Pitulescu I.

(1995) remarca faptul că „personalitatea antisocială nu constituie decât o

verigă în lanţul cauzal, întrucât ea nu conduce inevitabil la comiterea faptei penale, ci apare
numai pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la act şi ca urmare a unei
opţiuni conştiente a individului”. Dar, pentru a nu ajunge aici, e necesar totuşi a aminti factorii
(interni şi externi) care pot facilita infracţiunea şi mai târziu devianţa comportamentală.
Dacă, în cadrul factorului intern putem enumera: ereditatea, deficienţele intelectuale,
temperamentul, tulburările afectivităţii şi cele caracteriale, factorii externi asupra cărora ne vom
opri, dându-le importanţa cuvenită în acest caz, încep cu: familia, mediul extrafamilial, şcoala
terminând cu mass-media, puctând astfel „în forţă” factorii implicaţi în realizarea profilului de
personalitate al infractorului minor.
În acest context:
1) familia influenţează comportamentul minorului, contribuind la procesul de socializare a
acestuia. Este cunoscut faptul că pe lângă familii bine structurate prin înţelegere şi respect
reciproc, există şi familii care practică un stil educaţional deficitar, lipsit de valenţe morale şi
care adoptă o atitudine permisivă, tolerantă faţă de comportamentele deviante ale tinerilor,
determinând în cele mai multe cazuri o subsocializare morală a membrilor săi.
Dar, se întâmplă de cele mai multe ori ca infractorii minori să facă parte din familii cu o slabă
coeziune morală şi în care veniturile sunt utilizate pentru consumul de alcool, jocuri de noroc şi
droguri. Aceste familii încurajează direct sau tacit opţiunea minorilor către infracţiune,
evidenţiindu-se printr-un climat dezorganizat, certuri şi stări conflictuale ce apar adesea între
soţi, părinţi şi copii, toate acestea influenţând personalitatea minorului. În favoarea acestor
remarci, susţine şi Pitulescu I. (1995) faptul că s-a stabilit că infractorii minori apar cel mai
frecvent în familiile infractoare în care părinţii duc o viaţă parazitară, consumă excesiv alcool şi
îşi manifestă constant brutalitatea, lăcomia şi egocentrismul. Din rândul acestora se recrutează de
obicei şi minorii care comit infracţiuni grave de violenţă. Consecinţele negative pe planul
formării personalităţii minorului, depind şi de stilul educativ al părinţilor, aceştia oscilând între
indiferenţă, abuz de autoritate şi răsfăţ excesiv. Un

loc aparte în cadrul relaţiei pe care părinţii o desfăşoară cu restul membrilor familiei, îl constituie
statusul acestora, de:
-părinţi vitregi, când unul dintre ei poate genera în sufletul minorului o anumită rezervă afectivă
sau chiar un sentimen de respingere, determinând la un moment dat, acte de vagabondaj;
-părinţi alcoolici, chiar dacă amândoi sunt părinţi naturali, dar starea economică e precară,
moment ce poate genera un comportament deviant, având repercursiuni grave asupra minorului;
-părinţi infractori, atunci când destructurarera familiei (tatăl deţinut sau situaţii când ambii
părinţi sunt în detenţie), poate să declanşeze un comportament infracţional, apărând şi situaţii în
care, sunt în libertate, dar antecedentele penale constituie un semn de întrebare în educarea
minorului.
Dacă am privi familia, mai ales statusul părinţilor dintr-o poziţie mai puţin favorabilă pentru
educarea viitoare a membrilor, poate fi de înţeles şi faptul că acesta din urmă s-ar manifesta ca şi:
-copil răsfăţat şi cocoloşit de familie, cu părinţi supraprotectivi în unele cazuri, putând deveni cu
uşurinţă infractori, însuşindu-şi bunuri ce nu îi aparţin şi ştiind că părinţii îl vor apăra şi salva;
-copil terorizat prin bătăi şi sancţiuni, va căuta în afara familiei o desfăşurare caracterizată printr-
un comportament agresiv faţă de colegii în general mai mici şi mai puţin dotaţi fizic.
Pornind de la aceste considerente, este absolut necesar ca părinţii să aplice în educaţia propriilor
copii, simţul măsurii şi al echilibrului, oferindu-le în schimb, un model de comportament pe
care-l pot imita şi în viitoarea lor calitate de majori.
2) mediul extrafamilial influenţează comportamentul minorilor, deoarece pot dobândi în cercul
de prieteni, de la vecini, colegi, gaşcă şi/sau grup de cartier, prin exemplele negative o
„contaminare” cu uşurinţă a unei conduite deviante, mai ales atunci când familia de facto nu se
implică şi nu realizează faptul că, lăsând totul în grija celor din jur, minorul va deprinde atitudini
antisociale lipsite de coerenţă şi motivaţie;
3) şcoala privită din unghiul de vedere comparativ cu familia, oferă şi utilizează o gamă mai
largă de modalităţi şi mijloace formative în planul personalităţii minorului, prin dezvoltarea şi
fundamentarea unor

atitudini şi convingeri morale durabile, care au puterea şi pot facilita integrarea acestuia în
comunitate.
Pregătirea şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, absenţa unor deprinderi de a munci
constant şi ordonat, cât şi de a îndeplini obligaţii sociale şi profesionale, reuşesc să determine
structuri de personalitate, facilitând „demersuri” spre o viaţă parazitară, antisocială, pasul spre
infracţiune fiind deja făcut.
Nu lipsit de importanţă este şi abordarea unei alte situaţii în care, primează partea instructivă în
detrimentul celei educative, fiind în prim plan, elevii buni la învăţătură şi cei ce nu crează
probleme, neglijaţi astfel de foarte multe ori cei slabi şi neadaptaţi regimului şcolar, realizându-
se adevărate piramide ierarhice care pot determina şi declanşa asupra acestora din urmă, reacţii
de frustrare, căutând compensare mai ales în comportamente antisociale (riscuri
comportamentale) în cadrul grupurilor stradale, pentru şi reuşind a se evidenţia „a ieşi în faţă”, a
impresiona ca şi cum ar acţiona conform „legii compensaţiilor”.
4) mass-media poate alimenta şi stimula în acelaşi timp, starea de infracţionalitate a minorului.
Într-una din cercetările sale, psihologul american Berkowitz, susţine faptul că violenţa văzută la
televizor sau cinema, duce la creşterea agresivităţii şi criminalităţi, efectul unor asemenea
emisiuni fiind şi mai mare în rândul copiilor cu tulburări afective şi caracteriale, precum şi acelor
cu sentimentul frustrării afective. Acestor emisiuni li se adaugă şi literatura beletristică care are
eroul principal plin de „relele societăţii”, cât şi ziarele ce abundă în ştiri ce pot manipula puterea
de credibilitate a minorului. În aceste situaţii, putem fi siguri că suntem foarte aproape de un
viitor infractor ce-şi va dezvolta o personalitate antisocială, cristalizată în timp, încetul cu
încetul.
La toţi aceşti factori, se adaugă ca o constantă, vârsta infractorului ce indică un nivel al
dezvoltării sale bio-psiho-sociale, şi care, după cele mai recente cercetări în domeniu, a început
să scadă (luând în calcul pragul de 14 ani). Vârsta reprezintă interes deoarece în raport cu ea, se
constată atât o curbă specifică cu evoluţia numerică, dar şi tipologia legată de natura infracţiunii.
În cazul minorilor infractori, statisticile indică preponderenţa acelora care dovedesc: forţă,
temeritate, nesăbuinţă şi lipsă de experienţă, fiindu-le frecvente manifestările de: furturi,
vagabondaj, speculă, tâlhărie, violenţă şi prostituţie.

Violenta în scoala
Raportul de putere dintre profesori si elevi creeaza tensiuni între cele doua parti, iar nervozitatea
si stresul generate astfel devin elemente constitutive ale vietii scolare, reprezentând o forma de
violenta. Folosind drept criteriu sursa frustrarii, se pot identifica urmatoarele categorii de elevi cu
potential agresiv:
elevii supraîncarcati: la ei agresivitatea apare ca o modalitate de compensare a stimei de sine
scazute, indusa de mediocritate sau esecul scolar si se manifesta mai mult prin rezistenta pasiva
si indiferenta, decât prin episoade de violenta propriu-zisa;
 elevii opozabili: o sanctiune nedreapta sau violentele verbale repetate ale profesorului îl
determina sa devina imun, insensibil, fata de tot ceea ce întreprinde profesorul; daca profesorul
va intensifica desfasurarea manifestarilor de agresiune fata de elev, acesta va reactiona deosebit
de violent fata de adult;
elevii cu un nivel de aspiratie foarte înalt: acest elev este într-o permanenta stare de tensiune;
încordarea, nervozitatea, vor face ca un astfel de elev sa devina mai vulnerabil la o astfel de
persecutie din partea cadrelor didactice;
elevii care urmaresc sa dobândeasca un status în grupul de colegi: acesti elevi devin “purtatorii
de cuvânt” ai clasei, exprimând opinia colegilor fata de o situatie perceputa ca nedreapta;
elevii hiperemotivi: autodevalorizarea si devalorizarea din partea colegilor si a profesorilor fac
ca acesti elevi sa acumuleze în timp o mare tensiune emotionala, pe care o pot descarca prin
episoade ocazionale de violent acuta;
elevii cu deformare autista: sunt incapabili sa reactioneze afectiv si manifesta conduite agresive
când sunt fortati sa realizeze tot ceea ce nu corespunde versiunii lor.

Frustrarea copilului de personalitatea sa printr-o dragoste prost înteleasade catre parinti.

Cazul poate avea loc atunci când: fata sau baiatul este copil unic în familia sa si toti îl rasfata, îi
satisfac toate capriciile, facându-1 sa creada ca îi este permis orice în limita opiniilor si
sentimentelor acestora; când unul dintre parinti lipsit de dragoste conjugala îsi concentreaza toata
afectiunea asupra copilului (rod al acestui cuplu dezunit), caruia îi falsifica si îi opreste
dezvoltarea personalitatii sale;
Frustrarea copilului care este îndepartat de mama sa, fiindca i-a prilejuit, cu ocazia nasterii, în
afara casatoriei, multa desconsiderare sociala si multa nefericire. Cazul are loc mai ales în
societatile în care fata-mama nu se bucura de un tratament corespunzator; frustrarea suferita de o
fata tânara în situatia de exceptie când mama ei,mai ales vitrega, profita de prezenta logodnicului
fetei în casa, ca sa îl ”cucereasca” sau, si mai grav o casatoreste cu propriul ei iubit; familia
dezorganizata – element de frustrare pentru evolutia normala a copilului; frustratia si rolul
functiei puternice în dezvoltarea personalitatii copilului.

În urma analizei diferitelor tipuri de situatii în care este plasat copilul/tânarul s-a constatat ca:
- este important a se tine seama ca exista importante deosebiri psihologice, concretizate în timpul
de reactie la frustratie si în directia acestei reactii;
- exista un general uman întâlnit în orice situatie.Asta il face pe fiecare individ sa reactioneze
mai mult sau mai putin asemanator în situatia frustranta;
- frustratia se poate defini ca o relatie ce exista între subiect si obiectiv, integrarea tuturor
posibilitatilor de expresie anticipative a unui comportament individual ce întâmpina un BARAJ.
Aceasta relatie se construieste pe masura ce copilul creste, caren_at sau dimpotriva saturat
afectiv, vârsta implicând aparitia primelor frustratii si renuntari, odata cu dezvoltarea
capacitatilor de amânare a reactiilor în vederea atingerii obiectivelor si a depasirii obstacolului.
Este un lucru stiut ca reactiile umane la diferite împrejurari sunt foarte greu de prevazut. Totusi
exista un anumit coeficient de probabilitate a aparitiei unui anume tip de raspuns, cerut cu
necesitate în situatia respectiva. Acest coeficient de probabilitate a aparitiei unui tip de reactie în
situatii deviante este asemanator la toti subiectii cu probleme de adaptare.

5. Comportamentul minorilor în locul de detenţie

În prezent, în centrele de reeducare şi penitenciare apare o nouă generaţie de minori

delincvenţi şi, implicit, probleme noi pe care le ridică aceştia. Minorii sunt mai fragilizaţi psihic,
din ce în ce mai dezamăgiţi de adulţi, cu o capacitate mai mare de a risca şi de a corupe, care
devalorizează lumea şi propria persoană, mai predispuşi spre devianţă şi delincvenţă şi mai puţin
pregătiţi pentru a exercita diverse roluri sociale. La toate acestea se adaugă lipsa unui ideal în
viaţă, minorii consideră că sunt "nimeni şi ai nimănui". Fără un statut social de apărat, teama de
a-l pierde nu constituie un motiv care să-i determine să facă eforturi pentru a se conforma
normelor sociale. Contactele adeseori neplăcute, mai ales cu adulţii, fac ca ei să nu valorizeze
opinia acestora ceea ce aduce un plus de dificultate în stabilirea unor contacte care să faciliteze
încercarea de a-i recupera.
In acest context este din ce în ce mai multă nevoie de modele pe care tinerii să le urmeze
şi care să înlocuiască imaginea negativă a adultului care i-a dezamăgit şi imaginea afaceristului
care a reuşit să-şi croiască drum prin societate prin orice mijloace. Soluţia propusă pentru
recuperarea acestor tineri este reconstruirea imagii de sine şi a identităţii, întrucât "fără conştiinţa
propriei valori comportamentul moral este un lux inutil".
 Literatura de specialitate evidenţiază că principalele trăsături ale adolescentului
delincvent sunt: tendinţa către agresivitate (latentă sau manifestă) bazată pe un fond de ostilitate,
de negare a valorilor promovate de societate, instabilitatea emoţională (generată de carenţe
educaţionale şi de fragilitatea eului), inadaptarea socială (provenită din augmentarea
sentimentului de nesiguranţă pe care adolescentul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a
domiciliului sau vagabondaj, prin evitarea formelor organizate de existenţă şi activitate), tendinţe
egocentrice, duplicitatea conduitei, dezechilibrul existenţial exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni, irosire absurdă a banilor, atitudine nefavorabilă faţă de norme şi faţă de muncă,
instabilitatea emotiv-acţională şi imaturizare caracterologică manifestată prin autocontrol
insuficient, minimalizarea greşelilor şi a actelor antisociale comise.
Insuficienta maturizare afectivă a delincventului minor se justifică prin: lipsa unei
autonomii afective care determină o creştere a sugestibilităţii, insuficienta dezvoltare a
autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor
morale. Din această perspectivă, activitatea de optimizare a personalităţii lor trebuie să le
amelioreze calităţile sociale (stima de sine, învăţarea de roluri sociale), să le creeze şi dezvolte
competenţe care să ducă la creşterea valorii personale, să-i “împace” cu comunitatea, să le
sădească încrederea în adulţi, să le trateze iluziile, să-i introducă în relaţii generatoare de valori,
pentru ca în final să le crească competenţa de viaţă care să însemne: respectul normelor şi
valorilor sociale, urmarea unei şcoli sau a unei calificări, dezvoltarea abilităţilor de a lucra în
echipă, disciplina etc.
Într-un spaţiu care îţi limitează libertatea- cum sunt centrele de reducare şi
penitenciarele este dificil să-i înveţi pe minori modurile de folosire responsabilă a libertăţii.
Pedeapsa propriu-zisă, închiderea, nu face decât să-i izoleze într-un anumit loc, premisele
recuperării lor morale şi sociale fiind asigurate tocmai de existenţa unei intervenţii educative şi
terapeutice specifice, de asigurarea unor condiţii de viaţă comparabile cu cele din societate, de
valorificarea potenţialului educogen al grupurilor formate împreună cu personalul de specialitate.
Pentru acest motiv, s-a impus cu necesitate transformarea
centrelor de reeducare din instituţii custodiale în comunităţi educaţionale, în care accentul să fie
pus nu pe sancţionarea minorului, ci pe protecţia acestuia - ajutor, susţinere, care să-i corecteze
deficienţele educaţionale şi morale. Această comunitate, sperăm noi, va putea constitui de acum
înainte un mediu securizant din punct de vedere afectiv, moral, social, o ambianţă în care
atitudinile şi comportamentul minorului vor putea fi ameliorate determinând responsabilizarea
acestuia şi evitarea recidivei.

În urma prelucrării datelor obţinute a rezultat faptul că minorii delincvenţi doresc să se

adapteze la exigenţele educative ale instituţiilor de reintegrare socială, centre sau penitenciare,
rezonează la intervenţia recuperativă şi se străduiesc să-şi îmbunătăţească comportamentul, 40%
dintre aceştia fiind recompensaţi pentru eforturile depuse în acest sens.
Acest procent este depăşit de către minorii care frecventau ciclul primar - 44% şi care
primiseră recompense pentru diferite conduite apreciate de către personalul centrului ca fiind
prosociale: rezultate deosebite la diverse activităţi, colaborarea cu colegii în vederea realizării
diferitelor sarcini etc. La celălalt pol se află minorii analfabeţi din rândul cărora se detaşează cel
mai mare procent de persoane care, încălcând prevederile regulamentului, au fost sancţionate
(57,5%). Aceste sancţiuni cunosc cel mai mic procent în rândul minorilor cu studii liceale (doar
32% dintre aceştia).
Referitor la activitatea de reintegrare socială desfăşurată în unităţile de detenţie care
au în custodie minori, rezultatele demonstrează eforturile pe care administraţia penitenciară le face
în vederea prevenirii recidivei şi recuperării minorilor internaţi / deţinuţi. Menţionăm că, în această
statistică sunt cuprinşi toţi minorii, inclusiv cei de la centrul de reeducare Buziaş şi cei nou depuşi,
aflaţi în carantină şi pentru care, la momentul realizării studiului, nu se concepuse traseul
recuperativ, fiind în stadiul evaluării nevoilor de dezvoltare şi al personalităţii.