan, ceea ce a mai

tăiat din elanul atacatorilor. S-au retras urlând: „Mâine venim și vă măcelărim!“. A doua zi dimineaţă, demonstranţii au cerut din nou să verifice arestul și birourile Inspectoratului. Au încercat să-i convingă să se liniștească, scoţând pe fereastră un cearceaf pe care au scris că Miliţia este de partea manifestanţilor. Zadarnic. Cpt. Voicu Nicolae, unul din locţiitorii șefului Miliţiei Municipiului, a coborât cu sufletul la gură de la etajul 1 al clădirii. A comunicat îngrozit că un grup

Arta sinuciderii

masiv, de data aceasta înarmat, a dezarmat santinelele dispuse pe perimetrul gardului împrejmuitor și a pătruns în unitate. „S-a format un grup de aproximativ 30 de cadre de Miliţie

care ne-am încolonat câte doi și am trecut strada în pas alergător, escaladând gardul UM 01512, pentru a ne pune la adăpost. În acel moment, asupra noastră s-a deschis foc automat de către santinelele

și elevii aflaţi în corpurile de clădire ale armatei. Am văzut căzând mai

mulţi colegi lângă mine și m-am întors să fug spre sediul nostru, însă mi-am dat seama că voi fi împușcat, înainte să apuc să sar din nou gardul UM 01512, deoarece am văzut colegi împușcaţi pe gard. Alţii se aflau căzuţi în stradă. M-am aruncat pe burtă și am evitat să mai fac vreo mișcare. Aproape concomitent, maiorul Lordomănean Ioan și cpt. Voicu Nicolae s-au ridicat în genunchi și au strigat militarilor aflaţi la 7-10 metri depărtare: «Nu mai trageţi! Suntem de la Miliţie și am venit să ne predăm!». Însă amândoi au fost împușcaţi.“

TAB-urile și ABI-urile Armatei au deschis focul asupra clădirii Miliţiei. L-a văzut pe lt.mj. Stuparu Florin căzut pe burtă, într-o baltă de sânge. Omul se zbătea, ridicând mâna și cerând ajutor elevilor școlii. Unul dintre aceștia a ridicat pistolul mitralieră și l-a executat pe loc. În timp ce ocupanţii TAB-urilor și ABI-urilor își reîncărcau armamentul, li s-a ordonat „celor care mai trăiam“ să se dezbrace și să se adăpostească după clădirea lângă care se aflau la pământ. „Am văzut când lt. Cârstea Gelu s-a dezbrăcat în maiou și chiloţi și în momentul când a început să alerge spre locul indicat, ajungând în dreptul meu, a fost împușcat în piept de către un elev aflat la 8-10 pași. Locotenentul

a căzut și a murit instantaneu, lângă mine.“ Răniţii au început să strige disperaţi după ajutor. „Am încercat să mă mișc și eu, însă am observat că nu puteam, șoldul piciorului drept fiind înţepenit și având dureri foarte mari. Am fost tras de picioare, dus după colţul clădirii și introdus în casa scărilor, împreună cu mai mulţi colegi, printre care lt.mj. Antonie Hristu, plt. Drăgoi Ioan, sg.mj. Mărgeanu Adrian, toţi fiind grav răniţi. L-am văzut venind pe lt.col. Dragomir Aurel, comandantul școlii militare, care cu un pistol în mână ne-a ameninţat că ne împușcă, deoarece i-am fi atacat unitatea și i-am fi omorât oamenii. În jurul orelor 17.45, am fost transportat la Spitalul Judeţean, secţia ortopedie, de unde în aceeași seară am fost luat de către cumnatul meu și de către un unchi și transportat la domiciliu.“

79

Arta sinuciderii

80

În ziua de 25 decembrie 1989, deoarece nu mai știa nimic despre

soarta colegilor săi, s-a prezentat din proprie iniţiativă la Comen- duirea Garnizoanei Sibiu. A fost imediat arestat și zvârlit în bazinul de înot al școlii. Așa a luat cunoștinţă cu acvariul groazei. Avea să fie condamnat la 10 ani închisoare pentru tentativă la omor deosebit de grav și depus în penitenciarul Aiud. După aproape 2 ani a fost pus în libertate, iar în luna iunie 1992 a primit acasă ordonanţa de scoaterea de sub urmărire penală. Era nevinovat.

*

* * În ziua de 21 decembrie 1989, plt.adj. Nistor Teodor a intrat în serviciul de patrulare în zona centrală a municipiului Sibiu, însoţit de luptători din Gărzile Patriotice. Situaţia din oraș nu i-a permis

să-și execute serviciul, astfel încât a primit ordin să rămână în sediu, dar să nu folosească armamentul din dotare. Şi-a petrecut noaptea alături de colegi, în condiţiile deja cunoscute. A doua zi, un grup de manifestanţi „printre care mulţi erau ţigani sau foști condamnaţi“ au început să strige: „Omorâm miliţia!“. În jurul orelor 12.00, s-au auzit primele focuri de armă în faţă și apoi în spatele clădirii. „Precizez că o parte dintre manifestanţi au pătruns în curte și apoi la magazia de armament, de unde s-au înarmat cu pistoale mitralieră și muniţia găsită acolo.“

În jurul orelor 13.00 a aflat despre ordinul ca unităţile de Miliţie

să treacă sub protecţia armatei. „În această situaţie, cpt. Voicu Nicolae a ordonat ca întregul efectiv să iasă din unitate pe două rânduri și să sărim gardul la UM 01512. Ajungând la gard, dinspre unitate s-a deschis foc asupra

noastră, fiind împușcaţi cei mai mulţi dintre cei care au ajuns la gard sau au sărit gardul.“

A reușit să escaladeze obstacolul și s-a culcat la pământ.

„Imediat am fost împușcat din direcţia curţii UM 01512 în abdomen. Am rămas la pământ și îl auzeam pe lt.col. Popa Vasile, care era tot în curtea unităţii, culcat la pământ, strigând să nu se mai tragă, deoarece am venit să ne predăm și nu să-i atacăm. Tot în această perioadă auzeam încontinuu foc de armament ușor și greu, auzeam transmiţându-se «foc de distrugere a Inspectoratului», ordin transmis din partea col. Irimescu. Într-un moment de liniște, am auzit mai multe voci asupra mea zicând «Uite teroristul, se face

Arta sinuciderii

că-i mort!», adresându-mi și alte injurii.“ În acel moment, a fost împușcat, glonţul trecându-i prin mâna dreaptă și torace. „Am rămas culcat la pământ… După ce am fost dezarmat și dezbrăcat, am fost condus sub escortă, fiind lovit cu patul armei de militari. În arest se aflau maiorul Bădiţescu și plt. maj. Popa Mihai, de la biroul Circulaţie. Reţin că erau bătuţi și plini de sânge… Spre seară, am fost conduși la sala de sport, în coloană, pe două rânduri. Eram loviţi de militari, înjuraţi și scuipaţi… Am fost puși în genunchi cu mâinile la ceafă. Nu aveam voie să ne mișcăm, deoarece eram ameninţaţi cu împușcarea. Am fost apoi legaţi cu sfoară, cu mâinile la spate. Deși rănit, nu am primit nicio îngrijire medicală, până în data de 25 decembrie 1989… Nu aveam voie să bem apă, deoarece ni se spunea că este otrăvită. În seara zilei de 22 decembrie 1989, s-a adus pentru prima dată mâncare, pâine goală, care a fost dată numai militarilor în termen de la Batalionul de Securitate-Miliţie… În aceeași seară, a fost adus în sala de sport, învelit într-o pătură, împușcat și gol, maiorul Cheran de la Securitate, însă nu s-a putut apropia nimeni pentru a-i da ajutor. A doua zi a murit. Precizez că în ziua de 24 decembrie 1989, însoţit de o gardă militară, a intrat în sala de sport lt. col. Dragomir. Purta pe cap cască de război și, printre altele, a ordonat personalului ce ne păzea să tragă în noi la cea mai mică mișcare, fără nicio somaţie. În fiecare colţ era instalată câte o mitralieră cu cartuș pe ţeavă, iar ceilalţi militari erau dotaţi cu pistoale mitralieră și ele cu cartușul pe ţeavă. Pe 25 decembrie 1989 am fost transferaţi la bazin… În bazin ne aflam peste 500 de persoane, stând la rând ore întregi pentru a bea apă ori pentru a merge la wc. Mâncarea era servită doar din 20 de gamele. În tot acest timp, am fost filmaţi de cetăţeni străini, cărora le eram prezentaţi ca teroriști.“

*

* * Se scurseseră 17 ani de când fusese încadrat la Miliţia Muni- cipiului Sibiu. Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Viorel Mihail Câmpean în funcţia de subofiţer operativ la biroul judiciar și conducător auto la grupa de „Evenimente“. Lucra în ture. 12 cu 24, cum se obișnuia să se spună. Pe 21 decembrie era liber. În jurul orelor 16.30 a primit ordin să se prezinte la unitate. Când a ajuns la sediu, a aflat că autoturismului pe care lucra i se dăduse foc în Piaţa

81

Arta sinuciderii

82

Republicii. Astfel că s-a alăturat dispozitivului de apărare a clădirii. Consemnul era clar: nu se va folosi armamentul din dotare. „În cursul nopţii, sediul a fost atacat de mai multe ori, dar nu s-a pătruns în unitate. Eu am primit sarcina să rămân în clădire și să comand plutonul de militari în termen de la batalionul de securitate care asigura zilnic traseul prim-secretarului Nicu Ceaușescu. Militarii din pluton erau în ţinută civilă, neînarmaţi. Am rămas în dormitorul plutonului, situat la etajul 3 al corpului administrativ, până la orele 14.30, când revoluţionarii au pătruns în unitate.“ I-a putut observa cum, însoţiţi de militari din UM 01512, trăgeau asupra cadrelor care alergau prin curte, astfel că a ordonat părăsirea corpului administrativ. S-au furișat pe lângă gardul de beton și s-au adăpostit în garajul de la subsolul clădirii Securităţii judeţene. „Asupra noastră se trăgea cu puști mitralieră, de către trăgători izolaţi, postaţi pe blocurile din jurul unităţii. Precizez că înaintea deschiderii focului am discutat cu câţiva dintre trăgători și i-am întrebat ce fac pe blocuri, la care mi s-a răspuns că ne vor apăra în cazul când vom fi atacaţi de demonstranţi. Erau îmbrăcaţi cu combinezoane de culoare neagră, iar prin deschizătura de la piept se vedeau uniformele kaki pe care le purtau.“ Un grup de demonstranţi a escaladat gardul, moment în care s-a

tras asupra lor de pe blocul nr. 10, un tânăr fiind împușcat mortal. „În jurul orelor 16.45, atacul asupra unităţii a încetat, iar militarii din UM 01512, protejaţi de transportoare blindate și tancuri, au intrat în incintă, ne-au lovit cu pistoalele mitralieră și ne-au încolonat la gard, cu mâinile la ceafă, lovindu-ne fără încetare și trăgând rafale în aer.“ Au fost escortaţi cu mâinile la ceafă până la UM 01512. A putut observa cadavrele a circa 15 colegi căzuţi pe stradă și pe trotuar. La intrarea în Şcoala Militară de Ofiţeri au fost din nou bătuţi cu armele, împunși cu baionetele și dezbrăcaţi până la piele. La intrarea în sala de sport, li s-au ridicat bunurile personale. „Mie mi s-au luat banii, ceasul, batista, lanterna, stiloul, pixul, ţigările, după care am fost legat cu frânghie, cu mâinile la spate.“ Au fost introduși în sală și obligaţi să se culce pe burtă, poziţie în care au stat 48 de ore, sub ameninţarea că la prima mișcare vor fi împușcaţi. La un moment dat și-a făcut apariţia Aurel Dragomir,

Arta sinuciderii

care a ordonat militarilor ce îi păzeau să-i împuște dacă schiţează vreun gest. — Sunt teroriști, fasciști, slugile lui Ceaușescu, a motivat coman- dantul școlii. După două zile, timp în care nu au primit hrană sau apă, au fost transferaţi în bazinul de înot, „unde am rămas până la 27 ianuarie 1990“, relatează Viorel Mihail Câmpean. „Am fost legaţi, circa 200-250 de ofiţeri și subofiţeri de Miliţie și Securitate, iar celor cu funcţii de comandă li s-au pus cătușe. Colegii care soseau după introducerea noastră în sala de sport erau atât de bătuţi și desfiguraţi încât nu i-am recunoscut decât după câteva zile.“ Datorită tratamentelor inumane la care a fost supus, Viorel Mihail Câmpean a fost internat la Secţia „Reanimare“ a Spitalului Judeţean Sibiu cu diagnosticul „preinfarct și cardiopatie ischemică dureroasă“, iar în anul 1994 a fost operat și i s-a extirpat vezica biliară, deplasată ca urmare a loviturilor primite.

*

* * Gavrilă Ioan este de profesie jurist. În decembrie 1989, îndeplinea funcţia de specialist 1 la serviciul economic al Miliţiei Judeţene

Sibiu. Își amintește că după ce s-a prelucrat planul de pază și apărare

a sediului, a primit misiunea de a nu permite pătrunderea cu forţa în

birourile situate la etajul 3 al clădirii. „Armamentul s-a distribuit în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, din ordinul domnului maior Nicu Silvestru, cu precizarea de

a nu fi folosit. Sediul Miliţiei a fost atacat în jurul orei 12.00 când,

după ce a fost afișată pancarta cu conţinutul «NOI MILIŢIA SLUJIM INTERESELE POPORULUI, SUNTEM CU VOI, ORGANI- ZAŢI-VĂ PENTRU DIALOG, FĂRĂ VIOLENŢĂ», s-au auzit două rafale de armă automată din zona Policlinicii cu Plată, asupra clădirilor Miliţiei și Securităţii fiind executat foc concentric de la înălţime (UM 01512, blocurile și casele învecinate). Unitatea noastră

a fost complet distrusă, inclusiv zidurile și împușcate 25 de cadre.“ Ani de zile, nu și-a putut uita colegii bătuţi crunt. „Eu am fost bătut într-un mod bestial, cu patul armelor, de către militari și civili și dus într-o autodubă pentru a fi executat, în afara orașului, în zona Dealul Dăii, producându-mi-se multiple leziuni ale capului, bazinului și toracelui. Menţionez că am fost deposedat de

83

Arta sinuciderii

84

ceas, legat cu sârmă și apoi aruncat peste gardul UM 01512 și dus în sala de sport, apoi în bazin, unde nu mi s-a acordat nicio îngrijire medicală, până la data de 30 decembrie 1989… Nu cunosc de ce am fost bătut și de către cine, fiind adus în stare de inconștienţă…“ Pe lângă bătăile și tratamentul umilitor la care a fost supus, cel mai mult l-a durut că nu și-a putut recupera niciodată ceasul de mână. Era primul și unicul obiect de valoare pe care și-l cumpărase din munca lui, în timp ce era elev de liceu.

*

* * Locotenentul major Deac Liviu, component al grupei „Scutul“ din cadrul Inspectoratului Judeţean de Miliţie Sibiu, își amintește că formaţiunea din care făcea parte în timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu a participat la reţinerea de persoane și nici la reprimarea demonstranţilor care manifestau în dreptul Comitetului judeţean PCR. La un moment dat, în ziua de 22 decembrie 1989, pierzându-se orice legătură telefonică cu Inspectoratul, din zona căruia, în jurul orelor 12.00, s-au auzit focuri de armă, s-au îmbarcat în autobuzul cu care făcuseră deplasarea și s-au îndreptat spre Centrul de Dresaj câini din Pădurea Dumbrava. Se primise informaţia că bande de teroriști atacă unităţile militare izolate pentru a-și procura muniţie și armament. Ştirile se dovedeau tot mai alarmante.

În dimineaţa de 23 decembrie s-a anunţat că în apropierea comunei Rășinari se parașutează desant. Telefoanele continuau să rămână inerte, situaţie în care a primit ordinul ca împreună cu alţi doi colegi să ia contact cu șeful de post din comună, pentru a lua măsuri de contracarare. La intrarea în localitate, au fost opriţi de săteni, mare parte aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice. „Sub ameninţarea a doi vânători înarmaţi cu puști și a altor 20-25 de localnici cu bâte și topoare ne-au cerut să le predăm armamentul și muniţia. Le-am explicat că nu putem să le dăm armamentul, deoarece fiecare răspunde de el și de fapt îl avem nu pentru a trage în ei, ci pentru a ne apăra, dacă suntem atacaţi de teroriști, însă nu au înţeles și au trecut la dezarmarea noastră prin forţă. Am fost bătuţi cu bâtele, pumnii și picioarele, legaţi și conduși pe jos 2 km, până la postul de Miliţie, sub furia a 150-200 de persoane ce s-au adunat pe parcurs. Eu personal am suferit două plăgi deschise la cap, multiple echimoze pe corp, faţă și picioare, precum și ruperea unui premolar.“

Arta sinuciderii

Ajunși la postul de Miliţie, au fost preluaţi de o mașină a Armatei și duși la UM 01473 de pe Calea Poplăcii. „Aici am fost din nou bătuţi de cadre MApN, dezbrăcaţi de haine și încălţăminte și introduși în arestul unităţii, unde era apă pe jos de aproximativ 5 cm. Am stat așa 4 ore, după care, la cererea noastră, deoarece nu mai puteam suporta frigul, ni s-au dat o parte din haine și încălţăminte. În toată acea după-amiază, am fost «vizitaţi» de diferite cadre MApN care ne-au lovit, înjurat și scuipat, fiind scoși de 2 ori afară pentru a fi executaţi.“ Dacă nu s-ar constitui în tot atâtea împrejurări tragice, cele ce au urmat ar putea fi considerate ca ţinând de domeniul absurdului. În dimineaţa de 24 decembrie, locotenentul major Deac Liviu a fost pus în libertate, la solicitarea unui reprezentant al noii Puteri, pentru a întări dispozitivul de apărare al Centrului de Dresaj. După plecarea acestuia, a fost din nou introdus în arest, cercetat ore în șir și din nou eliberat. Ajuns la locuinţa unui cumnat din cartierul Ştrand, în timp ce în tot orașul se trăgea, a fost luat la bătaie de vecini. În dimineaţa urmă- toare, adresându-se telefonic reprezentanţilor FSN, i s-a ordonat să se prezinte la UM 01512 pentru a contribui la reorganizarea Poliţiei. Numai că… odată sosit la Şcoala de Ofiţeri, a fost bătut de cadre MApN, deposedat de bunurile personale, ceas, verighetă, curea și introdus în bazinul de înot, alături de alţi colegi rămași în viaţă. „Am rămas în bazin, unde am suferit rele tratamente până în data de 1 ianuarie 1990, iar după o cercetare amănunţită, am fost pus în libertate.“ Ca o tristă ironie a sorţii, a fost imediat cooptat în Comisia specială de anchetă, pentru a ajuta la cercetări. „Personal am lucrat cu un domn procuror civil din judeţul Alba. La unul din controalele efectuate cu procurorul în podul casei de deasupra cofetăriei Perla, lângă un geam al podului orientat spre Piaţa Mare, am găsit tuburi de cartușe pentru mitralieră de companie și afetul“. Cui să fi aparţinut? În urma verificărilor s-a stabilit că mitralierele din dotarea Inspectoratului Judeţean Sibiu, două la număr, se aflau montate pe cele două ABI-uri ale MI și nicidecum prin podurile caselor.

*

* *

85

Arta sinuciderii

Căpitanul Muntean Ioan a revenit din concediul medical la sediul Miliţiei Municipiului Sibiu într-o zi fatidică pentru destinul său. Ajuns la unitate, a primit ordin să se pregătească pentru apărarea clădirii, întrucât existau date și informaţii că urmează să fie atacaţi. Împreună cu câţiva colegi, a fost instalat în dispozitivul de apărare de la intrarea principală. A blocat ușa cu un drug de fier. Ordinul era clar: nu se va folosi armamentul din dotare, indiferent de situaţie. Şi mărturia sa atestă faptul că, după un prim moment relativ pașnic, în care manifestanţii s-au limitat la a striga lozinci împotriva lui Nicolae Ceaușescu, din coloană s-a desprins un grup de circa 200-250 de persoane, aproape toate în stare de ebrietate, care au început să arunce cu pietre și alte obiecte contondente, spărgând geamurile de la etajele unu și doi. Acest grup a devenit tot mai numeros și s-a trecut la un adevărat asalt cu sticle incendiare. Rezultatul: au ars toate birourile de la faţada clădirii. Grenadele lacrimogene și mașina de intervenţie a pompierilor nu au putut face faţă situaţiei. La fel ca toţi ceilalţi martori oculari, a asistat la distrugerea prin incendiere a autoturismelor cadrelor. Atacul a fost reluat în ziua următoare. „Şi-au făcut apariţia în faţa sediului Miliţiei mai multe TAB-uri aparţinând UM 01512 Sibiu. Acestea, în loc să ne protejeze, mai mult ne-au atacat.“

86 Interesant este faptul că, potrivit declaraţiei sale, printre reprezen- tanţii demonstranţilor care au controlat clădirea Miliţiei, a putut observa și cadre MApN purtând haine civile peste uniforme și având asupra lor pistoale automate cu pat rabatabil. Singurul în uniformă, centură cu diagonală și cizme, era omni- prezentul comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri. Deși se constatase că în sediu nu se afla nicio persoană reţinută, l-a văzut pe Aurel Dragomir suindu-se pe un TAB și adresându-se mulţimii. Cuvintele lui i-au rămas în memorie: „Sunt înarmaţi până în dinţi. Aceștia au supt sângele poporului“. În timp ce cobora de pe TAB, din mulţime s-a auzit un vuiet, aducător de furtună: „Pe ei, să-i omorâm!“. Ploaie de sticle incendiare. Haos total. La radio se anunţă fuga lui Ceaușescu. Strigăte de bucurie. Oamenii se îmbrăţișează de-a valma:

demonstranţi, militari MApN, Miliţieni. În entuziasmul general, pocnesc sec focuri de armă dinspre Policlinica cu Plată. Mulţimea intră în derută, fiecare caută să se ascundă.

Arta sinuciderii

„Atunci, asupra unităţii s-a deschis foc de armament de toate mărimile, strada ce ne despărţea rămânând goală, mai puţin două persoane care erau căzute pe trotuar și zăceau într-o baltă de sânge. Văzând situaţia, căpitanul Voicu Nicolae a dat ordin să ne retragem la UM 01512, pentru că ne vor asigura protecţia. S-a deschis poarta care era blocată cu drugul de fier… Am ieșit în stradă, urmaţi de un grup compact de lucrători de Miliţie. Ajuns lângă gardul UM 01512, am sărit gardul la îndemnul unor militari ce se aflau în unitate… Am rămas culcaţi pe jos câteva secunde, întrucât asupra noastră se trăgea. În spatele nostru se auzeau mai multe strigăte și, întorcând capul, am văzut căzute pe șosea mai multe cadre de Miliţie. Am mers târâș câţiva metri, apoi am fost preluaţi în pază de câţiva elevi. Aceștia au început să ne înjure și au spus de ce am deschis focul. Le-am explicat

că armamentul nostru este intact și nu s-a folosit. Fiind ţinut de braţe și dus spre o clădire din interiorul unităţii, am simţit la un moment dat că elevul militar care mă ţinea de braţul stâng nu mă mai strânge și se lasă jos la pământ. În acel moment mă aflam aproape de intrarea în comandament și eram înconjurat numai de cadre de la UM 01512.“

A fost percheziţionat. I s-a controlat armamentul din dotare. A

fost lesne să se constate că nu fusese folosit, deci nu făcuse uz de armă. Şi totuși a fost lovit crunt cu armele și picioarele până a fost

doborât la pământ. A încercat să se ridice, dar un elev al școlii l-a lovit în cap cu o rangă. S-a prăbușit. A fost târât de mâini până la intrarea în arest, unde a fost legat cu sârmă și ameninţat cu împușcarea. L-a văzut pe unul din colegi împușcat în piept. „Am întrebat de ceilalţi colegi care erau căzuţi în stradă și mi s-a spus că sunt morţi… După cele 20 de ore cât am stat în genunchi ni s-a permis să ne ridicăm și să folosim toaleta. În sala de sport s-a adus un bidon de apă și s-a așezat la mijlocul sălii, spunându-ni-se că apa este otrăvită de noi, că orașul nu mai are apă, că barajul de la Gura Râului a fost distrus de colegii noștri care s-au refugiat în munţi (!?)… În data de 28.12.1989 am fost anunţat că tatăl meu a murit împușcat lângă poarta principală a UM 01512.“

A doua zi, a trecut printr-o comisie de anchetă alcătuită din

procurori și în jurul orelor 13.00 i s-a eliberat o ordonanţă de punere în libertate pentru a putea participa la înmormântare.

Şi moartea tatălui său și faptul că se demonstrase că nu se făcea

vinovat de folosirea armamentului împotriva demonstranţilor nu

87

Arta sinuciderii

88

i-a îmbunat pe anchetatori. Pe 2.01.1990, a fost rechemat pentru cercetări și introdus din nou în bazin. A fost bătut de trei elevi, pentru a recunoaște că a tras. „După aceasta, am fost pus din nou în libertate, dar am mai fost cercetat de trei sau patru ori, dar numai o dată am mai luat bătaie. Datorită loviturii primite la cap, a fost necesară operarea mea pe viu, întrucât situaţia se înrăutăţise foarte mult și puteam să-mi pierd auzul.“ Ulterior, a primit un certificat pe care scria: „Rănit în legătură cu evenimentele din decembrie 1989“. Cu certificatul în mână, s-a adresat mai multor instituţii ale statului. I s-a spus că aceste certificate nu sunt valabile. A trecut printr-o nouă comisie. Pe lângă documentele care atestau zilele de îngrijiri medicale care i-au fost necesare, i s-a mai eliberat unul: „Luptător al Revoluţiei Române din 1989“. Atât căpitanul Muntean Ioan, cât și ceilalţi trăitori ai evenimentelor de la Sibiu, precum și documentele de arhivă studiate (rapoarte, situaţii, analize etc.) concordă în a evidenţia împrejurări relevante pentru deslușirea celor petrecute atunci în municipiul Sibiu. În Piaţa Centrală, manifestaţia a avut la început un caracter nonviolent. Şi totuși, s-au tras focuri de armă. Două (potrivit unor surse) sau trei persoane (potrivit altor documente) au fost ucise, iar un autovehicul al Miliţiei a fost răsturnat și incendiat, ocupanţii acestuia fiind

molestaţi. În faţa Inspectoratului MI, demonstranţii au strigat lozinci anticeaușiste și antidictatoriale, dar au fost pașnici. Cu toate acestea, din coloană s-a desprins un grup turbulent, majoritatea persoanelor fiind în stare de ebrietate, care a atacat sediul, deși din clădire nu se riposta cu foc. Au fost incendiate autoturismele din parcare. S-a intrat în dialog cu manifestanţii. Miliţienii au afișat pancarte de adeziune cu mulţimea și au subliniat lipsa oricărei riposte din parte lor. Controlarea clădirii de către reprezentanţii demonstranţilor și cadre MApN au relevat inexistenţa vreunei persoane reţinute. Aurel Dragomir, urcat pe TAB, a incitat totuși demonstranţii împotriva cadrelor MI „înarmate până în dinţi și care au supt sângele poporului“. Reacţia acestora nu lasă loc de interpretare: „Pe ei, să-i omorâm!“. Fuga lui Ceaușescu a produs o satisfacţie generală. Sunt momente de acalmie… dar dinspre Policlinica cu Plată au răpăit rafale de armă.

Arta sinuciderii

Panică, haos total, oameni alergând înnebuniți. Este momentul în care s-a deschis focul cu toate categoriile de armament asupra clădirii Inspectoratului. Cadrele MI au abandonat sediul și au căutat cu disperare scăparea în perimetrul Şcolii Militare de Ofiţeri. Au fost executate pe loc. Fără somaţie și fără milă. Supravieţuitorii au fost bătuţi cu sălbăticie, dezbrăcaţi, deposedaţi de obiectele personale, legaţi și introduși în cele din urmă în bazinul de înot. În „acvariul groazei“ au fost ţinuţi, zile în șir, în condiţii de neimaginat. În seara zilei de 21 decembrie 1989, după atacurile repetate împotriva sediului Inspectoratului MI din Sibiu, din ordinul inspectorului șef, au fost distribuite pistoale mitralieră și câte două încărcătoare la o parte din cadrele Miliţiei și Securităţii, își amintește plutonierul adjutant Mureșan Mircea, magazioner în cadrul unităţii. „Precizez că am distribuit armamentul pe bază de buletin de distribuţie și apoi pe bază de tabel la cadrele ce s-au prezentat la depozit. A doua zi, pe 22 decembrie 1989, în jurul orelor 10.00-11.00, am primit ordin să retrag armamentul distribuit și astfel cadrele de Miliţie și Securitate aflate în clădire mi-au restituit armamentul tot pe bază de tabel, ocazie cu care am constatat că niciun cadru nu avea muniţia consumată. Armamentul și muniţia retrase le-am introdus în depozit.“ Cu toatea acestea, Mureșan Mircea, rămas în clădire împreună cu maistrul militar Moraru Nicolae, după pătrunderea în incintă a demonstranţilor, pentru a asigura paza depozitelor de armament și muniţie, respectiv carburanţi și piese auto, a fost bătut cu patul armei și cu o rangă metalică peste faţă și corp. A încercat să pareze loviturile, dar i-au fost zdrobite nasul și unul din degetele mâinii cu care se apăra pentru a scăpa de lovituri. A căzut la pământ, după lovitura primită în creștetul capului. Ploaia de lovituri a continuat. A făcut cunoștinţă cu sala de sport și „acvariul groazei“, bazinul de înot al Şcolii de ofiţeri. Omul nu își făcuse decât datoria, fără a fi înarmat și fără a se împotrivi manifestanţilor. Şi căpitanul Mărginean Vasile, în momentul în care a început să se tragă în clădirea Miliţiei dinspre UM 01512 Sibiu, a depus armamentul și muniţia în încăperea special destinată și a coborât împreună cu alţi colegi în subsolul clădirii. În jurul orei 16.30, neînarmat, a încercat să se refugieze în incinta Şcolii Militare de Ofiţeri. La ieșirea din sediu, a fost atacat și lovit cu o rangă de fier în

89

Arta sinuciderii

cap și doborât la pământ. A fost bătut cu ferocitate. I-au fost rupte maxilarul drept, degetul arătător de la mâna stângă, 9 coaste, iar

piciorul stâng i-a fost fisurat. În această stare, a fost deposedat de bunuri, legat la mâini și obligat să stea în genunchi pe beton, fără a i se acorda asistenţa medicală de care avea atâta nevoie. Sau, pentru

a spune adevărul până la capăt, „teroristului“ i s-au administrat…

aspirină și paracetamol. Medici? Şi bestiile pot îmbrăca halate albe. Unul dintre Miliţienii care-și păstrează și azi anonimatul a încercat să protejeze de furia dezlănţuită o femeie însoţită de o fetiţă de circa 10 ani, care asistau îngrozite la scenele oribile ce se petreceau în

stradă. A fost imediat înconjurat de militari și civili. Tot corpul i-a fost martelat sub o ploaie de lovituri. Piciorul stâng i-a fost fracturat.

A fost totuși transportat la Spitalul Judeţean. Pentru a primi îngrijiri

medicale? Nicidecum. „Am fost lovit cu pumnii și picioarele de personalul medical și de alte persoane. Am fost dezbrăcat, deposedat de toate bunurile și depus într-un salon. În salon am fost legat de mâini și de picioare de pat și în această poziţie am fost din nou lovit cu pumnii și picioarele, în repetate rânduri, atât de cadrele medicale, cât și de alţi indivizi.“ A zăcut împreună cu mai mulţi colegi ce purtau pe corp urme de gloanţe și bătăi. Abia în ziua de 8 ianuarie i s-a pus piciorul în ghips. Cu toată starea precară în care se afla, nu a scăpat de acvariu.

90 Cu ochiul drept, la care fusese lovit, abia mai vedea. Se impunea transferul la Secţia oftalmologie, dar nu s-a întâmplat așa. A fost lăsat întins pe o saltea din bazin, până în ziua de 30 ianuarie, când a fost transferat la arestul garnizoanei. Soţia nu l-a putut vizita, fiind și ea reţinută la UM 01512. Leziunea de la ochi s-a agravat progresiv. A fost internat de urgenţă la Spitalul Militar Sibiu și a rămas sub pază înarmată, până la sfârșitul lunii februarie, când a fost readus în arest. În toată această perioadă, a fost permanent anchetat, fiind acuzat că ar fi dat ordin să se tragă în demonstranţii care încercau să distrugă ușa de acces în sediul Miliţiei și să incendieze clădirea. Pe 13 mai 1990, constatându-se nevinovăţia sa, a fost în sfârșit pus în libertate. A urmat un nou șir de internări în Spitalul Militar Sibiu și în Spitalul Militar Central București. Unul dintre Miliţienii care a preferat să-și păstreze anonimatul fusese internat în Spitalul Militar Sibiu – Secţia boli interne, cu

Arta sinuciderii

diagnosticul discopatie lombară, faza a III-a, cu dureri hiperalgice și imobilizare la pat întrucât nu putea să se deplaseze încă din data de 19 decembrie, înainte de declanșarea evenimentelor de la Sibiu.

Pe 22 decembrie, el și celelalte cadre MI internate au fost izolaţi într-un salon al Secţiei neuropsihiatrie. Li s-au refuzat tratamentul și medicamentele necesare. S-a plâns că are dureri foarte mari:

— Mai vrei și tratament, după ce aţi omorât atâţia oameni? i-au răspuns răstit medicii.

— Bine, dar eu… eu am fost internat pe 19, a îngăimat.

A fost ameninţat că va fi împușcat pe loc, dacă mai protestează.

Pe 25 decembrie a fost încărcat, împreună cu ceilalţi colegi, într-un camion și dus la UM 01512. La urcarea și coborârea din mașină, deși făcea eforturi supraomenești să se poată mișca, a fost bătut cu patul armei. Pentru ce toate acestea? Declanșarea unui adevărat război fratricid și sălbatic între două instituţii fundamentale pentru apărarea și stabilitatea ţării, în fond o luptă a românilor împotriva românilor, nu poate fi justificată printr-o revoluţie menită să înlocuiască o dictatură cu o democraţie. Dimpotrivă, a reprezentat o disoluţie a autorităţii, necesare chiar și în tranziţie și, ca o consecinţă imediată, un atentat la înseși noţiunea de statalitate, care-și produce efecte și

în prezent. Este cert că alinierea statului român la valorile civilizaţiei moderne, democratice, obliga la un efort propriu de reformare a ordinii de drept și constituţionale. Chiar în contextul impus de evo- luţia evenimentelor în plan internaţional și în care, din păcate, statele mici și mijlocii își fac mai puţin auzit glasul.

O transformare instituţională care nu viza însă doar Ministerul

Apărării Naţionale și Ministerul de Interne, ci toate segmentele societăţii românești. Evenimentele de la Sibiu au provocat traume adânci, răni de nevindecat în plan personal, dar și în conștiinţa

colectivă.

*

* *

În urmă cu trei luni împlinise 31 de ani. O vârstă la care te simţi

puternic, plin de cutezanţă și speranţe. Se născuse într-o comună din Mureș, dar se stabilise în Sibiu. În dimineaţa de 21 decembrie 1989 a aflat despre manifestaţiile din oraș. Era momentul atât de așteptat pentru răsturnarea dictaturii?

91

Arta sinuciderii

92

A plecat și el, ca atâţia alţi cetăţeni ai orașului și a ajuns în Piaţa Republicii. Era în jur de 9.30-10.00. Mulţimea se adunase pe trotuar. O mașină a Miliţiei, răsturnată, fumega. În apropiere, se formaseră cordoane de militari înarmaţi aparţinând MApN. A intrat în vorbă cu cei din jur și a aflat că Armata trăsese focuri de avertisment. Numai că oamenii erau extrem de impacientaţi, comentau aprins despre faptul că în timp ce se auziseră focuri de armă muriseră o femeie, un tânăr și un cetăţean mai în vârstă. Manifestaţia a continuat. Se strigau lozinci împotriva dictatorului. La un moment dat, la propunerea unora dintre demonstranţi, s-a format o coloană care s-a îndreptat mai întâi spre Comitetul Judeţean PCR. Au cerut să coboare Nicu Ceaușescu din clădire, pentru a

purta un dialog. L-a văzut pe fiul cel mic al Ceaușeștilor privind de

la un geam, dar nu a îndrăznit să părăsească incinta. Atunci coloana,

rămasă fără răspuns și-a continuat drumul spre Miliţia Judeţeană. Doreau cu toţii să-i elibereze pe cei reţinuţi în acea dimineaţă în

piaţă. Pe traseu, un singur subofiţer de Miliţie dirija circulaţia într-o intersecţie. Când au ajuns la vreo 250 de metri de sediu, în locul numit „blocul cu plombă“, au fost întâmpinaţi de un baraj de militari

în ţinută kaki. Aveau asupra lor armament și saci de merinde. S-au

pomenit împroșcaţi cu petarde fumigene. Şi-au continuat totuși

deplasarea, scandând „Fără violenţă!“. În acel moment, cei ce formaseră barajul s-au retras spre Şcoala de Ofiţeri din apropiere, astfel că au putut să ajungă nestingheriţi în faţa clădirii Miliţiei. În timp ce își scandau lozincile, au cerut și eliberarea reţinuţilor.

A văzut cum la poartă au ieșit doi ofiţeri superiori MI, care s-au

adresat unuia dintre liderii demonstranţilor, spunând că în clădire nu sunt persoane arestate. Apoi, cu ajutorul unui megafon, pentru a

fi auziţi de mulţimea adunată, au repetat același lucru și au cerut ca

o delegaţie să verifice clădirea. Spre a întări cele spuse, au cerut persoanelor care ar avea rude sau colegi printre cei reţinuţi, să vină și să se convingă personal. Nu a răspuns nimeni chemării. A putut remarca că, în coloana cu care venise, se găseau multe persoane în stare de ebrietate, care incitau la violenţă și încercau să pătrundă cu forţa. S-a produs o

busculadă, întrucât erau destui cetăţeni care s-au opus acestei intenţii

și au încercat să-i împiedice.

Arta sinuciderii

În stradă se aflau militari de la Şcoala de Ofiţeri, cât și un autovehicul blindat aparținând Inspectoratului și în jurul căruia se adunaseră și cadre MI, unii în civil, alţii în uniformă. Delegaţia alcătuită de manifestanţi, circa 8-10 persoane, a pătruns în sediu și a controlat întreaga clădire, după care a revenit în stradă și a comunicat că nu există nicio persoană reţinută. A fost momentul în care marea majoritate a manifestanţilor s-a retras. Pe drum, au mai întâlnit câteva cordoane de militari înarmaţi, dar care nu au

reacţionat în niciun fel. S-a despărţit de grupul în care se aflase până atunci, după ce au stabilit să revină a doua zi în Piaţa Republicii. În dimineaţa următoare, în jurul orei 9.00, când a plecat în oraș, a întâlnit mai mulţi cetăţeni care veneau dinspre zona centrală și care relatau că s-a dat foc mașinilor din parcarea Miliţiei. A înţeles de la

ei că după plecarea coloanei din care făcuse parte, incendierea a fost

provocată de un al doilea val, care atacase clădirea. A ajuns la Casa Sindicatelor și s-a alăturat manifestanţilor care se aflau acolo. La îndemnul unora, între care a putut recunoaște câţiva indivizi

care avuseseră anterior probleme cu organele de ordine, s-a desprins

o parte care a plecat din nou spre Miliţia Judeţeană. El însă a rămas

la Casa Sindicatelor și a fost cooptat într-un nucleu de conducere format din reprezentanţi ai întreprinderilor din oraș, pentru a coordona și continua manifestaţia. În jurul orelor 12.00 au fost auzite focuri de armă. A ieșit în grabă în stradă. Se produsese panică. Lumea începuse să fugă, în timp ce se striga: „Se trage de la Miliţie!“. S-a regrupat împreună cu alţi 30 de cetăţeni și conduși de preotul Streza și Nedelcu, șeful restaurantului Casei Armatei, au mers la Consiliul Popular. Acolo nu se mai afla nimeni. Nici dispozitive de ordine, nici cordoane de militari, nici mașini de luptă. Un singur subofiţer stătea de pază. Întrucât au găsit clădirea încuiată, au mers într-un bloc din apropiere, unde cei doi proaspeţi lideri au luat legătura telefonică cu Şcoala de Ofiţeri, pentru a afla ce se mai întâmplă. Nedelcu a plecat pe jos spre școală, însoţit de o femeie pe care nu o cunoștea. Cei doi s-au înapoiat după circa o oră. Au relatat, terifiaţi, că în incinta Şcolii, pe gard și în stradă, au văzut cadavrele mai multor Miliţieni. Aflaseră că fuseseră luaţi prizonieri și reţinuţi în unitate de comandantul Dragomir Aurel. Întrucât nu mai înţelegeau nimic din

93

Arta sinuciderii

ceea ce se întâmplă, iar situaţia era extrem de confuză și alarmantă, au pătruns în clădirea Consiliului Popular, unde se adunaseră mai mulţi conducători de unităţi economice și salariaţi. Au rămas acolo până în jurul orelor 24.00, când a sosit colonelul Crăciun, din partea MApN-ului, care le-a cerut să se deplaseze la sediul Casei Armatei, unde se constituise noua conducere. S-a pus la dispoziţia acestui nucleu și, până la 25 decembrie, a îndeplinit diferite misiuni pentru organizarea barajelor și paza unor unităţi economice și instituţii. În tot acest timp, la orice foc de armă auzit din exterior, militarii MApN și câţiva civili înarmaţi trăgeau rafale de armă automată la întâmplare. Astfel au decurs evenimentele până în ziua de 25 decembrie când, în jurul orelor 10.00, împreună cu alte trei persoane care făceau parte din gruparea de sprijin a Frontului a plecat în oraș cu autoturismul unuia dintre ei, pentru măsuri de ordine. Li s-au alăturat un strugar din Ocna Sibiului, care lucra la o unitate militară auto și avea asupra lui o armă cu lunetă, purta cască metalică, îmbrăcat într-o manta kaki fără grade și un croitor care confecţiona haine pentru Armată, având asupra sa două pistoale și câteva încărcătoare cu cartușe. Pe drum, s-au oprit în cartierul Hipodrom, la un bloc. Fiind ziua de Crăciun, unuia dintre ei i-a venit ideea să cumpere un litru de ţuică. În timpul când ceilalţi îl așteptau, pe lângă mașina lor au trecut trei

94 persoane în stare de ebrietate. Văzând arma cu lunetă, au început să strige: „Uite teroriștii!“. La strigătele lor, oamenii au năvălit din blocurile din apropiere, cu răngi și topoare. S-au repezit asupra lor, i-au bătut și apoi i-au legat. Şi-au făcut apariţia un maistru militar și un militar în termen, care au încercat să-i împuște. I-au salvat câţiva tineri care îl recunoscuseră pe unul dintre ei, astfel că au fost duși la unitatea militară de lângă restaurantul „Cireșica“. Comandantul unităţii era praf de beat. A asistat impasibil, ba chiar mândru nevoie mare, cum subordonaţii săi s-au năpustit și i-au bătut cu sălbăticie. În timp ce urlau de durere și-au dat datele de identitate și au rugat să se ia legătura la Casa Armatei cu colonelul Crăciun, pentru a se lămuri situaţia. Zadarnic însă. Loviturile au continuat fără încetare. Au fost urcaţi pe un tanc, bătuţi cu ţevile armelor și transportaţi la UM 01512.

Arta sinuciderii

Au fost percheziţionaţi, dezbrăcaţi și introduși în bazin, împreună cu alţi 400-500 de oameni, aflaţi într-o stare psihică deplorabilă, răniţi și cu hainele pline de sânge. A stat în acvariul groazei timp de o lună, până pe 24 ianuarie 1990, când a fost pus în libertate, împreună cu ceilalţi trei colegi. Pe lângă frigul îndurat, lipsa de apă și alimente, în condiţii igienico-sanitare de neimaginat, momentul cel mai cumplit l-a trăit într-una din zile, în jurul datei de 28 decembrie 1989. Atunci au fost aliniaţi cu toţii în bazin, cu faţa la perete, iar în spatele lor, pe marginea opusă, au fost instalate două sau trei mitraliere cu benzi de cartușe. Minute în șir a crezut că vor fi împușcaţi. Teroare, spaimă, panică. În momentul când s-a ordonat alinierea, un cetăţean despre care aflase că lucra la centrala telefonică care îl deservea pe Nicu Ceaușescu a refuzat să intre în formaţie și s-a ghemuit într-un colţ al bazinului. În faţa ameninţărilor care nu conteneau, au încercat să-l ducă în formaţie, dar nu au reușit. Timp de trei zile starea acestuia s-a degradat continuu. Refuza să discute cu cineva și să mănânce. Într-o noapte, a încercat să sară pe geamul de la wc, moment în care a fost împușcat mortal. „Din discuţiile purtate ulterior cu un militar în termen din unitate, acesta mi-a spus că mai întâi a fost rănit, după care, în timp ce s-a mai deplasat câţiva metri, a fost împușcat din nou cu o rafală de automat. Precizez că și noi, cei din bazin, am auzit mai întâi o rafală scurtă și după câteva secunde una mai lungă.“ Autorul a ezitat mult timp să dezvăluie numele martorului eve- nimentelor descrise. Asta pentru că poate cel în cauză nu și-ar dori-o. Sau pentru că vrea să uite acele grozăvii din momentele când, la cei 31 de ani, simţindu-se puternic, plin de cutezanţă și speranţe s-a alăturat luptei împotriva unei dictaturi și a sfârșit în acvariul groazei de la Sibiu.

*

* * Liviu Mîţîcă a fost desfigurat în bătaie, în timp ce deschidea portiera autoturismului Aro, răsturnat și incendiat în Piaţa Republicii din Sibiu, încercând să-și salveze colegii care riscau să ardă de vii. Cu chipul tumefiat de loviturile primite și, deși i se permisese de superiori să rămână la domiciliu, în seara de 22 decembrie 1989 s-a prezentat la Centrul Militar, întrucât clădirea Miliţiei Judeţene fusese distrusă. A fost imediat percheziţionat și reţinut împreună cu

95

Arta sinuciderii

soţia sa, locotenent MI, până în dimineaţa zilei următoare, când i s-a ordonat să se prezinte la UM 01512 Sibiu. I s-a cerut să comunice că persoane înarmate periculoase se află în incinta hotelului „Împăratul romanilor“. S-a despărţit de soţie și s-a deplasat, conform ordinului primit, la Şcoala Militară de Ofiţeri. A fost legitimat de un plutonier major de armată căruia i-a comunicat scopul sosirii sale. Văzând peste drum sediul Miliţiei devastat, a cerut permisiunea să traverseze pentru a căuta supravieţuitori. Aflase că mulţi dintre colegii săi erau morţi. I s-au dat doi însoţitori în civil. I-a fost imposibil să rămână în clădirea plină de apă și fum și a ieșit imediat afară. S-a aruncat pe burtă, auzind împușcături. „Nu pot să apreciez exact cât timp s-a tras, dar pot să spun că au fost folosite foarte multe arme de foc. După încetarea focului, am fost condus în interiorul UM 01512, unde am fost dezbrăcat și

percheziţionat, ocazie cu care mi-au fost luaţi banii, ţigările și ceasul de la mână.“

A fost introdus într-un birou unde a raportat din nou cele aflate

la Centrul militar. „Din acest birou am fost luat de către mai multe persoane în civil și în ţinută militară și condus la sala de sport din cadrul unităţii. Pe drum, am fost bătut cu patul armei și cu picioarele, fiind doborât

96 de mai multe ori la pământ. Am stat la sala de sport, în genunchi și legat cu o sârmă de telefonie, până în data de 24.12.1989, când am fost transferaţi la bazinul de înot din unitate. Cât timp am stat la

sala de sport, am fost bătuţi, atât eu, cât și ceilalţi… În sala de sport l-am văzut murind în faţa mea pe maiorul Chiran de la Securitate, care, dezbrăcat în pielea goală și așezat pe o foaie de cort, nu a primit niciun ajutor medical.“

A urmat supliciul din acvariul groazei timp de mai bine de o lună,

până la data de 25 ianuarie 1990, când a fost în sfârșit pus în libertate. Avea trei coaste rupte, dar nu a primit îngrijiri. Se stabilise că nu se face vinovat de comiterea vreunei infracţiuni împotriva poporului. Cu toate acestea, fusese prezentat drept terorist ziariștilor români și străini, fotografiat și filmat.

A resimţit mult timp traumele pe care le-a suferit. Pe cele psihice

nu le va uita niciodată. Pentru a lăsa totuși un văl peste acest trecut dureros, și-a schimbat numele în 1992.

Arta sinuciderii

*

* * Cel mai mult îl intriga grupul destul de numeros, de 200-300 de persoane, pe care el, ofiţerul de Miliţie, nu-i mai văzuse până atunci în oraș și nu avea să-i mai vadă nici ulterior evenimentelor, deși ancheta ce se va întreprinde nu le va nega prezenţa. Aveau atitudini demenţiale, urlau, proferau injurii, ameninţau, spărgeau tot ce găseau

în cale, în special geamurile clădirilor. La sediul Miliţiei Judeţene au incendiat autoturismele din parcare.

Şi atunci el, maiorul de Miliţie Abrudan Mihai Ioan, în ţinută

civilă, a părăsit sediul Consiliului Judeţean, lăsând alţi trei colegi să asigure legăturile telefonice și radio cu Inspectoratul și s-a amestecat în mulţime. A recunoscut pe mulţi dintre vechii și obișnuiţii clienţi ai organelor judiciare. Cei mai mulţi în stare de ebrietate. Cu totul diferiţi de demonstranţii pașnici care manifestau pentru înlăturarea dictaturii și pentru o viaţă mai bună.

În faţa Casei de Cultură, unde se desfășura un miting de amploare,

a recunoscut un preot de la Catedrala Mitropolitană. Popa era beat,

dar încă îi ardea gâtlejul și a tras de ofiţer, insistând să meargă la el acasă, să continue împreună cheful început de dimineaţă. Nu

a putut scăpa și s-au dus amândoi la casa popii, aflată vizavi de

Consiliul Judeţean. După nici două-trei minute, a perceput prima rafală de armă automată. Apoi, s-a declanșat un adevărat război. I-a fost imposibil să mai prindă vreo legătură telefonică cu sediul. A putut sesiza cum plutonul de la UM 01512, rămas în zonă, a început

retragerea, deschizând focul înspre zona centrală. De pe Casa de Cultură a Sindicatelor și de la nivelele superioare ale blocului turn, aflat la intersecţia bulevardului Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Calea Dumbrăvii, soldaţii, destul de numeroși, trăgeau. În după-amiaza de 23 decembrie, a primit ordin prin ofiţerul de serviciu principal să se prezinte la Centrul de Dresaj, pentru

a participa la constituirea noului organ, dar întrucât în zonă se

desfășurau ample acţiuni militare, executate atât terestru, cât și aerian, comandantul centrului i-a comunicat să rămână la domiciliu

până la sosirea unui echipaj.

A așteptat până a doua zi când, în jurul orelor 11.30, a fost sunat

de la sediul CPUN, reprezentantul noii puteri instituite. O secretară i-a transmis să se îmbrace în ţinută de gărzi patriotice și să ia legătura

97

Arta sinuciderii

cu Dragomir Aurel, pentru a se integra structurilor constituite. I s-a precizat că dispoziţia vine de la București și a fost transmisă și comandantului Şcolii Militare de Ofiţeri. Ajuns la UM 01512, ofiţerul de serviciu i-a spus că din dispoziţia lui Dragomir trebuie să se prezinte la Comenduirea garnizoanei, întrucât acolo va fi sediul noului organ de Poliţie. „Ajungând la această unitate, am fost preluat de doi subofiţeri, care au spus că mă așteaptă, transformându-mă într-un sac de box, fiind legat de mâini și de picioare și introdus într-o încăpere unde erau ofiţerii de contrainformaţii de la unităţile militare de pe raza municipiului Sibiu, la fel, legaţi la mâini și la picioare… Am fost transportaţi, în jurul orei 15.00, la UM 01512 și introduși în sala unde se afla bazinul de înot.“

A urmat procedura deja cunoscută: percheziţionare, deposedarea de legitimaţii, bani, verighete și lănţișoarele de la gât. Văzându-l în dreptul său pe comandantul batalionului de grăniceri, l-a întrebat:

— Ce se întâmplă, de ce nu se face o evidenţă a bunurilor ridicate de la noi? I s-a răspuns sec:

— Pentru morţi, numai de bine!

Prima hrană le-a fost distribuită pe 25 decembrie, în jurul orelor

98

18.00.

Lăturile pentru porci, să le mâncaţi voi! a sunat vocea aceluiași

ofiţer. Le-a fost refuzată asistenţa medicală colegilor răniţi „dintre

care unii, datorită infecţiilor, au decedat ulterior sau au rămas cu complicaţii pe viaţă“. În noaptea de 25/26 decembrie, comandantul batalionului de grăniceri a adus un aparat de radio pe care l-a dat la maximum, prinzând un post cu paraziţi.

— În rai, muzica o să fie mai bună! li s-a adresat, rânjind, celor

din bazin. „În noaptea de 26/27 decembrie a executat trageri la ușa de acces, simulând evadarea unor colegi și fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, împreună cu un grup de elevi din subordine, au cântat și au proferat injurii la adresa noastră… Am fost prezentaţi ca teroriști la tot felul de așa-ziși ziariști și la operatori de televiziune, precum și unor personalități «de bine» ale orașului“.

Arta sinuciderii

A fost eliberat pe 29 decembrie 1989 și s-a prezentat în faţa noului comandant al Poliţiei. „Fiind printre primii eliberaţi, i-am relatat grozăviile din bazinul de înot. Parcă vorbeam la ziduri, iar după o relatare de o jumătate de oră mi-a spus că am lucrat la Economic și că are nevoie de ţigări Kent.“ Pentru maiorul Abrudan Mihai Ioan începea o nouă viaţă, plină de elan și speranţe. „O clipă de cumpănă pentru toţi cei care am trecut prin bazinul de înot a fost momentul în care a început războiul vrăjitoarelor, a listelor negre, în care toţi cei care deranjau și care ocupau funcţii râvnite de noii veniţi erau înlăturaţi, prin mutarea în alte judeţe și prin înscenarea unor acte de diversiune… Printre cei trecuţi cu greu, unii dintre noi ne-am salvat, în special prin intervenţii colaterale și în urma unor mese copioase. În perioada în care am lucrat la comisie, am efectuat investigaţii concretizate, din care rezultau persoane care au avut arme, de unde le aveau, de unde au tras, participând totodată la anchetarea unor ofiţeri care au tras și au ucis. Totul era bine, până când aceste dosare ajungeau în posesia colonelului procuror militar S, care le înmormânta, în adevăratul sens al cuvântului și pentru care nu conta ucigașul, dar conta o informaţie, cât de mică, despre un miliţian, pe care o dezvolta așa de mult, încât mulţi colegi au stat luni de zile în bazin, iar alţii chiar la Aiud, din cauza urii patologice a acestuia, contra organelor de Poliţie. Cu ce am fost de vină noi, că soţia acestuia trăia cu un subofiţer de Miliţie?! Toate anchetele au fost dirijate de acesta, pe de o parte pentru fabricarea de probe din care să rezulte vinovăţia pe orice cale a organelor de Miliţie, iar pe de altă parte, justificarea pe orice cale a faptelor revoluţionare ale celor care, cu arma în mână, au produs ce au produs la Sibiu. În toată această perioadă au fost adunate foarte multe materiale, fotografii, benzi video, benzi audio, care culmea, cu puţin timp înainte ca col. S. să plece la Budapesta, au dispărut fără urmă sau fără nicio justificare cât de cât logică… Cele raportate au fost trăite și au rămas ca amintire urâtă a unui timp în care, în loc să ne bucurăm, a trebuit și trebuie să ne luptăm pentru fiecare coleg arestat și pentru aflarea adevărului.“

99

Arta sinuciderii

100

Capitolul vi

Apocalipsa

Cele întâmplate în judeţele Covasna și Harghita atunci, în acel sfârșit de decembrie 1989 și început de an 1990, oferă cercetătorului

atent și obiectiv, lipsit de patimi politice și naţionaliste și dornic de redarea adevărului, așa cum a fost el, oricât de crud, o oglindă de

o limpezime plină de concludenţă, cu semnificaţii care depășesc

limitele unei regiuni, chiar ale unei ţări. O oglindă despre Europa anului 1989. Despre Malta, dar și despre Timișoara, Sibiu, București, despre alte multe zone în care au avut loc evenimente subsumate ideii de Revoluţie. O revoluţie care ar fi distrus fundamentele statului comunist în centrul și sud-estul Europei. O revoluţie pe care

nu am numit-o niciodată astfel. O cercetare cu profunde rădăcini în istoria acelor ţinuturi locuite de românii ajunși minoritari și, într-o proporţie covârșitoare, de etnici maghiari. Şi mai ales cu o viziune corectă asupra a ceea ce a urmat și cine știe dacă urmează să se mai

întâmple. Un lucru este cert și dovedit cu documente de arhivă, multe dintre ele rămase necunoscute marelui public și pe care încercăm să

le scoatem la lumină și să le descifrăm.

În perioada 16-22 decembrie 1989, lucrătorii din cadrul Inspec- toratului de Miliţie al Judeţului Covasna au fost angrenaţi în activităţi cotidiene obișnuite. S-au derulat uzualele analize ale activităţii de peste an, de mult timp intrate în rutină. Urma plictisitorul și atât de formalistul Bilanţ anual, cu invitaţi de la Centru și câteva „organe“ locale. Este contextul în care a fost raportată oprirea în traficul rutier, printre altele, a 49 de autoturisme conduse și ocupate de cetăţeni ai Uniunii Sovietice. Toate venind dinspre Moldova prin Pasul Oituz și deplasându-se spre Brașov. Brusc, ca un început de viforniţă, la ședinţa de comandă con- vocată pe 21 decembrie 1989, inspectorul șef a prezentat infor- maţia că muncitorii de la Întreprinderea de Mașini Agregate și Subansamble Auto și de la Întreprinderea de Aparataj Electric și Motoare Electrice din municipiul Sfântu Gheorghe vor să aprindă

Arta sinuciderii

lumânări în secţii, să înceteze lucrul și probabil să iasă în stradă, ca semn de solidaritate faţă de cei din Timișoara. Într-un judeţ în care secuii depășeau 75% din populaţie, se asculta cu precădere „Radio Budapesta“. Cât despre „Europa Liberă“, devenise un sport naţional. Așa că știrile despre evenimentele de la Timișoara circulau fără încetare, de multe ori amplificate cu zeci de mii de morţi, violenţe și atrocităţi de neimaginat, oricât încercau oficialităţile statului să le ascundă. S-a ordonat distribuirea muniţiei de război, prezenţa

întregului efectiv în unitate și pregătirea planurilor de pază a unităţii și clădirilor Comitetului Judeţean PCR și Comitetului Municipal Sfântu Gheorghe. La ora 18.10, din dispoziţia organelor de partid, cadrele Ministerului de Interne au audiat teleconferinţa decisă de Nicolae Ceaușescu. Prin telefonul guvernamental, locţiitorul șefului Inspectoratului General al Miliţiei a lansat ordinul privind executarea unui control permanent asupra cadrelor militare care, împreună cu Gărzile Patriotice, asigurau protecţia sediilor unităţilor de Miliţie,

a organelor de stat și de partid precum și a celor care acţionau în grupele de ordine, în legătură cu modul în care sunt îndeplinite

misiunile trasate. Împreună cu pompierii, urmau să fie luate cele mai adecvate măsuri de prevenire a incendiilor în unităţile economice din industrie, agricultură, zootehnie, baze furajere și alte locuri. Patrule mixte erau destinate combaterii infracţiunilor, îndeosebi

a celor comise prin violenţă și a celor stradale. Se atrăgea atenţia,

în cel mai categoric mod, asupra răspunderii tuturor șefilor pentru controlul modului în care efectivele din subordine execută serviciul și misiunile încredinţate. Surprinzător, lipsesc până în ziua de azi aproape cu desăvârșire rezultatele activităţilor de urmărire penală derulate de Miliţia orașului Târgu Secuiesc și posturile arondate. Era doar începutul slăbirii autorităţii statului asupra unei bucăţi din teritoriul naţional. Parcă la iniţiativa unei mâini nevăzute, aceste documente au fost distruse cu ocazia incendierii sediului Miliţiei orășenești, împreună cu buletine și adeverinţe de identitate. Să fi fost chiar lipsite de interes? Sau dimpotrivă, prezentau un interes sporit întrucât făceau referire directă la anumite persoane și la activitatea desfășurată de acestea, ce trebuia să rămână în anonimat? Previziune corectă, aproape până în amănunt, asupra a ceea ce urma să se întâmple. În dimineaţa de 22 decembrie 1989, la ora 8.10, șeful Inspectoratului MI Covasna

101

Arta sinuciderii

și-a convocat principalii subalterni, comandanţii Securităţii și ai Miliţiei și alte cadre de comandă. S-a accentuat asupra necesităţii ca nimeni să nu deschidă focul, iar patrulele să nu se lase provocate. Era prea târziu, nimeni și nimic nu mai putea opri cursul evenimentelor. La ora 8.50, s-a raportat că, prin intrarea nr. 4, muncitorii de la IMASA au ieșit în stradă. La ora 9.15, au părăsit incinta fabricii și muncitorii de la IAEAME. La fel de importantă și semnificativă este constatarea că, în perioada 16-22 decembrie 1989, niciun lucrător de Miliţie sau Securitate nu a folosit armamentul și muniţia din dotare. Şi la Covasna începea ceea ce în istoria României va primi numele de „Revoluţia din Decembrie’ 89“, în cântecul de lebădă al unui regim care se prăbușea, transmis cu indicativul „Fulger cu precădere“: „Din ordin vi se transmite că nu se folosește armamentul din dotare și nici alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează. În caz de atac al sediilor sau organelor noastre, de către elemente anarhice, huliganice, se acţionează în conformitate cu legea, prevenindu-se pătrunderea în sediile organelor noastre și dezarmarea cadrelor“. În documentele ce au urmat, cei vizaţi aveau să fi numiţi rând pe rând turbulenţi, demonstranţi, manifestanţi și, în cele din urmă, revoluţionari. În noapte de 22/23 decembrie 1989, din Unitatea de Rachete

aparţinând MApN, amplasată pe raza comunei Vâlcele, au fost

102 lansate două rachete sol/aer care, prin zgomotul puternic produs, au creat panică. Contrariat, șeful de atunci al Miliţiei Judeţene l-a apelat telefonic pe comandantul Unităţii de Rachete pentru a se edifica. I s-a răspuns că pe ecranul radiolocatorului au apărut ţinte aeriene, motiv pentru care Comandamentul Apărării Aeriene a Teritoriului

a avizat deschiderea focului. Nicio ţintă lovită. În aceeași noapte,

s-a luat legătura telefonic cu șeful Inspectoratului Brașov al MI care

a comunicat că și la ei sunt semnalate elicoptere neidentificate în

zona Tâmpa. Au mai urmat și alte evenimente controversate. În noaptea de 23/24 decembrie 1989, în timp ce efectivele Miliţiei și

Securităţii din cadrul Inspectoratului MI Covasna fuseseră dislocate

și aduse, din dispoziţia conducerii Armatei, în incinta UM 01048

Vânători de Munte Sfântu Gheorghe și ocupaseră poziţii de tragere alături de militarii MApN, s-a ordonat deschiderea focului, imediat după orele 21.00, împotriva unor „teroriști“ despre care se zvonise că vin dinspre Brașov și mitraliază din autoturisme. Şi pentru că,

Arta sinuciderii

oricât de „ticăloși“ și „criminali“ ar fi fost Miliţienii și securiștii, erau totuși români, se spunea, potrivit zvonului public, că „teroriștii“ care atacau în valuri erau indivizi de culoare, care acţionau cu o dexteritate și repeziciune extraordinare și dădeau dovadă de multă cruzime. Efectul psihologic al diversiunii putea deveni paralizant. Cel puţin aparent, se trăgea spre unitatea militară. S-a tras intens toată noaptea, militarii UM 01048 Vânători de Munte Sfântu Gheorghe vizând în special apartamentele amplasate vizavi de cazarmă. „Se vedea foc la gura ţevii din apartamentele cu pricina“, se menţionează

în raportul întocmit cu privire la evenimente. Armata a executat mai

multe lovituri cu AG-ul. Surpriză! Descinderile efectuate a doua zi

în apartamentele vizate nu au relevat decât moloz, spărturi și resturi

de obiecte casnice. Nici urmă de tuburi de cartuș, arme abandonate sau vreun cadavru. Cu toate acestea, pe 24 decembrie 1989, efectivele Ministerului de Interne au fost dezarmate. Aceeași obsedantă neu-

tralizare a Internelor, concertată în întreaga ţară. După lăsarea întu- nericului a început canonada. Pe parcursul întregii nopţi, militarii au trăit cu impresia că ripostează cu armamentul automat și AG-urile împotriva unui inamic nevăzut și de nimeni identificat vreodată.

A fost incendiată o clădire de peste calea ferată, situată lângă UM

01048 Sfântu Gheorghe, unde, la fel, potrivit aceluiași raport „am putut vedea cu toţii foc automat la gura ţevii“. Ca un făcut, schimbul de focuri se producea numai la adăpostul întunericului. În cursul zilei de 25 decembrie 1989, comandantul unităţii MApN, mutat la puţin timp la Brigada Vânători de Munte Brașov, a dispus formarea unei echipe de scotocire alcătuită numai din cadre de Miliţie, dirijate de un ofiţer de armată, echipate în uniforme de vânători de munte cărora li s-a distribuit armament și muniţie. Lucrătorii MI au primit ordin să cerceteze terenul din jurul unităţii și clădirea incendiată, fiind expuși deliberat „ripostei teroriste“. Nici de această dată nu au fost identificate tuburi de cartușe trase, arme abandonate, persoane rănite sau ucise. În mintea tuturor încolţea ideea folosirii unor simulatoare electronice de zgomot și lumină. De către cine? Întrebarea a rămas și în acest caz fără răspuns. Întoarse din misiune, cele 20 de cadre MI au fost din nou dezarmate și dezechipate de uniformele MApN. Seara a apărut în unitatea militară un ofiţer superior din cadrul Gărzilor Patriotice. A pătruns nestingherit în dormitorul în care erau cazaţi cei din Ministerul de Interne. Le-a comunicat plin

103

Arta sinuciderii

104

de importanţă că sunt arestaţi. Apoi a făcut stânga împrejur și după ce a instalat la uși santinele cu pistoalele mitralieră îndreptate spre ei, a plecat senin, fără a preciza al cui ordin l-a executat. Cert este un lucru: comandantul Gărzilor Patriotice Covasna a dat ordin să fie distribuite armament și muniţie la 26 de plutoane alcătuite din luptători. Şeful Miliţiei judeţului a protestat, invocând pericolul grav și evenimentele care pot degenera. I s-a replicat că așa suna ordinul primit, fără alte precizări. La puţin timp, ţiganii ajunseseră să vândă pistoale în piaţa publică, pe câteva sute de lei. Haosul și diversiunea tindeau să cuprindă o Românie lipsită de apărarea forţelor sale de ordine legitime. Ca și în atâtea alte cazuri întâmplate în ţară în acele momente tulburi, care poate fi explicaţia, care a fost scopul urmărit prin dezarmarea și reînarmarea, în mai multe rânduri, a cadrelor de Miliţie, echiparea și dezechiparea în uniforme tip MApN și trimiterea lor în afara zidurilor protectoare ale unităţii militare? Coincidenţe? Hazard? Acţiuni premeditate după un plan bine stabilit? Este greu de exclus ipoteza unor acţiuni provocatoare, menite să creeze confuzie și incidente între Armată și Interne, soldate cu victime, în justificarea unei revoluţii care trebuia să-și găsească un adversar feroce, bine instruit, dar rămas necunoscut. Napoleon le-ar fi numit chair à canon, carne de tun. Modern, artizanii Noii Ordini Mondiale le denumesc victime colaterale.

*

* * În tot acest timp, evenimentele luau o turnură tragică. Acoladă peste timp în Târgu Secuiesc. Este 22 decembrie 1989. Un număr mare de cetăţeni s-au deplasat din piaţa din faţa primăriei la sediul Miliţiei orășenești, în care au pătruns în forţă, devastând și incendiind tot ce le-a ieșit în cale. Din fișetul cu armament din camera ofiţerului de serviciu s-au înarmat cu 24 pistolete tip Carpaţi și muniţia aferentă, câte 12 cartușe pentru fiecare armă. De la sediul Securităţii, la aceeași dată, au mai sustras alte 2 pistoale de același tip cu muniţia aferentă. Maiorul Agache Aurel, șeful formaţiunii economice, a fost hăituit în sediul organului de Miliţie și bătut cu sălbăticie. Refugiat în incinta farmaciei din centrul orașului, a fost scos în stradă, după ce lucrătorii farmaciei au fost ameninţaţi cu distrugerea. Câţiva cetăţeni au încercat să-l urce într-o salvare, pentru a-l transporta la spital. A fost însă coborât și linșat, în timp ce se încerca incendierea

Arta sinuciderii

corpului inert. Şoferii celor două mașini ale Salvării sosite pentru a acorda primul ajutor au fost alungaţi, iar unuia dintre autovehicule

i-a fost distrusă instalaţia de emisie-recepţie. Medicii Spitalului de Obstretică Ginecologie din apropiere au dorit și ei să intervină, dar au fost agresaţi și ameninţaţi. Abia seara târziu, cadavrul profanat

a putut fi luat din stradă și dus la morga spitalului. I se vârâseră

într-un ochi o monedă, iar în celălalt emblema de la caschetă, care în viziunea agresorilor reprezentau simbolurile regimului comunist. Erau, totuși, simbolurile unui stat naţional. Pe gură i se pusese un șobolan mort. În jurul orelor 13.00-13.30, după transmisiunea TV cu fuga Ceaușeștilor, masa de demonstranţi, mulţi aflaţi sub influenţa alcoolului, în care abundau persoane cu antecedente penale, ţigani, cetăţeni fără ocupaţie, care vandalizaseră birourile Comitetului Judeţean PCR Covasna, s-au deplasat la sediul Inspectoratului Judeţean MI și au incendiat mai multe autoturisme ale cadrelor.

Oamenii erau aţâţaţi și de zvonul răspândit în tot judeţul, ca de altfel în întreaga ţară, că apa ar fi fost otrăvită. Aceste zvonuri terifiante, ca și multe altele (baraje distruse, depozite de materiale explozive aruncate în aer, teroriști mișunând pretutindeni și trăgând din toate poziţiile, cadavre schingiuite și mutilate etc.) au intoxicat, îngrozit

și agitat populaţia la cote nemaiîntâlnite. Sunt elemente și metode

ale unui adevărat război psihologic cu care s-a confruntat atunci România. În incintă, chiar înainte de sosirea demonstranţilor, se proceda la predarea armamentului și muniţiei la depozit. Ieșiţi în faţa mulţimii, șeful Inspectoratului, cel al Securităţii Judeţene și comandantul Miliţiei au încercat să dialogheze cu mulţimea înfierbântată, dar fără niciun rezultat. Din sute de guri ţâșnea apelul la eliberarea arestaţilor. Din mulţime s-a desprins un individ, unul dintre cei cu condamnări la activ, care pe un ton imperativ a cerut să-l însoţească pe șeful Miliţiei în arest. Lipsite de reacţie, cadrele au asistat pasive cum „revoluţionarul“ ad-hoc, ajuns în arest, a pătruns în fiecare celulă și a eliberat cu de la sine putere arestaţii. Ar putea părea hilar, dar tensiunea momentului nu poate da naștere unui astfel de sentiment: mulţi dintre cei încarceraţi au refuzat să execute „ordinul“, replicând că mai au de stat câteva luni și nu vor să-și încurce situaţia. Când au văzut însă apatia Miliţienilor, s-au dus fiecare în drumul lui. După câteva zile s-au întors cuminţi în celule. Deși au văzut cu ochii lor că nu poate fi vorba de deţinuţi politici sau

105

Arta sinuciderii

persoane reţinute din rândul lor, manifestanţii au scos poarta de la intrare din ţâţâni și au năvălit în clădire, spărgând uși și geamuri. Un

ofiţer de securitate a fost grav molestat. Birourile și fișetele Securităţii au fost devastate. Bine direcţionaţi de regizorul nevăzut sau doar de un asistent de regie, la câtă cerere și nevoie de astfel de „specialiști“ a cunoscut „Episodul România“, au pătruns și în compartimentul

„T“, unde cu răngile pe care le aveau dinainte pregătite, au distrus

toate instalaţiile de ascultare și înregistrare. Au furat documentele găsite, precum și casetele cu înregistrări, făcând astfel imposibilă reconstituirea acestora. După plecarea mulţimii, clădirea a rămas în grija unui matriţer, în timp ce cadrele de Miliţie au continuat să-și predea armamentul și muniţia. În cursul după-amiezii s-a primit, la Miliţia Judeţeană, dactilografiată, adresa cu numărul 1 a Comitetului Judeţean de Salvare Naţională, condus până la un moment dat de un medic veterinar care s-a spus ulterior că „funcţiona“ mai tot timpul în stare de ebrietate, cu următorul cuprins: „Începând cu data de 22.12.1989, orele 19.00, toate unităţile Ministerului de Interne se subordonează Ministerului Apărării Naţionale“. Ştampila folosită aparţinea Şefului de Stat Major al Gărzilor Patriotice de pe lângă fostul Comitet Judeţean Covasna al PCR. În aceeași zi, în jurul orelor

15.30, au sosit la sediul Inspectoratului delegaţii din UM 01048 Sfântu Gheorghe, în camioane și cu efective de cadre militare și soldaţi,

106 pentru a ridica armamentul și muniţa ce se afla în sediu. Acţiunea de preluare de către Armată s-a finalizat în jurul orelor 23.00, armele și muniţia aferentă fiind depozitate într-o sală mare din UM 01048. În Baraolt, mulţimea incitată a împresurat sediul organului de Miliţie. Îngrozit, comandantul l-a sunat în mod repetat prin telefonul inter

MI pe șeful Miliţiei Judeţene, cerând instrucţiuni. I s-a ordonat

să intre în dialog cu demonstranţii violenţi care forţau intrarea în clădire și în niciun caz să nu folosească armamentul. Se primise deja

de la Inspectoratul General al Miliţiei o telegramă fulger prin care se repeta obsesiv să nu se folosească armamentul din dotare și nici

alte forme de violenţă împotriva muncitorilor care demonstrează.

Contactat telefonic, un general de la Centru, căruia i s-a relatat situaţia disperată în care se aflau cadrele de Miliţie, a comunicat că „trebuie să ne orientăm pe plan local, să procedăm cum credem de cuviinţă“. Era răspunsul unui om degringolat și incapabil să mai facă faţă situaţiei. Au fost incendiate locuinţele șefilor de post din

Arta sinuciderii

comunele Catalina, Ojdula și Sânzieni. Pe raza judeţului, s-a pătruns și au fost devastate locuinţele sau incendiate autoturismele unor cadre de Miliţie. Mulţi Miliţieni au fost bătuţi. Fracturi ale braţelor, contuzii și politraumatisme craniene și toracice, zile de spitalizare. Identificaţi ulterior, autorii acestor oribile scene au fost puși în libertate din dispoziţia Tribunalului Judeţean Covasna. Alţii nici nu au fost cercetaţi, faptele lor fiind considerate „acte revoluţionare“. Pentru mulţi, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, beneficiind de amnistia acordată prin Decretul Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990. În ziua de 22 decembrie 1989, desfășurarea evenimentelor a cuprins aproape concomitent toate localităţile judeţului Harghita. Majoritatea populaţiei, formată în proporţie covârșitoare din etnici maghiari, s-a adunat în faţa sediilor organelor locale ale puterii de stat, politice și administrative. Manifestanţii au fost instigaţi să intre cu forţa în clădiri. Grupuri, grupuri de demonstranţi, mulţi aflaţi în stare de ebrietate și înarmaţi cu răngi și topoare, s-au desprins din mulţime și au pătruns în interiorul clădirilor. Au vandalizat totul în calea lor și au sustras armament, muniţie și obiecte de inventar. Un aspect ce merită relevat prin semnificaţia sa este acela că atacatorii au silit cadrele Ministerului de Interne, sub o ploaie de lovituri și ameninţări, să se dezbrace de uniformele militare, și ele un simbol al statului, al autorităţii naţionale și nicidecum apanajul doctrinei comuniste, pe care le-au distrus. Într-o singură zi, au fost devastate total sau parţial, unele prin incendiere, 28 de sedii aparţinând formaţiunilor Ministerului de Interne. Aceeași soartă au avut staţiile CFR Miercurea Ciuc și Ciceu în care își desfășurau activitatea organele de Miliţie TF. Încercările repetate de intrare în dialog și de calmare a spiritelor au rămas fără rezultat. Nimic nu s-a putut opune valului de violenţe și ură. Furia manifestanţilor a atins cote extreme în Miercurea Ciuc, Odorheiul Secuiesc, Cristurul Secuiesc, Gheorgheni, Vlăhiţa, Dealu, Praid, Căpâlniţa, Zetea, Mihăileni, Sândomenic, Cârţa, Ciumani, Joseni, unde au fost devastate sau incendiate atât sediile organelor Ministerului de Interne, cât și locuinţele cadrelor. În municipiul Miercurea Ciuc, deși s-a solicitat sprijinul unităţii militare de Vânători de Munte pentru asigurarea pazei și protecţiei încă înainte de sosirea populaţiei întărâtate, acest sprijin, cerut cu disperare, s-a dovedit tardiv și inutil, atunci când totul era distrus. De altfel, în noaptea de 22/23 decembrie 1989,

107

Arta sinuciderii

108

cu toată paza asigurată inclusiv din partea Gărzilor Patriotice, în sediile Inspectoratului Judeţean Harghita și al Miliţiei Municipiului Miercurea Ciuc s-a pătruns în forţă pentru a doua oară. Pe toată raza judeţului pagubele materiale au fost considerabile. A fost sustrasă o cantitate impresionantă de armament: 468 de arme de diferite tipuri și calibre, cele mai multe, 359, la Odorheiul Secuiesc. Cifrele sunt elocvente pentru starea de pericol grav în care s-a aflat, în acele momente, nu numai siguranţa și normalitatea vieţii publice din judeţul Harghita, ci însăși stabilitatea întregii ţări. Pentru că o astfel de cantitate de armament vehiculată fără control, ajunsă în mâinile criminale ale unor delincvenţi de drept comun, mânaţi de ură și sete de răzbunare împotriva forţelor de ordine, putea provoca un dezastru naţional. Au căzut victime 23 de cadre ale MI. Morţi și

grav răniţi. Şi dacă autorii au fost, cu puţine excepţii, etnici maghiari, moartea nu a secerat pe criterii etnice. Victimele, dincolo de etnie, reprezentau autoritatea în orice stat, indiferent de regimul politic. Plutonierului Emeric Ferentz, din Miliţia orașului Cristuru Secuiesc, maltratat și târât din sediul instituţiei, după nenumăratele lovituri aplicate, i-a fost tăiat gâtul. Au urmat spasmele agoniei. Se distingea totuși, printre horcăieli, un cuvânt, un singur cuvânt, ca o implorare, din ce în ce mai stins: „Apă! Apă!“. I s-a dat să bea. I s-a dat să bea urină. Ajutorul șefului de post din Zetea, sergentul major Gabi

Dănăilă, a fost atacat în propria locuinţă, situată în incinta organului de Miliţie, unde se refugiase. L-au bătut crunt. Omul nu a ripostat

și nu a tras în huligani. Bestiile cu chip de om l-au executat însă fără

milă, împușcându-l în gură cu pistolul din dotare. Nu le-a fost de ajuns. I-au târât corpul în curte, l-au înţepat cu cuţitul, au continuat să-l lovească. Au lăsat în urma lor un cadavru într-o baltă de sânge. În comuna Dealu, clădirea Miliţiei a fost incendiată. Şeful de post, plutonierul Cheuchișan Liviu Teofil, a fost atacat și bătut cu sadism,

după care a fost scos în curtea postului. Atacatorii l-au supus la chinuri groaznice, lovindu-l fără istov. La un moment dat au vrut să-l arunce în foc, dar au renunţat la idee și l-au lăsat inert. În câteva clipe și-a dat duhul. Scene de groază văzute de soţie și de cei doi copii minori refugiaţi în vecini. Plutonierul major Gavril Szekely, rezervist,

a plătit cu viaţa actul său de profundă omenie. Moartea l-a chemat

la sediul Miliţiei din Odorheiu Secuiesc, unde venise să-și salveze un coleg, bătut de manifestanţi. Atacatorii s-au năpustit asupra lui

Arta sinuciderii

și l-au bătut până l-au lăsat fără viaţă. Revoltele, mai ales cele care antrenează mase imense de oameni, nu se petrec în pensioane, incinte academice sau săli de teatru, operă și balet. Ghilotina, unul dintre simbolurile Revoluţiei Franceze, a ucis, într-un interval relativ scurt de timp, așa cum remarca profesorul Lucian Boia în a sa lucrare „Mitul democraţiei“, mai mulţi oameni decât temuta Bastilie, mărturia arbitrariului regal și a nedreptăţii funciare a unei societăţi „nedemocratice“, în toată istoria ei. Dar chiar dacă am accepta teza tot mai răspândită a „victimelor colaterale“ în războaiele moderne, purtate în numele democraţiei, evenimentele petrecute în judeţele Harghita și Covasna la sfârșit de an 1989 depășesc cu mult cadrul actului revoluţionar. Atâta sânge și carne de oameni nevinovaţi sau având ca singură vină uniforma de miliţian, demonstrează, prin atrocitate și ură, un grad de dezumanizare și criză morală fără precedent în societatea românească. Rămâne, ca o speranţă aproape obsesivă și motivantă a acestei cărţi, că nu se va repeta în viitor.

109

Arta sinuciderii

110

Capitolul vii

Invitaţie la moarte

Cu tot frigul care s-a înstăpânit, e doar 24 decembrie 1989, maiorul simte că este cuprins de sudori reci. Departe de a fi un fricos, trecuse doar prin atâtea misiuni și fusese pândit de atâtea primejdii, ceea ce

i se întâmplă este dincolo de orice închipuire. Stă aliniat la bordura

trotuarului, cu mâinile la ceafă, sub ameninţarea pistoalelor-mitralieră

și a tunurilor de pe tancuri. La fel ca el, toţi ceilalţi camarazi din cele două TAB-uri aparţinând Formaţiunii de Ordine și Intervenţie. Cu doar o zi înainte primise ordin de la comandant să se deplaseze cu trei TAB-uri din dotarea unităţii în Piaţa Palatului, la sediul fostului Comitet Central și să se prezinte la intrarea din strada Onești, la un general de armată, pentru a i se comunica misiunea pe care o avea de îndeplinit. Părăsise incinta unităţii în jurul orei 20.00. Ajuns la locul stabilit, a fost condus la etajul doi, în biroul în care se afla Statul Major al Frontului Salvării Naţionale. I s-a arătat o schiţă

a clădirii și i s-a ordonat să apere latura stângă a sediului împotriva

atacurilor elementelor teroriste. A fost pus în legătură cu șeful dispozitivului de apărare, un căpitan MApN. Noaptea s-a scurs fără incidente, astfel că în dimineaţa ce a urmat s-a retras la unitate, a alimentat cu motorină transportoarele și cu două dintre acestea s-a reîntors în dispozitivul de luptă din strada Onești. A trăit sentimentul că asupra lor și a cetăţenilor masaţi în faţa intrării în clădire se trăgea de la ultimul etaj al blocurilor din spatele Bibliotecii Centrale. Au ripostat cu foc, dar nu a durat mult, astfel că l-a întrebat pe șeful de dispozitiv, căpitanul MApN, ce este de făcut în continuare. Acesta i-a comunicat că urmează să însoţească câteva personalităţi din FSN. Ofiţerul i-a relatat, aproape plângând, că în seara anterioară pierduse un transportor împreună cu tot echipajul format din patru oameni. Tancurile din faţa Palatului primiseră ordin să deschidă focul asupra a trei transportoare aparţinând Securităţii, pline cu teroriști, care vor veni să atace clădirea. A încremenit. Era vorba de cele trei

Arta sinuciderii

transportoare ale Miliţiei, trimise să apere sediul în care se insta- laseră unii membri din noua conducere a ţării. Pentru a evita astfel de confuzii create de ordinele vădit contradictorii, i-a cerut comandantului dispozitivului ca transportoarele cu care venise să fie încadrate, pe timpul executării misiunii, de TAB-urile Armatei. Printre persoanele ce urmau să fie însoţite i-a recunoscut pe Dumitru Mazilu și pe generalul MApN la care se prezentase cu o zi înainte și care-i cunoștea rostul și misiunea. Era și un tânăr care pretindea că face parte din FSN, de la care, stupoare, s-a ridicat un pistol Makarov și un încărcător cu șapte cartușe. A ajuns cu bine în Drumul Taberei, în apropierea complexului Orizont. Ca din senin, au fost interceptaţi de tancuri și patrule militare. Au fost coborâţi cu brutalitate din mașinile de luptă, loviţi cu ţeava armelor, dezarmaţi, percheziţionaţi și interogaţi asupra misiunii despre care se părea că nu se știe nimic. Dimpotrivă, cei din dispozitiv fuseseră informaţi că urmează să fie atacaţi de două TAB-uri aparţinând Ministerului de Interne. Li se spusese că erau trimiși ca aliaţi, dar erau așteptaţi și întâmpinaţi ca inamici. S-a produs o scenă uimitoare, care a sporit și mai mult confuzia și iritarea. Generalul MApN a dat din umeri, afirmând că nu știe nimic despre participarea și prezenţa celor din Ministerul de Interne, după care, împreună cu celelalte persoane din FSN pe care le însoţiseră până în acel moment, s-au deplasat spre sediul MApN în TAB-urile Armatei. Imediat, în timp ce așteptau îngroziţi sub ameninţarea armelor, la faţa locului au apărut mai mulţi ofiţeri. A trăit sentimentul că urmează să fie executaţi pe loc. Apucase să vadă în apropiere ABI-urile aparţinând USLA și cadavrele batjocorite, oribil mutilate ale uslașilor. Mitraliera de pe tancul cel mai apropiat se rotea ameninţător, iar militarii urlau, acuzându-i că sunt teroriști și că vor urma soarta uslașilor. Li s-au alăturat și cetăţenii care se aflau în zonă, ţipând isteric: „Uite-i pe teroriști! Împușcaţi-i!“. La un moment dat, asupra lor s-a deschis focul. I-a rugat pe cei din dispozitiv să le permită să se adăpostească, dar li s-a replicat că dacă mișcă vor fi executaţi pe loc. Au fost conduși cu forţa la sediul unei unităţi militare din apropiere și supuși altor verificări și interogatorii, până ca, în cele din urmă, să li se permită să revină în Piaţa Palatului și apoi la unitatea din care făceau parte.

111

Arta sinuciderii

Acest incident ce putea sau chiar trebuia să aibă urmări tragice pentru lucrătorii Ministerului de Interne nu a fost singular. Cu toate că, sau tocmai pentru că… Începând cu ora 20:00 a zilei de 22 decembrie 1989, trupele de Securitate au fost trecute în subordinea MApN. Raţiuni „revoluţionare“, de o originalitate care ne-a făcut inconfundabili, le conferise eticheta de teroriști. Aceleași raţiuni trimiteau cadrele Ministerului de Interne sub protecţia celor care, înainte de 22 decembrie, deschiseseră focul. Deveniseră trupe de… infanterie. Li s-a ordonat să execute misiuni permanente de pază și apărare a unor obiective de importanţă deosebită. Intuind parcă un real pericol, generalul-colonel Iulian Vlad, încă șef al DSS, ordonase ca trupele de securitate să rămână în cazărmi,

iar participarea acestora la misiuni să aibă loc doar în condiţiile unor serioase verificări și numai la ordinul Marelui Stat Major al MApN. Prezenţa generalului Ştefan Gușă la comanda acestui organism oferea destule garanţii. Numai că, în după-amiaza de 22 decembrie 1989, la puţine ore după fuga lui Ceaușescu, la conducerea Armatei

a fost instalat generalul-colonel Nicolae Militaru. Încă din timpul regimului comunist a fost catalogat drept agent KGB sau GRU, Dumnezeu știe. Iar Dumnezeu știe tot.

În aceeași după-amiază, trupele de securitate din București au primit

112 ordin de la șeful lor, generalul-maior Ghiţă Grigorie, comandantul trupelor de securitate, să pună la dispoziţia… actorilor Mircea Diaconu, Diana Lupescu (!?) și a unui civil care îi însoţea 500 de militari în termen

și

100 de cadre în ţinută de instrucţie, fără armament și muniţie, pentru

o

misiune ce urma să fie precizată în teren. La intersecţia Şoselei București-Ploiești cu strada Ion Ionescu de

la

Brad au dat peste barajele constituite din revoluţionari.

Declanșarea unor incidente părea inevitabilă. Trupe de secu- ritate faţă în faţă cu civili, incitaţi de comunicatele transmise necon- tenit de postul naţional de televiziune: oamenii Securităţii atacă unităţi militare, inclusiv Marele Stat Major, depozite de muniţie, Întreprinderea de Fabricare a Tancurilor, otrăvesc apa potabilă destinată Capitalei, camioane cu teroriști se îndreaptă spre Aero- portul Otopeni și urmează să atace în forţă Televiziunea Română. Culmea! În realitate, toate aceste obiective erau apărate de huli- tele trupe. Din fericire, „momentul Ion Ionescu de la Brad“ nu s-a

Arta sinuciderii

soldat cu incidente. Constatând lipsa armamentului și a muniţiei, revoluţionarii au permis autobuzelor să-și continue deplasarea. În apropierea podului Băneasa, lumina stradală s-a stins brusc. S-au

auzit focuri de armă. Câteva gloanţe au lovit primul autobuz, dar nu au fost victime, trupele revenind în cazarmă.

O fericire de scurtă durată. La 23 decembrie 1989, dimineaţa, în

jurul orei 4:30, militarii din UM 0865 Câmpina au constituit detașa- mentul menit să întărească dispozitivul de apărare al Aeroportului Otopeni. În apropierea aeroportului, călăuza MApN, conside- rându-și misiunea încheiată, s-a retras. La puţin timp, asupra lor s-a

deschis un foc nimicitor. Au căzut sub gloanţe trei ofiţeri, 34 militari în termen și doi salariaţi civil. Alţi 16 au fost răniţi grav. Trecătorul pe care pașii îl poartă spre Aeroportul Internaţional „Henri Coandă“ își poate pleca fruntea în faţa monumentului pe care l-am ridicat un an mai târziu in memoriam acestor victime inocente. Efective ale Şcolii de Perfecţionare a Cadrelor de Miliţie din Şoseaua Olteniţei au fost dirijate în seara zilei de 22 decembrie 1989, după căderea nopţii, „la rugămintea lui Emil Dumitrescu-Cico (n.ns. viitorul amiral) din conducerea revoluţiei“, să se deplaseze cu două autobuze pline de cursanţi în faţa Ministerul Apărării Naţionale. Drapelele naţionale arborate pe mașini nu au servit la nimic. Ajunși la locul ordonat, cadrele de Miliţie au fost oprite de reprezentanţii MApN care, ca de obicei, nu știau nimic. Un ofiţer MApN a telefonat la cabinetul generalului Victor Atanasie Stănculescu. Dar Stănculescu părea și el inocent: „Nu am solicitat acest sprijin, nu am cunoștinţă de așa ceva, nu am discutat cu domnul Emil Dumitrescu“. Au fost somaţi să părăsească imediat zona, pentru că în caz contrar se va deschide focul asupra lor.

În aceeași noapte, în același loc și aproximativ în aceleași condiţii

de timp, tancurile au deschis focul fără somaţie asupra ABI-urilor USLA trimise în faţa sediului MApN din ordinul lui Nicolae Militaru, tot pentru „a apăra clădirea de teroriștii din tufișuri“. Opt morţi și cinci răniţi. Întâmplare? Coincidenţă? Sau ordine criminale menite să învrăjbească, cu consecinţe tragice, cadrele celor două ministere, într-un război fratricid care să destabilizeze ţara? În dimineaţa care a urmat, 23 decembrie 1989, s-a primit un nou ordin, prin intermediul generalului Câmpeanu Romeo, aflat în cabinetul generalului Militaru: „Tot efectivul de cadre al școlii

113

Arta sinuciderii

114

să se deplaseze, cu pistoalele mitralieră și câte două încărcătoare, la Cimitirul Ghencea (n.ns. situat în imediata vecinătate a MApN) pentru a lupta împotriva teroriștilor“.

La protestele comandantului școlii, i s-a replicat că din dispoziţia noului șef al Amatei, în caz de neexecutare a ordinului, vor fi deferiţi justiţiei militare. Ajunși în zona Cimitirului Ghencea, au fost supuși tirurilor unor arme de foc, doi subofiţeri fiind împușcaţi în abdomen. Transportaţi de urgenţă la Spitalul Panduri, le-au fost extrase din corp gloanţe. Cu toate îngrijirile primite, după câteva zile, unul dintre subofiţeri

a decedat. „În timp ce ne aflam la Cimitirul Ghencea, pe la orele 11.30-12.30, am fost mitraliaţi de un avion de vânătoare“, notează în raportul său comandantul școlii. Noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 a cunoscut mai multe astfel de evenimente bizare. În jurul orei 2.00, a fost atacat cu arme de foc sediul Circumscripţiei 10 Miliţie. Iniţial, dinspre strada Lăpușna a apărut o autocamionetă ARO fără număr de înmatriculare, în care se aflau două persoane necunoscute. Somaţi să coboare din autovehicul pentru a fi identificaţi și a se afla scopul prezenţei lor în acel loc, ocupanţii mașinii au aprins faza mare și s-au îndepărtat. După circa 10-20 de minute, din aceeași direcţie a

apărut un autocamion DAC, cu nr. 24-B-5026, în caroseria căruia se

aflau 10-12 civili care aveau asupra lor două puști mitralieră. Imediat

a reapărut și autocamioneta ARO, în care de data aceasta se aflau

6-7 civili. Cele două autovehicule au luat poziţii de tragere, în stânga

și în dreapta clădirii.

În schimbul de focuri care a urmat, s-a reușit capturarea atacatorilor. După circa 30 de minute, la faţa locului s-au deplasat colonelul Marin Bărbulescu, șeful Miliţiei Municipiului București, însoţit de un căpitan din MApN. Cei doi au purtat discuţii cu ocupanţii mașinilor, după care au ordonat să li se dea drumul împreună cu armele și muniţia aflate asupra lor, întrucât a rezultat că aceștia au atacat sediul Miliţiei pentru… a-și procura armament și muniţie. Nu-i invidiez pe istoricii, politologii, comentatorii care-și dau și își vor mai da cu părerea despre România și evoluţia ei istorică. „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români“ este titlul tezei de

Arta sinuciderii

doctorat la care a tânjit o viaţă de om Petre Ţuţea, cum mărturisea acest Socrate al românilor spre sfârșitul existenţei sale. Mai ales că această istorie este marcată de impostură. Aroganţă și nesimţire, neamuri proaste în căutare de pedigree imposibil. Nerușinarea rânjește hâd de la televiziuni și, summa summarum, în sălile de la Parlament și Guvern. Nu deţin adevărul absolut. Nimeni nu-l deţine, deși sunt atâţia care și-l asumă. Am însă în faţă 49 de volume, care par uitate sau se dorește a fi uitate. Praful iscat de dezvăluiri până acum neștiute publicului larg va fi

trecut cu vederea sau va deranja. Nu, n-ar avea rost să scriu această carte, sigur va deranja. Din raţiuni de stat? Din raţiuni de status-quo. Este prea mult sânge, prea multă carne de oameni nevinovaţi. Nu există raţiuni care să-mi interzică datoria pe care o am, pe care ar fi avut-o oricare trăitor al unei condiţii umane similare, de

a restitui conaţionalilor săi documente reale, zăcând prin arhive,

îngropate sub stratul gros de praf. Praful mult și greţos așezat peste dosarele de arhivă nu este unul

oarecare. El poate fi cenușă reînviată, ca în mitul păsării Pheonix, poate fi praf stelar. O datorie și nicidecum dorinţa de a frapa sau a-mi aroga merite

și viziuni misionare.

Nimic mai rău decât infatuarea și suficienţa. Blagoslovește și iartă, Părinte! Dixi et salvavi animam meam. Mă frământă de la o vreme niște versuri ale unui mare poet stins de curând. De unii, puţini, contestat. De cei mai mulţi, adulat. Pentru mine, un reper obligatoriu în cultura română care strânge, din nefericire, într-o evaluare sinceră, prea puţine nume sonore și semnificative în istoria culturii universale. „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii, Că intimidează Ţara cu guverne provizorii. Eu atâta aș vrea să aflu, arătându-ne obrazul, Totuși, unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?“ Chiar, pe câmpia spălată de valuri migratoare, prin munţi și păduri defrișate fără milă, prin sate spulberate de viituri și dictaturi, prin orașe îngropate în gunoi, halde de steril și nesimţiri de primari, prin clădiri impozante, populate de politicieni aroganţi, cupizi și semidocţi, printre clanuri mafiote, care-și impun voinţa prin legea

115

Arta sinuciderii

pistolului și reţele de interese economico-financiare rapace, unde sunt românii? Există o masă mută, simplă, nedumerită și totuși dornică de a-și afla rostul. Fără grade, funcţii și pensii speciale. Pentru care criminalii, tâlharii, violatorii și hoţii au purtat același nume și în comunism și în capitalism, în dictatură și democraţie. Pentru care interesul naţional, certificatul de naștere, de căsătorie și deces au avut aceeași semnificaţie. O mulţime mută și simplă care a cunoscut morţi, unii arși de vii, schingiuiţi sau executaţi fără milă. Răniţi. Sedii devastate. În numele unei revoluţii care a dat României o îngrozitoare scădere a valorilor morale și creștine. Câmpuri de bătălii glorioase nu au iscat atâţia generali cât tranziţia democratică. Undeva, într-un sat din Deltă, acolo unde casa durează un an, în funcţie de cotele apelor Dunării, dar veșnicia înseamnă credinţă în Dumnezeu în rit vechi sau rit nou, după 20 de ani de la rafalele de la Târgoviște, un pescar întrebat despre președintele României a răspuns simplu: „Ceaușescu“. Triunghiul morţii este ușor de identificat. El nu s-a aflat în nord-vestul Oceanului Atlantic. „Triunghiul Bermudelor.“ Pentru România s-a regăsit în București, după ce urci dealul spre Drumul Taberei, de la Academia Militară până în zona „Orizont“. Şi aici s-a acţionat pentru „anihilarea teroriștilor“. Pe care nu i-a găsit și nu-i

116 va găsi nimeni, niciodată. Acţiunea a fost organizată și concertată – nu există dubii – de Nicolae Militaru. Se spune că „de morţi numai de bine“. Sunt creștin și aș dori să respect această dogmă. Numai că el nu a fost singur. Iar pentru adevărul istoric trebuie spus că acţiunile al căror vârf de lance a fost generalul KGB-GRU-ist au avut drept scop anihilarea generalilor Gușă și Vlad Iulian care, cu toate păcatele lor (și acestea trebuie dovedite) au ordonat retragerea trupelor în cazărmi, înainte de fuga cuplului Ceaușescu, abandonând în mâinile manifestanţilor sediul Comitetului Central al PCR. Revin cu o idee obsesivă. În orice ţară, în orice conjunctură, fie ea numită revoluţionară, elementele de statalitate, chiar și minim asumate, trebuie să subziste pentru a împiedica căderea în anarhie. Opunerea înverșunată, așa cum s-a dovedit a fi, a forţelor MApN („Armata e cu noi!“) contra efectivelor Ministerului de Interne („Teroriști, criminali, apărători ai lui Ceaușescu și ai regimului

Arta sinuciderii

comunist“) a creat, în percepţia colectivă, o stare de suspiciune, incertitudine, panică și haos. Sunt realităţi care nu pot apărea din senin, la voia întâmplării.

O ţară, mai ales una europeană și membră ONU, chiar plasată

la extremitatea estică a civilizaţiei europene, nu poate fi lăsată la îndemâna, la discreţia furiei alimentate de zvonuri cutremurătoare, dar false, covârșitoare pentru declanșarea unei reacţii violente împotriva cadrelor și instituţiei destinate, în plan intern, să asigure ordinea publică. Prea multă violenţă și înverșunare. Prea mult sânge, prea multă carne de oameni jertfiţi inutil. Este adevărat, Cartea Sfântă, Biblia, menţionează că la începuturile umanităţii cei doi fraţi, Cain și Abel, s-au ucis între ei. Lumea nu putea să-i mai încapă pe amândoi. Povestea biblică vorbește despre un mort. În România au fost 1.104. Nu se știe în numele cărui Dumnezeu. Poate unul păgân sau fără niciun Dumnezeu. În fond, România era plină de agenţi,

informatori, colaboratori și provocatori. Interni și externi. Ar fi o dovadă de infantilism să crezi că în acei ani serviciile secrete să nu fi fost extrem de active în Europa, inclusiv în spaţiul românesc, având influenţe și intervenţii decisive în evoluţia evenimentelor regionale, dar și în interiorul unei singure entităţi statale. Respect și recunoștinţă pentru victimele inocente, răniţii și participanţii de bună-credinţă la evenimentele din decembrie 1989. Din păcate, după o analiză lucidă, evenimentele din România nu au fost decise numai la București, Timișoara sau Târgoviște, iar „teroriștilor“ din Ministerul de Interne li se cuvine o reparaţie fie ea și tardivă. E principalul scop al acestui demers, lipsit de tentaţia istoricilor de a decide asupra cauzei, a condiţiilor, împrejurărilor, conjuncturilor și influenţelor sub imperiul cărora s-au derulat acţiunile acelui decembrie sângeros.

Şi mai este o provocare pe care mi-o asum. În cele câteva volume

pe care le-am publicat, începând cu 2007, nu am încercat să formulez concluzii. Nu vreau să mă transform, profitând de funcţia pe care întâmplător am deţinut-o și de accesul greu obţinut la arhive, într-un „guru“ sau „apostol al adevărului“ pentru români. Îmi deschid doar inima și doresc să adaug o rază de adevăr, lăsând cititorilor să tragă concluzii, dar făcându-mă purtător de speranţă, pe bază de documente reale, al celor care, până acum, mai mult au tăcut.

117

Arta sinuciderii

118

Capitolul viii

Dileme însângerate

În toamna anului 1990, după ample cercetări și investigaţii, Procuratura Militară București (n.ns. denumirea de atunci a institu- ţiei) a făcut cunoscut că în municipiul Brăila, în perioada 23-30 decembrie 1989, s-au înregistrat oficial 43 de morţi și 97 de răniţi. Procurorul militar care coordonase ancheta a declarat, la 5 octombrie 1990, presei locale că „un număr deosebit de mare de persoane au fost rănite sau și-au pierdut viaţa, ca urmare a deschiderii focului de către formaţiunile MApN sau ale Gărzilor Patriotice, aflate în dispozitivele de pază și apărare“. Problema responsabilităţii cadrelor Ministerului de Interne părea astfel rezolvată. Şi totuși…

La 22 decembrie 1989, întregul efectiv al Miliţiei Judeţene a rămas în incinta instituţiei, iar șeful Miliţiei s-a prezentat la sediul FSN și

a făcut cunoscută adeziunea cadrelor la platforma program a noii

puteri. Cu toate acestea, întregul armament și muniţia din dotarea

forţelor de ordine au fost sigilate de reprezentanţii FSN și ai Armatei, care au instalat un comandament militar unic în Inspectorat. Şeful Miliţiei Judeţene a fost reţinut fără niciun mandat (n.ns și fără niciun sens) timp de trei zile într-o unitate MApN, iar locţiitorul său

a fost izolat în Penitenciarul Brăila. Echipa desemnată din rândul

celor circa 300 de persoane care intenţionau să pătrundă în forţă în incinta Miliţiei a constatat că toţi cei aflaţi în arest erau autorii unor infracţiuni împotriva vieţii și patrimoniului și niciun lucrător de Miliţie nu avea armament asupra lui. Începând cu 23 decembrie, cadrele de Miliţie au fost solicitate de FSN și Armată să participe la menţinerea ordinii publice grav afectate ca urmare a unor acţiuni de vandalism iniţiate în special de ţigani, la care s-a adăugat o mulţime de zvonuri panicarde. Deși toate acţiunile desfășurate de cadrele Ministerului de Interne au fost aprobate de Comandamentul militar, autorizaţiile emise în acest sens nu au fost transmise subunităţilor Armatei. În aceste condiţii, peste 50 de cadre MI au fost ridicate din stradă, lovite și interogate în diverse unităţi militare, pe perioade

Arta sinuciderii

cuprinse între 8 ore și 7 zile. În jurul orelor 17.00-18.00, în sediul FSN-ului local, ocupat de reprezentanţii Armatei, s-a stins brusc lumina. S-au declanșat focuri de armă între diferite unităţi militare ce au ocupat poziţii în perimetru, dar și din numeroase alte locuri. În acest context tulbure, au apărut primele victime. Un lucrător din cadrul Serviciului de Pază și Ordine de la Miliţia Judeţeană

a primit misiunea să se deplaseze cu șalupa 270 a Căpităniei, la

bordul căreia se mai aflau doi lucrători din Gărzile Patriotice plus

timonierul, la Uzina de Apă, pentru a verifica informaţia potrivit căreia elemente terorist-diversioniste ar fi încercat infectarea apei. Patrula constituită ad-hoc din dispoziţia Comandamentului militar

a constatat că zvonul nu se confirmă. La întoarcerea pe Dunăre, în

dreptul Prefecturii Brăila, o vedetă dragoare aparţinând UM 02163 Brăila a deschis focul. 27 de proiectile au lovit ambarcaţiunea. Timonierul a fost ucis, iar un luptător din Gărzi și ofiţerul de Miliţie au fost răniţi, ultimul căzând în Dunăre, cu sângele șiroindu-i din ambele picioare. Cercetările ulterioare au stabilit că în timpul în care șalupa se întorcea din misiune, maistrul militar de la Staţia radio a Comandamentului Marinei Militare a primit prin radio, pe frecvenţa de lucru a Marinei Militare, un mesaj de la o persoană necunoscută, potrivit căruia ambarcaţiunea Căpităniei ar fi deschis foc asupra navelor aflate în Şantierul Naval. A venit imediat ordinul de a se deschide foc asupra ei. Urmările se cunosc. În seara aceleiași zile, din ordinul Comandamentului militar, comandantul unei subunităţi din cadrul Companiei trupelor de securitate a dispus deplasarea unei formaţiuni specializate în lupta antiteroristă la sediul Prefecturii, pentru întărirea dispozitivului de apărare, după deschiderea focului în zona respectivă. Ajuns la obiectiv, locotenentul major locţiitor al comandantului Companiei a încercat să intre în sediu, conform ordinelor primite, împreună cu ceilalţi componenţi ai formaţiei, toţi îmbrăcaţi în uniformă militară. A fost ucis de focul declanșat de militarii MApN din incintă. O altă tragedie a avut loc în după- amiaza de 24.12.1989. Şeful arestului Miliţiei Judeţene a refuzat să deschidă ușa apartamentului său unei patrule militare care-i solicita să-și predea fiul, ofiţer de cercetare penală la Miliţia Municipiului Brăila. Ce oroare, să-i ceri tatălui să-și predea fiul fără niciun motiv, fără nicio explicaţie! În aceste condiţii, în mod absurd și fără nicio bază legală, maiorul inginer care conducea patrula a deschis focul

119

Arta sinuciderii

prin ușa apartamentului. Subofiţerul de Miliţie a murit apărându-și fiul de un act abuziv, iar soţia i-a fost rănită. Locuinţa lt.col. Ghelase Ioan, din cadrul Serviciului Evidenţa Populaţiei, a fost percheziţionată în două rânduri de cadre ale Armatei și aparţinând formaţiunilor de Gărzi patriotice în prezenţa soţiei și copiilor ofiţerului. I-a fost ridicat un aparat de fotografiat. Evident, fără a se întocmi vreun act. S-a apreciat că nu e necesar. Fiul, în vârstă de 19 ani, a fost ridicat de la domiciliu și depus la Penitenciarul Brăila, unde a fost reţinut timp de 7 zile. Doar două din numeroasele reţineri, descinderi și percheziţii ilegale, ilogice și fără niciun rost, la care au fost supuse cadrele Ministerului de Interne, doar pentru a crea, în aparenţă, o stare de suspiciune la adresa lor. În diverse publicaţii, evenimentele petrecute au cunoscut diferite interpretări. Stări conflictuale, erori, starea fizico-psihică precară a unor militari neinstruiţi. În presa militară, timp de câteva săptămâni, au fost publicate mai multe articole, acreditând ideea existenţei unor teroriști, precum și a unor dezinformări, provocări și atacuri iniţiate de formaţiunile Ministerului de Interne. Dezinformări, provocări și atacuri? Casiera Miliţiei Judeţene s-a prezentat în dimineaţa de 23 decembrie 1989 la sediul unităţii pentru a-și urma programul normal de muncă. În jurul orei 10.00, s-a deplasat la bancă împreună cu șeful Biroului financiar pentru a ridica banii de salarii, după care a revenit la sediul

120 din str. Eliberării. Numai de eliberare nu a avut parte. Pentru că nu se simţea bine și având bilet de internare, în jurul orei 14.00 a mers la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie pentru a primi îngrijiri. A fost externată în dimineaţa de 27 decembrie și a revenit la Inspectorat, conform ordinelor primite. A fost imediat luată în primire de către ofiţeri și soldaţi înarmaţi din cadrul Armatei și predată unor șefi din cadrul FSN Brăila, pentru a fi cercetată în legătură cu „suspecta“ sa dispariţie. Nu știa ce să creadă. Domnii anchetatori chiar erau interesaţi pentru ce anume se internase? Situaţia era de-a dreptul jenantă. O femeie se internase într-un spital de obstetrică și ginecologie și acum trebuia să dea explicaţii! Fără multă vorbă, s-a pomenit încarcerată în Penitenciarul Brăila. A fost eliberată abia a doua zi spre seară. La Brașov, verificările întreprinse au pus în evidenţă faptul că, în perioada 16-31 decembrie 1989, efectivele Miliţiei nu au făcut uz de armamentul și muniţia din dotare. Cu toate acestea, în ziua de

Arta sinuciderii

22 decembrie 1989, un grup masiv de manifestanţi a pătruns cu forţa în sediul Inspectoratului Judeţean MI, sustrăgând armament

și muniţie atât din depozitul central al unităţii, cât și din depozitul

subunităţii antiteroriste și camera de armament a Securităţii, devastând mai multe încăperi din incintă. În noaptea de 22/23 decembrie 1989, a fost împușcat și a căzut la datorie un om nevinovat, plutonierul Lepădatu Gheorghe, agent de circulaţie la

Miliţia Orașului Predeal. Se afla la volanul autoturismului aparţinând Serviciului de Circulaţie, însoţind un convoi de autovehicule ce transporta medicamentele, atât de necesare, de la Centrofarm Brașov. Dosarul penal nr. 98/P/1990 a fost soluţionat de Procuratura Militară Brașov prin neînceperea urmăririi penale. Lipseau, în opinia procurorilor, elementele constitutive ale infracţiunii de omor. O fi fost doar o contravenţie sau nici atât. În ziua de 23 decembrie 1989,

zi fatală, Filip Ioan, însoţit de prietenul său Sandu Ion, se deplasa cu

autoturismul proprietate personală pe șoseaua Feldioarei, în direcţia localităţii Stupini, cu intenţia de a ajunge la rudele din comuna Apaţa. În dreptul UM 01932 Brașov, militarii aflaţi în post au deschis focul asupra autoturismului, rănindu-i grav. Filip Ioan nu a mai putut fi salvat, decedând la Spitalul Judeţean. Cercetările au stabilit că militarii din unitate au primit ordin să deschidă focul asupra mașinii, apreciindu-se că ocupanţii acesteia sunt suspecţi de acte de terorism.

În aceeași zi, Boga Carol, în vârstă de 45 de ani, avea să-și găsească și

el moartea, fără nicio vină. Una din numeroasele victime „colaterale“

ale acelor evenimente. Omul plecase de la domiciliu cu autoturismul propriu pentru a transporta niște alimente. La intersecţia străzii Operetei cu strada Avram Iancu, a fost oprit de un baraj care supunea controlului autoturismele aflate în circulaţie. Doi tineri, Lupu Eugen și Sărăţeanu Adriana Magda, i-au cerut să-i transporte urgent la sediul Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Tânărul, în

vârstă de 23 de ani, avea asupra sa un pistol mitralieră și muniţie. S-au deplasat împreună spre centrul municipiului, strecurându-se prin ploaia de gloanţe. La un moment dat, au auzit o rafală trasă din direcţia clădirii în care se instalaseră reprezentanţii Frontului. Boga Carol și-a continuat deplasarea, iar Lupu Eugen, imprudent,

a răspuns cu foc. Dispozitivele existente în zonă au deschis un foc

năucitor asupra mașinii. Atât Boga Carol, cât și Lupu Eugen au fost uciși pe loc, iar tânăra Sărăţeanu Adriana Magda a scăpat doar cu

121

Arta sinuciderii

122

răni ușoare. Un caz ciudat s-a întâmplat în comuna Sânpetru. Şeful postului de Miliţie s-a angajat într-o altercaţie spontană cu preotul din comună, pe care l-a rănit prin împușcare, după care, cu aceeași armă, s-a sinucis. În sediul postului de Miliţie Hălchiu, șeful postului a fost agresat și rănit prin împușcare de către un ofiţer superior din cadrul UM 01028 din localitate. Un subofiţer, agent de ordine la Miliţia Municipiului Brașov, a fost rănit prin împușcare în timp ce asigura paza Spitalului Judeţean. Agitaţia și panica se instalaseră în vechiul, frumosul și marele oraș transilvan Brașov. La punctul de comandă al Miliţiei Municipale s-au înregistrat sute de informaţii și sesizări, cele mai multe anonime, în legătură cu faptul că în mai multe zone ale orașului s-a deschis focul, că în anumite imobile intră sau ies persoane care nasc suspiciuni, că mișună teroriști și sunt semnalate autovehicule în mișcare neavenite. Preotul de la biserica ortodoxă din strada Operetei din Brașov a fost împușcat în timp ce circula, împreună cu alte trei persoane, cu un autoturism Dacia 1300 pe strada Războieni. Întrucât în zonă se declanșase un tir de arme automate, conducătorul auto a pornit în marșarier, ceea ce a părut suspect unei grupe de elevi și militari ai Şcolii Militare „Leontin Sălăjan“ din Brașov, care au tras asupra mașinii. Trei gloanţe l-au lovit pe preot. Un tânăr de 22 de ani a fost împușcat în gât, în schimbul de focuri declanșat între barajele existente pe calea București asupra

unei autosalvări. Aflat la fereastra apartamentului său din strada Colinei, un bărbat în vârstă de 63 de ani a fost împușcat mortal în abdomen, în timp ce privea prin binoclu la evenimentele din zona centrală a municipiului. Experimentul judiciar făcut ulterior a condus la concluzia că focul de armă a fost declanșat dintr-o macara turn, aflată în zona clădirii Comitetului Judeţean PCR. În raionul alimentar din magazinul „Universal“ din Brașov, a fost împușcat un bărbat de 35 de ani. A părut suspect militarilor și civililor care păzeau magazinul pentru că încerca să plătească cumpărăturile cu… un libret CEC. În momentul reţinerii, omul a încercat să dea explicaţii militarilor din UM 01199 prezenţi și a vrut să-l dezarmeze pe unul din soldaţi, dar a fost imediat împușcat de un alt soldat și de un ofiţer al Armatei. În incinta Secţiei Interne II a Spitalului Mârzescu a fost împușcat mortal un bărbat ce se afla internat, de către un ofiţer, care a considerat anormal faptul că bolnavul nu s-a supus somaţiei și a grăbit pasul. Pe holul de lângă intrarea secundară

Arta sinuciderii

a clădirii Comitetului Judeţean PCR Brașov, un cetăţean în vârstă

de 38 de ani a ucis cu focuri de armă automată două persoane și a

rănit o alta. A fost imobilizat, dezarmat de militarii din clădire, după care a fost supus anchetei și reţinut la UM 01199 Ghimbav. La data de 26 decembrie 1989, cu toate că era legat de picioare, individul

a încercat să dezarmeze un soldat, moment în care un alt militar

în termen a deschis focul, două gloanţe lovindu-l în cap. În timp ce se îndrepta spre sediul Securităţii Brașov, unde urma să intre de serviciu, un bărbat de 37 de ani s-a adresat unui luptător din Gărzile Patriotice, înarmat cu o pușcă ZB, cerându-i să ajute cu muniţie câţiva militari care treceau prin zonă. Răspunsul a fost un glonte în abdomen. Un cetăţean italian, însoţit de doi compatrioţi, s-a deplasat cu autoturismul personal spre baricada constituită pe strada Lungă. Întrucât nu a oprit la semnale și a pornit în marșarier, a fost împușcat de luptătorii din Gărzile Patriotice. Muncitorii Întreprinderii nr. 2 Brașov s-au înarmat pentru a apăra unitatea de „teroriști“. Două tancuri ale Armatei au încadrat incinta. În jurul orelor 21.00, cinci șoferi de la ITA-CIAT Brașov, Autobaza 6, s-au deplasat cu un autocamion spre locul de muncă și au avut nefericita inspiraţie să stingă luminile autovehiculului. În apropierea podului Zizin și a Întreprinderii Poligrafice, militarii din cadrul UM 01932 Brașov, comandaţi de un căpitan, au tras asupra camionului. Au scăpat ca prin minune, numai că în apropiere de Întreprinderea nr. 2, Gărzile Patriotice și militarii de pe unul din tancuri au deschis asupra lor un foc ucigător. Trei dintre conducătorii auto au fost omorâţi, iar alţi doi răniţi. Ca urmare a focului declanșat și a schijelor, au fost răniţi alţi doi muncitori și un trecător. În perioada 17 decembrie 1989 – 31 ianuarie 1990, ofiţerii, subofiţerii și elevii Şcolii Militare pentru Pregătirea Subofiţerilor de Miliţie Câmpina au consumat 805 cartușe calibrul 7,62 mm glonţ scurt și 1 cartuș 7,65 mm glonţ obișnuit „ca urmare a misiunilor cauzate de evenimentele revoluţiei“. Care evenimente sunt înșirate în rapoartele întocmite de cadrele unităţii. Elevii au executat somaţii verbale, precum și focuri de avertisment la orice mișcare suspectă. Conform ordinelor primite, elevii, la orice mișcare, somau și dacă nu se răspundea la somaţie, făceau uz de armă. Cine să răspundă? Brazii și păltinașii din zonă? Aceștia răspunseseră invitaţiei la nunta ciobanului mioritic. Misiunile s-au desfășurat pe timp de zi și de

123

Arta sinuciderii

124

noapte, în condiţii de vizibilitate foarte redusă, în teren muntos, unde aveau loc frecvente alunecări de pietre, care produceau zgomote, iar elevii aveau ordin să deschidă focul la orice zgomot, dacă nu se răspundea la somaţiile făcute. Ar fi fost singurul caz în care pietrele ar fi răspuns la somaţii. Deschiderea focului s-a datorat stresului în care se aflau unii elevi, determinat de ger, întuneric, zgomotele produse de pietrele ce cădeau de pe versanţii apropiaţi, ca urmare a deplasării în zonă a unor animale sălbatice, cât și a unor pocnituri produse de o conductă din apropiere, determinate de contracţiile acesteia ca urmare a gerului. S-au tras focuri de armă de către posturile aflate lângă centrala termică, datorită faptului că s-au speriat de zgomotele provocate de conductele centralei termice. De precizat că aceste conducte anonime nu au nimic cu simulatoarele de zgomot și ţintele zburătoare apărute pe radio locatoare, pe întreg cuprinsul ţării și rămase și ele în… anonimat. Singurele cartușe cu destinaţie precisă, trase de ofiţerii și elevii Şcolii Militare pentru Pregătirea Subofiţerilor de Miliţie Câmpina, au servit curmării revoltei generale a deţinuţilor din penitenciarul Mărgineni. A fost necesară intervenţia unui număr de 150 de cadre ale Ministerului de Interne și MApN pentru ca situaţia să nu fie efectiv scăpată de sub control. Operaţiunea de lichidare a revoltei s-a soldat cu rănirea a 8 deţinuţi. Acesta a fost, potrivit datelor oficiale, șirul evenimentelor

în care au fost antrenaţi în decembrie 1989-ianuarie 1990 cadrele și elevii Şcolii Militare din Câmpina. Colegii lor din batalionul de transmisiuni Câmpina, aparţinând Ministerului de Interne, au avut însă o soartă cumplită. Trimiși în misiune specială pentru apărarea Aeroportului Otopeni, au căzut seceraţi de rafalele criminale trase de pe esplanada din faţa clădirii aeroportului de către militarii aparţinând MApN. În amintirea lor, am ridicat un monument la care părinţi, soţii, iubite și copii deveniţi oameni în toată firea depun ca pios omagiu buchete de flori și lacrimi cu întrebarea mută și sfâșietoare: „Doamne, cum a fost posibil?“.

Hărţuit între cele două ore de emisie zilnică ale Televiziunii Române, cu discursurile conducătorului iubit și omniprezenta „Cântare a României“ și știrile, de multe ori manipulatoare și îndeobște unidirecţionate ale Europei Libere și Vocii Americii, poporul român își trăia cvasiletargic și aproape amorf cozile nesfâr-

Arta sinuciderii

șite la zahărul și uleiul raţionalizate. Avântul revoluţionar, fie în definiţie marxist-leninistă, fie în viziunea apologeţilor capitalismului, părea a-i lipsi cu desăvârșire. Dictaturile de stânga pot fi cu greu înlăturate. Sunt solide și fondate pe un sistem care și-a dovedit capabilităţi în special într-o organizare aproape impecabilă a siste- mului de siguranţă și represiune. Este ceea ce conchidea și un distins personaj, aflat ani în șir în fruntea Serviciului Francez de Documentare Externă și Contraspionaj, Contele de Marenches (Christine Ockrent, „Consilier de taină al puterii“, Humanitas, București, 1992, p. 281). De altfel, și în viziunea lui Peter Siani – Davies „pentru declanșarea unei revoluţii este nevoie nu doar de lipsuri, fie ele relative sau absolute – sau de un sentiment larg răspândit, este nevoie și de apariţia unor indivizi, sau, mai probabil, a unui grup sau a unui amestec de grupuri care să vrea să schimbe regimul aflat la putere. Pentru ca să aibă loc o adevărată revoluţie, cei mai mulţi susţin că aceste grupuri ar trebui să-și tragă puterea de jos, din masele de pe străzi și mai puţin de sus, deși elementele de elită sunt, în general, prezente“. Elemente de elită în opoziţie cu Ceaușescu și regimul comunist în România? Pot fi oare astfel consideraţi semnatarii „Scrisorii celor șase“, deţinători ai unor funcţii importante în ierarhia comunistă postbelică? Sau activiștii de partid dominaţi de sentimentul întinării de către Ceaușescu și acoliţii săi a „nobilelor idealuri ale socialismului“? Poate așa-numitul „Grup Trocadero“, cu ceva burse în Occident? Prea puţin probabil. Cât despre opoziţia din exterior, la o analiză sinceră și obiectivă, nici Curtea de la Versoix, nici disidenţii răspândiţi prin lumea liberă nu au ridicat baricade semnificative în faţa regimului comunist de la București. Potrivit aceluiași profesor de la University College, „din moment ce într-o revoluţie, vechi figuri apar sub o nouă înfăţișare, este de așteptat, în mod normal, ca înaintea evenimentului să se manifeste anumite divizări în rândul vechilor elite sau o distanţare de vechiul regim a unor membri marcanţi ai societăţii precum intelectualii. Apoi, pentru ca acești protestatari revoluţionari să aibă succes, este necesar ca puterea autorităţilor să fie suficient de slăbită, astfel încât regimul să fie relativ ușor de răsturnat. Instituţiile statului, și mai ales forţele de securitate, trebuie să înceteze efectiv să funcţioneze, trebuie să existe un oarecare grad de disoluţie a statului. Lumea din exterior trebuie să fie pregătită să «permită» declanșarea unei revoluţii și să

125

Arta sinuciderii

nu intervină. Orice analiză privitoare la cauzele Revoluţiei române trebuie construită ţinând cont de toţi acești factori, deoarece, deși o mobilizare încununată de succes nu este posibilă în absenţa unei slăbiri a statului, acesta va ajunge doar într-o stare de paralizie dacă nu vor apărea contestatarii politici; și nici mobilizarea, nici disoluţia autorităţii statului nu vor duce la izbucnirea unor revoluţii dacă o putere vecină este decisă să prevină un asemenea eveniment, așa cum s-a întâmplat în România în 1948 sau în Ungaria în 1956“. Mai mult decât atât, însuși Secretarul de Stat american James Addison Baker III declarase postului de televiziune NBC că Statele Unite erau înclinate să urmeze linia adoptată de Franţa și să susţină, în mod cu totul surprinzător, chiar în perspectiva unei „realpolitik“, orice intervenţie a Pactului de la Varșovia în România, în sprijinul opozanţilor lui Ceaușescu, chiar dacă, ulterior, Departamentul de Stat a respins afirmaţiile domnului Baker, apreciindu-le drept o remarcă spontană, făcută din nebăgare de seamă. De altfel, câţiva ani mai târziu, Condoleezza Rice, succesoare în funcţie a lui Baker, va declara cu o dezarmantă și sarcastică sinceritate că, la sfârșitul celui de-al nouălea deceniu al secolului trecut, România se afla la periferia intereselor Administraţiei Bush. Numai că românii de la coadă, alţii decât așa-zisele elite, nu știau mai nimic despre opiniile domnului James Baker, despre înţelegerile de la Malta, dintre Bush și Gorbaciov,

126 nici despre poziţia statelor occidentale referitoare la prăbușirea comunismului în Centrul și Sud-Estul Europei, astfel încât „să ne construim casa ordinii mondiale de jos în sus… un raid în jurul suveranităţii naţionale, erodând-o pas cu pas cu șanse să ne aducă la ordinea mondială mai repede decât asaltul de modă veche“.(Richard N. Gardner, Subsecretar de Stat în două administraţii americane, Kennedy și Johnson, aprilie 1974). „Răsturnările din Europa de Est și Uniunea Sovietică, în vârtejul cărora și România avea să fie antrenată, sunt simple ciondăneli în comparaţie cu luptele globale pentru putere ce se apropiau. O titanică luptă pentru putere între globalizatori și naţionaliști“. (Alvin Toffler, „Puterea în mișcare“). Pentru că „niciodată nu va domni pacea pe Pământ, până când nu vom fi conduși de cei cuveniţi“ (Mauly P. Hall, „Prelegeri de filosofie antică“). Simplele ciondăneli dinainte de instaurarea păcii pe Pământ aveau să însemne pentru poporul român, în decembrie 1989, o pagină sângeroasă, obsedantă și nedeslușită pe de-antregul nici până

Arta sinuciderii

în prezent. Şi în toată această neliniște mondială și în toată această stare de confuzie atent și minuţios, în opinia autorilor cărţii, pro- vocată, în care dezinformarea și manipularea s-au împletit, era firesc să se amalgameze erori, întâmplări ciudate, împreună cu diversiuni pregătite până în cele mai mici detalii. În ziua de 23 decembrie 1989, un cetăţean român, muncitor la ICR Berceni, a fost depistat în apropierea Palatului Telefoanelor din București cu un ditamai pistol mitralieră, un încărcător și trei cartușe calibrul 7,62 mm. Clădirea respectivă, cam șubrezită de cutremurele care au zgâlţâit Capitala de-a lungul timpului, atrăgea ca un magnet, din moment ce a doua zi, un militar în termen de la UM 02624 Craiova, îmbrăcat civil, purta asupra sa două pistoale calibrul 9 mm și 7,65 mm și patru încărcătoare cu muniţie. Alţi trei militari în termen, de la UM 02652 București, în civil și fără acte de identitate, au fost reţinuţi în aceeași zonă, fără a-și putea justifica în vreun fel prezenţa și ţinuta. Se pare că ploua cu militari în termen aparţinând MApN, îmbrăcaţi civil și fără documente, unul tocmai de la UM 02078 Sulina și altul de la UM 02628 Rovinari. Suspectă a fost și apariţia în apropierea clădirii a unui muncitor de la „Petromar“ Constanţa, a unui electrician de la Spitalul Colţea, a unui muncitor de la Întreprinderea Termoficaţii Constanţa și a unui macaragiu de la Uzina de Reparaţii București. Alte trei personaje ciudate, aparent fără ocupaţie, au fost reţinute în imediata vecinătate a Palatului Telefoanelor având asupra lor un pistol mitralieră cu încărcătorul aferent plin de cartușe și un pistol tip Carpaţi și patru încărcătoare de pistol tip mitralieră. A dat oare de gândit anchetatorilor evenimentelor din decembrie 1989 aceste apariţii bizare în apropierea unui obiectiv atât de important, un adevărat centru nervos al sistemului de telecomunicaţii? A fost reţinut în faţa unei unităţi militare un individ fără acte, care a declarat senin, că sub influenţa unei boli psihice, ar fi fugit din Sanatoriul Săpoca de lângă Buzău și ar fi omorât mai mulţi oameni în apropierea Radioteleviziunii. Pe strada Cilindrului, în dreptul unei locuinţe de unde se executase focul, a fost depistat un muncitor de la Antrepriza Montaje Industriale care nu și-a putut justifica prezenţa. În apropierea complexului Privighetoarea, lângă un autoturism înmatriculat în străinătate, a fost reţinut un individ împușcat în bazin, care avea asupra sa 6 tuburi de cartușe trase. Un alt individ suspect, muncitor la Centrul de Control Radiocomunicaţii Constanţa și fără acte de

127

Arta sinuciderii

identitate asupra sa, a fost găsit lângă Palatul Poștelor. Un zilier de la ferma Mitropoliei supraveghea cu de la sine putere, a doua zi după împușcarea Ceaușeștilor, activitatea dintr-o unitate militară. Apariţii suspecte au mai fost înregistrate în zona Big Berceni, IMGB, Teatrul Mic, Hotel Intercontinental, IA Băneasa, pe șoseaua Olteniţei, str. Barbu Văcărescu, str. Ştirbei Vodă, str. Dimitrie Pompei, în zona Radiodifuziunii, în faţa Hotelurilor „Astoria“, „București“, Piaţa Matache Măcelarul, Institutul de Proiectări „Carpaţi“, str. Nuferilor, pe linia de centură, la Gara Chitila. Un membru al Asociaţiei Pescarilor Sportivi, în momentul reţinerii, a declarat că este nepotul generalului Nuţă și poate da relaţii despre locurile unde s-ar afla depozitate cantităţi importante de armament și muniţie. Au fost depistaţi indivizi în diferite zone ale Capitalei sau în zone limitrofe, care purtau fără drept uniforme militare. Semne de întrebare au ridicat deplasările unor cetăţeni sirieni și români în comuna Berceni,

a unor ofiţeri din cadrul Inspectoratului MI Prahova. În incinta

Institutului „Carpaţi“ a fost depistată o persoană purtând pistol tip Makarov. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, un individ fără ocupaţie a deschis focul asupra militarilor din zonă la intersecţia străzii Ştirbei Vodă cu str. Berzei. Documentele vremii mai con- semnează că au fost depistate în faţa Ambasadei SUA, lângă un autoturism capcană, două persoane care au declarat că au primit

128 valută pentru a preda ambasadei o valiză metalică. Toţi acești suspecţi să fi făcut parte din acele „formaţiuni teroriste“ atât de des invocate și de nimeni elucidate? Sau au fost doar simple coincidenţe?

Date statistice privind evenimentele din decembrie 1989, con- semnate în evidenţele Parchetelor Militare și acoperite de praful

uitării prin arhivele secrete ale Ministerului de Interne: atâţia morţi

și atâţia răniţi. Scurt și rece. Ca și cum nu ar fi vorba de sânge și

carne de om. Pe cine mai interesează? În timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-au pierdut viaţa și au fost rănite numeroase persoane. Numărul total al celor morţi este de 1.104. Dintre aceștia, 162 au fost uciși până la 22.12.1989, iar 942… după 22.12.1989. Din totalul victimelor înregistrate după 22.12.1989, 65 de morţi și 73 de răniţi au făcut parte din Ministerul de Interne. Conform datelor de anchetă, 333 de oameni au trecut în nefiinţă și 648 au fost răniţi ca urmare directă a acţiunilor Ministerului Apărării Naţionale. Ancheta

Arta sinuciderii

procurorilor s-a declanșat chiar în ziua de 22.12.1989, când a fost reţinut și audiat comandantul Direcţiei a V-a din fostul Departament al Securităţii Statului, generalul Marin Neagoe și s-a procedat la efectuarea primelor cercetări în legătură cu decesul generalului Milea. Apoi, activitatea procurorilor militari s-a concentrat asupra

zonelor de maxim interes: București, Timișoara, Brașov, Sibiu. Principala direcţie de acţiune a fost, în esenţă, identificarea foștilor conducători de partid și de stat care au ordonat, organizat sau au participat la reprimarea demonstranţilor. Pistă incompletă pentru deslușirea Adevărului. Acei teribili conducători, care au făcut să tremure o naţiune, s-au dovedit nu numai criminali, ci și fricoși, lași, depășiţi de evenimente și incapabili de vreo reacţie coerentă. Evenimentele din România, ca de altfel din tot Centrul și Sud-Estul Europei, se derulau „în etape dinainte stabilite“, vorba lui Zbigniew Kazimierz Brzeziński, consilier naţional de securitate al Casei Albe,

la distanţă mare de București, Berlin, Budapesta, Praga, Varșovia și

Sofia, pe un vas militar din largul coastelor malteze. Din miile de dosare, 631 au vizat cazul unor persoane care, în timpul reprimării

violente a demonstraţiilor, fie au fost lovite, fie reţinute în mod ilegal, fie au fost bătute și reţinute în același timp. În toate aceste cauze, dată fiind apariţia Decretului Lege nr. 3/1990 cu privire la amnistierea unor infracţiuni și pedepse, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de purtare abuzivă și vătămare corporală. Cu privire la persoanele cercetate în legătură cu represiunea declanșată, într-un număr de 8 dosare s-a dispus trimiterea în judecată a mai marilor partidului și statului comunist, care au dispus măsurile criminale de reprimare a demonstranţilor. Cuplul dictatorial a fost trimis în judecată în dosarul nr. 1/P/1990, reţinându-se în sarcina celor doi Ceaușești săvârșirea infracţiunii de genocid. Inculpaţii au fost condamnaţi la moarte și executaţi. De asemenea, au fost trimiși în judecată Bobu Emil, Postelnicu Tudor, Dincă Ion și Mănescu Manea. În sarcina lor s-a reţinut comiterea infracţiunii de compli- citate la genocid, prin participarea la ședinţele CPEx și exprimarea acordului pentru reprimarea manifestanţilor din Timișoara, Cluj, București și alte orașe ale României. Cei patru, iniţial prezentaţi instanţei în costum și cravată, ulterior tunși și în zeghe, au fost condamnaţi la detenţie pe viaţă. Patria, prin vocea noilor conducători,

a manifestat însă clemenţă… S-a dispus trimiterea în judecată a

129

Arta sinuciderii

fratelui dictatorului, general-locotenent Ceaușescu Andruţă Nicolae (am văzut o rezoluţie care îi aparţinea într-un dosar pe care l-am

judecat, era total agramat) pentru săvârșirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, nerespectarea regimului armelor și muniţiilor și instigare la genocid. La 21.12.1989, „după ce se întunericise“, în calitate de comandant al Şcolii de Ofiţeri Băneasa, transformată în timpul mandatului meu la Interne în Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, a ordonat deschiderea focului împotriva demonstranţilor

și a executat personal foc cu pistolul asupra mai multor manifestanţi.

A fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare și

5 ani spor de pedeapsă pentru săvârșirea infracţiunilor de tentativă

la

omor deosebit de grav, instigare la genocid, neurmată de executare

și

nerespectarea regimului armelor și muniţiilor. Andrei Ştefan,

Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Curticeanu Silviu, Dobrescu Miu, Fazekas Ludovic, Gâdea Susănica, Ghere Mihai, Mureșan Ana,

Niculescu Mizil Paul, Popescu Dumitru, Radu Ion, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe și Radu Constantin – membri ai CPEx al fostului CC

al PCR, au fost acuzaţi de favorizare la genocid, prin aceea că au fost

de acord cu reprimarea demonstraţiilor antitotalitare desfășurate la Timișoara, Cluj, Sibiu, București. Iniţial, au fost condamnaţi la diverse pedepse cu închisoare, cu excepţia numiţilor David Gheorghe, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe și

130 Radu Constantin, care au fost achitaţi. Apoi, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară, în recurs, a dispus achitarea tuturor celor trimiși în judecată. S-a declarat recurs extraordinar, în urma căruia aceeași Curte, „consecventă“, a dispus condamnarea inculpaţilor la diferite pedepse privative de libertate pentru infracţiunea de complicitate la omor deosebit de grav, excepţie făcând inculpatul Totu Ioan, care s-a sinucis. Unii dintre „capii“ Securităţii, general- colonel Vlad Iulian, general Stamatoiu Aristotel, general Mortoiu Aurelian, au fost și ei deferiţi justiţiei. Cu privire la Vlad Iulian, s-a reţinut în sarcina sa comiterea infracţiunii de complicitate la genocid, constând în aceea că a fost de acord cu măsurile de represiune hotărâte de Ceaușescu Nicolae în ședinţele CPEx. Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară l-a condamnat la o pedeapsă de 9 ani închisoare, pentru infracţiunea de favorizare la genocid. În urma recursului declarat de Secţia Parchetelor Militare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice în aceea de complicitate și tentativă la

Arta sinuciderii

omor deosebit de grav și condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani închisoare. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a dispus și condamnarea generalilor de securitate Stamatoiu Aristotel și Mortoiu Aurelian, pentru infracţiunea de instigare la lipsire de libertate. Într-un alt dosar s-a dispus trimiterea în judecată a (aproape) întregii conduceri a Ministerului de Interne:

general-maior (r) Bucurescu Gianu, general-locotenent (r) Dănescu Gheorghe, colonel securitate (r) Bărbulescu Marin, general- locotenent (r) Vasile Gheorghe, colonel (r) Vârban Mircea, locotenent –colonel (r) Pârvulescu Marin, căpitan securitate (r) Gurășoaie Ion, civil Postelnicu Tudor, general-colonel securitate (r) Vlad Iulian, căpitan securitate (r) Barcan Aurel, căpitan securitate (r) Ştefan Gheorghe. S-a reţinut în sarcina lor faptul că în noaptea de 21/22.12.1989 au ordonat ori au exercitat personal acţiuni de reprimare (reţineri și cercetări ilegale) asupra unor demonstranţi, atât la sediul fostei Miliţii a Capitalei, cât și la Penitenciarul Jilava. În mai 1991, au fost condamnaţi la diverse pedepse privative de libertate. Morţii și răniţii din 21/22.12.1989 s-au înregistrat în zona centrală a Capitalei (perimetrul B-dul Magheru, Piaţa Universităţii). Nu s-au efectuat autopsii medico-legale nici cu privire la victimele reprimării demonstranţilor și nici cu privire la cei uciși după data de 22.12.1989. Din cercetări a rezultat că focul de armă s-a folosit asupra manifestanţilor, fie izolat, fie, mai ales, pentru împrăștiere. Numărul de morţi și răniţi prin împușcare cumulat este de 148 persoane. În opinia procurorilor și nu numai, acţiunea forţelor de reprimare nu a vizat exterminarea masei de manifestanţi, obiectiv care s-ar fi putut lesne materializa prin folosirea în plin a puterii de foc concentrate la faţa locului, iar pe de altă parte că de armele de foc s-a uzat izolat, întâmplător. Una dintre problemele extrem de controversate este apariţia unor persoane suspectate de autorităţi pentru acte de terorism ori activităţi diversioniste, precum și misiunile și acţiunile derulate de acestea. Procurorii afirmă și au scris negru pe alb, în materialul descoperit de noi în Arhivele Ministerului de Interne, că în rândul persoanelor care au făcut obiectul cercetărilor „nu au fost identificate elemente care să fi fost reţinute în circumstanţe concrete, de natură a demonstra efectuarea cu bună știinţă a unor activităţi de tip terorist. Este cert că, în acele zile, s-a născut și s-a extins, căpătând dimensiuni generalizate,

131

Arta sinuciderii

132

psihoza terorismului pe fondul diversiunii amplificată de inerentele exagerări ale populaţiei. Unele dintre activităţile care au fost reconstituite în timpul anchetelor sunt de natură a putea fi considerate ca activităţi de tip diversionist. În acele zile fierbinţi, pe fondul psihozei terorismului ce cuprinsese nu numai populaţia civilă, au existat numeroase persoane suspecte, 1.425, care au făcut obiectul cercetărilor. Dintre aceștia, un număr de 820 au fost militari și 580 civili, iar 25 cetăţeni străini. S-au adoptat soluţii de trimitere în judecată în privinţa a 4 persoane, pentru deţinere ilegală de armament și soluţii de neurmărire în 645 de cazuri. Trebuie precizat că persoanele reţinute, încă din stadiul iniţial, au fost numai suspecte și nu dovedite că ar fi întreprins activităţi teroriste și contrarevoluţionare. Verificările întreprinse n-au dus la conturarea vinovăţiei acestor persoane, ci au scos în evidenţă tot atâtea situaţii distincte, care se constituiau în împrejurări de natură să contribuie la suspicionarea acestor persoane“. Exemplele reţinute de noi din Raportul Parchetului sunt edificatoare: Moldovan Valentin și Crăciun Falk Octavian, internaţi la Spitalul Clinic Municipal, au părut suspecţi pentru că erau răniţi și au fost luaţi drept arabi. Au existat mai mulţi cetăţeni arabi (iranieni, sudanezi, iordanieni), studenţi la UMF, care au fost reţinuţi, uneori în mod repetat, de populaţie, pentru simplul fapt că, judecând după aspectul lor, păreau

a fi arabi și deci potenţiali teroriști. Au existat și cazuri de hoţi care au fost reţinuţi și depuși printre suspecţii de terorism. La Spitalul de Urgenţă au fost aduși răniţi din zona CC–ului, consideraţi ca fiind teroriști, întrucât, sub imperiul stresului, al oboselii și al șocului traumatic au creat impresia că sunt drogaţi. Au existat persoane care au fost recunoscute ca fiind ofiţeri de securitate. În consecinţă au fost arestaţi și depuși ca „teroriști“. Unii oameni au fost arestaţi pentru simpla lor prezenţă în preajma unor unităţi militare. Printre cei reţinuţi s-au aflat și bolnavi psihici care au atras atenţia asupra lor prin bizarerii comportamentale. A existat și categoria persoanelor suspicionate de terorism, datorită legăturilor de rudenie cu foști lideri comuniști, ceea ce a contribuit la arestarea lor. În rândul celor reţinuţi pentru terorism au fost depistaţi și simpli… escroci, amestecaţi în vâltoarea evenimentelor. La data de 23.12.1989, au fost reţinuţi ca suspecţi de acţiuni „teroriste“ membrii echipajului unui tanc aparţinând UM 01210 București. Împotriva militarilor aflaţi

Arta sinuciderii

sub comanda unui locotenent s-au formulat, de către cadre din conducerea superioară a Armatei, acuzaţii potrivit cărora ar fi întreprins acţiuni împotriva unei coloane militare care sosea din Focșani la sediul Ministerului Apărării Naţionale (fapt infirmat ulterior). Pe lângă reala părăsire a dispozitivului de luptă de către tancul respectiv, principalul „indiciu“ al apartenenţei ofiţerului la elementele de diversiune îl constituia găsirea, între documentele de identitate, a unei fotografii ce reprezenta un celebru karateka. Multe persoane au fost suspicionate de activităţi teroriste pentru că, fiind ucise în acele împrejurări și transportate la sediul Institutului Medico-Legal, fără acte de identitate și fără a se cunoaște locul de unde au fost ridicate cadavrele, au fost înregistrate ca trupuri neidentificate, suspecte de terorism. Un exemplu tragic, cutremurător pentru haosul și degringolada acelor zile, este al unui minor, născut la 08.12.1971, elev în ultimul an la Liceul Economic nr. 4 din șoseaua Viilor. Acesta, după cum s-a stabilit ulterior, a fost lovit de gloanţe rătăcite în timp ce acorda ajutor medical răniţilor din zona Ministerului Apărării Naţionale. Oricât ar părea de surprinzător, în stadiul iniţial a fost considerat în rândul persoanelor suspectate de terorism, cu toate că era vorba de un copil-elev de liceu. Un caz aparte este cel petrecut în Piaţa Iancului din București. În ziua de 23 decembrie 1989, pe baza informaţiilor transmise de către grupa operativă de Stat Major din cadrul MApN, un echipaj de luptă USLA, sub comanda unui căpitan, s-a deplasat în Piaţa Iancului, unde se semnalase că „teroriștii execută foc dintr-un bloc aflat în apropiere asupra cetăţenilor din stradă“. Adresa de unde se trăgea a fost identificată ca fiind șoseaua Mihai Bravu nr. 116, bloc D 5. În urma acţiunii de intervenţie, au fost lichidate două persoane, îmbrăcate în costume civile, de culoare închisă, fără documente de identificare asupra lor. O a treia persoană, probabil rănită, a reușit să părăsească zona, după ce a împușcat mortal pe un luptător din Gărzile Patriotice. Cei doi morţi au fost preluaţi de Gărzile Patriotice din zonă, pentru a fi predaţi organelor de Miliţie. Astfel de întâlniri cu „teroriștii“ au fost semnalate și în zona Ministerului Apărării Naţionale. Este cazul rănirii a doi militari, un soldat și un sergent, în timpul executării serviciului de gardă la DTS Punctul de Control nr. 2. Ambii au prezentat plăgi împușcate. Fapta a avut loc în noaptea de 23/24.12.1989, când, potrivit relatărilor existente la dosarul cauzei,

133

Arta sinuciderii

un individ voinic, îmbrăcat într-un costum croit dintr-o bucată, în genul unui combinezon negru, ar fi escaladat gardul din vecinătatea punctului de control. În acele împrejurări ar fi rănit cu focuri de pistolet pe soldatul aflat în serviciul de gardă și pe sergentul ce făcea parte din grupa de control și pază a Comandamentului Serviciilor Armatei. Întâmplarea nu a putut fi probată în totalitate, întrucât individul nu a fost reţinut, rănit sau ucis. „Este doar o posibilă secvenţă caracteristică din timpul acelor incidente cu trăgători individuali ce ar fi acţionat în scopuri vădit diversioniste.“ Tragerile executate în diferite localităţi, în diverse împrejurări, au avut drept explicaţie, printre altele, și faptul că parte din armamentul și muniţia existente în sediile organizaţiilor de partid a încăput pe mâna a diferite persoane. Astfel, numai în București, la organizaţiile de partid, exista o cantitate însemnată de muniţie. La nivelul întregii ţări existau 953.016 bucăţi elemente de muniţie calibrul 9 mm, 3.000 dintre acestea aflându-se la Academia „Ştefan Gheorghiu“. Verificările efectuate de Ministerul Apărării Naţionale a stabilit că armamentul și muniţia aferentă nu au fost distribuite activiștilor de partid pe toată durata evenimentelor. Mai rezultă că în perioada 17-21.12.1989 nu s-a pierdut nicio armă și nu s-a consumat niciun cartuș. Cantităţi relativ însemnate de armament și muniţie au dispărut însă după data de 22 decembrie 1989. De pildă, la Brașov,

134 9.805 cartușe calibrul 7,62 mm glonţ cu miez de oţel și 2.448 cartușe calibrul 7,32 mm glonţ obișnuit. În legătură cu acestea se presupune că au fost utilizate de către cei care au intrat în posesia armelor și au asigurat paza sediului CFSN Brașov. A existat, deci, posibilitatea unor trageri necontrolate, care au alimentat psihoza terorismului în acele zile. Un aspect ce se impune a fi menţionat în acest capitol se referă la multitudinea de informaţii pe care persoane ce și-au declinat identitatea, sau numeroase altele rămase anonime, le-au transmis, inclusiv telefonic, la Ministerul Apărării Naţionale, unor unităţi sau subunităţi militare, circumscripţii de Miliţie ș.a. Aceste informaţii aveau ca obiect, printre altele, locurile din care s-ar fi executat focuri de armă ori în care ar fi fost observate acţiuni, obiecte sau persoane suspecte. În marea lor majoritate, informaţiile respective au fost verificate în chiar timpul desfășurării evenimentelor de forţele militare ori civile angajate în luptă, fără a se confirma însă aspectele sesizate. „În orice caz, în posesia Parchetului Militar nu au ajuns acte

Arta sinuciderii

de constatare referitoare la acţiunea unor elemente diversioniste, care să poată fi valorificate ulterior în cadrul anchetei penale“, au precizat procurorii. În unele cazuri, verificările au provocat confuzii soldate cu uciderea sau rănirea de persoane nevinovate și distrugerea de bunuri materiale. După încetarea tragerilor, s-a procedat la verificarea sistematică, de către organele de specialitate, a infor- maţiilor. Numai în București, începând cu luna ianuarie 1990, un număr de 20 de echipe coordonate de Parchetul Militar au efectuat cercetarea la faţa locului a aspectelor sesizate (care au rămas consemnate la Ministerul Apărării Naţionale) verificând numeroase imobile, apartamente și diverse alte spaţii (subsoluri, reţele de canalizare și termoficare, adăposturi, ș.a.). Datele primare, după o prealabilă triere, au făcut apoi obiectul anchetei efectuate de o grupă de procurori special înfiinţată în acest scop. Cu toată această desfășurare de forţe, nu s-au obţinut probe care să dovedească acţiu- nea unor elemente teroriste. O altă problemă controversată și neelu- cidată este cea a așa-numitului „război radio-electronic“, descrisă în documentele de arhivă studiate de autori. Încă din seara de 22 de- cembrie 1989, începând cu ora 19.30, pe ecranele instalaţiilor radar din vestul ţării și-au făcut apariţia numeroase „ţinte aeriene“, iar în jurul orelor 23.00-24.00, numărul acestora era atât de mare, încât se părea că situaţia devenise incontrolabilă. În perioada 22-25.12.1989, situaţia aeriană a fost deosebit de complexă, fiind descoperite prin radio-locaţie peste 1.300 de ţinte aeriene (60-80 simultan), cu caracteristici de zbor asemănătoare elicopterelor, care au evoluat în special în Dobrogea, Câmpia Română, Banat și în zonele de nord- vest ale Transilvaniei. Intervenţia unor „forţe inamice ostile“ pe cerul patriei, venite din exterior, presupunea, chiar obliga la o reacţie a Armatei române. Specialiștii militari au apreciat că pentru a mări credibilitatea în privinţa acestor ţinte, care evoluau deasupra și în apropierea unităţilor de apărare AA și de Aviaţie și care în marea majoritate erau imitate, s-au folosit pe timp de noapte mijloace aeriene luminoase. În acţiunile de bruiaj și dezinformare s-au folosit mijloace moderne, probabil staţii portabile de bruiaj, de imitare ţinte (din apropierea unităţilor), staţii de bruiaj de bord, minielicoptere sau baloane autopropulsate, telecomandate prin radio și rachete luminoase. Începând cu ziua de 22.12.1989, s-a ordonat, de către comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, deschiderea

135

Arta sinuciderii

136

focului asupra ţintelor aeriene. Astfel, în perioada 22-25.12.1989 s-au executat 52 de ieșiri avion-vânătoare, 26 de ieșiri elicopter și trageri cu artilerie, mitraliere și rachete antiaeriene. Au fost lansate 53 de rachete antiaeriene de diferite tipuri, dintre care peste 50% au explodat „la ţinte“, la parametrii determinaţi cu ajutorul mijloacelor de radiolocaţie, ceea ce demonstrează existenţa unor obiecte zburătoare sau faptul că s-a executat un bruiaj eficace asupra focoaselor radio ale rachetelor, provocându-se explozia acestora. Din cele 52 de ieșiri ale avioanelor-vânătoare, numai în 5 cazuri s-au descoperit cu ajutorul radiolocatorului de bord una sau mai multe ţinte. Deși existau condiţii de interceptare a ţintelor, acest lucru nu s-a putut realiza datorită bruiajului executat asupra radiolocatoarelor. În urma analizelor efectuate de specialiștii militari asupra acţiunilor de luptă desfășurate în noaptea de 22/23.12.1989, s-a ajuns la concluzia că ţintele aeriene erau imitate și s-a ordonat încetarea tragerilor cu rachete antiaeriene, iar tragerile cu artileria și mitra- lierele antiaeriene să se continue numai pe ţintele aeriene observate vizual. Subunităţile de cercetare și bruiaj radioelectronic ale CAA și CMM au interceptat, fără a putea localiza, unele mesaje radio în gama UUS, specifice aviaţiei, în diferite limbi (engleză, bulgară, sârbă și arabă). Datorită atacului terestru, ce s-ar fi executat con- comitent cu simularea atacului aerian (pe timp de noapte) asupra

unităţilor de apărare antiaeriană și de aviaţie, acestea au fost nevoite să repartizeze o parte însemnată din forţe pentru apărarea terestră, ceea ce a avut implicaţii asupra desfășurării acţiunilor de luptă specifice armei. De notat, așa cum rezultă dintr-o notă a Marelui Stat Major, că trecerea la conducere cu ajutorul legăturilor secretizate la unele eșaloane, a contribuit la eliminarea mesajelor false și acţiunilor de dezinformare. Analiza situaţiei aeriene din zilele de 23- 25.12.1989, efectuată de către aceiași specialiști, demonstrează, ţinând seama de datele obţinute de la una din unităţile din structura diviziei AAT Ploiești, că pe lângă semnalele false, de imitaţie, înregistrate de staţiile de radiolocaţie, în zona de responsabilitate au evoluat și aeronave reale. Prin canalele de cooperare cu comandamentul Marinei Militare și cu subunitatea radiotehnică de la Baia, judeţul Tulcea, s-au primit semnalări de la observatori vizuali privind aterizarea de elicoptere neidentificate. Din datele existente la nivelul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, rezultă că în

Arta sinuciderii

nopţile de 22/23, 23/24 și 24/25 decembrie 1989, sistemul radiotehnic de cercetare a spaţiului aerian a reacţionat și transmis date care indicau acţiuni masive cu formaţiuni de elicoptere care „decolau“ de pe teritoriul ţării noastre. O singură acţiune a fost interpretată ca reprezentând o formaţiune de elicoptere venind din direcţia Mării Negre, concluzionându-se că în larg existau nave portelicoptere. În prima noapte, s-a considerat că toate aceste elicoptere existau în mod real, ele fiind reperate și de către staţiile de radiolocaţie de dirijare a rachetelor și de cele cu care sunt dotate bateriile de artilerie antiaeriană. Lansându-se rachete sau proiectile, în multe cazuri s-au înregistrat explozii și dispariţia de pe ecran a ambelor corpuri mobile, raportându-se „ţintă nimicită“, însă în nicio situaţie nu s-au găsit aeronave doborâte. Ulterior, specialiștii militari au concluzionat că existenţa majorităţii „aeronavelor“ a fost simulată cu aparatură specială de luptă radioelectronică, acordată pe frecvenţele de lucru ale staţiilor românești de radiolocaţie (de provenienţă sovietică) și că rachetele au explodat ca urmare a unor comenzi externe sau a mecanismului propriu de autodistrugere. La această concluzie a concurat și premisa logică potrivit căreia ar fi fost imposibil ca forţe străine să fi putut introduce pe teritoriul României un număr atât de mare de elicoptere, fără să fi fost depistate. De asemenea, faptul că, pe lângă ţintele false, au existat și ţinte reale, este susţinut de găsirea, în diferite locuri, a unor baloane asemănătoare cu cele folosite în meteorologie, care însă aveau acroșaţi reflectori poliedrici ce puteau induce pe ecranele de radiolocaţie semnale similare celor provenind de la o aeronavă reală. Pe cutia aparaturii, acroșată baloanelor distruse, s-au găsit inscripţii în limba rusă sau engleză „Fabricat în URSS“ și bileţele în limba maghiară prin care se promitea aducătorilor acestor obiecte recompense de 150 forinţi. Senzaţia de realitate a existenţei formaţiunilor de elicoptere a apărut și pe alte canale. De pildă, în rândul tanchiștilor din batalionul de tancuri de la Târgoviște, dislocat pentru apărarea Ministerului Apărării Naţionale și al formaţiunii de tancuri de la FMGS, trimisă pentru întărirea dispozitivului aceleiași zone, există susţineri în conformitate cu care aceștia, încercând să-și racordeze frecvenţele radio, au surprins fragmente de conversaţii în limba rusă, ce păreau să provină din rândul unei formaţiuni de elicoptere. Din convorbirile surprinse, rezultă că era vorba de o formaţiune în zbor căreia îi rămăsese în

137

Arta sinuciderii

urmă un aparat ce părea a fi pilotat de o femeie. Pilotul își justifica rămânerea în urmă și desprinderea de formaţie prin defecţiuni survenite la aparat, iar comandantul formaţiunii i-a transmis ordinul să păstreze aceeași altitudine și itinerariu până în momentul în care va reuși să realizeze contactul cu formaţiunea de care aparţinea. Separat de aceste elemente, apar și unele semnale de natură să ateste existenţa unor formaţiunui autohtone care desfășurau acţiuni de luptă, altele decât cele în cooperare cu Armata. Astfel, din convorbirile interceptate de către organismele militare, pe frecvenţa 167, 7894 MHz, a rezultat un fragment de conversaţie în ziua de 26.12.1989. Convorbirile au continuat și în data de 27, iar în noaptea de 27/28.12.1989 staţia a încetat să mai emită. Tipul staţiei și frecvenţele întrebuinţate nu existau în dotarea și în folosirea forţelor armate, iar convorbirile purtate prin staţie, ce n-au putut fi descifrate în totalitate, erau criptate în conformitate cu indicativele existente în tabelele de convorbiri ce erau utilizate pe timpul desfășurării activităţilor de către fostul DSS. Problema așa-numitului război radioelectronic nu a putut fi elucidată în totalitatea ei de către organele Parchetului, fie ele și ale Parchetului Militar, acestea neavând nici mijloace tehnice, nici specializarea necesară și nici forţe acoperitoare.

138

Arta sinuciderii

Capitolul ix

Timişoara sub sărutul ucigaş al gloanţelor

În dosarul nr. 11/P/1996 al Secţiei Parchetelor Militare, conţinând referatul întocmit de Comisia Guvernamentală la 14.02.1990, în legătură cu evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989, prin care s-a propus cercetarea penală a generalilor: Ştefan Gușă, Stănculescu Victor Atanasie și Chiţac Mihai și actele prealabile efectuate în alte două dosare, procurorul militar a constatat că cercetările efectuate au avut în vedere eventuala participare a persoanelor nominalizate la agresiunea sângeroasă de la Timișoara din decembrie 1989. „Eventuala participare“, ca nu cumva pro- curorul să supere sau să jignească pe cineva. Cu privire la aceste persoane, zice procurorul, din verificările materializate în documentele menţionate, precum și din cercetările penale și dezbaterile ce au avut loc la Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Militară în dosarul privitor la Coman Ion și alţii (cazul „Timișoara“), a rezultat că generalul-locotenent Ştefan Gușă înde- plinea în decembrie 1989 funcţia de șef de Stat Major al MApN, calitate în care, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, în ziua de 17.12.1989, s-a deplasat la Timișoara împreună cu alţi generali pentru a participa la restabilirea ordinii. Ajuns la Timișoara, s-a deplasat la comandamentul Diviziei 16 Mecanizate unde a rămas până la 22.12.1989. În toată această perioadă, continuă el povestea, generalul-loco- tenent Ştefan Gușă nu a luat alte măsuri decât cele necesare apărării unităţilor și depozitelor militare și pentru paza unor obiective importante din oraș. Nu a dat niciun ordin trupelor militare din subordine pentru reprimarea ori dispersarea manifestanţilor. Dimpotrivă, a ordonat în repetate rânduri măsuri ca militarii să nu se lase provocaţi, să evite conflictele cu populaţia și, în același timp, să nu se lase dezarmaţi. De asemenea, să respecte dispoziţiile legale referitoare la uzul armelor, și anume ca acest lucru să se facă

139

Arta sinuciderii

140

numai în cazul în care unităţile militare sau militarii sunt atacaţi și atunci după somaţiile regulamentare și după foc de avertisment. În aceeași concepţie s-a înscris și ordinul din seara de 17.12.1989 de a fi recuperate 3 tancuri blocate pe Calea Girocului, ale căror echipaje au fost violentate pe când se încerca incendierea lor. Explicând ca martor, în faţa instanţei de judecată, acest ordin, generalul-locotenent Gușă Ştefan a relatat că nerecuperarea acestor tancuri prezenta un pericol deosebit, din multe puncte de vedere. În primul rând, în tancuri exista muniţie de artilerie care putea exploda cu efecte dezastruoase pentru blocurile de locuinţe din jur. În al doilea rând, tancurile intrând în mâna unor persoane rău voitoare, acestea puteau deschide foc cu tunurile de pe ele și ar fi fost acuzată armata că a tras. Generalul-locotenent Gușă a luat, din proprie iniţiativă, unele măsuri contrare ordinelor primite de la Ion Coman, menite să fereas- că armata de conflictele cu populaţia, dar care, la timpul respectiv, puteau fi considerate acte de insubordonare. Astfel, în cadrul teleconferinţei ţinute de către Ceaușescu în după-amiaza zilei de 17.12.1989, acesta i-a transmis lui Ion Coman, aflat la sediul Comitetului Judeţean Timiș al PCR, să cheme toţi generalii în sediul respectiv și de acolo să comande trupele.

Generalul-locotenent Gușă Ştefan nu a dat curs acestor dispo- ziţii, rămânând la sediul Diviziei, fapt ce i-a atras reproșurile lui Ion Coman care l-a acuzat de insubordonare, repetându-i ordinul comandantului suprem de a se trage fără discuţie, ordin pe care generalul locotenent Gușă Ştefan nu l-a respectat. În ziua de 19.12.1989, Ion Coman i-a ordonat să trimită trupe la Întreprinderea „Elba“, unde erau tulburări. Procurorul militar consemnează că g-ralul lt. Gușă Ştefan s-a deplasat personal acolo și a vorbit în faţa unei mulţimi revoltate. I-a asigurat pe oameni că armata nu va trage în ei și la cererea celor prezenţi a luat măsuri de îndepărtare a dispozitivului militar din apropiere. În aceeași zi a transmis tuturor dispozitivelor militare din oraș ordinul să nu blocheze circulaţia persoanelor și a coloanelor de manifestanţi prin oraș și să evite conflictele. Apoi, în dimineaţa de 20.12.1989, a retras toţi militarii în cazărmi.

Arta sinuciderii

Despre gen. lt. Victor Stănculescu, procurorul notează doar că îndeplinea funcţia de adjunct al ministrului Apărării Naţionale. A fost trimis la Timișoara, unde a stat în sediul Comitetului Judeţean Timiș al PCR și nu a dat niciun ordin unităţilor militare, astfel încât nu a rezultat vreo participare la represiune. Gen. lt. Chiţac Mihai, șeful Comandamentului Trupelor Chimice, a făcut parte din grupul de generali trimiși la Timișoara. A stat la sediul Comitetului Judeţean Timiș al PCR, a trecut și pe la Divizia 16 Mecanizată, dar nu a dat ordine unităţilor militare, deoarece nici nu avea această calitate în prezenţa gen. Ştefan Gușă. Mai mult s-a agitat, încercând să lase să se înţeleagă că se implică în „restabilirea ordinei“, dar în realitate nu a întreprins nicio acţiune care ar putea fi considerată infracţiune. Astfel, a acceptat la cererea lui Ion Coman să citească de pe balconul Comitetului Judeţean decretul de instituire a stării de necesitate, după ce gen.lt. Stănculescu s-a eschivat de la acest lucru. De asemenea, în după-amiaza zilei de 18.12.1989, s-a deplasat în zona Catedralei Ortodoxe din centrul orașului, unde erau ma- nifestaţii antidictatoriale. Acolo, din ordinul său, au fost aruncate patru grenade lacrimogene, care nu au produs niciun efect asupra demonstranţilor, deoarece au fost aruncate unde nu se aflau de- monstranţi, iar gazele s-au dispersat rapid. Nu există nicio probă că ar fi dat ordin să se deschidă focul asupra demonstranţilor și nici nu putea face acest lucru, deoarece dispozitivul din zonă era format din cadre de Miliţie și soldaţi de la trupele de securitate. Mr. Sucală Ioan, unul dintre comandanţii dispozitivelor MI a declarat că nu a primit un asemenea ordin și oricum nu îl executa, deoarece pe generalul Chiţac nu îl cunoștea și nu i se subordona. Din cele expuse, concluziona procurorul militar, a rezultat că în sarcina persoanelor menţionate nu pot fi reţinute fapte penale în legătură cu reprimarea demonstranţilor de la Timișoara. Prin Rezoluţia din 29.03.1996 a Secţiei Parchetelor Militare s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva celor trei generali. După numai un an, în același dosar și în cadrul aceluiași parchet, un alt procuror militar susţinea că, după Revoluţia din 1989, s-a încercat să se acrediteze ideea că, începând cu 20.12.1989, armata a fraternizat cu demonstranţii la Timișoara. Este posibil să se fi produs acest

141

Arta sinuciderii

lucru între manifestanţi și militarii din stradă. Generalii MApN au rămas fideli regimului Ceaușescu până la căderea acestuia, la fel ca și ceilalţi membri ai comandamentului local. Prin activitatea desfășurată de gen. Stănculescu Victor Atanasie și gen. Chiţac Mihai, în sensul că au organizat și coordonat întreaga activitate de reprimare a manifestanţilor din Timișoara de către forţele Ministerului Apărării Naţionale, prin faptul că au luat măsuri de înarmare a trupelor cu cartușe de război, au scos tehnica grea în oraș și au ordonat deschiderea focului, conștienţi că se vor înregistra morţi și răniţi, aceștia s-au situat în postura de coautori ai infracţiunii de omor deosebit de grav și tentativă la această infracţiune, a conchis noul procuror însărcinat cu reanchetarea cazului. Prin Rechizitoriul din 30.12.1997 al Secţiei Parchetelor Militare, generalul de armată (rez.) Stănculescu Victor Atanasie și generalul- colonel (rez.) Chiţac Mihai au fost trimiși în judecată. Împotriva generalului-locotenent (rez.) Gușă Ştefan s-a încetat urmărirea penală. Între timp, murise. Ulterior, cei doi generali, miniștri în guvernele postdecembriste, aveau să fie condamnaţi la câte 15 ani de închisoare fiecare și degradarea militară.

142

Arta sinuciderii

Capitolul x

Concert în fals major pentru terorişti şi revoluţii

Trei ani mai târziu. Clădirea Senatului. România nu mai este un stat comunist. Sens în care are și o nouă instituţie, Senatul, amplasat în fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și preluată de la Ministerul de Interne al… guvernării comuniste. Prin ungherele întunecoase mai plutesc stafiile celor executaţi la Târgoviște, în decembrie 1989, de Crăciun. Marele regizor, devenit între timp senator, se adresează, pe un ton grav, măsurat și oarecum complice, colegilor săi. — Vă adresez rugămintea ca cele ce veţi auzi, chiar dacă răspund sau nu opiniilor dumneavoastră, să rămână, deocamdată, între noi, urmând ca, pe măsura demonstrării lor și ajungerii la certitudini, să le dau cu avizul domniilor voastre, publicităţii. Poporul român este dornic să știe adevărul, iar noi suntem obligaţi să i-l spunem fără menajamente și fără parti-pris-uri. Numai prin adevăr vom depăși criza morală prin care trece ţara noastră și vom putea face dreptate. Adevărul! Există oare unul absolut? Sau unul construit din frânturi și întâmplări disparate, dar urmând voinţe și interese mai presus de state și naţiuni? Un adevăr al fiecăruia dintre noi, pe care îl urmărim cu încrâncenare ca pe un bun propriu și de neîmpărţit cu altcineva, sau unul impus, pe care trebuie să-l acceptăm fără cârtire? Istoria însăși pare un șir neîntrerupt, nesfârșit și întotdeauna zbuciumat de căutări a ceea ce s-ar vrea limanul pe care se află adevărul. După mai bine de douăzeci și cinci de ani, poporul român nu și-a găsit acest liman, acest pământ al făgăduinţei. — Am audiat sute de martori participanţi, am studiat peste 4.000 de declaraţii și documente de diferite categorii și, ca urmare, am reușit a ne forma o imagine completă asupra acestui eveniment crucial din viaţa poporului nostru. La rândul meu, am studiat 49 de volume de arhivă. S-au așezat peste ele praful și uitarea. O uitare dorită, căutată sau iresponsabilă.

143

Arta sinuciderii

Oricât am încercat, n-am reușit o imagine completă. Poate nici nu am dreptul să fiu cel care aș putea oferi o astfel de imagine. Mi-am asumat însă, ca pe o datorie, restituirea acestor documente. Nu e

drept, în istoria unei naţiuni, să lași să se aștearnă praful și uitarea, chiar dacă este dorită, uitată sau iresponsabilă. Discursul a continuat, prin prezentarea variantelor adunate de Comisia Senatorială cu privire la evenimentele din decembrie 1989, din multitudinea de opinii, idei și supoziţii vehiculate în mass-media acelor ani.

— Se susţine că pregătirea, organizarea și îndeplinirea acţiunilor

din decembrie 1989 a fost realizată de forţe interne, cu avizul favorabil al URSS, fără alt amestec străin și având aspectul unei rebeliuni ce urmărea înlăturarea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat și păstrarea integrală a structurilor comuniste. Se urmărea realizarea în România a unui socialism cu faţă umană, prin aplicarea principiilor „Perestroika“. Deci o lovitură de stat. În cazul acestei variante, sunt excluse intervenţiile și rolul jucat de organele de informaţii americane, occidentale, maghiare etc., precum și aportul

de forţă străină introdusă în ţară pe diferite căi. Evident, această opinie este impusă din afară și obligă pe cei care o susţin să absolve în mare măsură și intervenţia sovietică.

O primă versiune, pe care vorbitorul a combătut-o, arătând că

144 au existat interese pentru ca teroriștii să fie prezentaţi ca membri ai Securităţii sau ai unor unităţi speciale MApN și care deliberat au tras în mulţime, creând o diversiune care să permită preluarea puterii de

către un anumit grup. — Versiunea urmărește incriminarea personalităţilor care, imediat după 21-22 decembrie, au preluat puterea… Se respinge ideea de Revoluţie și o versiune a acestei variante neagă existenţa teroriștilor, aruncând întreaga vină pe lipsa de profesionalism a Armatei. Este o variantă încurajată de Occident, care consideră că revoluţia noastră a fost „cea mai mare minciună a secolului“. Oricât s-au străduit, oricât au încercat să prezinte figuri de teroriști în primele procese, penibile, lipsite de logică și de suport probator de la începutul anilor ’90, oricât de încrâncenat au apărat cei care au preluat puterea în decembrie ’89 ideea teroristă, organele de justiţie nu au reușit nici până astăzi să facă dovada unui singur terorist.

Arta sinuciderii

Unde este armata întunericului care a făcut 60.000 de victime? Trei Miliţieni la Sibiu. Procesul celor patru potentaţi comuniști, Ion Dincă, Manea Mănescu, Emil Bobu și Tudor Postelnicu, teroristul mic și gras care a fost „un dobitoc“, dar și ministru de Interne. Procesul secolului de la Timișoara. Potrivit lui Peter Siani-Davies, povestirile despre atrocităţi au răspuns unei nevoi sociale, prin intermediul lor, românii, ca popor, trecând printr-un proces colectiv de autopurificare. Regimul Ceaușescu i-a pătat pe toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică. Iar acum, prin intermediul poveștilor de groază, erau în stare să plaseze forţele răului din acel regim atât de departe de limitele unei societăţi „normale“ încât, efectiv, se puteau distanţa ei înșiși de demonii acelui trecut. Exista însă și un alt motiv pentru care trebuia ca fosta Securitate să apară atât de cumplită: cum altfel ar fi putut fi explicaţi și iertaţi anii de suferinţă îndurată în tăcere sub un tiran bătrân și slăbit precum Ceaușescu? Apariţia teroriștilor le-a permis românilor să-și ostracizeze trecutul, dar, pe măsură ce spirala atrocităţilor evolua în mod necontrolat, nici chiar ofiţerii de securitate nu mai erau capabili de asemenea acte, la urma urmei fiind și ei tot români. În schimb, s-a procedat la distanţarea teroriștilor de societate, aceștia fiind transformaţi în fanatici drogaţi și roboţi descreieraţi, pentru ca, în final, să înceteze a mai fi români. Pentru liderii FSN, teroriștii par să fi folosit altor scopuri. Poveștile despre faptul că noii conducători trăiau temându-se pentru viaţa lor, că se deplasau prin București cu tancurile și își schimbau regulat locuinţele, pentru a evita să fie asasinaţi, au continuat să înflorească și după ce luptele s-au diminuat în intensitate. Este posibil ca, punând accentul pe pericolul reprezentat de Securitate, în timp ce își întăreau controlul asupra puterii, noii lideri să fi dorit să se lepede de trecutul lor comunist și să pună bazele noii lor identificări cu poporul. Dar dacă FSN poate fi acuzat că ar fi distorsionat imaginea luptelor, adaptând-o propriilor sale scopuri, în particular, că a folosit ameninţarea teroristă pentru a se menţine la putere, mai rămâne înca drum lung până la a putea spune ca a organizat violenţele într-o diversiune pusă la cale, așa cum au sugerat unii. Există puţine dovezi în acest sens, la fel ca și pentru ideea că evoluţia evenimentelor ar fi fost decisă dinainte de servicii de informaţii străine. Totodată, și armata avea interesul să prezinte războiul contra teroriștilor în

145

Arta sinuciderii

146

cea mai severă lumină cu putinţă. Postura eroică adoptată în cea de-a doua fază a Revoluţiei i-a permis să-și consolideze poziţia de apărător al naţiunii și să dobândească absolvirea de păcatele făcute

în timpul înăbușirii violente a primelor demonstraţii de stradă. În acest proces, Armata a asigurat și o anumită protecţie faţă de justiţie comandanţilor săi, răspunzători de masacrele din Timișoara și din alte părţi, dinainte de 22 decembrie, notează același Peter Siani- Davies.

O a doua variantă vehiculată și analizată de Comisie pornea

de la ideea că rolul principal, determinant, revine serviciilor de

informaţii americane, în conlucrare cu cele sovietice, maghiare, olandeze, franceze etc., precum și acoliţilor din interior, care urmă- reau înlăturarea clanului Ceaușescu, instaurarea capitalismului în România, precum și ruperea Transilvaniei din trupul ţării. Teză dragă chiar lui Ceaușescu:

— … și susţinută actualmente de o parte a fostei Securităţi, care

justifică deschiderea focului prin folosirea trupelor DIA ale MApN împotriva propriei armate, ca o încercare de a deculpabiliza armata pentru acţiunile întreprinse până la 22 decembrie 1989, ora 12.00, care marchează fuga lui Ceaușescu, a continuat senatorul. Unii partizani ai acestei variante susţin că diversiunea radioelectronică ar fi fost provocată de unităţi speciale ale Armatei, dotate cu această tehnică.

Această variantă acuză armata pentru dezarmarea Securităţii și arestarea comandantului DSS, generalul Vlad Iulian, precum și faptul că anumiţi comandanţi ai MApN, precum și generalul Militaru, ar fi agenţi KGB. Majoritatea publicaţiilor apărute și sponsorizate de firme care au aparţinut Securităţii susţin această variantă. Şi pentru că, vorba francezului, „Jamais deux sans trois“, a existat și o a treia teorie. De data aceasta, în organizarea, conducerea și desfășurarea Revoluţiei, rolul principal l-au jucat forţele politice interne și economice actuale. În această variantă se confirmă amestecul extern, precum și cel al iredentismului intern. Aspectele negative, înregistrate înainte și după 22 decembrie, sunt puse în sarcina Securităţii, recunoscându-se doar unele greșeli apărute în conducerea operaţiunilor MApN. Acţiunile teroriste ar fi fost executate de o parte a Direcţiilor a V-a și I-a, precum și de unii membri ai USLA sau echipe combinate acţionând pe baza unui plan bine stabilit și întocmit de Securitate. O

Arta sinuciderii

parte a acestui plan s-a declanșat automat prin situaţia de excepţie care s-a creat după ora 20.00, în ziua de 22 decembrie, nemaiputând

fi oprită decât cu mare efort. Generalul Vlad Iulian ar fi încercat să

stopeze efectele acestui plan, de care n-ar putea fi străin nici generalul Ştefan Gușe, cei doi aflându-se în clădirea CC-ului împreună. Păstrarea Radioului și a Televiziunii în funcţiune, în zilele de 22-23 decembrie

și mai târziu, vine să demonstreze, susţine această variantă, amestecul

Securităţii, care ţinea sub control tehnic instituţiile respective.

— Domnilor senatori, Comisia a analizat cu deosebită atenţie

aceste variante, încercând a proba veridicitatea lor. Menţionez că niciuna nu s-a înscris în realităţile faptice ale acelor zile, ele rămânând puncte de vedere strict subiective, dintre care unele detalii s-au dovedit reale și au fost dovedite. Existenţa acestor variante vine să demonstreze, de fapt, gradul de manipulare la care suntem încă supuși din exterior… Concepţia generală a acţiunilor din decembrie ’89 se înscrie organic în mersul evenimentelor din România, din zona centrală și de sud-est a Europei. Având la bază înţelegerea de la Malta, organele specializate în

informaţii, contrainformaţii și spionaj ale ţărilor interesate în spaţiul carpato-dunăreano-pontic au trecut la elaborarea unui plan de acţiune asupra României, conceput integral, cu variante posibile. Dorit pentru început a rămâne confidenţial, Raportul sinteză preliminar a vizat o problematică de o importanţă extremă.

— Având ca motivaţie distrugerea regimului totalitar, anti-