ALEXANDRU IOAN CUZA

Alexandru Ioan Cuza ( nascut la 20 martie 1820, Bârlad – decedat la 15 mai

1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional
România. A participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848. La 5 ianuarie
1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării
Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit
domnitor, Cuza a dus o activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea
unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea
unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara
Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de
România, cu capitala la Bucureşti.Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866,
de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din
cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi.

Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova, fiind
fiul Ioan Cuza şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini
fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în
armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena
Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Ţara Românească au fost cuprinse şi ele

de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede,
dar în Ţara Românească revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul
verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia
înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este
transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a

devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în
divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut
cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de
către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin.
Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al
Moldovei pe 17 ianuarie 1859 şi în Ţara Românească pe 5 februarie 1859.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi

reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea
este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie
1859 în Ţara Românească. Totuşi, Unirea a fost un proces complex, bazat pe
puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început
în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în
timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european

favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat

1
în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o
înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între
cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul
anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca
domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune
personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat
Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol
de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul
stat România.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de

a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi
întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el
stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră;
ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la
vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul

fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până
la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a
dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut
impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza,
care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea
alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de
către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa
rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Românească, adunarea a fost dominată de
conservatori, care erau însă scindaţi. Neputându-se pune de acord asupra unui
candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului
Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Ţării
Româneşti. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie
1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a
fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla
alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor
garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24
ianuarie 1859.

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată

Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de
Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă
de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie
1862.

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său

cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al
României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor
mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului
(1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.

2
 Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică,
culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus
îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

Al.I. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut
cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest
fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii,
hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile
atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie,
maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de
10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu
numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se
arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt
susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o
locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi
colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a
revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de
Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[19]
Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai
1866.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru

România, pentru că:

1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma

agrară nu va mai avea loc.

2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care

a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească,

3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a

interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea

timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica
Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar
după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica
Trei Ierarhi din Iaşi.

BIBLIOGRA
FIE

Bărbulescu,Mihai,Deletant,Dennis,Hitchins,Keith,Teodor,Pompiliu,Istoria
Românilor,București,2007,

3
Pascu,Vasile,Istoria modernă a românilor(1821-1918),București,1996,

Platon,Gheorghe,Istoria modernă a României,București,1985.