ANALIZA DIAGNOSTIC

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

ANALIZA DIAGNOSTIC

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.2 sunt:

 Necesitatea şi rolul diagnosticului în evaluarea firmei;
 Diagnosticul juridic;
 Diagnosticul operaţional;
 Diagnosticul comercial;
 Diagnosticul activităţii de cercetare-dezvoltare;
 Diagnosticul resurse umane, managementul firmei;
 Diagnosticul financiar-contabil;
 Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilor;
 Concluziile diagnosticului general de evaluare;
 Analiza potenţialului de dezvoltare a întreprinderii evaluate;

După studiul unităţii de învăţare nr. 2 vei fi capabil:

 să defineşti analiza-diagnostic;
 să argumentezi rolul şi necesitatea diagnosticului de
evaluare;
 să arăţi care sunt etapele fiecărui diagnostic din cadrul
diagnosticului global şi să justifici importanţa acestora;
 să cunoşti rolul diagnosticului financiar-contabil pentru
evaluarea firmei şi indicatorii care se calculează în cadrul
acestuia.

2.1. Necesitatea şi rolul diagnosticului în evaluarea firmei

Prin diagnosticarea unei firme, în vederea evaluării, se urmăreşte sintetic
evidenţierea a doi parametrii cheie: rentabilitatea şi riscul. Cunoaşterea tuturor
laturilor activităţii acesteia, respectiv comerciala, juridica, tehnica, resurse umane,
financiara etc.; precum şi a punctelor forte şi punctelor slabe corespunzătoare
fiecăreia este de natura să permită evaluatorului fundamentarea judecaţii valorii
întreprinderii.
Diagnosticul furnizează informaţiile necesare aprecierii situatei trecute şi
prezente, care constituie o baza pentru estimarea elementelor şi variabilelor ‘cheie’
ce trebuie avute in vedere in cazul aplicării diferitelor metode de evaluare.
Realizarea diagnosticului unei firme in scopul evaluării presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 stabilirea problemelor supuse analizei;
 asigurarea informaţiilor şi analiza documentelor care stau la baza lor;
 analiza şi prezentarea rezultatelor într-un raport.
Misiunea şi obiectivele strategice reprezintă coloana vertebrală şi creierul
oricărei întreprinderi. Indicatorii de performanţă sunt necesari pentru a urmări
realizările strategiei şi obiectivelor strategice, aceştia reprezentând feedbackul
15
 ANALIZA DIAGNOSTIC
strategiei. Indicatorii de performanţă trebuie să servească la aprecierea valorii
economice, a creării de valoare şi a potenţialului de câştiguri viitoare. Aceste
scopuri sunt în concordanţă cu abordarea care ghidează IASB în deciziile de
normalizare.
Analiza diagnostic este etapa premergătoare elaborării procesului de
evaluare al întreprinderii.
2.2. Diagnosticul juridic
Diagnosticul juridic are ca scop verificarea aspectelor juridice legale
privind activitatea firmei. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor
specifice în următoarele domenii: dreptul societăţii comerciale, dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul fiscal, dreptul muncii, dreptul mediului, litigiile.
Între informaţiile legale relevante pentru aprecierea valorii firmei reţinem:
 Drepturile şi obligaţiile proprietarului participaţiei evaluate;
 Analiza controlului asupra deciziilor din cadrul firmei (distribuirea
dividendelor, politica de investiţii, numirea managementului, dizolvarea,
fuziunea, lichidarea, cesiunea, acţiunilor etc.);
 Analiza oricărei restricţii legale privind transferul acţiunilor;
 Documente privind tranzacţii anterioare cu participaţii la întreprinderea
respectivă.
Realizarea efectivă a diagnosticului juridic presupune analiza elementelor
specifice din următoarele domenii:
 Dreptul societăţii comerciale
Se verifică: contractul de societate, statutul şi modificările ulterioare înfiinţării,
registrul adunării generale a acţionarilor (asociaţilor), registrul acţionarilor,
registrul acţiunilor, etc.
 Dreptul civil
Se analizează şi se verifică actele privind: dreptul de proprietate asupra
construcţiilor; situaţia juridică a terenurilor întreprinderii (drept de proprietate,
contractul de închiriere etc.), situaţia juridică a imobilizărilor necorporale de
natura brevetelor, licenţelor, mărcilor înregistrate şi altora de aceeaşi natură (se
verifică dacă acestea sunt înregistrate la organismele abilitate, cine este titularul
dreptului de inventator sau autor, existenţa certificatului de inventator sau autor,
durata legală de protecţie etc.); situaţia imobilizărilor financiare (titluri de
participare, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe imobilizate etc);
situaţia împrumuturilor primite, a garanţiilor constituite, existenţa creditelor
nerambursate la scadenţă, eventualitatea declarării în stare de faliment; situaţia
asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă) şi în
virtutea unor contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate naturală,
furt etc.), situaţia achitării primelor de asigurare etc.

16
 ANALIZA DIAGNOSTIC

 Dreptul comercial.
Se verifică contractele de vânzare - cumpărare, de închiriere, contractele de
locaţie de gestiune (o variantă a contractului de închiriere), cele de concesiune etc.
 Dreptul fiscal.
În acest domeniu juridic se verifică: înregistrarea întreprinderii la organele
abilitate ale administraţiei financiare; dacă s-au achitat obligaţiile legale datorate
(impozite, taxe, contribuţii etc.); situaţia plăţilor restante comparativ cu termenele
exigibile; ultimul control fiscal şi rezultatele sale. În practică se întâlnesc firme
care din proprie iniţiativă îşi calculează şi înregistrează contabil penalităţile pentru
neplata la termen a obligaţiilor fiscale. Pentru evaluator este foarte importantă
reţinerea acestor informaţii datorită influenţei directe asupra determinării valorii pe
bază de active (patrimoniale) a întreprinderii.
 Dreptul muncii.
Se verifică şi analizează existenţa contractelor colective şi individuale de
muncă, regulamentului de ordine interioară, contractului de management.
 Dreptul mediului.
Se analizează dacă activitatea firmei evaluate se desfăşoară în cadrul impus
de legislaţia de mediu; din perspectiva restricţiilor privind efectele activităţii
asupra mediului, dacă au fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă sunt litigii cu
alte întreprinderi ori cu autorităţile.
Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activităţii
de evaluare, aceasta fiind o tendinţă determinată de "semnalelele" provenite de pe
piaţa vânzării-cumpărării întreprinderilor. Există situaţii în care nu s-a vândut
pachetul de acţiuni la o societate comercială deoarece potenţialul investitor nu a
acceptat să preia şi pasivul ecologic, respectiv obligaţia de a face cheltuieli
semnificative de depoluare.
În practică se evaluează în mod curent activele şi pasivele ecologice,
rezultatul acestui demers influenţând direct valoarea afacerii (în cadrul metodelor
pe bază de active se includ corecţii asupra elementelor de activ/pasiv, iar în
aplicarea metodelor pe bază de venit, profitul sau cash-flowul se estimează prin
includerea fluxurilor implicate de activele/pasivele ecologice).
 Litigiile.
Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii, aflate pe
rolul instanţelor judecătoreşti sau a Arbitrajului de pe lângă Camera de Comerţ şi
ce posibilităţi de rezolvare există.
În cazul existenţei unor litigii de muncă se verifică stadiul de rezolvare al
acestora. În toate cazurile acesta reprezintă un punct important ce are implicaţii
directe atât asupra valorii estimate în abordarea pe bază de active (realizânduse
corecţii atunci când nu s-au constituit provizioane).

17
 ANALIZA DIAGNOSTIC
După verificarea şi analiza domeniilor juridice prezentate mai sus, se
formulează concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte şi a
punctelor slabe ale cadrului juridic, acestea constituindu-se ca parte componentă a
raportului de evaluare.

2.3. Diagnosticul operaţional

Diagnosticul operaţional presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici
de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării
producţiei şi a muncii, ce poate fi realizată de către evaluatori care au şi calitatea
de experţi tehnici. Astfel, în legătură cu mijloacele fixe utilizate, indiferent dacă
sunt sau nu proprietatea firmei evaluate, evaluatorii trebuie să se pronunţe cu
privire la:
 starea de funcţionare a maşinilor şi utilajelor, gradul de uzură fizică;
 performanţele acestora în raport cu cele care se produc în momentul dat pe
plan mondial (uzura morală);
 posibilităţile de utilizare în viitor;
 mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unităţii dar care nu mai pot fi
folosite datorită schimbărilor intervenite în structura producţiei;
 încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind normele
de funcţionare şi clasificare a mijloacelor fixe;
 oportunitatea trecerii în conservare a unor mijloace fixe (dacă este cazul);
condiţiile în care s-a făcut aceasta şi perspectivele de punere în funcţiune; într-
o asemenea situaţie specialiştii trebuie să se pronunţe cum vor fi tratate aceste
mijloace fixe în procesul de evaluare.
În legătură cu clădirile, în raportul de evaluare se face o descriere a
acestora evidenţiindu-se:
 concordanţa situaţiei din teren cu planurile de construcţie,
 modificările aduse, baza legală a acestor modificări, implicaţiile asupra
funcţionalităţii şi siguranţei în exploatare;
 starea tehnică şi deprecierea estimată a acestora;
 schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire în
viitor.
În ceea ce priveşte mijloacele de transport, în urma examinării structurii
parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian şi pe apă) se
vor face referiri la:
 gradul de folosire a parcului propriu;
 modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;
 starea tehnică, gradul de depreciere;
 posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor
mijloacelor auto în standardele impuse pe plan naţional şi internaţional.

18
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Referitor la terenuri se examinează:
 concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente (construită, aferentă
reţelelor, aferentă căilor de acces, liberă) şi cele din certificatul de atestare a
dreptului de proprietate asupra terenului;
 îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;
 schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren, baza legală şi implicaţiile
asupra activităţii întreprinderii.
În cazul investiţiilor în curs de execuţie, evaluatorul trebuie să se
pronunţe asupra posibilităţilor de finalizare a influenţei lor asupra capacităţii de
producţie. Evaluatorul trebuie să facă referiri asupra posibilităţilor pe care le are
firma pentru a-şi asigura utilităţile necesare desfăşurării normale a activităţii şi a
gradului de dependenţă faţă de furnizorii de utilităţi (regii autonome, societăţi
comerciale etc.).
În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:
 se prezintă succint principalele produse fabricate sau servicii realizate;
 se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub
formă de schemă, schiţă;
 aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul
respectiv;
 organizarea generală a producţiei;
 calitatea producţiei;
 impactul asupra mediului;
 alte aspecte referitoare la producţie sau serviciile pe care le prestează în funcţie
de obiectul de activitate.
Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii
indicatori:
1. Gradul de folosire a capacităţii de producţie = Producţia obţinută ⁄capacitate de producţie x
100;
2. Ponderea maşinilor şi utilajelor în total mijloace fixe = Maşini şi utilaje ∕ total mijloace fixe x
100;
3. Gradul scriptic de uzura a mijloacelor fixe =Amortizarea cumulată ∕ Val.brută a mijloacelor
fixe x 100;
4. Gradul de reânnoire a mijloacelor fixe = Valoarea mijl.fixe noi ∕ Val.brută a mijloacelor fixe
x 100;
În sinteza diagnosticului tehnic, evaluatorul se va pronunţa asupra costului
de înlocuire a activelor imobilizate si a deprecierilor stabilite pentru estimarea
costului de înlocuire net. Aceste informaţii sunt folosite, în special, în cazul
aplicării metodelor de evaluare din abordarea pe bază de active (patrimoniale).

19
 ANALIZA DIAGNOSTIC

2.4. Diagnosticul comercial

Diagnosticul comercial vizează piaţa de desfacere a produselor
întreprinderii şi piaţa ei de aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului
comercial constă în estimarea pieţei actuale şi potenţiale a întreprinderii şi a
locului ei pe piaţă. În cadrul diagnosticului comercial se recomandă a fi abordate
următoarele aspecte esenţiale: piaţa; produsele/serviciile; preţul; promovarea.
1. Analiza pieţei întreprinderii
Această analiză reprezintă un aspect major în estimarea valorii unei firme;
din această perspectivă se propun a fi analizate următoarele aspecte: analiza
evoluţiei vânzărilor; studierea concurenţei; analiza clienţilor întreprinderii; analiza
furnizorilor întreprinderii (piaţa de aprovizionare).
 Analiza evoluţiei vânzărilor. În activitatea de evaluare a unei firme interesează
vânzările de bunuri, lucrări şi servicii care formează obiectul activităţii, ceea ce
este definit ca fiind cifra de afaceri. Cifra de afaceri, pe care o găsim în Contul
de profit şi pierdere, este evaluată în unităţi monetare curente. Pentru o corectă
apreciere a performanţei comerciale a firmei în timp se impune corectarea
cifrei de afaceri cu indicele preţurilor domeniului de activitate sau în lipsa
acestuia cu indicele general al preţurilor (rata inflaţiei), pentru a se obţine cifra
de afaceri în preţuri (valori) comparabile.
Piaţa de desfacere a firmei, respectiv spaţiul în care oferta specifică a
societăţii comerciale se întâlneşte cu cererea, reprezintă un segment esenţial al
diagnosticului comercial, care nu poate fi complet dacă nu se analizează şi
competiţia, ca element fundamental al pieţei.
Analiza concurenţei trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
 stabilirea principalilor concurenţi;
 stabilirea cotei de piaţă (cpi) deţinută de întreprinderea evaluată;
 ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa sectorului de activitate pe baza
cotei de piaţă deţinute pe orizontul de timp supus diagnosticării;
 aprecierea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe baza cotei de piaţă relative.
Dacă indicatorul este 100%, atunci firma deţine poziţia de lider pe piaţa
respectivă, iar în cazul în care valoarea cotei de piaţă relative se apropie de
zero, atunci întreprinderea deţine o poziţie nesemnificativă pe piaţă.
Cu privire la concurenţa externă pe piaţă se va preciza:
 firmele concurente (denumire, ţara de origine şi locul unde fabrică produsele);
 modul de organizare şi durata serviciilor de garanţie şi postgaranţie;
 raportul preţ-calitate la produsele concurenţei şi cele proprii;
 modalităţile de distribuţie a produselor (reţea proprie, distribuitor unic, etc.);
 puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de afaceri,
productivitatea muncii, cota de piaţă etc. (în măsura în care se dispune de
informaţii necesare);
20
 ANALIZA DIAGNOSTIC
 forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali.
 Analiza clienţilor întreprinderii
Analiza vânzărilor din perspectiva clientelei urmăreşte în primul rand evoluţia
structurală a cifrei de afaceri pe clienţi. În formularea concluziilor este necesar să
se ţină seama de poziţia întreprinderii într-un lanţ al intercondiţionării fabricaţiei şi
consumului unui produs.
Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza clienţilor îl reprezintă
urmărirea duratei de imobilizare a creanţelor (Di).

Di =
 Sd T ,
 Rd
în care:
T = perioada de analiză exprimată în număr de zile;
Σ Sd = suma soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;
Σ Rd = suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe (în practică se utilizează
adesea cifra de afaceri evaluate în preţuri inclusiv TVA).
Durata medie de imobilizare a creanţelor poate fi şi în funcţie de structura
creanţelor (gi) şi a duratei de imobilizare pe categorii de creanţe (di) pe baza
relaţiei de calcul:

Di =
 gidi ,
100
în care:
Sdi
di = T
Rdi
Rdi
gi = T
 Rdi
Sursa de informaţii pentru calculul duratei medii de imobilizare a
creanţelor o reprezintă contabilitatea sintetică şi analitică (pe clienţi).
În ceea ce priveşte numitorul relaţiei, informaţia se regăseşte ca atare în
fişa sintetică a contului "Clienţi" şi în analiticele acestuia, numărătorul relaţiei,
respectiv soldul mediu, acesta trebuie determinat pe total întreprindere şi pe fiecare
client în parte, folosindu-se media cronologică:
Sdin
 Sd1  Sd 2  ...  Sdfn
2 2
Sdi =
n 1

în care:
Sdin = soldul iniţial, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar precedent;
Sdfn = soldul final, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar;
Sd1, Sd2 ...= soldurile la sfârşitul subdiviziunilor de timp luate în calcul în cursul
anului (lunar, trimestrial ) pe care le găsim în balanţele de verificare).

21
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Prin compararea duratei de imobilizare pe clienţi cu termenul contractual
de decontare se poate realiza o grupare a clienţilor, separând pentru analiză
dinamică pe cei răi platnici.
În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze
în ce măsură firma are o piaţă de desfacere care să poată fi luată în considerare în
calculul previziunilor necesare aplicării metodelor bazate pe venituri.
 Analiza furnizorilor întreprinderii (piaţa de aprovizionare)
Piaţa de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul
comercial pentru evaluare. Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:
 gruparea acestora în furnizori de utilităţi şi furnizori de materii prime,
materiale, semifabricate, etc.;
 structurarea furnizorilor, în special a celor de materii prime şi materiale în
funcţie de cantitatea şi valoarea aprovizionărilor;
 stabilirea criteriile de alegere a acestora (de exemplu după preţurile practicate,
după cantităţile aprovizionate etc.);
 analiza numărului de furnizori pentru un tip de resursă aprovizionată şi a
calităţii aprovizionărilor;
 aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi care sunt implicaţiile
gradului de dependenţă determinat;
 analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate;
 durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de
furnizori (Df) calculată pe baza relaţiilor:

Df =
 Sc T
 Rc
în care:
Σ Sc = suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de furnizori;
Σ Rc = suma rulajelor creditoare ale conturilor de furnizori;
sau:

Df =
 gidfi
100
în care:
Sci
dfi = T
Rci
Rci
gfi = x100
 Rci
dfi = structura obligaţiilor faţă de furnizori stabilita pe baza rulajului creditor al
acestora;
gfi = durata de folosire a sursei atrase reprezentată de datoria faţă de furnizorul i.

22
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor în
parte cu termenul contractual de onorare a obligaţiilor rezultă faţă de care furnizor
întreprinderea considerată nu şi-a respectat obligaţiile contractuale.
Totodată trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar avea întreruperea
relaţiilor contractuale de către acei furnizori cu firma evaluată.
2. Analiza produselor/serviciilor întreprinderii
Analiza produselor sau serviciilor întreprinderii oferă informaţii
semnificative pentru judecarea valorii întreprinderii. Astfel se pot urmări analiza
structurală a vânzărilor, analiza repartizării vânzărilor pe ciclurile de viaţă a
produselor/serviciilor etc.
 Analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţe de desfacere
Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator pe
produse sau grupe de produse omogene, ţinând seama în acelaşi timp de pieţele
unde se desfac acestea. Scopul acestui mod de analiză a cifrei de afaceri îl
reprezintă necesitatea furnizării de informaţii pentru fundamentarea proiecţiilor
(estimărilor) în perioada de previziune.
 Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor
O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei
de afaceri pe stadii ale ciclului de viaţă al produselor. Acesta prezintă importanţă
pentru evaluator deoarece îi dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie a
firmei faţă de punctul critic al rentabilităţii şi al asigurării surselor necesare
finanţării activităţii.
3. Analiza preţurilor
Analiza preţurilor vizează evidenţierea aspectelor de risc legate atât de
dinamica preţurilor de vânzare ale firmei comparativ cu evoluţia economică
generală şi cea a industriei, cât şi corelaţia între dinamica preţurilor de vânzare şi
cea a preţurilor de aprovizionare.
Astfel, se poate evidenţia puterea de negociere a firmei cu furnizorii,
respectiv clienţii întreprinderii, fiind un aspect important în estimarea riscului
afacerii.
Evaluatorul va urmări dinamica preţurilor de vânzare la principalele
produse/servicii, respectiv a preţurilor de aprovizionare la principalele intrări în
sistemul întreprindere.
4. Promovarea
Promovarea produselor societăţii, vizează:
 acţiunile publicitare organizate frecvent şi efectele lor (participări la târguri şi
expoziţii, campanii publicitare);
 evoluţia costurilor cu reclama şi ponderea lor în cifra de afaceri;
 imaginea întreprinderii şi a produselor/serviciilor sale pe piaţă.
Evaluatorul urmăreşte dinamica efortului de promovare în corelaţiei cu
efectele obţinute (dinamica vânzărilor sau a preţurilor de vânzare).
23
 ANALIZA DIAGNOSTIC
La finalul diagnosticului comercial, evaluatorul trebuie să facă referiri asupra
perspectivelor activităţii comerciale, atât în ceea ce priveşte posibilităţile de
aprovizionare cât şi de desfacere a produselor în scopul estimării cifrei de afaceri
pentru intervalul de prognoză.
Se recomandă prezentarea factorilor favorizanţi (puncte forte), previzibil a
acţiona asupra rezultatelor şi performanţelor firmei.
2.5. Diagnosticul activităţii de cerecetare şi dezvoltare
În cadrul acestui diagnostic, trebuie prezentată organizarea acestei
activităţi, rezultatele obţinute, personalul de cercetare-dezvoltare, programele de
perspectivă, ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în cifra de afaceri.
Dacă întreprinderea a realizat produse noi, în ultimii ani, se vor prezenta
aceste produse şi ponderea lor în volumul total al producţiei, ca indicator de reuşită
a activităţii de cercetare-dezvoltare.

2.6. Diagnosticul resurselor umane şi al managementului firmei

În cadrul acestui diagnostic se urmăreşte cunoaşterea resurselor umane din
punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor,
precum şi analiza echipei de conducere a întreprinderii.
1. Diagnosticul resurselor umane
În diagnosticarea resurselor umane ale unei firme în vederea evaluării se
impune folosirea unui sistem de indicatori privind, pe de o parte, dimensiunea,
structura şi comportamentul, iar pe de altă parte eficienţa potenţialului uman.
A. Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman
 Dimensiunea potenţialului uman.
Pentru a caracteriza dimensiunea potenţialului uman se pot folosi următorii
indicatori:
 numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă), se determină ca o medie
aritmetică simplă a numărului zilnic al salariaţilor;
 numărul mediu de personal (cu contract de muncă sau convenţie civilă) - se
stabileşte prin adăugarea la numărul mediu de salariaţi a numărului mediu de
colaboratori angajaţi pe bază de convenţie civilă);
 numărul maxim de personal, stabilit în funcţie de volumul efectiv de activitate
şi productivitatea muncii prevăzută.
Indicatorul număr mediu de personal este cel ce permite evidenţierea
dimensiunii potenţialului uman care se corelează cu rezultatele obţinute de către
întreprindere.
 Structura resurselor umane.
Principalele criterii de structurare utile în diagnosticarea resurselor umane
sunt:
 după principalele categorii de salariaţi se pot avea în vedere următoarele
categorii: muncitori (direct productivi, indirect productivi, de deservire
24
 ANALIZA DIAGNOSTIC
generală); personal tehnic-ingineresc (ingineri, tehnicieni, maiştri); personal de
administrare şi conducere;
 după vechimea în întreprindere, personalul se poate structura în următoarele
grupe: sub 1 an; între 2 şi 5 ani; între 6 şi 10 ani; între 11 şi 15 ani; între 15-20
ani; peste 20 ani. Analiza structurii după vechime şi evoluţia sa în timp poate
furniza informaţii cu privire la strategia angajărilor efectuate de întreprindere,
dar şi a eforturilor sale pentru stabilizarea personalului.
Structura după vechime trebuie să fie echilibrată, manifestânduse astfel o
politică adecvată de formare a personalului.
 după vârstă, personalul se poate grupa astfel: până la 30 de ani; între 31 şi 40
ani; între 41 şi 50 ani; peste 50 ani. Un dezechilibru accentuat în structura după
vârstă a personalului poate să dăuneze stării şi performanţelor capitalului uman
al întreprinderii.
 după sex. Trebuie să se regăsească în fiecare întreprindere, ţinând cont de
structura sa socio-profesională, o repartiţie pe sexe sensibil egală cu cea care
apare la scară naţională pentru ansamblul populaţiei active;
 după nivelul de calificare. Se impune structurarea personalului pe nivele de
pregătire (superior, mediu, profesional) şi pe categorii de personal. Un alt
aspect care trebuie analizat îl constituie perfecţionarea pregătirii profesionale,
pe forme de realizare (la locul de muncă, cursuri postliceale, postuniversitare
etc.).
 Comportamentul personalului. Se utilizează în analiză următorii indicatori:
 gradul de utilizare a timpului maxim disponibil:
Τimp efectiv lucrat
Gu = timp maxim disponibil
 indicatorii circulaţiei forţei de muncă:
I
- coeficientul intrărilor =
Ns
E
- coeficientul plecărilor =
Ns
IE
- coeficientul mişcării totale =
Ns
în care:
I = numărul total al intrărilor de personal în cursul perioadei analizate;
E = numărul total al ieşirilor de personal;
Ns = numărul mediu de personal;
 indicatorii comportamentului individual:
Nr.total zile de abs.
Rata generală a absenteismului = x100
Timpul maxim disponibil exprimat în zile

25
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele care le-au provocat
(boli, accidente de muncă, maternitate, evenimente familiale, concedii fără plată,
lipsuri nemotivate etc.);
 indicatori de conflictualitate. În cazul în care conflictualitatea a luat o formă
colectivă, se impune urmărirea indicatorilor:
 numărul de greve;
 numărul de zile ale grevei (durata grevei înmulţită cu numărul de grevişti);
 gradul de importanţă al grevei la nivel de întreprindere:
(Numar de grevisti ∕ Numar total de salariati);
 gradul de intensitate al grevei:
(Numar de zile greva ∕ Numar de grevisti);
 gradul de propagare al grevei:
(Numar total de zile greva ∕ Numar total de salariati).
În situaţia formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:
 numărul de litigii care au necesitat intervenţia inspecţiei de muncă;
 numărul de litigii care au ajuns în faţa instanţei de judecată.

B. Diagnosticul eficienţei utilizării resurselor umane

Analiza eficienţei utilizării forţei de muncă a unei firme în vederea
evaluării se realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a
productivităţii muncii.
Pentru a urmări dinamica productivităţii muncii la nivelul întreprinderii,
precum şi pentru comparaţia cu alte firme din aceeaşi ramură de activitate se
folosesc indicatori valorici, construiţi ca raport efect/efort .
În calitate de efect, se pot avea în vedere: cifra de afaceri (CA), producţia
exerciţiului (Qe), veniturile din exploatare (Ve) sau valoarea adăugată (Qa), în
funcţie de specificul activităţii societăţii evaluate.
În calitate de efort, se pot folosi indicatorii: numărul mediu de personal
(N), timpul total de muncă exprimat în zile (Tz) sau timpul total de muncă
exprimat în ore (Th).
Astfel, în cazul determinării productivităţii muncii pe baza valorii adăugate
relaţiile de calcul sunt următoarele:
Qa
 productivitatea medie anuală pe o persoană = W a 
N
Qa
 productivitatea medie zilnică = Wz 
Tz
Qa
 productivitatea medie orară = Wh 
N

26
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Pentru o corectă apreciere a evoluţiei productivităţii muncii în dinamică se impune
operarea cu indicatori valorici de exprimare a efectului în preţuri sau valori
comparabile.
Aspecte relevante cu privire la eficienţa utilizării resurselor umane se pun în
evidenţă şi prin analiza productivităţii muncii pe principalele produse (cele care
deţin mai mult de 50% din totalul producţiei întreprinderii).
În acest caz se poate utiliza indicatorul productivitatea muncii exprimat ca
timp pe unitatea de produs, care poate fi folosit pentru comparaţii în dinamică la
nivelul întreprinderii, precum şi pentru comparaţii în spaţiu pe plan naţional şi
internaţional.
În final, evaluatorul va realiza o sinteză a principalelor puncte forte şi slabe în
legătură cu resursele umane ale firmei.
Pot fi considerate următoarele puncte forte: personalul este bine calificat,
structura pe vârste este echilibrată, personalul este capabil să se adapteze la
înnoire, productivitatea muncii este în creştere, absenţa grevelor, reducerea
litigiilor individuale de muncă, protecţia muncii este corespunzătoare (reflectată
prin reducerea sau eliminarea accidentelor de muncă) etc.
Ca puncte slabe se pot exemplifica: utilizarea necorespunzătoare a timpului de
muncă în cadrul zilei, productivitatea muncii în scădere, personal
supradimensionat în activităţi de întreţinere, existenţa conflictelor de muncă etc.
2. Diagnosticul managementului firmei
În ceea ce priveşte conducerea întreprinderii evaluate în cadrul
diagnosticului, se prezintă aspectele următoare:
 echipa de conducere (nume, prenume, funcţia, vârsta, experienţa în domeniu
etc.);
 baza legală în virtutea căreia îşi exercită prerogativele funcţiei (exemplu:
contractul de management; Hotărârea AGA etc.);
 poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii firmei, salariaţi, bănci etc.;
 se fac referiri şi aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar,
cu delegarea autorităţii, colegial, centralizat, descentralizat etc.);
 gradul de realizare a criteriilor de performanţă stabilite prin contractul de
management, ce în mod uzual include indicatori precum:
Pr. brut din vânz.
 rata rentabilităţii comerciale = x 100
cifra de afaceri
 profitabilitatea acţiunilor = dividende + prelevări din profit pentru autofinanţare ⁄ capital social
x 100
Salarii directe
 ponderea salariilor în costuri = x 100
costuri directe de prod.

27
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Valorile anuale ale criteriilor de performanţă şi coeficienţii de ponderare a
acestora, pentru a stabili un scor care arată în mod sintetic gradul de îndeplinire a
criteriilor stabilite de către acţionari.
În finalul acestui diagnostic evaluatorul formulează punctele forte şi punctele
slabe ale managementului firmei.
Ca puncte forte se pot exemplifica: echipa de conducere tânără, dinamică,
realizarea/depăşirea criteriilor de performanţă negociate cu acţionarii,
îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţă, colaborarea bună cu sindicatele etc.
Ca puncte slabe se pot avea în vedere: nerealizarea anumitor criterii de
performanţă, slăbirea poziţiei firmei în cadrul mediului ei concurenţial, tensiuni în
relaţiile cu sindicatele marcate prin creşterea numărului zilelor de grevă, lipsa de
preocupare pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii tehnice a personalului etc.

2.7. Diagnosticul financiar-contabil

Diagnosticul financiar stabileşte starea de sănătate economico-financiară
a societăţii analizate şi stabileşte posibilităţile de redresare în viitor.
Diagnosticul presupune o capacitate de discernământ, recuperarea
simptomelor, a disfuncţionalităţilor activităţii unei întreprinderi, elaborarea unor
programe de acţiune care să asigure redresarea sau ameliorarea performanţelor, se
reflectă “punctele critice”din cadrul firmei şi se avizează centrele de decizie pentru
a lua măsuri de reglare. 1
Locul diagnosticului financiar în demersul general al analizei este prezentat
în figura nr. 1:

1
Niculescu M., Diagnostic global-strategic, vol I, Diagnostic economic, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p. 31,32
28
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Figura nr. 1 Locul diagnosticului financiar în demersul general

al analizei

Întreprinderea emite anumite semnale, prezintă Dificultăţi cronice de trezorerie, o deteriorare permanentă a
simptome rezultatelor

Investigaţii Studiu de solvabilitate, studiu de rentabilitate

Aprecierea situaţiei reale. Identificarea cauzelor care au condus

Diagnostic
la dificultăţi

Pronostic terapeutic. Aprecierea perspectivelor de evoluţie

Decizie

Obiectivele generale ale diagnosticului financiar sunt: 2

 evaluarea multicriterială a stării de sănătate a întreprinderii cu depistarea
cauzelor care au generat starea de criză;
 evaluarea gradului de viabilitate al întreprinderii şi orientarea măsurilor
viitoare către strategii şi tactici realiste şi raţionale.

2
Brezeanu P., colectiv, Diagnosticul financiar-instrumente de analiză financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2003, p. 362
29
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Figura nr. 2 Obiectivele diagnosticului financiar

- Rentabilitatea financiară;
- Rentabilitatea economică;
- Rentabilitatea comercială;
- Riscul financiar;
Pentru acţionări şi - Riscul de faliment;
conducători de - Gradul de autonomie;
întreprinderi - Flexibilitatea constituirii şi
utilizării resurselor;
- Posibilităţile de control

Obiectivele
diagnosticului
financiar

- Riscul de faliment;
- Starea de solvabilitate;
- Lichidarea financiară;
Pentru creanţieri - Datorii exigibile, capacitatea de
(bănci, furnizori) rambursare;
- Echilibrul între nevoi şi resurse.

30
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Diagnosticul financiar are ca obiectiv de a răspunde la patru întrebări

esenţiale ale conducătorului întreprinderii:
 Aprecierea solvabilităţii, solvabilitatea unei întreprinderi fiind definită ca
aptitudine de a asigura reglementarea datoriilor sale atunci când acestea ajung
la scadenţă.
 Măsurarea performanţelor întreprinderii, astfel pentru a aprecia performanţele
realizate de o întreprindere, trebuie comparate mijlocele puse în operă cu
rezultatele obţinute, acestea din urmă fiind măsurate prin indicatorii
rezultatelor.
 Creşterea, întreprinderea trebuind să măsoare creşterea activităţii sale pe
perioada de observaţie reţinută.
 Riscuri, ultimul obiectiv urmărit prin analiza financiară fiind aprecierea
riscurilor la care se expune întreprinderea, fiind vorba, în mod esenţial, de
riscul de faliment ca urmare a unei încetări a plăţilor.
Pornind de la aceste obiective, conducătorul de întreprindere trebuie să
poată face sinteza pentru a evidenţia punctele forte şi abundenţa de lichidităţi a
întreprinderii, calitatea relaţiilor cu băncile) şi punctele slabe (fragilitatea
echilibrelor financiare, o insuficienţă de fonduri proprii în raport cu îndatorarea).
Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite funcţie de scopul urmărit şi
subiectul evaluat.
Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau
extern), obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate, în principal, spre
evidenţierea rentabilităţii şi a riscului.
Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizori, etc.)
susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment sau de insolvabilitate, pot recurge
la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele simptome ale
disfuncţionalităţilor şi riscurilor care afectează activitatea firmei.
Studiul performanţelor şi analiza echilibrelor constituie teme ale
diagnosticului financiar, acesta are în vedere şi punerea în evidenţă a altor
caracteristici financiare importante. Dintre aceste caracteristici, autonomia (sau
independenţa) financiară, flexibilitatea financiară şi ansamblul trăsăturilor
strategico-financiare sunt avute în vedere de analiza financiară a firmei în cauză.
Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru conducătorii
întreprinderii. În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin studiul
capitalului, structura sa şi relaţiile de control asupra întreprinderii pe care le poate
exprima.
Flexibilitatea firmei exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările
neprevăzute în mediul său şi în cadrul activităţii sale şi este urmărită în toate
domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).
Flexibilitatea financiară se apreciază în raport de:

31
 ANALIZA DIAGNOSTIC
 capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în legătură cu mobilizarea rapidă
de lichidităţi;
 capacitatea de finanţare a întreprinderii;
 posibilităţile pe care le are întreprinderea de a diviza nevoile de finanţare în
realizarea proiectelor sale de investiţii în curs sau prevăzute, dar şi în
activitatea sa curentă.
Diagnosticul financiar, rezultat al unui proces de evaluare a potenţialului
financiar al unei întreprinderi, exprimă starea sa de sănătate economico-financiară.
El este practicat de agenţi foarte diverşi, cum ar fi: conducători de întreprinderi,
acţionari, deţinători de portofolii, creanţieri, întreprinderi concurente, experţi-
contabili etc., şi are obiective variate. Diversitatea naturii şi a obiectivelor
diagnosticului financiar a condus la concepţii, procedee şi instrumente diferite de
evaluare. 3
Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii,
care presupune parcurgerea unor etape si utilizarea unor metode şi procedee pentru
realizarea obiectului ei. Diagnosticul financiar cuprinde:4
 Un studiu static al bilanţului;
 Un studiu dinamic în vederea stabilirii unor mişcări financiare;
 Un studiu al contului de profit şi pierdere, în vederea studierii performanţelor
degajate de întreprinderi. Bilanţul exprimă starea patrimonială din momentul
închiderii exerciţiului, în timp ce contul de rezultate arată cum s-a ajuns la
această stare, prezentând fluxurile de venituri şi cheltuieli ce au avut loc în
cursul exerciţiului.
Analiza bilanţului este completată cu analiza informaţiilor conţinute de
contul de profit şi pierdere. Analiza financiară, ca metodă specifică de investigare,
contribuie la evaluarea potenţialului financiar al firmei şi fundamentarea deciziilor.
Concluziile desprinse în urma analizei contului de rezultate, corelate cu cele
obţinute din interpretarea altor date disponibile, permit luarea unor decizii
fundamentale, în măsură să potenţeze dezvoltarea viitoare a întreprinderii şi
îmbunătăţirea performanţelor sale.
Situaţia financiară a întreprinderii la un moment dat este dată de
confirmarea unei strategii trecute a cărei cunoaştere şi apreciere corespunzătoare
este necesară pentru previzionarea şanselor viitoare ale afacerii .
Conducătorul unei întreprinderi foloseşte analiza financiară ca bază a
politicii sale financiare, el urmărind:
 Alegerea căilor optime de investiţii;
 Alegerea căilor optime de finanţare;

3
Bărbulescu C., Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii şi politici de
redresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.57,58
4
Spătaru L., Analiză economico-financiară, instrument al managementului întreprinderii, Editura
Economică, Bucureşti, 2004, p. 34
32
 ANALIZA DIAGNOSTIC
 Gestiunea trezoreriei;
 Propria salarizare;
 Dacă activitatea întreprinderii îi poate oferi satisfacţii profesionale.
Analiza financiară internă se adresează şi exteriorului agentului economic,
mediului în cadrul căruia acesta acţionează ca urmare a instalării între entităţile
economice a schimburilor economice.
Faptul că agenţii economici nu funcţionează într-o totală autarhie (stare de
autoizolare economică) a generat atât interes din partea fiecăruia, cât şi crearea
unui cadru juridic care defineşte obligaţia de a-şi informa partenerii asupra politicii
lor financiare.
Analiza financiară realizată de către serviciul financiar propriu al agentului
economic poate să se adreseze şi altor utilizatori interni cum sunt: reprezentanţii
salariaţilor sindicatului) sau salariaţii, precum şi unor utilizatori externi (în
principal stat, bănci, investitori potenţiali).
Analiza financiară internă se adresează şi exteriorului agentului economic,
mediului în cadrul căruia acesta acţionează ca urmare a instalării între entităţile
economice a schimburilor economice. Faptul că agenţii economici nu funcţionează
într-o totală autarhie (stare de autoizolare economică) a generat atât interes din
partea fiecăruia, cât şi crearea unui cadru juridic care defineşte obligaţia de a-şi
informa partenerii asupra politicii lor financiare.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea
deciziilor lor, partenerii externi ai firmei se bazează pe informaţiile furnizate de
analiza financiară. Partenerii de afaceri (furnizori, clienţi etc.), statul, reprezentat
prin autorităţile locale, guvern şi organizaţiile cvasiguvernamentale, precum şi
organele de urmărire penală sau instanţele de judecată sunt interesate în a-şi forma
o imagine asupra dezvoltării viitoare a afacerilor întreprinderii, situaţiei
economico-financiare şi securităţii financiare a acesteia.
Utilizatorii analizei financiare externe realizate în cadrul funcţiei
financiare a agentului economic sunt prezentaţi în figura nr. 3.5

5
Deaconu A., Bilanţul contabil al agenţilor economici, Editura Intelcredo, Deva, 1999, p. 28
33
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Figura nr. 3 Utilizatorii analizei financiare externe

Acţionari existenţi sau potenţiali

Giranţi de
Bănci portofoliu

Institute
ANALIZA FINANCIARĂ EXTERNĂ Furnizori şi
de cercetare clienţi

Instituţii macroeconomice Administraţia naţională sau locală

Organele judecătoreşti

34
 ANALIZA DIAGNOSTIC

În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a analizei financiare externe se poate

spune că, spre deosebire de analiza internă care caracterizează în ansamblu situaţia
financiară a agentului economic, aceasta se apleacă parţial asupra activităţii
economico-financiare, interesându-se de anumite proiecte pe care partenerii
externi ai agentului economic ar putea să le dezvolte cu acesta.
1. Diagnosticul situaţiei patrimoniului
1.1. Corelaţia fond de rulment - necesar de fond de rulment, trezoreria
netă
Fondul de rulment (FR) poate fi definit ca fiind diferenţa dintre capitalul
permanent şi activele imobilizate. În cazul în care diferenţa este pozitivă, atunci
fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi
utilizată pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celor aferente exploatării.
În situaţia în care diferenţa este negativă, atunci întreprinderea se confruntă cu un
deficit (insuficienţă) de fond de rulment.
Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa între activele
circulante (exclusiv disponibilităţile) şi obligaţiile pe termen scurt (nu se includ
creditele pe termen scurt). În cazul în care diferenţa este pozitivă, aceasta
reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor ce urmează a fi
finanţate din fondul de rulment.
Atunci când diferenţa este negativă, se înregistrează nu o nevoie de fond de
rulment, ci o degajare de surse atrase. Variaţia nevoii de fond de rulment este un
element important în determinarea fluxului de disponibilităţi şi, implicit, în
stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de lichidităţi.
Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elementele
aferente exploatării care au caracter de continuitate, separat de cele din afara
exploatării.
Trezoreria netă se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi
necesarul de fond de rulment, sau ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria
de pasiv.
TN = FR – NFR
Tn = Ta - Tp
în care:
Ta = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de
disponibilităţi şi investiţii financiare;
Tp = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe
termen scurt (inclusiv soldul creditor al contului 512 "Conturi curente la bănci").

35
 ANALIZA DIAGNOSTIC
În diagnosticul corelaţiei dintre fondul de rulment, nevoia de fond de
rulment şi trezoreria netă se are în vedere situaţia existentă şi dinamica în perioada
analizată în vederea proiecţiei elementelor necesare aplicării metodelor de
evaluare bazate pe remunerarea capitalului.
Potrivit legislaţiei în vigoare (O.M.F.P nr. 1752/2005), introducerea
situaţiei fluxurilor de trezorerie este obligatorie pentru întreprinderile mari şi
opţională pentru întreprinderile mici şi mijlocii, ca urmare a aplicării în ţara
noastră a Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţii
Economice Europene şi a Standardelor de Contabilitate şi Raportare Financiară
(IAS 7), oferind posibilitatea analizei dinamice a echilibrului financiar pe tipuri de
activităţi. Obiectivul de bază al situaţiei fluxurilor de numerar este de a oferi
utilizatorilor analizei financiare informaţii despre 6:
 capacitatea întreprinderii de a genera numerar/echivalente de numerar ;
 identificarea momentului apariţiei numerarului/echivalentelor de numerar ;
 determinarea siguranţei generării numerarului/echivalentelor de numerar ;
 necesităţile întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar.
În estimarea unor elemente necesare în cazul aplicării metodei de evaluare
bazate pe fluxul de lichidităţi este necesar şi indicatorul viteza de rotaţie a NFR
sau mărimea relativă a acestuia. Relaţiile de calcul sunt:
NFR
Viteza de rotaţie a NFR = T
CA
NFR NFR
Mărimea relativă a NFR = x100 sau x100
V exp l. CA
în care:
T = numărul de zile al perioadei;
Vexpl.= venituri din exploatare.
1.2. Diagnosticul corelaţiei creanţe - obligaţii
Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei
corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucât aceasta influenţează în mod direct
capacitatea de plată.
Creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti, realizabile în diferite
termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu momentele
parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este
determinată, în principal, de relaţiile care se formează între firmă, în calitate de
furnizor, şi clienţii săi.
Obligaţiile sau datoriile firmei către terţi, sunt formate în cadrul relaţiilor
acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii, bugetul statului etc. Se propune
următoarea terminologie:

6
Pântea I.P., Deaconu A., Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea IAS 7. Situaţiile fluxurilor de
numerar, Editura CECCAR, Bucureşti, 2004, p. 16
36
 ANALIZA DIAGNOSTIC
 obligaţii, în care să se includă datoriile firmei către terţe personae fizice şi
juridice, inclusiv obligaţiile fiscale;
 datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şi
ratele scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;
 datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile pe termen mediu şi
lung.
Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru producţie, deci o sursă
de finanţare poate fi utilizată pentru stingerea unei obligaţii, dar care devine la
rândul său obligaţie.
În cadrul diagnosticului se studiază în primul rând evoluţia creanţelor şi
obligaţiilor, în raport cu cifra de afaceri pentru a pune în evidenţă raportul dintre
imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea surselor atrase.
Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul indicatorilor:
CA
1) Numărul de rotaţii ale creanţelor: Ncr = (rotaţii);
Smcr
T Smcr
Durata (termenul) de recuperare a creanţelor: Dcr    360 (zile);
Nc CA
Cumpărări (Aprovizionări)
2) Numărul de rotaţii ale furnizorilor: Nf = (rotaţii);
Smf
Durata (termenul) de plată a furnizorilor:
T Smf
Df = = 360 (zile).
Smf Cumpărări
Numărul de rotaţii (N) al unui post de bilanţ are în vedere un flux de
activitate (vânzări, aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul
total, activul circulant, capitalul total, capitalul propriu) încredinţate întreprinderii,
indicând intensitatea cu care este valorificat patrimoniul întreprinderii.
Durata în zile (luni, ani) a unei rotaţii (D), în relaţie inversă cu numărul de
rotaţii, reflectă rapiditatea unei încasări (plăţi): un decalaj între termenul de
recuperare a creanţelor şi termenul de plată a furnizorilor poate fi benefic pe
termen scurt, crescând lichidităţile întreprinderii.
Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi obligaţiile trebuiesc analizate în
raport cu vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar în mod normal
considerăm că acestea se pot divide în: creanţe/obligaţii până la 30 de zile,
creanţe/obligaţii între 30 şi 90 de zile, creanţe/obligaţii între 90 de zile şi un an,
creanţe/obligaţii peste 1 an.
1.3. Diagnosticul lichidităţii şi solvabilităţii firmei
Lichiditatea unei firme poate fi definită ca fiind capacitatea de a face faţă
obligaţiilor la scadenţă, pe seama activelor sale curente.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă datoriilor sale
totale (în caz de lichidare).

37
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Aceşti indicatori se calculează combinând de regulă posturi de activ cu

posturi de pasiv din bilanţul financiar, pentru a reflecta echilibrul lichiditate-
exigibilitate.
Aceşti indicatori se mai numesc şi indicatori de bonitate:
 lichiditatea globală
Reflectă capacitatea activelor circulante de a se transforma rapid în
lichidităţi, pentru a face faţă datoriilor exigibile.
Active circulante ( 1an)
Lg 
Datorii pe termen scurt ( 1an)
Limitele admise sunt cuprinse între 0,5 şi 1.
 lichiditatea redusă
Reflectă capacitatea firmei de a-şi onora datoriile curente din creanţe şi
disponibilităţi.
Active circulante ( 1an) - Stocuri
Lr 
Datorii pe termen scurt ( 1an)
Limitele admise sunt cuprinse între 0,5 şi 1.
 lichiditatea imediată
Reflectă capacitatea de rambursare pe loc a datoriilor, ţinând cont de
încasările existente.
Disponibilitati
Li 
Datorii pe termen scurt ( 1an)
Se consideră satisfăcătoare pentru minim 0,3 ( 1).
O primă apreciere a solvabilităţii se realizează prin compararea între
lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului, respectiv a activelor totale cu
datoriile totale, din care rezultă:
1) Activul net contabil: ANC = Activ total – Datorii totale, care exprimă mărimea
capitalurilor proprii.
În aprecierea solvabilităţii se mai utilizează o serie de rate din structura
pasivului ce caracterizează îndatorarea şi autonomia financiară a întreprinderii:
Capitalul propriu
2) Rata solvabilităţii patrimoniale: Rsp = , care exprimă
Pasiv
ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se situeze
între 0,3 - 0,5. Valorile mai mari de 0,5 reflectă o situaţie normală.
 solvabilitatea generală
Reflectă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor exigibile
(curente).
Total active
Sg 
Datorii curente ( 1an)
trebuie să fie supraunitară.
Creditorii sunt interesaţi într-o valoare cât mai mare a raportului, garanţia
lor fiind constituită din activul întreprinderii, în condiţiile unui activ net pozitiv.
38
 ANALIZA DIAGNOSTIC
4) Există şi alte variante de calcul privind rata solvabilităţii generale:
Capitalul propriu (C )
a) Rsg1   1;
Datorii pe termen lung
Capacitate a de autofinanţ are ( CAF )
b) Rsg 2 = .
Datorii pe termen lung
Datorii totale ( D )
5) Rata îndatorării totale: Rd = = LF
Capitalul propriu ( C )
Datorii  1 an
6) Rata îndatorării pe termen lung: Rdtl 
Capitalul propriu
Această rată exprimă dependenţa de creditorii pe termen lung, este
majorată de inflaţie, fiind un indicator de risc direct proporţional cu valoarea ei şi
cu gradul de variabilitate beneficiilor. Variază de la un sector de activitate la altul.
Capitalul propriu ( C )
7) Capacitatea de îndatorare: Cd = , care depinde de
Capitalul permanent ( Cp )
structura financiară şi arată posibilităţi de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.
CAF
8) Capacitatea de rambursare: Cr = , care exprimă capacitatea
Datorii totale
întreprinderii de a-şi rambursa datoriile totale şi completează rata de îndatorare,
valoarea minimă de 0,25 fiind acceptabilă.
Cheltuieli financiare ( Chfin )
9) Rata cheltuielilor financiare: Rcf = , care
Re zultatul din exp loatare (Re xp )
exprimă indirect solvabilitatea, prin ponderea cheltuielilor financiare în rezultatul
exploatării, trebuind să fie cât mai mică pentru a evita riscul de non-plată.
Cheltuieli financiare ( Chfin )
10) Rcf 1 = , care nu trebuie să depăşească 3
Cifra de afaceri (Pr od . exerciţ iului )
%, ceea ce face întreprinderea vulnerabilă şi o expune riscului de insolvabilitate.
Menţinerea solvabilităţii constituie un obiectiv prioritar pentru
managementul firmei în vederea asigurării autonomiei financiare şi flexibilităţii
gestiunii patrimoniului. 7
 rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) denumită şi rata autonomiei financiare,
exprimă ponderea capitalului propriu în pasivul din bilanţul întreprinderii. Se
determină ca raport între capitalul propriu şi pasivul bilanţier. Valoarea
minimă trebuie să fie 0,3 iar peste valoarea de 0,5 se consideră o situaţie
normală.
 capacitatea de îndatorare exprimă ponderea capitalului propriu (C) în capitalul
permanent al întreprinderii şi se determină ca raport între capitalul propriu şi
capitalul permanent. Valoarea acestei rate este optimă când devine unitară.

7
Işfănescu A., Robu V., Hristea A., Vasilescu C., op.cit., p. 204
39
 ANALIZA DIAGNOSTIC
 capacitatea de rambursare (Cr) exprimă capacitatea întreprinderii în
rambursarea datoriilor totale şi este determinată ca raport între CAF şi datorii
totale (Dt). Valoarea minimă acceptabilă pentru realizarea echilibrului
financiar Cr>0,25;
 rata cheltuielilor financiare (Rcf) exprimă ponderea cheltuielilor financiare în
rezultatul exploatării şi se determină ca raport între cheltuielile financiare şi
rezultatul din exploatare. Rcf < 0,5;
1.4. Diagnosticul rentabilităţii
În teoria şi practica evaluării diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită
importanţă, întrucât oferă informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând
premise utile pentru prefigurarea viitorului afacerii care formează obiectul
evaluării.
Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte o
remunerare a capitalului investit corespunzătoare riscurilor asumate, realizând
investiţia respectivă. În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul
rentabilităţii poate fi structurat în forme diferite, care să valorifice cât mai bine
informaţia furnizată de sistemul contabil. Principala sursa de informare în
realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă "Contul de profit şi pierdere"
care arată modul în care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au fost
fluxurile de venituri şi cheltuieli.
Rate ce trebuie calculate în cadrul diagnosticului de rentabilitate sunt:
 Rata rentabilităţii costurilor (Rrct) care se determină cu relaţia
Pb
Rrct  x100, unde Ct- costurile totale.
Ct
Caracterizează eficienţa costurilor efectuate pentru obţinerea profitului brut
(Pb). Un nivel ridicat al ratei arată o redresare a dinamicii sale în ultimii ani,
respectiv, condiţii bune existente în firmă pentru valorificarea cu randament
ridicat a resurselor în perioada următoare momentului evaluării.
Pb
 Rata rentabilităţii comerciale (Rrc), Rrc  x100
CA
Pn
 Rata rentabilităţii financiare (Rrf), Rrf  x100
Kpr
unde: Pn – profitul net
Kpr – capitalul propriu
Pb
 Rata rentabilităţii economice (Rre), Rre  x100
Kp
unde: Kp – capitalul permanent
Pb
 Rata rentabilităţii activelor (Rra), Rra  x100
Af  Ac
40
 ANALIZA DIAGNOSTIC
unde: Af – active fixe
Ac – active circulante
Rentabilitatea activelor fixe se poate calcula prin raportarea cifrei de
afaceri sau producţiei fabricate la 1000 lei active fixe: CA/1000 lei active fixe sau
a profitului brut Pb/1000 lei active fixe
 Efectul de levier (El), se determină după relaţia:
El = (Rre- Rd) x (Dt : Kpr)
Rezultatul exerciţiului brut sau net permite determinarea ratei rentabilităţii
financiare nete (Rfn) în funcţie de rata rentabilităţii brute (Rfbr):
Rezultatul net Rezultatul brut ( 1 - i )
Rfn = = = Rfbr (1 – i),
Capitalul propriu Capitalul propriu
în care:
i = cota de impozit.
Un nivel ridicat al rentabilităţii capitalurilor proprii îi permite înteprinderii
să găsească noi capitaluri pe piaţa financiară pentru a-şi finanţa creşterea. Dacă
această rată este mică şi inferioară ratelor pieţei, întreprinderea va avea dificultăţi
în atragerea de capitaluri.
Un nivel ridicat al ratei rentabilităţii financiare nu este totdeauna favorabil,
deoarece el poate fi consecinţa unor capitaluri proprii prea slabe şi a unui nivel de
risc ridicat, ceea ce poate fi pus în evidenţă prin calculul ratei rentabilităţii
capitalurilor permanente (durabile) (Rcp):
Rezultatul exerciţ iului Re zultatul exerciţ iului
Rcp = =
Capitalul permanent Cpropriu + Datorii / term.lg şi mediu
Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel
puţin rezultatul net şi dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind
deductibile din rezultatul brut, rata capitalurilor permanente (Rcp) fiind egală cu:
Rezultatul net + Dobânzi
Rcp =
Cpropriu + Datorii financiare
Pentru stabilirea factorilor de creştere a ratei rentabilităţii financiare (a
capitalurilor proprii), se recurge la următorul lanţ de rate:
R ex R ex CA Ac Pasiv C+D
Rf = = × × × = Rv × Nac × Sac × ,
C CA Ac Activ C C
în care:
Re x
= Rv = Profitabilitatea cifrei de afaceri (marja netă sau rata rentabilităţii
CA
veniturilor);
CA
= Nac = Numărul de rotaţii ale activelor circulante;
Ac

41
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Ac
= Sac = Ponderea activelor circulante în activul total.
Activ
Pasiv C + D D
= = 1 + = 1 + LF
C C C
în care:
D
= LF = Levierul financiar (rata îndatorării).
C
În final, rata rentabilităţii financiare devine egală cu produsul:
Rf = Rv ∙ Nac ∙ Sac(1 + LF).
Efectul creşterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil dar
şi riscant, în egală măsură, de acest efect fiind legat riscul financiar ce decurge din
costul capitalului (propriu sau împrumutat) care asigură finanţarea.
Diferenţa dintre costul capitalurilor proprii şi costul capitalurilor
împrumutate constă în faptul că primele sunt remunerate numai dacă
întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, în timp ce capitalurile
împrumutate trebuie remunerate indiferent de situaţie (beneficiu sau pierdere).
În acest caz, cheltuielile financiare ce includ dobânzile la imprumuturi pot
diminua capacitatea de autofinanţare până la insolvabilitate, acesta fiind riscul
financiar.
Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier, care
rezultă din diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata rentabilităţii
financiare (Rf), ca efect al îndatorării întreprinderii.
R exp R exp Re xp
Din relaţia: Re = = = ,
Activ Pasiv C + D
se deduce:
Rexp = Re·(C+D), care se introduce în relaţia de calcul a rentabilităţii financiare:
R ex R exp - Ch fin + Vfin + R extr
Rf = = ,
C C
în care:
veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nefiind legate de
exploatare, se pot exclude din calcul, rentabilitatea financiară fiind egală cu:
R exp - Ch fin Re (C + D ) - D .d D
Rf = = = Re + (Re - d) ,
C C C
în care:
d = Rata dobânzii;
D
 LF = levierul financiar
C
În final, rezultă rata rentabilităţii financiare din egalitatea:
Rf = Re + LF·(Re – d),
Din relaţia de mai sus poate fi dedusă egalitatea:
Rf – Re = LF·(Re – d) = ELF
42
 ANALIZA DIAGNOSTIC
în care:
LF·(Re – d) = ELF = Efectul de levier financiar
Efectul de levier financiar astfel calculat, trebuie verificat de egalităţile:
ELF = Rf – Re = (Re – d) · LF
Se constată că efectul de levier financiar este cu atât mai mare, cu cât
diferenţa dintre rentabilitatea economică (randamentul activelor) şi rata de
îndatorare (levierul financiar) este mai mare. În privinţa efectului îndatorării prin
mecanismul efectului levierului financiar pot fi menţionate următoarele cazuri:
a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0), în cazul în care rentabilitatea
economică este egală cu rata dobânzii (Re = d) şi, în consecinţă, rentabilitatea
financiară este egală cu rentabilitatea economică (Rf = Re).
b) Recurgerea la îndatorare permite amelioararea rentabilităţii financiare printr-un
efect de levier pozitiv (ELF > 0) în măsura în care rentabilitatea economică este
superioară ratei dobânzii (Re > d) şi, în consecinţă, rentabilitatea financiară este
superioară rentabilităţii economice (Rf > Re).
c) Efectul de levier devine negativ (ELF < 0) în cazul în care rentabilitatea
economică este inferioară ratei dobânzii (Re < d), ceea ce reduce rentabilitatea
financiară faţă de cea economică (Rf < Re).
În consens cu valorile pozitive sau negative ale efectului levierului
financiar, se determină indicele levierului financiar ( ILF  Rf /Re ) ale cărui valori
indică următoarele situaţii privind recurgerea la îndatorare:
a) Întreprinderea se poate îndatora dacă ILF > 1, deoarece îndatorarea îi potenţează
gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.
Utilizarea îndatorării trebuie realizată cu atenţie, deoarece aceasta
limitează independenţa financiară a întreprinderii, îi reduce posibilităţile
suplimentare de îndatorare în perioada de criză şi îi creşte volatilitatea rezultatelor
şi a rentabilităţii capitalurilor proprii la variaţiile volumului de activitate în raport
cu valorile critice (pragul de rentabilitate).
b) Întreprinderea este supusă riscului de insolvabilitate dacă ILF < 1, efectul
negativ al îndatorării fiind consecinţa unui randament economic al activelor
insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii.
c) Absenţa îndatorării prin finanţarea exclusivă din capitaluri proprii, când ILF = 1,
are ca efect egalitatea dintre rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică,
ceea ce elimină riscul financiar.
În legătură cu efectul de levier se impun următoarele precizări de care
trebuie să se ţină seama în calculele analitice:
Efectul de levier trebuie să se exprime mai frecvent după impozitare, ratele
nete de rentabilitate (economică, financiară) trebuind calculate după deducerea
impozitului pe profit, în cotă i:
D
Rfn = Re br + (Re br - d ) × (1 - i)
C
43
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Efectul de levier net trebuie determinat pe baza efectului de levier brut
corectat cu cota de impozit (i):
ELFnet = ELFbr(1 - i) = Rfn – Ren
 Rata dividendelor (Rd), se calculează ca raport între valoarea dividendelor şi
capitalul social

2.8. Pragul de rentabilitate şi evaluarea riscurilor

Un capital investit va fi cu atât mai riscant cu cât sensibilitatea ratei
rentabilităţii la modificarea volumului de activitate este mai mare, după cum şi
rentabilitatea aşteptată este cu atât mai mare, cu cât riscul asumat este mai mare.
Rentabilitatea exploatării, însoţită de riscul de exploatare condiţionează
nivelul celorlalte rentabilităţi şi riscurile aferente: financiar, total, de faliment.
Riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (în fixe şi
variabile) şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a
cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.
Riscul financiar decurge din prezenţa cheltuielilor financiare care
remunerează capitalurile împrumutate (dobânzile la credite).
Pentru estimarea riscului de exploatare şi a riscului financiar, se utilizează
un instrument de analiză cunoscut sub denumirea de: pragul de rentabilitate
(Analyse coût – volume - profit), (Breakeven Point Analysis), o metodă de analiză
previzională care permite stabilirea condiţiilor necesare realizării echilibrului
microeconomic, cu sau fără profit (punctul mort). Este o metodă grafică de
reprezentare a elementelor care prin diferenţă dau beneficiul: pe abscisă se
reprezintă volumul producţiei vândute (q), iar pe ordonată, cifra de afaceri (CA),
costurile totale (CT), fixe (Cf) şi variabile (Cv).
Realizarea echilibrului în aceste condiţii presupune egalitatea:
B = CA – CT = q ∙ p – (Cf + q ∙ v) = q(p – v) – Cf,
care poate fi restrânsă la egalitatea:

CT
CA CA

CT
0
B

(+)
CV
CA critic ă
E

(-)
’
O Cf

0
O qcritic qB q

44 în condiţii de liniaritate
Fig. 1: Pragul de rentabilitate

CT
CA CA
 ANALIZA DIAGNOSTIC
B + Cf = Mcv,
în care:
q = Volumul fizic al vânzărilor;
p = Preţul de vânzare;
v = Cheltuieli variabile pe unitate de produs;
p – v = mcv = Marja unitară a costurilor variabile;
q (p – v) = Mcv = Marja totală a costurilor variabile;
Cf = Costurile fixe.
Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al
vânzărilor sau volumul critic) la care veniturile (cifra de afaceri) echilibrează
cheltuielile, rezultatul fiind egal cu zero (B = 0) numit şi punctul mort.
În grafic, punctul E de intersecţie a dreptei veniturilor (CA) cu dreapta
costurilor (Ct) are aceeaşi ordonată, ceea ce analitic înseamnă egalitatea:
CA = Cf + Cv = Cf + q ∙ v,
sau factorial:
qcritic ∙ p = Cf + qcritic ∙v.
Începând de la acest punct, întreprinderea, având acoperit ansamblul
cheltuielilor fixe şi variabile, intră în zona de beneficii.
Diagrama pragului de rentabilitate în condiţii de liniaritate a cifrei de
afaceri şi a costurilor variabile, este utilizată în următoarele scopuri:
1) Stabilirea condiţiilor necesare recuperării cheltuielilor din venituri fără profit,
la punctul mort (B = 0), când din egalitatea:
qcritic (p – v) = Cf, rezultă următoarele valori critice:
Cf Cf
a) Volumul critic al vânzărilor: qcritic   (unităţi fizice);
p  v mcv
Cf
b) Cifra de afaceri critică: CAcritică  qcritic  p  (unittăţi monetare).
1 v / p
Din grafic se constată că punctul E, de echilibru (numit şi prag de
rentabilitate sau punctul mort) delimitează două zone:
a) Zona pierderilor, unde cheltuielile depăşesc cifra de afaceri (O'E > OE), ca
urmare a unor vânzări inferioare volumului critic (qv < qcritic);
b) Zona beneficiilor, unde cifra de afaceri depăşeşte cheltuielile (ECA > ECT)
datorită uinor vânzări superioare volumului critic (q v > qcritic).
2) Determinarea condiţiilor necesare realizării unui beneficiu (B0), când din
ecuaţia de echilibru: CA = Cf + Cv + B0 rezultă următoarele valori:
Cf  B0 Cf  B0
a) Volumul vânzărilor: qB 0   (unităţi fizice);
pv m cv
Cf  B 0
b) Cifra de afaceri: CAB 0  qB 0  p  (unităţi monetare);
1 v / p
3) Determinarea marjei de securitate (Ms), care să permită desfăşurarea unei
activităţi în condiţii de siguranţă, în două variante:
45
 ANALIZA DIAGNOSTIC
a) Ms = qv – qcritic (unităţi fizice);
b) Ms = CA – CAcritică (unităţi monetare).
4) Determinarea intervalului de siguranţă (Is) oferit de vânzările efectuate în două
variante:
q v  q critic
a) IS   100 (%);
q critic
CA - CA critică
b) Is = 100 (%)
CA critică
5) Calculul indicelui de rentabilitate care măsoară marja de securitate în procente
din cifra de afaceri, sau sporul de eficienţă (Se), în două variante:
q v  q critic
a) Se   100 (%);
qv
CA - CA critică
b) Se = 100 (%).
CA
Această metodă prezintă unele limite de care trebuie să se ţină seama din
mai multe considerente, dintre care amintim:
1) Analiza presupune fie o cerere nelimitată la un preţ fix, la care se înregistrează
o elasticitate cerere-preţ ce tinde spre infinit, fie o piaţă concurenţială perfectă care
justifică liniaritatea cifrei de afaceri, care depinde de volumul vânzărilor, ca
singura variabilă asupra căreia poate acţiona producătorul în condiţiile unui preţ de
echilibru al pieţii ce nu depinde de acesta.
Costurile variabile liniare corespund situaţiei particulare ce caracterizează
randamentele factoriale constante, de obicei variabile.

46
 ANALIZA DIAGNOSTIC

CT
CA CT

Bmax E2 (-)
Cv
E1 (+)
CAcrit CA
(-)
O' Cf

O q critic 1 q optim q critic 2 q

Figura 2: Pragul de rentabilitate în condiţii de neliniaritate

2) În condiţiile unei pieţe concurenţiale imperfecte şi randamentelor factoriale

variabile, cifra de afaceri şi cheltuielile sunt neliniare (Figura 2).
În realitate atât cifra de afaceri cât şi cheltuielile variabile evoluează
neliniar, ceea ce schimbă condiţiile de echilibru: intersecţia curbelor ce le
reprezintă în două puncte (E1, E2) atestă existenţa a două praguri de rentabilitate
(qcritic 1, qcritic 2), care delimitează zona optimă de creştere a volumului producţiei.
3) Metoda nu poate fi aplicată prin extindere la nivelul unei producţii neomogene,
ci reclamă o producţie omogenă sau individualizare la nivel de produs.
4) Orizontul de timp este pe termen scurt, când nu au loc modificări structurale ale
producţiei.
Analiza punctului mort este folosită în gestiunea întreprinderii deoarece
oferă unele informaţii utile în următoarele direcţii:
1) Oferă o indicaţie asupra nivelului minimal de activitate pentru ca întreprinderea
să realizeze beneficii.
2) Este un instrument de ajutor deciziei în privinţa alegerii unei investiţii într-un
nou produs, a investiţiei de extindere sau investiţiei de modernizare.
3) Permite anticiparea profiturilor în diferite ipoteze de lucru, având în vedere
costurile fixe şi variabile, precum şi diferite variante de preţuri.
4) Explică diferenţele între previziuni şi realizări, indicând în ce măsură o scădere
a beneficiilor este datorată unei scăderi a vânzărilor, unei creşteri a costurilor fixe
sau costurilor variabile.
5) Permite aprecierea gradului de risc economic şi financiar al activităţii, pe baza
coeficientului de levier economic şi financiar.
6) Permite estimarea condiţiilor de maximizare a beneficiului în raport cu piaţa
concurenţială, în cazul relaţiei dintre beneficiu şi volumul vânzărilor prin funcţia:
47
 ANALIZA DIAGNOSTIC
B = f (q), care implică anularea derivatei (beneficiului marginal):
dB d
 BM  q p  v   Cf   0 ,
dq dq
de unde rezultă: p = v, respectiv mcv = 0.
d
b) BM  CA  Ct   CAM  CM  0 , de unde rezultă: CAM = CM.
dq
Egalitatea permite determinarea preţului optim în funcţie de piaţa
concurenţială (pură sau imperfectă):
1) Cifra de afaceri liniară: CAM = p, deci: poptim = CM;
2) Cifra de afaceri parabolică: CAM  p1  Ep / q  , deci: poptim = CM/(1+Ep/q).

2.9. Modalităţi de evaluare a riscurilor

Alături de analiza rentabilităţii, un aspect esenţial pentru diagnosticarea
firmei îl reprezintă analiza riscului, care în fond reprezintă cealaltă faţetă a
rentabilităţii.
În funcţie de problemele pe care le îmbracă riscul problematica poate fi
structurată astfel:
 analiza riscului economic (de exploatare);
 analiza riscului financiar;
 analiza riscului total;
 analiza riscului de faliment.

2.9.1. Evaluarea riscului de exploatare

Riscul de exploatare (economic) ia naştere din evoluţiile rezultatului
exploatării în funcţie de poziţia faţă de pragul de rentabilitate (punctul mort) şi de
structura costurilor de exploatare (în fixe şi variabile).
a) Marja de securitate şi intervalul de siguranţă, reflectă poziţia cifrei de afaceri
faţă de pragul de rentabilitate.
b) Riscului economic se poate realiza pe baza coeficientului levierului de
exploatare (CLE) sau gradul de echilibrare a funcţionării întreprinderii - Degree
Operating Leverage (DOL).
Acest coeficient exprimă sensibilitatea (elasticitatea) rezultatului din
exploatare la variaţiile vânzărilor, care măsoară creşterea procentuală a acestuia,
ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor (volum fizic, cifră de afaceri):
R exp / R exp
CLE  ,
q CA / q CA
calculat în două variante:
rR exp IR exp 100
1) CLE   ;
rqCA Iq CA  100

48
 ANALIZA DIAGNOSTIC
R exp / q CA
2) CLE  .
R exp / q CA
Factorial CLE este egal cu raportul:
d q  p  v   Cf  q q  p  v Mcv
CLE  ER exp/ q     ,
dq q  p  v   Cf q  p  v   Cf R exp
în care:
Mcv = CA – Cv = Rexp + Cf = Marja costurilor variabile.
Relaţia arată că, pentru un nivel dat al producţiei, CLE şi implicit riscul de
exploatare, este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari:
R exp  Cf
CLE 
R exp
Dacă o firmă are un coeficient al levierului de exploatare ridicat, schimbări
mici ale vânzărilor vor avea consecinţe majore asupra rezultatului exploatării:
acesta creşte mult la creşterea vânzărilor, dar scade la fel de mult la reducerea
acestora; acesta este riscul de exploatare asumat de întreprindere, care depinde de
cuantumul cheltuielilor fixe.
Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat,
întreprinderea trebuie să-şi variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea
stocurilor şi la dezinvestire.
Dar trebuie să-şi asigure o marjă de securitate suficientă prin evitarea zonei
punctului mort, unde riscul de exploatare este maxim, fiind caracterizat de un
coeficient de levier cu valori ce tind la infinit:
Mcv Mcv
a) CLE   → ∞.
R exp 0
În concluzie, la punctul mort (Rexp = 0), cheltuielile fixe deosebit de mari,
absorb în întregime marja costurilor variabile [Mcv = q(p - v) = Cf.], riscul
economic fiind maxim, prin imposibilitatea acoperirii cheltuielilor fixe din marja
costurilor variabile.
Întreprinderea poate fi ferită de riscul de exploatare, cvasi- inexistent, în
cazul în care CLE este egal cu zero:
Mcv
b) CLE   0 , ceea ce corespunde cazului în care:
R exp
Mcv = q(p-v) = 0, de unde rezultă egalitatea: p = v.
Această egalitate corespunde cazului în care Rexp = maxim, deoarece:
dR exp d
 q  p  v   Cf   RM exp  0 ,
dq dq
ceea ce confirmă maximul rezultatului exploatării (Rexp = maxim).
Riscul de exploatare este minor în cazul unor cheltuieli fixe relativ reduse
(Cf→ 0) neglijabile în raport cu cheltuielile variabile, CLE fiind egal cu 1:

49
 ANALIZA DIAGNOSTIC
q  p  v
c) CLE  1 .
q  p  v   Cf
În acest caz rezultatul din exploarare evoluează echiproporţional cu
volumul vânzărilor (IRexp = Iq).
Evaluarea riscului economic poate fi obţinută şi prin intermediul
coeficientului levierului de exploatare calculat în funcţie de cifra de afaceri:
R exp / R exp R exp CA
CLE  ER exp/ CA  =  ,
CA / CA CA Re xp
în care:
R exp d CA  CT 
 1
CA d CA
Factorial, valoarea CLE creşte cu costurile totale (CT):
CA CA
CLE  1   .
Re xp CA  CT
Riscul de exploatare în raport cu cifra de afaceri este cu atât mai mare cu
cât costurile aferente sunt mai mari, având valoarea maximă la punctul mort, la
care costurile egalează cifra de afaceri (CA = CT) şi Rexp = 0.
Evoluţiile rezultatului exploatării care traduc riscul economic depind de:
cifra de afaceri, ponderea cheltuielilor fixe şi proximitatea de punctul mort.
2.9.2. Evaluarea riscului financiar
Riscul financiar are în vedere structura financiară şi depinde de modul de
finanţare a activităţii: dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitaluri proprii, nu
comportă nici un risc financiar.
Riscul financiar apare în cazul finanţării din surse împrumutate care
implică cheltuieli financiare pentru remunerarea datoriilor (dobânzi) care
influenţează rentabilitatea întreprinderii.
Rnet / Rnet
CLF  ER net / R exp  ,
R exp/ R exp
Calculul coeficientului levierului financiar poate fi efectuat în două
variante şi exprimă modificarea procentuală a rezultatului net ca răspuns la
modificarea cu un procent a rezultatului exploatării:
rRnet IR net  100
1) CLF   ;
rR exp IR exp  100
Rnet R exp dRnet Re xp
2) CLF     .
R exp R net d Re xp Rnet
Mărimea coeficientului astfel calculat este direct proporţională cu gradul
de risc financiar, care, factorial se determină pe baza contului de profit şi pierdere,
în care rezultatul net impune deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut:
Rnet  Rbrut 1i   R exp  Chfin  Vfin  R extr  1 i 

50
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Cum veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt
legate de activitatea curentă, CLF capătă expresia:
d R exp R exp
CLF  R exp  Chfin 1i     .
dR exp R exp  Chfin 1i  R exp  Chfin
Valoarea CLF creşte odată cu majorarea cheltuielilor financiare şi reflectă
gradul de risc financiar asumat de firma care recurge la îndatorare, valorile pe care
le poate avea coeficientul levierului financiar fiind dependente de structura
financiară a întreprinderii, care expune întreprinderea la un risc de îndatorare mai
mare sau mai mic, după cum urmează:
1) Riscul financiar este inexistent sau nesemnificativ în următoarele situaţii:
Re xp
a) CLF   0 , la punctul mort (Rexp = 0);
R exp  Chfin
dRnet
În acest caz rezutatul net atinge maximul, deoarece  0.
d Re xp
R exp
b) CLF   1 , la finanţarea din capitaluri proprii (Chfin = 0):
R exp  0
În acest caz, rezultatul net evoluează echiproporţional cu rezultatul din
exploatare (IRnet = IRexp).
2) Riscul financiar maxim (ce tinde la infinit):
R exp
CLF  → ∞, în cazul finanţării din împrumuturi însemnate
Re xp  Chfin
purtătoare de dobânzi care pot absorbi rezultatul din exploatare (Ch fin → Rexp).
Pentru a limita efectului cheltuielilor financiare prin intermediul
coeficientului de levier financiar se are în vedere restabilirea unui echilibru
microeconomic care să permită acoperirea cheltuielilor financiare pe lîngă
cheltuielile fixe, ceea ce impune majorarea pragului de rentabilitate (valori critice)
prin determinarea unui prag de rentabilitate global mai mare:
Cf  Chfin Cf  Chfin
qcritic  ; CA critică  .
pv 1 v / p
Rolul coeficientului de levier financiar în gestiunea financiară curentă şi
previzională reiese din faptul că rezultatul net este foarte sensibil la gradul de
îndatorare şi el arată evoluţia beneficiului şi dividendelor pe acţiune, interesante
pentru acţionari precum şi autofinanţarea întreprinderii, care îi potenţează
capitalurile proprii.

2.9.3. Evaluarea riscului total (global)

Riscul total (economic- financiar) înglobează riscul economic cu riscul
financiar, caracterizează riscul activităţii economice şi financiare şi se evaluează
cu ajutorul coeficientului levierului total (CLT), fiind calculat prin produsul:
CLT = CLE · CLF.
51
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Factorial, coeficientul levierului total se exprimă astfel:
q  p  v q  p  v   Cf q  p  v
CLT   
q  p  v   Cf q  p  v   Cf  Chfin R exp  Chfin
CLT, calculat ca raport între marja costurilor variabile şi rezultatul
exploatării diminuat cu cheltuielile financiare, exprimă sensibilitatea rezultatului
net la variaţiile vânzărilor:
R exp/Rexp Rnet / Rnet Rnet / Rnet rRnet
CLT    
q/ q R exp/ R exp q/ q rq
Riscul total este inexistent când rezultatul exploatării este maxim (p = v) şi
maxim în cazul cheltuielilor financiare care îl anulează (Rexp = Chfin).

2.9.4 Riscul de faliment

Se pot utiliza modele econometrice pentru a depista posibilitatea evaluării
riscului de faliment pentru o întreprindere evaluată.
În literatura de specialitate sunt precizate Modelul lui Altman, Modelul
matricelor de evaluare a factorilor interni şi externi, Modelul criteriilor de
evaluare. Pentru exemplificare, voi prezenta modelul lui Altman. Esenţa
modelului o formează cele cinci criterii de performanţă economică, după care se
apreciază viabilitatea organizaţiei. Criteriile sunt notate cu litera x n , unde n ia
valori de la 1 la 5, astfel:
1. Gradul de flexibilitate al organizaţiei (x1), care se determină ca raport între
activele circulante şi active totale;
2. Posibilitate finanţării activelor din profit (x2), exprimată prin raportul dintre
profitul net reinvestit şi active totale;
3. Capacitatea organizaţiei de a obţine profit (x3), determinată prin raportul
dintre profitul brut şi active totale;
4. Gradul de îndatorare (x4), se determină ca raport între valoarea acţiunilor şi
datorii totale;
5. Randamentul activelor (x5), stabilit ca raport între CA şi active totale.
Fiecărui parametru i se acordă o notă de evaluare cu care se ponderează
nivelul raportului corespunzător şi prin însumare se obţine potenţialul de
viabilitate economică (Z). Considerând următoarele note acordate lui x (în
ordinea sa crescătoare): 1,30; 1,50; 3,10; 0,50; 1,10, potenţialul de
viabilitate rezultă din relaţia:
Z = 1,30x1 + 1,50x2 + 3.10x3 + 0,50x4 + 1,10x5
Valorile obţinute se interpretează astfel:
Z<1,80 firma este ameniţată de faliment;

52
 ANALIZA DIAGNOSTIC
1,80< Z<3,0 firma are dificultăţi, care pot fi însă depăşite dacă viitorul
proprietar va lua măsuri de restructurare şi modernizare;
Z>3,0 firma este viabilă şi are şanse de a fi profitabilă.
Pe baza concluziilor desprinse din diagnosticarea sectorială şi generală se
poate elabora etapa privind alegerea metodelor de evaluare şi la evaluarea
propriu-zisă a întreprinderii.

2.10. Concluziile diagnosticului general de evaluare

Concluziile diagnosticului general de evaluare trebuie să cuprindă
informaţii cu privire la:
 Scurt istoric al apariţiei şi dezvoltării firmei evaluate;
 Forma juridică de constituire (SC, SRL etc) şi raporturile dintre echipa
managerială şi acţionari;
 Stilul şi metodele de management, caracterizarea echipei manageriale şi a
personalului de execuţie;
 Marca firmei şi precizarea realizărilor care au generat-o, cum ar fi: calitatea de
excepţie a produselor, creativitatea şi inventivitatea, garanţia fiabilităţii
produselor etc.;
 Diagnosticul comercial: piaţa şi desfacerea produselor, concurenţa, cifra de
afaceri, sistemul de distribuţie, contractele, etc.;
 Raporturile cu furnizorii, dependenţa faţă de anumiţi furnizori, existenţa unor
contracte certe pe termen lung;
 Diagnosticul financiar-contabil;
 Relaţiile cu puterea politică şi executivă, eventual dacă există facilităţi fiscale,
factor de risc pentru activitatea viitoare (inclusiv în cazul unor schimbări
politice);
 Sinteza punctelor forte şi a celor slabe privind activitatea firmei, precizându-se
care şi elementele de comparaţie: nivelul rezultatelor din perioada anterioară;
nivelul realizărilor concurenţilor; nivelul obiectivelor asumate, etc.

2.11. Analiza potenţialului de dezvoltare privind

evaluarea întreprinderii
Obiectivul urmărit de evaluator în această analiză este corectitudinea
informaţiilor oferite, ţinând seama de stabilirea corectă a valorii. Întrucât,
informaţiile previzionate pot fi greşit evaluate, fie datorită competenţei
profesionale a celor care le-au determinat, fie datorită unor factori subiectivi
izvorâţi din interesele urmărite de proprietar în legătură cu rezultatul studiului
de evaluare, echipa de evaluare are obligaţia să le verifice în măsura în care este
53
 ANALIZA DIAGNOSTIC
posibil. O medie ponderată a profitului pe ultimii trei ani poate servi la
previziunea profiturilor viitoare.
Informaţiile sintetizate în diagnosticul general de evaluare permit
efectuarea unor aprecieri cu privire la evoluţia viitoare a întreprinderii, ţinând
cont de stabilirea precisă a punctelor forte şi slabe stabilite anterior,
evidenţiindu-se în special capacitatea acesteia de a genera rezultate pozitive pe
termen lung. Evaluatorul trebuie să demonstreze, prin argumente pertinente şi
credibile, viabilitatea acestor perspective. Dacă firma evaluată înregistrează
rezultate slabe în prezent, studiul evoluţiei pe termen scurt va fi urmat de o
analiză asupra evoluţiei trezoreriei, iar pe termen lung cu realizarea unui studiu
de fezabilitate a programelor de redresare şi a rezultatelor previzionate în urma
aplicării acestora. Argumente pertinente pentru aprecierea corectitudinii
previziunii pot fi motivate şi de realizarea unor scenarii de dezvoltare la nivel
macroeconomic şi microeconomic, ajustând valorile proiectate pentru următorii
cinci ani.
Pentru evaluator, profilul financiar al ramurii reprezintă o bază importantă
de comparaţie. Fiecare indicator calculat poate fi exprimat prin trei valori:
cuartila inferioară, mediana şi cuartila superioară.
Sunt două motive principale care au condus la utilizarea acestui sistem:
 necesitatea eliminării influenţei situaţiilor economico-financiare atipice;
 metoda oferă mai multă acurateţe decât simpla prezentare a unei medii
aritmetice.
Sursa informaţională o reprezintă bilanţurile întreprinderilor selectate cu
satisfacerea simultană a două condiţii:
 rapoartele financiare să fie certificate;
 datele financiare să fi fost obţinute pe baza aceloraşi metode contabile.
În ceea ce priveşte prezentarea ratelor medii, a limitelor inferioare şi
superioare, s-a stabilit un set de 18 de indicatori economico-financiari grupaţi în 5
categorii:
 activitate;
 lichiditate;
 îndatorare;
 rentabilitate;
 alte informaţii.

54
 ANALIZA DIAGNOSTIC

Test de autoevaluare
1. Ce urmăreşte evaluatorul prin diagnosticul activităţii firmei pe care urmează
să o evalueze?
2. Ce caracteristici calitative trebuie să îndeplinească informaţiile care stau la
baza elaborării diagnosticului firmei evaluate?
3. Care sunt elementele principale ce trebuie analizate în cadrul diagnosticului
juridic?
4. Pentru ce este importantă analiza contractelor comerciale ale firmei evaluate?
5. Ce presupune diagnosticul tehnic?
6. Care sunt elementele care trebuie relevate în diagnosticarea mijloacelor fixe?
7. Ce presupune analiza pieţei de desfacere?
8. Ce aspecte sunt avute în vedere în analiza clienţilor şi furnizorilor firmei
evaluate?
9. Care sunt indicatorii cu ajutorul cărora se analizează comportamentul
personalului?
10. Ce aspecte trebuie analizate în cadrul diagnosticului managementului firmei?
11. Care este rolul diagnosticului economico-financiar?
12. Care sunt indicatorii financiari cu ajutorul cărora se analizează echilibrul
economico-financiar?
13. Ce rol are diagnosticul rentabilităţii în diagnosticul economico-financiar şi
cum se realizează?
14. Cum se identifică riscul unei întreprinderi?
15. Cum se clasifică riscurile unei firme şi cum sunt evaluate?
16. Ce presupune etapa de sintetizare a diagnosticului general de evaluare?
17. Riscul de faliment cum se poate determina, respective evalua?
18. Ce este efectul de levier financiar ş ice rol are?
19. Cum analizaţi pragul de rentabilitate şi ce reprezintă ?

Test de autoevaluare
Se cunosc următoarele date din bilanţul contabil realizat la sfârşitul
exerciţiului financiar:
Activ Sume Pasiv Sume

Imobilizări necorporale 800 Capital social 700

Imobilizări corporale 200 Rezerve 200
Imobilizări financiare 300 Datorii pe termen 950
mai mare de un an
Stocuri 500 Datorii sub un an 350
Clienţi 200 Credite bancare pe 100
termen scurt
Debitori diverşi 150

55
 ANALIZA DIAGNOSTIC
Casa 150
TOTAL ACTIV 2.300 TOTAL PASIV 2.300
Să se determine:
a) situaţia netă;
b) fondul de rulment financiar prin cele două metode;
c) fondul de rulment propriu şi fondul de rulment împrumutat;
d) nevoia de fond de rulment;
e) trezoreria netă;
f) modul de realizare al echilibrului financiar.

Prin intermediul acestei secţiuni s-a arătat faptul că

diagnosticarea unei firme în vederea evaluării are rolul de a permite
cunoaşterea tuturor laturilor activităţii, şi anume: juridică, tehnică,
resurse umane, economico-financiară etc., precum şi a punctelor
forte şi slabe corespunzătoare fiecăreia. Diagnosticarea situaţiai
financiare urmăreşte aprecierea echilibrului financiar al lichidităţii şi
solvabilităţii, a corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii etc.
Diagnosticul rentabilităţii se realizează pe baza indicatorilor în
mărime absolută (diferitele forme ale profitului) şi a celor în mărime
relativă (ratele de rentabilitate), un rol important revenind şi pragului
de rentabilitate. În strânsă legătură cu rentabilitatea se află riscul, în
consecinţă prezintă importanţă pentru evaluare analiza riscului din
exploatare, financiar şi de faliment.
În procesul de evaluare a unei firme diagnosticul trebuie să
furnizeze informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente,
care reprezintă o bază pentru estimarea elementelor şi variabilelor
importante ce trebuie luate în calcul în cazul aplicării diferitelor
metode de evaluare.

56