Prezentare generală a Epistolei către Efeseni

(Efeseni 1:1-2)
James Montgomery Boice
Mi-am dat seama, pe măsură ce am studiat diferite cărţi ale Bibliei, că acei comentatori care scriu despre o
carte o laudă, inevitabil, ca fiind cea mai importantă, cea mai profundă, cea mai relevantă carte din toată
Scriptura. Epistola către Efeseni nu face excepţie de la acest fapt. William Barclay, în comentariul său
asupra cărţii Efeseni, o numeşte „Regina Epistolelor”. Armitage Robinson, în comentariul scris pe la
cumpăna dintre secolele XIX şi XX, l-a numit „coroana operelor Sfântului Pavel”. Mergând şi mai departe
înapoi în istorie, poetul englez Samuel Taylor Coleridge, care a fost citat de Barclay, a numit epistola „ce
mai divină compoziţie a omului”. Şi aceasta deoarece, aşa cum credea el, ea cuprinde, în primul rând, acele
doctrine specifice creştinismului şi acele învăţături comune lui care se găsesc şi în alte religii. John Macay,
fost rector al Seminarului Teologic Princeton, care fusese convertit în tinereţe prin citirea şi studierea cărţii,
numeşte Epistola către Efeseni „cea mai măreaţă, cea mai matură şi, pentru timpurile noastre, cea mai
relevantă dintre scrierile lui Pavel.” „Această epistolă este muzică pură”, a spus el. Ruth Paxson, a numit
Efeseni „Marele Canion al Scripturii”, în sensul că te uimeşte cu frumuseţea ei şi pare de necuprins celui
care doreşte să o studieze.
Ei bine, aceste superlative vor trebui să rămână în picioare sau să se prăbuşească în măsura în care merită
acest lucru, desigur, însă ideea pe care doresc să o subliniez, la începutul studiului acestei cărţi, este că dacă
epistola către Efeseni este profundă şi adâncă, relevantă şi plină de sens, nu se datorează faptului că ea
prezintă doctrine misterioase care sunt aproape insondabile şi care ne-ar fi complet necunoscute dacă n-ar
exista această carte, ci pentru că ea prezintă, în cel mai simplu şi mai convingător limbaj, acele doctrine care
sunt fundamentale întregului creştinism. În opinia mea, atracţia acestei epistole stă în faptul că ea prezintă
doctrinele fundamentale ale creştinismului într-un mod cuprinzător, clar, practic şi atractiv. Sau, pot s-o spun
într-alt fel. Doctrina centrală în această carte este cea a Bisericii ca nouă societate a lui Dumnezeu. Şi există,
pornind de aici, o raţiune prin care toate celelalte doctrine pe care le-am menţionat, precum şi altele pe care
le vom menţiona pe parcurs, toate celelalte doctrine, se aplică Bisericii. Iar pe măsură ce le vom studia vom
descoperi, aşadar, aplicaţia lor practică pentru noi, cei care încercăm să trăim ca noua societate a lui
Dumnezeu în această lume. Aceste doctrine ne spun cine suntem, cum am ajuns la acest statut, ce vom fi şi
ce trebuie să facem acum, în lumina acestui destin. John Stott scrie: „Întreaga epistolă este, astfel, o
minunată combinaţie între doctrină creştină şi datorie creştină, credinţă creştină şi viaţă creştină, între ceea
ce a făcut Dumnezeu prin Hristos şi ceea ce trebuie să facem noi în consecinţă”.

Epistola le este adresată efesenilor, iar acest lucru prezintă o problemă, cel puţin pentru unii cercetători,
deoarece expresia „în Efes” care apare în primul verset nu este prezentă în trei dintre cele mai timpurii
manuscrise: Codex Vaticanus, Codex Sinaiticus şi papirusul Chester Beatty, papirus care le este anterior
celor două codexuri. Problema nu este doar că lipseşte expresia „în Efes”. Una dintre caracteristicile
importante ale acestei cărţi, care o deosebeşte de cele mai multe dintre celelalte epistole ale lui Pavel, este
aceea că aceasta nu conţine salutări personale. Epistola către Romani conţine un întreg capitol de salutări
personale iar Pavel nici nu fusese încă la Roma. Acelaşi lucru este valabil şi pentru 1 şi 2 Corinteni,
Galateni, Filipeni, Coloseni, precum şi pentru alte cărţi. Efeseni nu conţine aşa ceva. Şi totuşi, cunoaştem
din prezentarea călătoriilor lui Pavel, pe care o avem în cartea Faptelor Apostolilor, că Pavel a petrecut doi
ani în acest oraş. Un timp îndelungat, foarte îndelungat pentru lucrarea sa de natură itinerantă. Fără îndoială
că ştia mulţi, mulţi oameni în oraşul Efes. El a scris această carte, după cum credem, ceva mai târziu, pe
când se afla în închisoare. El spune lucrul acesta în primul verset din capitolul trei.

Ce era oraşul Efes? Era capitala Provinciei romane Asia. Era situat pe râul Caystar, nu departe de coasta
Mării Egee. Râul era navigabil până la Efes, prin urmare Efesul era un port bine protejat şi foarte important.
A devenit un centru comercial, negustoresc, şi unul de comunicare. Era cea mai importantă verigă între
Roma, la vest, şi toate celelalte provincii de la est. Produsele de consum treceau pe aici. Naţiuni şi rase de
oameni se amestecau pe străzi: evrei şi păgâni, sclavi şi oameni liberi, greci şi romani. Toţi aceştia se aflau
acolo, în acest oraş Efes. Efesul era un oraş materialist.
De asemenea, era şi un centru spiritual. Lucrul cu care se mândreau cel mai mult efesenii referitor la oraşul
lor era măreţul templu al Dianei sau Artemisei, care se afla la marginea oraşului şi despre care se credea,
chiar şi atunci, că este una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. Era o structură imensă. Înregistrările
indică o lungime de 130 metri, o lăţime de 67 m şi o înălţime de 18 m. Iar ca să vă dau un termen de
comparaţie, pentru a putea înţelege cât de mare era acest templu, acesta era mai mare de patru ori decât
Partenonul grecesc din Atena. Prin urmare, era o construcţie imensă. Avea coloane uriaşe şi, mai presus de
orice altceva, avea un tezaur în care mari sume de bani erau depozitate, astfel că a devenit, de fapt, banca
Asiei. A fost construit deoarece efesenii credeau că o statuie deosebită a zeiţei Diana sau Artemis a coborât
din cer. Iar această statuie era venerată acolo, la Efes. La templu slujeau sute, dacă nu mii de preotese care
erau, de fapt, prostituate sacre.
Acesta era oraşul în care Pavel a venit în cea de-a treia sa călătorie misionară; a făcut o scurtă vizită acolo,
mai întâi, în cea de-a doua sa călătorie misionară, iar apoi a stat acolo pentru o perioadă de mai bine de doi
ani, în cea de-a treia sa călătorie misionară. În acest oraş Dumnezeu dorea să-şi întemeieze o biserică
creştină credincioasă. Şi creştinilor din acest oraş le-a fost scrisă această Epistolă către Efeseni. Această
carte pe care avem de gând s-o studiem acum cu atenţie.

Pavel începe prin a se identifica pe sine ca „un apostol al lui Hristos Isus, prin voia lui Dumnezeu.” Este un
mod foarte interesant prin care se prezintă pe sine. Dacă Efeseni a fost scrisă la Roma, aşa cum credem, spre
sfârşitul lucrării şi slujbei lui Pavel, atunci ar fi fost posibil să se prezinte pe sine într-un cu totul alt mod.
Pavel ar fi putut începe reamintindu-le efesenilor toate acele multe lucruri pe care le-a făcut în slujba lui Isus
Hristos. Totuşi, Pavel nu face acest lucru. Pavel se prezintă pe sine aşa cum, în felul său caracteristic, o face
în alte epistole spunând, înainte de toate, că el este un apostol al lui Hristos, iar apoi, că este un apostol al lui
Hristos prin voia lui Dumnezeu. Un apostol era, desigur, unul pe care Isus, El Însuşi, l-a ales să fie un
recipient al revelaţiei nou-testamentale şi un proclamator oficial al acelei evanghelii. Apostolii, în general,
erau aceia care fuseseră ucenicii lui Isus Hristos şi care petrecuseră timp cu El în vremea cât a fost în trup.
Însă au fost şi alţii, iar unul dintre aceştia este Pavel. Domnul l-a chemat şi l-a însărcinat atunci când era pe
drumul Damascului, mergând să-i persecute pe creştini. Domnul Isus i-a schimbat complet viaţa, i-a dat o cu
totul altă direcţie iar de atunci încolo Pavel a fost omul lui Dumnezeu, apostolul lui Dumnezeu care trebuia
să ducă mesajul mântuirii comunităţilor dintre neamuri.
De aceea, când Pavel se prezintă pe sine ca un apostol al lui Hristos Isus, noi trebuie să privim acest lucru cu
toată seriozitatea. Cu alte cuvinte, această carte pe care suntem gata să o studiem nu este la fel ca alte cărţi
care au fost scrise de bărbaţi sau femei. Cărţi pe care le putem citi şi care să ne placă, dacă le găsim plăcute
şi dacă avem ce învăţa din ele sau pe care le putem respinge dacă decidem că ceea ce conţin nu ne ajută.
Această carte nu este la fel. Dacă Pavel scrie această carte în calitate de apostol al lui Isus Hristos, căruia se
declară că Îi aparţine, şi dacă, aşa cum spune în 1 Corinteni, apostolul nu vorbeşte cuvinte învăţate cu
înţelepciune omenească, ci cuvinte dăruite de Duhul Sfânt, explicând lucrurile spirituale prin cuvinte
spirituale, atunci aceasta este cartea lui Dumnezeu, pe care Pavel ne-o comunică nouă. Este adevărul lui
Dumnezeu, revelaţia lui Dumnezeu şi este, prin urmare, autoritară. Acest fapt înseamnă, încă de la bun
început, de când începem s-o studiem, că trebuie s-o studiem nu ca pe un lucru pe care îl judecăm noi, ci mai
degrabă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care ne judecă el pe noi.

Cred, oricum, că deşi există în mod sigur un accent pus pe cuvântul „apostol”, … din perspectiva faptului că
în versetele de la 3 la 15, care urmează imediat, în acele versete Pavel subliniază suveranitatea lui Dumnezeu
în mântuire, cred că accentul pe care Pavel îl pune în fraza de introducere nu este pe cuvântul „apostol”, ci
pe expresia „prin voia lui Dumnezeu”. Pentru că, observaţi, numai prin voia lui Dumnezeu a devenit Pavel
un apostol. De fapt, chiar numai prin voia lui Dumnezeu a devenit Pavel un creştin. Deoarece, dacă ar fi fost
lăsat după voia sa, aşa cum a fost Pavel înainte ca Dumnezeu să-l oprească pe drumul spre Damasc şi să-i
redirecţioneze viaţa, lăsat după voia sa Pavel, departe de a promova lucrarea lui Hristos, departe de a zidi
Biserica, el ar fi intenţionat, de fapt, s-o distrugă. Pavel a fost un duşman al lui Dumnezeu. Când Pavel s-a
uitat în urmă la viaţa sa, aşa cum o făcuse de multe alte ori şi aşa cum o făcuse chiar în unele dintre cărţile pe
care ni le-a lăsat, Pavel a fost, ca întotdeauna, conştient de faptul că harul lui Dumnezeu, revărsat doar din
voia lui Dumnezeu, a fost acela care i-a schimbat viaţa.
În acelaşi fel se întâmplă şi cu noi. În acelaşi fel s-a întâmplat şi cu creştinii din Efes. Dacă astăzi suntem
adepţi ai lui Hristos, mai degrabă decât să-I fim duşmani, acest lucru se datorează voii lui Dumnezeu de a fi
mântuiţi. Astfel, începem să studiem această carte şi chiar în introducerea cărţii suntem smeriţi înaintea lui
Dumnezeu iar ochii noştri sunt ridicaţi pentru a-L vedea pe El drept sursa şi centrul tuturor lucrurilor. Acest
lucru ne învaţă că întotdeauna trebuie să începem cu Dumnezeu. Dr. Martin Lloyd Jones, în comentariul său,
spune lucrul acesta în felul următor. El spune: „Multe dintre problemele pe care le are astăzi Biserica se
datorează faptului că suntem atât de subiectivi, atât de interesaţi de noi înşine, atât de egocentrici. Uitându-L
pe Dumnezeu şi devenind atât de interesaţi de noi înşine devenim nenorociţi şi jalnici şi ne petrecem timpul
în deprimare şi în suferinţe. Mesajul Bibliei, de la început la sfârşit, are scopul să ne aducă înapoi la
Dumnezeu, să ne smerească înaintea lui Dumnezeu şi să ne facă să fim capabili să vedem adevărata noastră
relaţie cu El.” Apoi adaugă: „Aceasta este măreaţa temă a acestei epistole.”

Este, de asemenea, tema celei de-a doua părţi a primului verset deoarece, descriindu-se, înainte de toate, pe
sine ca un apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, Pavel se întoarce acum spre aceia cărora le
adresează epistola şi îi identifică. El îi identifică în trei moduri. Îi numeşte „sfinţi”. Spune că sunt
„credincioşi”. Şi spune că ei sunt „în Hristos Isus”. Dacă pot s-o spun în felul acesta, acei trei termeni
alcătuiesc minimul absolut a ceea ce înseamnă să fii un creştin.
Să ne uităm la aceşti termeni. Înainte de toate, creştinii sunt sfinţi. Recunosc, spunând aceasta, că acest lucru
este contrar la ceea ce majoritatea oamenilor au în minte atunci când folosesc cuvântul „sfânt”. Lumea
spune: ”Dacă a fost vreodată un sfânt, atunci este şi acum.” Ei se referă la cineva care este prea bun pentru a
trăi între fiinţele umane normale. Acum, nu aceasta este ideea biblică. Sunt sigur că v-aţi dat seama de lucrul
acesta. Deşi, aşa cum voi arăta imediat, cuvântul „sfânt” are conotaţii morale, în terminologia biblică un
sfânt este, în esenţă, o persoană care a fost pusă deoparte pentru Dumnezeu. Iar acest lucru este realizat de
Dumnezeu. Adică, nu este prin bunătatea umană, ca şi cum noi înşine I-am putea face impresie bună lui
Dumnezeu, ci este numai prin voia lui Dumnezeu, prin care Pavel, în fraza precedentă, spune că a fost făcut
apostol. Ce s-a întâmplat când Pavel a fost făcut apostol? Dumnezeu a intervenit şi l-a pus pe Pavel deoparte
de la ceea ce făcea pentru ceea ce Dumnezeu dorea ca el să facă. Acelaşi lucru se petrece şi în mântuire.
Dumnezeu intervine şi ne pune deoparte de la ceea ce făceam pentru noi, de la preocupările noastre, pentru
slujba Sa sfântă.
Puteţi observa lucrul acesta dramatizat în diferite locuri din Biblie. În Vechiul Testament, în cartea Exod,
Moise este instruit la un moment dat să sfinţească altarul şi ligheanul de aramă care ţineau de cortul evreilor.
Atunci când le-a sfinţit, sau le-a făcut sfinte, nu înseamnă că, într-un anume fel, el a făcut ca materialul din
care era construit ligheanul sau pietrele folosite la construirea altarului să fie mai sfinte. Nu poţi face ca
obiectele fără viaţă să fie sfinte. Sensul este că Moise trebuia să pună aceste obiecte deoparte pentru o uzanţă
sacră. Înainte de asta ele erau doar nişte pietre. Acum ele trebuiau să alcătuiască un altar, iar acest altar
trebuia să fie folosit în slujba lui Dumnezeu.
În acest sens erau sfinţi oamenii din Efes care crezuseră în Hristos. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine.
De aici rezultă că ei trebuie, prin definiţie, să aibă un fel de ruptură radicală cu lumea. Aceasta nu înseamnă
că erau luaţi din lume. Nu acesta este modul în care lucrează Dumnezeu. Dumnezeu ne lasă în lume ca să
lucrăm pentru El. Însă, într-un adevărat sens al cuvântului, Pavel a vrut să spună că ei nu erau ai lumii.
Adică în sensul că ei au rupt-o cu lumea, în sensul că ei au noi priorităţi, un nou Domn, o nouă ordine de zi.
Şi pe deasupra tuturor, în sensul că ei fac parte dintr-o nouă societate. Iar ei erau conştienţi de aceste lucruri.
Putem spune, aplicând aceste lucruri, că dacă nu eşti conştient de o ruptură radicală cu lumea astfel încât
acum Isus este Domnul tău mai degrabă decât duhul acestei vremi şi dacă nu eşti conştient că ai o nouă
ordine de zi şi un nou set de priorităţi şi că aparţii unei noi societăţi, atunci nu eşti creştin. Pentru că,
priveşte, Pavel le scrie tuturor sfinţilor din Efes şi ceea ce spune este că toţi care sunt creştini în Efes sunt
sfinţi şi toţi sfinţii sunt creştini. Pur şi simplu nu există o altă cale.
Spuneam mai devreme că acest cuvânt, deşi se referă în primul rând la a fi pus deoparte pentru Dumnezeu,
totuşi are conotaţii etice. Şi mă întorc la această idee acum deoarece rezultă că dacă Isus ne-a pus de-o parte
faţă de lume şi dacă viaţa Sa este înăuntrul nostru astfel încât El ne conduce, atunci noi suntem gata să
începem să trăim aşa cum a trăit El în lume. Acesta este un mod de a spune că un sfânt va fi din ce în ce mai
sfânt. Vedeţi, un creştin este o persoană care a fost pusă de-o parte de Dumnezeu însă care, chiar prin faptul
că a fost pusă de-o parte de Dumnezeu, acum trăieşte pentru Dumnezeu în acest veac ticălos.

Al doilea termen este credincios. Şi acest termen are, de asemenea, două sensuri. În primă instanţă, acest
cuvânt, „credincios”, înseamnă a practica credinţa. Un creştin este o persoană care practică credinţa, adică,
care crede Evanghelia. Când discutăm despre credinţă în sensul acesta nu discutăm despre un lucru
superficial. Discutăm despre ceva ce schimbă vieţi. În mod general, când definim credinţa spunem că
aceasta, în sens biblic, în întregul sens biblic mântuitor, are trei elemente. Există un element intelectual,
deoarece nu poţi avea credinţă chiar în nimic. Credinţa are conţinut. Trebuie să înţelegi lucrul pe care eşti
chemat să-l crezi. Prin urmare, este esenţial ca Evanghelia să fie proclamată. Până ce cuvântul nu este
proclamat, pentru ca oamenii să-l audă şi să-l înţeleagă, până atunci credinţa nu este posibilă. Însă credinţa
nu este doar înţelegere intelectuală. Al doilea element este cel emoţional, sau elementul inimii. Aceasta
înseamnă că atunci când auzim Evanghelia - care nu este doar ceva incidental, ceva adevărat dar ceva care
poate nu este chiar atât de important, ci este mai degrabă aceea care transformă vieţi, aceea care are de-a
face cu moartea chiar a Fiului lui Dumnezeu pentru mine, un păcătos - aceasta trebuie, dacă o înţeleg cu
adevărat, să aibă efect asupra mea la un nivel foarte profund. Şi astfel, credinţa implică acel răspuns al inimii
faţă de Evanghelie. Apoi, al treilea element este elementul angajamentului personal. Pentru că atunci când
înţeleg că Dumnezeu Şi-a trimis propriul Fiu, pe Isus Hristos, să moară pe cruce pentru mine, recunosc că
singurul răspuns potrivit la acest fapt este credinţa mea în El, prin care Îl primesc în mod personal drept
Mântuitorul meu. Este corect să spui că nimeni nu este creştin dacă nu este credincios în acel sens. Iar
punând-o într-o altă formă, putem spune, contrar, că toţi care-şi practică credinţa în acest sens sunt creştini
adevăraţi.
Şi totuşi, există şi acel al doilea sens. A fi credincios nu înseamnă doar să-ţi practici credinţa, înseamnă şi să
fii plin de credinţă sau să perseverezi în credinţă, sau cum spunem în mod familiar: „a păstra credinţa”.
Înseamnă să perseverezi până la sfârşit. Şi astfel, creştinul, observaţi, nu este doar o persoană ce-şi practică
credinţa în Isus Hristos şi se angajează pe sine faţă de El, ci este de asemenea o persoană care continuă să
trăiască în această credinţă, perseverând până la sfârşit deoarece Dumnezeu este la lucru. Dumnezeu, Cel
Care este imuabil (neschimbător), este la lucru în viaţa acelei persoane. Este corect să spui că oricare care nu
perseverează nu este creştin şi că toţi care perseverează sunt creştini şi că toţi creştinii perseverează.

A treia expresie este „în Hristos Isus”. Este o expresie dificilă. Este atât de dificilă încât Biblia însăşi
trebuie să folosească imagini pentru a ne ajuta s-o înţelegem. Biblia foloseşte imaginea unui templu în care
Hristos este piatra din capul unghiului iar noi suntem celelalte pietre; foloseşte imaginea unui trup în care El
este capul iar noi suntem celelalte mădulare. Biblia mai foloseşte imaginea viţei şi a mlădiţelor, în care
Hristos este viţa iar noi suntem mlădiţele; apoi imaginea căsătoriei în care Isus este mirele iar noi mireasa.
Toate acele imagini! O idee foarte importantă! Această expresie: „în Hristos” sau „în El”, sau echivalentul
ei, apare de nouă ori numai în această secţiune care urmează din Efeseni – versetele de la trei la paisprezece.
Iar cu totul, apare de 164 de ori în scrierile lui Pavel. Este atât de importantă această expresie încât imediat
mai târziu, în Efeseni, Pavel spune chiar că faptul de a fi în Hristos înseamnă că am fost înviaţi în Hristos
chiar dacă învierea noastră nu a avut încă loc. Pavel mai spune că am fost aşezaţi împreună cu El în locurile
cereşti, în Hristos Isus, chiar dacă noi nu suntem încă în ceruri. Vom studia acest lucru mai în amănunţime
însă permiteţi-mi să spun aici că fie că înţelegem, fie că nu înţelegem acest lucru, şi probabil că nu-l
înţelegem pe deplin, unirea cu Hristos este, totuşi, într-un sens, tocmai ansamblul mântuirii.

Acum, ultima frază a acestei introduceri a lui Pavel la epistolă vorbeşte despre: „har şi pace de la
Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.” Daţi-mi voie să o leg de ceea ce am spus deja,
referitor la acest lucru. Când Pavel le scrie acestor creştini el nu le scrie unor creştini care nu erau în vreun
loc anume, ci le scrie unor creştini care erau aici, în această lume; în cazul acesta, în Efes, chiar în locul unde
li se cerea să aducă o mărturie despre Isus Hristos. Iar Efesul, aşa cum am observat, avea o cultură
materialistă, seculară, pâgână, şi orientată spre sexualitate. Exact ca propria noastră cultură. Poţi spune: era
Efesul materialist? Oraşele noastre sunt materialiste. Era Efesul păgân? Oraşele noastre sunt păgâne. Tot
ceea ce ar putea fi spus despre acel mare oraş păgân sunt valabile pentru propriul nostru oraş. Ne dăm
seama, prin urmare, că dacă Pavel le scrie creştinilor care se aflau într-un loc ca acela, spunându-le cum să
trăiască şi de ce ar trebui să trăiască în felul acela, el de asemenea ne scrie şi nouă pentru a ne spune cum ar
trebui să trăim şi de ce ar trebui să trăim aşa. Şi ne întrebăm: „cum am putea să facem acest lucru într-un
asemenea mediu?” Răspunsul, care se află tocmai la începutul cărţii, este acela că putem prin harul lui
Dumnezeu. Tu şi cu mine ne uităm la cultura în care trăim, ne lustruim armura, ne punem pălăria de sfinţi,
ne năpustim afară şi spunem: „suntem gata să schimbăm lumea.” Ne vom da sema, destul de repede, că nu
suntem pe cale de a schimba lumea. Lumea este pe cale de a ne schimba. Iar noi suntem pe cale de a deveni
exact ca ea, prinşi în mrejele păcatelor ei. Însă dacă ne bizuim pe harul lui Dumnezeu, dacă creştem în
cunoaşterea lui Hristos Isus, Cel Care este centrul Evangheliei, atunci, prin voia lui Dumnezeu, puterea lui
Dumnezeu va fi în noi. Iar noi vom fi capabili să trăim într-un mod victorios şi care aduce glorie Numelui
Său, care este cel mai sfânt.
Tradus de Tiberiu Pop