Sunteți pe pagina 1din 59

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Drept

Asist. univ. drd. Mihaela Augustina Dumitraşcu

DREPT COMUNITAR ŞI INSTITUŢII COMUNITARE

Note de curs pentru învăţământul la distanţă1

Anul universitar 2006/2007 – semestrul II

1
Notele de curs reprezintă numai o punere în temă a studenţilor. Pentru prezentarea la
examen, este necesară studierea bibliografiei obligatorii, şi anume: Manualul Uniunii
Europene, Augustin Fuerea, ediţia a III-a, 2006, Editura Universul Juridic.
ABREVIERI

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA – în engleză: European Free Trade Association /
AELE – în franceză: Association Européene du Libre Echange)
Art. Articol
Al. Aliniat
AUE Actul Unic European (1986)
BCE Banca Centrală Europeană
BENELUX Belgium, Netherlands, Luxembourg
BERD Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
CAER Consiliul pentru Ajutor Economic Reciproc (CAEM (fr.)/COMECOM (engl.)
CE Comunitatea Europeană
CEDO Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950)
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATOM Comunitatea Economică a Energiei Atomice
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CECA Communauté du Charbon et de l’Acier
CIG Conferinţă interguvernamentală
CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Luxembourg)
CSCE Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
CSI Comunitatea Statelor Independente
CPJMP Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală
JAI Justiţie şi Afaceri Interne (Pilonul III al UE, devenit „Cooperare poliţienească şi judiciară în
materie penală”)
JOUE/JO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Lit. Litera
NATO North Atlantic Treaty Organization
N.B. Nota Bene
OCED Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
OECE Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
p. pagină
PAC Politica agrară comună
Par. Paragraf
PCC Politică comercială comună
PESC Politica Externă şi de Securitate Comună (Pilonul II al UE)
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
TCE(E) Tratatul instituind Comunitatea (Economică) Europeană
TEC Tarif extern comun
TVC Tarif vamal comun
TVEC Tarif vamal extern comun
TUE Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht - 1993)
TCEE Tratatul instituind CEE
TCECO Tratatul instituind CECO
TCEEA Tratatul instituind CEEA
TPI Tribunalul de Primă Instanţă
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Economică şi Monetară
UEO Uniunea Europei Occidentale
UO Uniunea Occidentală
ZLS Zonă de liber schimb

2
PLANUL CURSULUI

Capitolul I Istoricul Comunităţilor Europene


1. Istoricul construcţiei comunitare
2. Precizări conceptuale introductive
Capitolul II Extinderea Comunităţilor Europene
1. Extinderea Comunităţilor Europene de la 6 la 15 state membre
2. Particularităţile procesului de extindere de la 15 la 27 state membre. România în procesul de
aderare la Uniunea Europeană. Actuale state candidate
Capitolul III Dreptul comunitar
1. Izvoarele dreptului comunitar european
2. Procedurile de adoptare a actelor normative comunitare
3. Aplicabilitatea dreptului comunitar european în dreptul intern al statelor membre
Capitolul IV Arhitectura instituţională a Comunităţilor Europene
Capitolul V Repartizarea competenţelor în cadrul Uniunii Europene
Capitolul VI Viitorul Uniuni Europene
1. Convenţia cu privire la viitorul Europei.
2. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa

Principalele surse bibliografice ale Notelor de curs:

Capitolele I, II, III, V, VI conţin extrase din Drept comunitar european. Caiet de seminar, Roxana Mariana Popescu,
Mihaela Augustina Dumitraşcu, ediţia a III-a, 2006, Editura Prouniversitaria.

Capitolele III şi IV conţine extrase din Manualul Uniunii Europene, Augustin Fuerea, ediţia a III-a, 2006, Editura
Universul Juridic.

3
Capitolul I

ISTORICUL COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Istoricul construcţiei comunitare

Contextul internaţional al apariţiei Comunităţilor Europene

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material,
frământată de puternice crize politice şi divizată prin „cortina de fier” în două blocuri: Est şi Vest.
A apărut, astfel, un puternic curent către o politică internaţională care să fie capabilă să oprească un alt război
mondial şi să consolideze Europa din punct de vedere economic.
Sunt, aşadar, înfiinţate o serie de organizaţii internaţionale la nivel regional, european, după cum urmează:

Vest Est
OECE (1947)/OCED (1960) CAER (1949)
Uniunea vamală a statelor BENELUX (1948)
UO (1948)/UEO (1954) Pactul de la Varşovia (1948)
NATO (1949)
CONSILIUL EUROPEI (1949)
CECO (1951)
CEE şi CEEA/EURATOM (1957)
AELS (1960)
CSCE (1975)/OSCE (1995)
CSI (1991)2

Planul Schuman. Sistemul de integrare

Robert Schuman – ministrul afacerilor externe al Franţei, cel care a făcut public Planul care îi poartă numele.
Jean Monnet – comisarul Planului francez de reconstrucţie; alături de câţiva colaboratori, a elaborat „Planul
Schuman”3.

Planul/Declaraţia Schuman (9 mai 1950) reprezintă actul politic care a condus la înfiinţarea CECO4 (după care
au urmat CEE şi CEEA/EURATOM).

Extrase din Planul Schuman5:

„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare, proporţionale cu pericolele care o
ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă menţinerii unor
relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus
dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera,
în primul rând, o solidaritate reală. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa
şi Germania.
Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acţiuni imediate întreprinse într-o direcţie decisivă.

2
În acelaşi an, apare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), prima mare instituţie
financiară după Războiul Rece, având drept scop oferirea unui ajutor financiar statelor membre ale CSI.
3
A avut 9 variante, ultima fiind terminată pe 6 mai 1950.
4
CECA – în limba franceză (La Communauté européene du charbon et de l’acier); ECSC – în limba engleză
(The European Community of Steel and Coal).
5
Sublinierile cu bold aparţin autorului.

4
Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub incidenţa unei
Înalte Autorităţi6, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene7.
Controlul producţiei de cărbune şi oţel ar trebui să conducă imediat la construirea unei baze comune pentru
dezvoltarea economică, ca prim pas în realizarea unei federaţii europene, schimbând, în acelaşi timp, destinele
acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării de muniţie de război, ale cărui victime s-au dovedit a fi în mod
constant.
Solidaritatea în producţie astfel stabilită va demonstra că orice conflict între Franţa şi Germania devine nu doar
inimaginabil, ci chiar imposibil. (…) această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţe sau excepţii, pentru
a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice.
Prin controlul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor uni Franţa,
Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federaţiei
europene indispensabile pentru menţinerea păcii8.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea acestei scheme va fi alcătuită din persoane
independente numite de guverne, acordându-se o reprezentare egală. Guvernele vor alege, de comun acord, un
Preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în alte ţări membre. În cazul în care deciziile
Autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.”

Ideea propusă prin Planul Schuman a fost acceptată de 6 state membre europene (Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg), astfel încât, în anul 1951, se semnează Tratatul (actul juridic) constituind CECO, intrat
în vigoare un an mai târziu (1958).
În anul 1954, mulţumite de sistemul de integrare care funcţiona foarte bine, cele 6 state membre CECO doresc
extinderea lui şi la domeniul apărării şi la cel politic, proiecte care, însă, eşuează. Din această criză a construcţiei
comunitare se desprinde un aspect important, şi anume: „integrarea economică trebuie să preceadă integrării
politice”9. Astfel, în anul 1956 un Raport întocmit de politicianul belgian Paul Henry Spaak propune înfiinţarea a 2
noi Comunităţi de integrare economică: CEE şi CEEA (EURATOM). Tratatele sunt semnate în anul 1957 la Roma
şi intră în vigoare în anul 1958.

N.B.!

 Tratatul instituind CECO (Paris) – tratat (lex specialis) vizând integrarea economică sectorială, încheiat pentru o
perioadă de 50 de ani; a ieşit din vigoare la 23 iulie 2002, iar Tratatul de la Nisa prevede soluţionarea dispariţiei
TCECO!
 Tratatul instituind CEEA (Roma) – tratat (lex specialis) vizând integrarea economică sectorială, încheiat pe
durată nelimitată!
 Tratatul instituind CEE (Roma) – tratat-cadru (lex generalis) vizând integrarea economică generală, încheiat pe
perioadă nedeterminată!

Sursa bibliografică pentru următoarele informaţii:


http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/EU.pdf
UNIUNEA EUROPEANĂ: ISTORIC, INSTITUŢII,
PROCESE DECIZIONALE – IER: Lucrarea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02
– Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de
proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics în anul 2003.
Lucrarea face parte din Seria Micromonografii – Politici Europene, versiune actualizată.

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar
numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională,
cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE)1,
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au
pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a
statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

6
Astăzi, Comisia Europeană.
7
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul original.
8
Paragraf subliniat (italic) şi în documentul original.
9
Memorandumul statelor Benelux – 1956.

5
Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care
constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al
afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai
strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea
transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în
integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor
state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o
integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul
politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania
privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.
În 1951, negocierile desfăşurate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au
condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl
constituia caracterul
supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate3)
responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
O altă iniţiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA)4,
iniţiativă care a eşuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent - semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de
către Parlamentul Franţei.
O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la
care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o
piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry
Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor
două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii
Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie supranaţională –
adică o organizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”. În acest context, transferul de
suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii
de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost
create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor
guvernelor SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice ale SM, ca
mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a
unor relaţii mai strânse între SM.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei
circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa comună înseamnă şi liberalizarea
altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură,
comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii
performanţei activităţilor economice.
Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună. Începând cu
1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive -
cât şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri instituţionale comune. Astfel, pornind de la o
comunitate economică cu şase membri, în momentul de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 27 de ţări (cu negocieri
în plină desfăşurare pentru admiterea de noi membri) şi care va avea în curând o nouă Constituţie.

* Temă:

1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale interguvernamentale?


2. Ce tip de organizaţie internaţională este CECO?
3. Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman?
4. Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa în Protocolul anexat cu privire la expirarea TCECO?

Răspunsuri:

6
1.

2.

3.

4.

2. Precizări conceptuale introductive

N.B.!

 CECO, CEE şi CEEA = organizaţii internaţionale interguvernamentale având caracter regional, economic!

 CE = „Comunitatea Europeană” - noul nume al CEE, consacrat prin Tratatul de la Maastricht (1993)10,
denumire care reflectă realitatea conform căreia Tratatul constituind CEE nu mai reglementa numai aspecte pur
economice, colaborarea dintre statele membre extinzându-se şi la domenii ce exced acestei sfere!

 UE = NU este organizaţie internaţională, neavând (deocamdată) personalitate juridică; conceptul este introdus
prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene; este alcătuită din 3 piloni11, şi anume:

10
Art. G, lit. A, pct. 1.

7
- pilonul comunitar, alcătuit, în prezent, din cele 2 Comunităţi Europene (CE şi CEEA);
- pilonul PESC (politica externă şi de securitate comună);
- pilonul CPJMP (cooperarea poliţiei şi a justiţiei în materie penală), denumit, până în anul 1999, JAI
(justiţie şi afaceri interne).

* Temă:

1. Care este diferenţa dintre pilonul 1, pe de o parte şi pilonii 2 şi 3, pe de altă parte?


2. Care este raţiunea pentru care Tratatul de la Amsterdam a operat modificarea denumirii pilonului 3?
3. Care sunt prevederile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa cu privire la statutul Uniunii Europene?

Răspunsuri:

1.

2.

3.

Capitolul II

EXTINDEREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Extinderea CE de la 6 la 15 state membre

Nr. Stat 1951 1973 1981 1986 1995 2004


1 Franţa X
2 Germania X
11
Pilliers în franceză, pillars în engleză.

8
3 Italia X
4 Belgia X
5 Olanda X
6 Luxemburg X

7 Marea Britanie X
8 Irlanda X
9 Danemarca X
Norvegia -

10 Grecia X

11 Spania X
12 Portugalia X

13 Austria X
14 Finlanda X
15 Suedia X
Norvegia -
16 Cipru X
17 Estonia X
18 Letonia X
19 Lituania X
20 Malta X
21 Polonia X
22 Rep. Cehă X
23 Slovacia X
24 Ungaria X
25 Slovenia X

26 Bulgaria 2007

27 România 2007

Sursă bibliografică pentru următoarele informaţii: http://www.ier.ro/Conferinte/Infoeuropa/Sinteza_16mai-


Wallace.pdf

Seria de dezbateri: Invitaţii IER la Infoeuropa. România în Europa; "Extinderea UE şi implicaţiile pentru
Uniune", Invitat special: Helen Wallace, Bucureşti, 16 mai 2006

Procesul de extindere şi impactul acesteia asupra Uniunii Europene


Discuţiile din cadrul dezbaterii s-au concentrat în jurul a patru subiecte, urmărind să evidenţieze prin ce
anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă
în acest moment Uniunea Europeană şi statele membre. Helen Wallace a început prin a face un scurt istoric,
urmărind apoi să puncteze specificul actualului val de extindere şi impactul pe care îl are acesta asupra elaborării
politicilor la nivelul Uniunii Europene şi asupra guvernanţei comunitare.
1. Scurtă istorie a procesului de extindere
Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare sub aspectul
reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de
adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi, sistemele politice sunt, prin definiţie, rezistente
la schimbare, iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. La acestea se
adaugă faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un nou stat membru există

9
controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să
fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei).
Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil, iar recentul val de extindere din
2004 este un exemplu în acest sens, mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările
candidate, şi prin care trece şi România.
2. În ce măsură este actualul context diferit de cele din trecut?
Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui climat economic
şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea Europeană este străbătută de un val de pesimism, datorat pe de o parte
problemelor de pe plan intern, iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional.
Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau nevoia de reformă socială cu care
se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei), se numără printre principalii factori care au accentuat
starea de nesiguranţă şi scepticism, alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană, datorată ineficienţei
unor politici comunitare.
Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:
- concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi din partea ţărilor
„BRICK” (Brazilia, Rusia, India, China), care a determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul
„patriotism economic, atât de criticat în cercurile internaţionale),
- responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă de ţările sărace, cum sunt cele
din Africa sub-sahariană.

* Temă:

1. Care era situaţia Groenlandei în momentul aderării Danemarcei şi după intrarea acesteia în Comunităţile
Europene?
2. Explicaţi motivele refuzului Norvegiei de a adera la Comunităţile Europene.
3. Identificaţi particularităţile extinderii din anul 2004 şi 2007.

Răspunsuri:

1.

2.

10
3.

2. Particularităţile procesului de extindere de la 15 la 27 state membre. România în procesul de aderare la


Uniunea Europeană. Actuale state candidate

A. Consideraţii generale

- Art. 49, paragraful 1 TUE – Orice stat european care respectă principiile enunţate în art. F, par. 1, poate solicita să
devină membru al Uniunii. El adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu unanimitate, după
consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a
membrilor săi.

- Art. 6 TUE – Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.
Cei trei piloni ai procesului de aderare la Uniunea Europeană12

ADERARE

Acorduri
de Programe Preluare
asociere/ de acquis
Acorduri pre-aderare comunitar
europene
de asociere
CANDIDATURĂ

Nr. Etapele procesului de aderare a unui stat candidat la UE Cazul României


1. Acord: Acord european instituind o asociere între:
- de asociere sau - CE şi statele membre, pe de o parte
şi
- european de asociere - România, pe de altă parte
Semnat: 01.02.1993.
Intrat în vigoare: 01.02.1995
România = stat asociat
2. Cerere de aderare = scrisoare în care statul 22.06.1995
asociat îşi
exprimă intenţia de a adera la UE (cei 3 piloni).

12
Pentru detalii a se vedea Daniel Gueguen„Guide practique du labyrinthe communautaire”, ediţia a 8-a, Editura
APOGEE, 2001.
13
Drepturile asupra tabelului aparţin autorilor.

11
3. Consiliul UE decide dacă este conferit statutul Consiliul European de la Luxemburg – decembrie 1997 –
de candidat la aderare (dacă da, ţara primeşte hotărăşte acordarea statutului de candidat mai multor state
ajutoare şi este monitorizată). europene, printre care şi România.
Este, astfel, analizată îndeplinirea unui singur tip
de criteriu - cel politic, ce presupune
următoarele:
- instituţii democratice stabile;
- respectarea drepturilor omului;
- protecţia minorităţilor.
Acordarea statutului de candidat echivalează
cu acceptarea de către UE a începerii
negocierilor.

4. Desfăşurarea negocierilor (principii, etape, Consiliul European de la Helsinki – hotărăşte începerea


capitole, acquis, instituţii; strategie, concomitentă a negocierilor cu toate statele care îndeplinesc
parteneriat, instrumente de preaderare; stadiul criteriul politic – decembrie 1999.
capitolelor pentru România etc.) Lansarea oficială a procesului de negociere a aderării
României la UE – 15.02.1995
Prima reuniune la Bruxelles – 20.02.2000 – momentul
începerii efective a negocierilor de aderare, prin pre-
zentarea de către România a documentelor de poziţie
pentru 5 capitole.
5. Încheierea negocierilor Decembrie 2004
6. Redactarea Tratatului de aderare
Adoptarea Tratatului de către Parlamentul
European (aviz conform)
Semnarea tratatului de statele membre şi Aprilie 2005
candidate (în Consiliul UE)
Ratificarea la nivel naţional în statele membre Legea nr.157/2005 (la sfârşitul lui 2006 s-a finalizat
şi candidate (eventual precedată de referendum). procesul de ratificare de toate statele membre)
În această etapă încă mai are loc
monitorizarea statelor candidate (de către
Comisia Europeană).
7. Aderarea propriu-zisă = intrarea în vigoare a 01.01.2007
Tratatului de aderare (din acest moment intră
în vigoare şi perioadele de tranziţie şi
derogările) (nu presupune, ab initio, trecerea
la Euro/UEM !)
Este momentul în care statele candidate
înseamnă că îndeplinesc cele 3 tipuri de
criterii formulate la nivel comunitar
(Copenhaga – 1993, Madrid – 1995,
Luxemburg – 1997, Helsinki – 1999):
- economice;
- legislative;
- administrative.

B. Delimitări conceptuale

- acquis comunitar = totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea Comunităţilor Europene şi a
instituţiilor, acţiunile şi politicile comunitare (tratatele constitutive şi subsecvente, dreptul derivat, jurisprudenţa
CJCE, declaraţii, rezoluţii, acorduri internaţionale încheiate de CE, principiile generale de drept, surse
complementare etc.).

12
- capitol de negociere = din motive ce ţin de eficienţă, rapiditate, legislaţia comunitară a fost împărţită în 31 de
capitole14, în care se analizează separat în procesul de negociere; astfel, în cadrul unui capitol se regăseşte legislaţia
comunitară ce guvernează un anumit domeniu (de exemplu: capitolul 8 - pescuitul; capitolul 22 - protecţia mediului
etc.).

- criterii de aderare = criteriile de la Copenhaga:


 instituţii stabile care să garanteze democraţia, prioritatea dreptului, drepturile omului, respectarea drepturilor
minorităţilor şi protecţia acestora;
 o economie de piaţă viabilă, ca şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor de piaţă din
interiorul Uniunii;
 capacitatea de a-şi asuma obligaţiile aderării, în special subscrierea la obiectivele uniunii politice, economice şi
monetare.

- document de poziţie = instrument juridic de bază al procesului de negociere a capitolelor de acquis communautaire.

C. Principiile negocierii cu Uniunea Europeană15

Consiliul European de la Luxemburg:


“ extinderea este un proces global, inclusiv evolutiv, care se va derula în etape; fiecare stat candidat va
avansa cu propria sa viteză, în funcţie de gradul său de pregătire “.

1. deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile să se încheie în acelaşi timp cu toate statele;
2. negocierile se desfăşoară cu fiecare stat în parte;
3. ritmul fiecărei negocieri este dat de pregătirea fiecărui stat candidat şi de complexitatea problemelor de rezolvat;
4. fiecare stat este apreciat în mod individual;
5. sunt 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, care trebuie deschise negocierii de către fiecare stat candidat;
6. negocierile cu statele candidate vor fi abordate diferit;
7. începerea şi desfăşurarea negocierilor nu implică şi dobândirea calităţii de membru în aceeaşi ordine;
8. negocierile se desfăşoară în cadrul conferinţelor de aderare;
9. negocierile sunt conduse de preşedinţia UE, în numele statelor membre, cu sprijinul Comisiei Europene, poziţia
fiind una comună pentru toate statele UE;
10. capitolele deschise spre negociere, la un moment dat, nu sunt aceleaşi pentru toate statele candidate,
11. capitolele, deja, închise provizoriu pot fi reluate pentru a fi aliniate la schimbările survenite între timp în
legislaţie;
12. decizia de a închide provizoriu un capitol este luată dacă acquis-ul comunitar este preluat integral.

D. Purtarea negocierilor de aderare16

- autorităţile naţionale trebuie să întocmească şi să transmită Consiliului Uniunii câte un document de poziţie
corespunzător fiecărui capitol de negocieri;

- elaborarea documentelor de poziţie se realizează pe baza fundamentării angajamentelor pe care România trebuie şi
poate să şi le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere;

14
Turcia are următoarele capitole de negociere (împărţirea este diferită): 1. Libera circulaţie a mărfurilor; 2. Libera
circulaţie a muncitorilor; 3. Dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor; 4. Libera circulaţie a capitalurilor; 5.
Piaţa publică; 6. Dreptul societăţilor; 7. Dreptul proprietăţii intelectuale; 8. Politica concurenţială; 9. Servicii
financiare; 10. Societatea informaţională şi media; 11. Agricultură şi dezvoltare rurală; 12. Securitatea alimentară,
politica veterinară şi fitosanitară; 13. Pescuit; 14. Politica transporturilor; 15. Energie; 16. Fiscalitate; 17. Politica
economică şi monetară; 18. Statistică; 19. Politica socială şi ocuparea forţei de muncă (între care anti-discriminarea şi
egalitatea de şanse pentru bărbaţi şi femei); 20. Întreprinderi şi politica industrială; 21. Reţele transeuropene; 22.
Politică regională şi coordonarea instrumentelor structurale; 23. Drepturi judiciare şi fundamentale; 24. Justiţie,
libertate şi securitate; 25. Ştiinţă şi cercetare; 26. Educaţie şi cultură; 27. Mediu; 28. Protecţia sănătăţii şi securitatea
consumatorilor; 29. Uniune vamală; 30. Relaţii externe; 31. Politica externă, de securitate şi apărare; 32. Control
financiar; 33. Dispoziţii financiare şi bugetare; 34. Instituţii; 35. Alte dispoziţii.
15
www.mie.ro
16
www.mie.ro

13
- la redactarea documentelor de poziţie se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care cuprinde toate
elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor de poziţie. Fiecare instituţie a
administraţiei publice centrale elaborează propria contribuţie la dosarele de fundamentare şi, implicit, la documentele
de poziţie;

- contribuţiile sunt apoi corelate şi armonizate de către instituţia integratoare şi Ministerul Integrării Europene, în
reuniuni de consultare cu celelalte instituţii implicate în fiecare capitol. Definitivarea are loc în procedură scrisă,
prin obţinerea avizului conducătorului fiecărei instituţii, înaintea supunerii spre aprobare în şedinţa Guvernului;

- odată elaborate, documentele de poziţie şi dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul
României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de
negocieri, în conformitate cu prevederile Constituţiei.

- documentelor de poziţie ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene prin poziţii comune, prin
care poziţia României poate fi acceptată sau se poate cere României să îşi modifice poziţia în anumite privinţe. În
acest ultim caz, rămâne ca România să adopte un nou document de poziţie în acel capitol, modificat în funcţie de
solicitările primite şi de interesele şi posibilităţile proprii.

E. Cadrul instituţional intern creat în vederea negocierii aderării României la Uniunea Europeană17

a. Consiliul de asociere

- organism comun creat prin Acordul european, la nivel guvernamental, pentru a se purta dialogul la nivel politic între
România şi UE;
- supraveghează realizarea prevederilor Acordului european;
- se întruneşte la nivel ministerial o dată pe an şi de câte ori este nevoie;
- principala sa atribuţie constă în examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul Acordului, precum
şi a oricăror alte probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc;
- este format din membri desemnaţi de Guvernul României, pe de o parte, şi membri ai Consiliului şi membri ai
Comisiei, pe de altă parte.

b. Comitetul de Asociere România – UE

- organism comun creat prin Acordul european, la nivel guvernamental, purtând dialogul la nivel tehnic între România
şi UE;
- asistă Consiliul de Asociere;
- este format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai Consiliului şi ai membrilor
Comisiei, pe de altă parte, de regulă la nivel de funcţionari superiori.

c. Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere România – UE

- are caracter bilateral;


- reprezintă un forum în care membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European se pot întâlni şi face
schimb de idei.
- reuniunile sale se desfăşoară de două ori pe an, la Bucureşti, respectiv Bruxelles;
- reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare
politică.

F. Instituţiile comunitare care au atribuţii în materia negocierii aderării statelor candidate la Uniunea
Europeană

- deschiderea negocierilor de aderare este precedată de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar –
screening – pentru fiecare dintre cele 31 de capitole;
- Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a ţării candidate per-
mite începerea negocierilor;

17
Prevăzut în Acordul european de asociere.

14
- Consiliul UE adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare ţară candidată.
- Comisia Europeană elaborează proiectul de poziţie comună a Uniunii Europene, prin consultarea statelor membre;
- poziţia comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul UE.
- rezultatele negocierilor sunt încorporate într-un proiect de tratat de aderare, elaborat de Comisia Europeană în
colaborare cu viitorul stat membru;
- documentul este supus spre adoptare Consiliului UE şi spre avizare Parlamentului European;
- după semnare, tratatul de aderare este ratificat de toate statele membre, precum şi de ţara candidată. În unele ţări,
înainte de ratificare, tratatul este supus referendumului.

G. Structura Tratatului de aderare a României la UE18

S-au redactat concomitent un Act de aderare şi un Protocol de aderare. Actul şi Protocolul vor intra în
vigoare alternativ, în funcţie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei pentru Europa. Această soluţie
asigură evitarea oricărei probleme juridice în situaţia tranzitorie – intrarea în vigoare a Constituţiei Europene – care se
va suprapune peste momentul aderării României.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
tratatelor constitutive în vigoare la acest moment, şi anume Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul instituind
Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Protocolul de aderare adaptează Tratatul constituţional pentru a permite aderarea României şi Bulgariei la
acest document.
Cele două documente, Actul şi Protocolul, au, în esenţă, un conţinut identic, diferind doar referirea la textele
din Constituţia europeană, respectiv la Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde următoarele elemente:

- Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

- Anexele: conţin măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente) şi măsuri temporare
(perioadele de tranziţie).

- Declaraţiile.

Atât Actul, cât şi Protocolul cuprind clauzele de salvgardare – în număr de şase. În afara prevederilor
cuprinse şi în Tratatul de aderare a celor 10 state care au aderat în 2004, Tratatul României cuprinde, o clauză de
amânare generală, pentru care votul în Consiliu se adoptă cu unanimitate, şi două clauze de amânare speciale – pentru
domeniile: concurenţă şi justiţie şi afaceri interne.

Sursa bibliografică a următoarelor informaţii: Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea


Europeană – prezentare generală, Asist. drd. Mihaela Augustina Dumitraşcu, Revista de Drept Public, nr.2,
2005, Editura All Beck, pg.98 – 106.

La data de 25 aprilie 2005 a avut loc, la Luxemburg un eveniment de o importanţă deosebită pentru
România, semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Pentru a intra în vigoare, Tratatul trebuie să fie
ratificat de cele două state candidate şi de toate statele membre ale Uniunii Europene, existând tradiţia ca procesul
de ratificare să fie finalizat, în primul rând, de statele candidate, urmând ca statele membre să demareze procesul
ulterior. Astfel, pe data de 24 mai 2005, Parlamentul României a ratificat Tratatul de aderare, Bulgaria parcurgând şi
ea această procedură pe data de 11 mai 2005. La acest moment, singurul stat membru care a ratificat Tratatul este
Slovacia, pe data de 22 iunie 200519.

18
www.mae.ro; Mihaela Augustina Dumitraşcu, Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE –
prezentare generală – Revista de Drept Public, nr.2, 2005, Editura All Beck, pg. 98 – 106.
19
Se estimează că următoarele state vor ratifica Tratatul în cursul anului 2005: Grecia, Letonia, Cipru, Spania,
Ungaria, Republica Cehă, Finlanda, Malta, Estonia, Irlanda, Luxemburg, Polonia, Lituania, Italia şi Portugalia, iar în
2006: Austria, Danemarca, Suedia, Franţa, Marea Britanie şi Germania.

15
Privind înapoi în timp la etapele care au condus la semnarea Tratatului de aderare, menţionăm că semnarea
sa a fost decisă la Consiliul European din decembrie 2004, stabilindu-se să aibă loc cu ocazia reuniunii Consiliului
Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) din luna aprilie 2005; astfel, preşedinţia luxemburgheză a Uniunii
Europene a planificat reuniunea pentru 25 – 26 aprilie 2005. Semnarea Tratatului de aderare – de către cele 25 de
state membre şi de România şi Bulgaria – a avut loc după realizarea unei proceduri complexe, prevăzute de art. 49 al
Tratatului asupra Uniunii Europene20, descrise în cele ce urmează.
Redactarea proiectului Tratatului de aderare a început în iulie 2004. La 31 ianuarie 2005, a fost finalizată
versiunea în limba engleză a proiectului Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, Grupul de lucru
pentru redactarea Tratatului de aderare din cadrul Consiliului UE aprobând ultimele documente aferente acestuia
(prevederi generale / declaraţii şi măsuri negociate).
La nivelul Uniunii, redactarea Tratatului de aderare a revenit unui Grup de lucru ad-hoc al
Consiliului, textul consolidat fiind elaborat de Comisia Europeană şi de statul candidat. Rolul României în
acest proces a fost extrem de important, constând în verificarea corectitudinii şi a integralităţii prevederilor
Tratatului, astfel încât informaţiile cuprinse în el să reflecte, în mod exact, rezultatul negocierilor. La sfârşitul
procesului, textul consolidat a fost verificat din punct de vedere juridic şi lingvistic, versiunea în limba
română fiind revizuită de România.
Prin Decizie a Primului Ministru a fost constituit grupul de lucru pentru redactarea proiectului
Tratatului de aderare a României la UE, coordonat de Delegaţia Naţională pentru negocierea aderării
României la UE, în conformitate cu Legea nr. 590/2003 privind tratatele, potrivit căreia responsabilitatea
pentru negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale ale României revine Ministerul Afacerilor Externe
sau instituţiei competente împreună cu acesta.
La 3 februarie 2005, Consiliul UE, prin Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor membre
(COREPER) a aprobat, fără dezbatere, textul în limba engleză al Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la
Uniunea Europeană. Decizia COREPER consemnează acordul politic al statelor membre asupra condiţiilor de aderare
a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană.
Partea română a aprobat textul consolidat în limba engleză al Tratatului de aderare la 11 februarie 2005.
După definitivarea procesului de redactare a textului Tratatului, procedura prevede formularea Opiniei
Comisiei Europene (care a avut loc pe 22 februarie 2005) şi obţinerea Avizului conform al Parlamentului European
asupra Tratatului, aviz care a fost prezentat pe 13 aprilie 2005. Pe baza lor – şi în conformitate cu decizia politică a
Consiliului European – Consiliul de miniştri21 decide, formal, semnarea Tratatului de aderare, confirmând astfel şi în
termeni juridici aderarea României la Uniunea Europeană. Atât Avizul conform al Parlamentului European, cât şi
Opinia Comisiei au avut un rol politic determinant, în sensul că ele au confirmat acordul celor două instituţii europene
asupra aderării României şi Bulgariei.
În continuare, vom prezenta, succint, structura Tratatului de aderare, precum şi Legea de ratificare a acestuia.

I. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană


Rezultat al procesului de negociere a celor 31 de capitole de acquis comunitar, Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană este comun cu cel al Bulgariei, astfel cum s-a întâmplat şi cu cele 10 noi state membre, care au
avut un instrument comun de aderare la Uniune; în plus, Tratatul pentru cele două state a fost elaborat pe aceleaşi
principii şi după aceeaşi metodă de lucru utilizate la redactarea Tratatului celor zece noi state membre.
Principalul element distinctiv al cazului României şi Bulgariei este că, spre deosebire de cele zece state
membre care au aderat la 1 mai 2004, România şi Bulgaria vor adera prin Tratatul de aderare la Tratatul de instituire a
Constituţiei pentru Europa, cu condiţia ca acesta să fie ratificat de toate statele membre până la data aderării efective a
20
Art. 49 (1) TCE (ex art.0 TCE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam):
“Orice stat european, care respectă principiile enunţate în art. 6 (1), poate solicita să devină membru al UE. El
adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu unanimitate, după consultarea Comisiei şi după avizul
conform al Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.”
Art. 6 (1): “UE este fondată pe principiile:
- libertăţii
- democraţiei
- respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
- statului de drept,
principii care sunt comune statelor membre.”

21
Consiliul UE

16
României şi Bulgariei. Din acest motiv, s-au redactat concomitent un Act de aderare şi un Protocol de aderare. Actul
şi Protocolul vor intra în vigoare alternativ, în funcţie intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituţiei pentru
Europa. Această soluţie asigură evitarea oricărei probleme juridice în situaţia tranzitorie – intrarea în vigoare a
Constituţiei Europene – care se va suprapune peste momentul aderării României.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
tratatelor constitutive în vigoare la acest moment, şi anume Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul instituind
Comunitatea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).
Protocolul de aderare adaptează Tratatul constituţional pentru a permite aderarea României şi Bulgariei la
acest document.
Cele două documente, Actul şi Protocolul, au, în esenţă, un conţinut identic, diferind doar referirea la textele
din Constituţia europeană, respectiv la Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde următoarele elemente:

Părţile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

Anexele: conţin măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente) şi măsuri temporare
(perioadele de tranziţie).

Declaraţiile.

Atât Actul, cât şi Protocolul cuprind clauzele de salvgardare – în număr de şase. În afara
prevederilor cuprinse şi în Tratatul de aderare a celor 10 state care au aderat în 2004, Tratatul României cuprinde, o
clauză de amânare generală, pentru care votul în Consiliu se adoptă cu unanimitate, şi două clauze de amânare
speciale – pentru domeniile: concurenţă şi justiţie şi afaceri interne.

Prezentăm în continuare Părţile generale ale Tratatului de Aderare.

1. Tratatul de aderare propriu-zis, care cuprinde şase articole, consacră aderarea României şi a Bulgariei la
Uniunea Europeană, precum şi faptul că, prin aderare, cele două state devin parte la Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa, în condiţiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul conţine o clauză
privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare, în cazul în care Constituţia UE nu intră în vigoare.

De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare, precum şi faptul că acesta va
fi ratificat de părţile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare vor fi depuse până la 31
decembrie 2006. Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune instrumentul de
ratificare până la această dată, Tratatul va intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările
necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare conţine:

• Partea I – Principiile;

• Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constituţiei europene;

• Partea a III-a – Prevederile permanente (în esenţă, adaptarea acquis-ului);

• Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranziţie);

• Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului.

2. Partea I (Principiile) conţine definiţii şi prevederi privind caracterul obligatoriu pentru cele două state al
tratatelor institutive/modificatoare şi al actelor adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală Europeană
anterior aderării României şi Bulgariei la UE. Aplicarea dispoziţiilor tratatelor originare şi ale actelor instituţiilor
sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligaţia
celor două noi state membre de a adera la convenţiile şi acordurile încheiate de Uniune cu state terţe, la convenţiile

17
încheiate între statele membre, precum şi însuşirea acquis-ului Schengen. Lista convenţiilor încheiate între statele
membre este anexată Actului/Protocolului. România şi Bulgaria au obligaţia de a amenda, până la data aderării,
tratatele încheiate cu state terţe, pentru a le asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar sau de a le denunţa, dacă
amendarea nu este posibilă.

Se prevede că UE va adapta restricţiile cantitative la oţel şi produse din oţel în relaţia cu statele terţe, în
raport cu importurile României şi Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de
produse textile şi de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a ţine cont de aderarea Bulgariei şi a României la Uniune.
În ceea ce priveşte acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România şi Bulgaria înainte de aderare, se
prevede că acestea vor fi administrate de Uniune.

România şi Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare de la data aderării, fiind
considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice, potrivit art. 122 al Tratatului insituind Comunitatea
Europeană.

3. Partea a II-a conţine prevederile instituţionale, respectiv participarea României şi Bulgariei la instituţiile
Uniunii Europene. Astfel, România va avea 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009.
După această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.
România va deţine 14 voturi în Consiliul de miniştri. De asemenea, ţara noastră are dreptul la un judecător la Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene şi unul la Tribunalul de Primă Instanţă. România va avea 15 membri în Comitetul
Economic şi Social şi 15 în Comitetul Regiunilor, ambele – organe ale Uniunii. România are dreptul de a numi
membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiţii, precum şi în Comitetul Ştiinţific şi Tehnic prevăzut
de Tratatul EURATOM.

Se prevede că limba română şi limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii, o dată cu aderarea.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) prevede acceptarea măsurilor permanente negociate (şi care sunt
prevăzute într-o anexă), precum şi referirea la mecanismul efectuării adaptărilor tehnice22 ale acquis-ului adoptat
până la 1 octombrie 200423; este vorba despre actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene în diferite domenii
care vor fi adaptate în vederea aplicării acestora la România şi Bulgaria.

5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor
(conţinute în anexă), prevederile instituţionale şi prevederile financiare având caracter temporar.

Potrivit dispoziţiilor instituţionale temporare, România va avea 35 de locuri în Parlamentul European în


perioada cuprinsă între data aderării efective la Uniune şi data la care se vor desfăşura noi alegeri pentru Parlamentul
European (2009). România are obligaţia de a desfăşura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31
decembrie 2007”.

În ipoteza în care Constituţia Europeană va intra în vigoare în 2007, până în 2009 se va menţine sistemul de
vot „Nisa”, România având 14 voturi, precum şi numărul de 15 locuri în Comitetul Economic şi Social şi Comitetul
Regiunilor.

În contextul prevederilor financiare temporare, România va contribui la capitalul subscris Băncii Europene
de Investiţii cu 42,3 milioane Euro. Contribuţia României la Fondul de Cercetare pentru Cărbune şi Oţel este de
29,88 milioane Euro.

22
Exemple: etichetarea produselor electrice şi electronice; lista de specii de plante şi animale protejate în România;
calificări, lista profesiunilor liberale şi a instituţiilor de învăţământ care au eliberat diplomele în acest sens; lista
punctelor de frontieră; lista aeroporturilor internaţionale; lista produselor chimice periculoase; traducerea în limba
română a tuturor termenilor de specialitate în diverse domenii (ex. societate pe acţiuni, societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată,
taxă de drum, autostrăzi, drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale etc); lista statelor cărora România le
solicită viză şi diferitele categorii de viză; lista instituţiilor din România participante la procesul de achiziţii publice.
23
cut-off date

18
În perioada de tranziţie, România va beneficia de Facilitatea Schengen, având ca scop finanţarea acţiunilor
desfăşurate la frontiera externă, în vederea implementării acquis-ului Schengen, precum şi de Facilitatea pentru
fluxuri monetare24, având ca scop îmbunătăţirea acestora. Alocările pentru România vor fi de: 297,2 milioane Euro
în 2007; 131,8 milioane Euro în 2008 şi 130,8 milioane Euro în 2009.
Se prevede, de asemenea, gestionarea de către agenţiile de implementare a fondurilor din cadrul asistenţei
de pre-aderare, acordate prin programul PHARE, programul PHARE – CBC25, programul ISPA, programul
SAPARD şi Facilitatea pentru perioada de tranziţie.
Suma totală a alocărilor pentru acţiuni structurale pentru România în perioada 2007-2009 va fi de: 399
milioane Euro în 2007, 1 972 milioane Euro în 2008 şi 2 603 milioane Euro în 2009.
Partea a IV-a cuprinde şi clauzele de salvgardare. Ca şi în cazul celor zece noi state membre, Tratatul de
aderare a României şi Bulgariei prevede trei clauze de salvgardare generale:
• clauza de salvgardare generală: dacă după trei ani de la aderare, vor apărea dificultăţi grave şi persistente
într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau
Bulgaria pot solicita Comisiei Europene autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată şi a
ajusta respectivul sector economic al Pieţei Comune; în aceleaşi condiţii, orice stat membru actual poate solicita
autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau ambele noi state membre;

• clauza de salvgardare privind Piaţa Internă: dacă în primii trei ani de la aderare, România şi Bulgaria nu îşi
îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor, periclitând, astfel, funcţionarea Pieţei Interne, Comisia
Europeană, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea
acestei situaţii; această clauză poate fi invocată şi înainte de data aderării celor două state.

• clauza de salvgardare justiţie şi afaceri interne: dacă în cele două state există întârzieri cu privire la
transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi
penal, Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârşitul a trei ani
de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste
măsuri trebuie să fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situaţiei.

Faţa de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României şi al Bulgariei se poate aplica o clauză de
amânare a aderării. Consiliul UE, prin vot unanim, la recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data
aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constată că stadiul pregătirii şi
implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora pentru a deveni
membre ale Uniunii. În plus, în ceea ce priveşte România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificată,
amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire insuficientă în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne şi în domeniul concurenţei (este vorba despre 11 obligaţii prevăzute într-o anexă).
În cadrul prevederilor temporare, se precizează posibilitatea pentru cele două state de a adopta măsuri
tranzitorii pentru a facilita trecerea la noua politică agricolă comună, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea regulilor
comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar şi al siguranţei alimentelor.
6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituţionale) cuprinde dispoziţii privind adaptările
instituţionale care sunt necesare în urma aderării României şi Bulgariei (Titlul I), modalităţile de aplicare a actelor
instituţiilor comunitare faţă de Bulgaria şi România (Titlul II) şi prevederile finale (Titlul III).
Titlul I conţine dispoziţii referitoare la necesitatea adaptării de către instituţiile comunitare (Consiliul,
Comisia şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene) a regulilor de procedură. România şi Bulgaria vor numi câte
un membru al Comisiei Europene, la data aderării, al cărui mandat va expira o dată cu expirarea mandatelor
celorlalţi membri ai Comisiei. Comisarii român şi bulgar vor fi numiţi de Consiliu, cu majoritate calificată, în acord
cu Preşedintele Comisiei şi cu avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, în cazul
numirii noilor comisari se va cere şi avizul Parlamentului European, pentru a se asigura o mai mare transparenţă a
deciziei. Totodată, România şi Bulgaria vor numi câte un judecător la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi la
Tribunalul de primă instanţă. Mandatul unuia dintre cei doi judecători va expira în 2006, iar al celuilalt în 2012,
decizia fiind luată prin tragere la sorţi. România şi Bulgaria vor numi membri la Curtea Europeană de Conturi,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

24
Cash-flow Facility
25
Cross-border cooperation

19
Titlul II prevede obligaţia României şi Bulgariei de a adopta toate măsurile necesare pentru a se conforma,
de la data aderării, directivelor şi deciziilor adoptate de instituţii şi comunicate statelor membre. Aceste măsuri
includ şi obligaţia de a opera modificările legislative interne necesare. De asemenea, se prevede comunicarea către
România şi Bulgaria a unei serii de măsuri (cum ar fi cele referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva radiaţiilor).
Este stipulat, totodată, mecanismul realizării adaptărilor tehnice pentru acquis-ul adoptat după ”cut-off date” (1
octombrie 2004), adaptări care nu au fost redactate odată cu Tratatul de aderare. Mecanismul presupune adoptarea
modificărilor necesare de către Consiliu sau Comisie (în funcţie de instituţia care a emis actul), la solicitarea
României sau Bulgariei, realizată cel târziu la data aderării. Faţă de Tratatul celor zece, s-a introdus obligaţia
vechilor state membre de a lua măsurile necesare pentru a modifica legislaţia lor internă, acolo unde aceste
modificări au fost generate de adaptările actelor comunitare ca urmare aderării Bulgariei şi României.
Titlul III prevede transmiterea către România şi Bulgaria a unei copii certificate a unor instrumente
juridice: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul Uniunii Europene, precum şi tratatele
internaţionale deţinute în arhivele Secretariatului General al Consiliului.
În ceea ce priveşte Declaraţiile, menţionăm că la Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declaraţii cu
caracter politic, care nu au efecte juridice: Declaraţia comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulaţie a
persoanelor; Declaraţia comună a UE 25 şi a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei şi
ale României; Declaraţia comună a Germaniei şi Austriei privind libera circulaţie a persoanelor; Declaraţia Bulgariei
privind alfabetul chirilic.
Prin Declaraţia privind libera circulaţie a persoanelor, statele membre îşi exprimă angajamentul de a spori
accesul cetăţenilor români la piaţa muncii, în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar. Declaraţia
privind pregătirea României şi Bulgariei pentru aderare afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a
aplicării angajamentelor convenite în negocieri, acordând o atenţie deosebită asupra domeniilor justiţiei şi afacerilor
interne, concurenţei şi mediului. Declaraţia cuprinde aceleaşi elementele exprimate în Concluziile Consiliului
European din 17 decembrie 2004. În Declaraţia privind dezvoltarea rurală sunt prevăzute posibilele alocări bugetare
pentru România în acest sector (2 308 milioane Euro).

II. Legea de ratificare a Tratatului de aderare


Potrivit articolului 148 din Constituţia României, aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană se face prin
lege, adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu majoritate de două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Astfel, Legea de ratificare a fost adoptată de Parlamentul României pe data de 24 mai
2005, având numărul 157 şi fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din data de 1 iunie 200526.
În afara articolului 1, care conţine textul clasic în cazul legilor de ratificare27, Legea de ratificare a
Tratatului de aderare conţine două articole suplimentare. Astfel, articolul 2 reia obligaţia generală, prevăzută în
art.148 alin. (5) din Constituţia României, în sensul că autorităţile române garantează aducerea la îndeplinire
prevederilor Tratatului de aderare, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor comunitare
având caracter obligatoriu. Această dispoziţie are, astfel, rolul de a sublinia, pe plan naţional, importanţa care trebuie
acordată respectării obligaţiilor asumate prin Tratatul de Aderare.

Articolul 3 defineşte termenul de „resortisant”, care reprezintă echivalentul în limba română al termenilor
„national28” din limba engleză şi „ressortissant” din limba franceză29. Definiţia este redactată în conformitate cu

26
Lege pentru ratificarea Tratatului între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica
Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica
Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica
Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii
Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.
27
„Se ratifică …”.
28
substantiv
29
Art. 3. – În înţelesul Tratatului de aderare, al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, al
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice şi al Tratatului privind Uniunea Europeană, precum şi al altor reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, următorii termeni se definesc după cum urmează:

20
Declaraţia privind cetăţenia30, anexată Tratatului de la Maastricht (1993), conform căreia definirea calităţii de
„resortisant al unui stat” intră în sarcina legislaţiei interne. Legea defineşte „resortisantul român” ca fiind persoana
fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea română, potrivit legislaţiei române, pentru o mai bună
cunoaştere de către practicienii dreptului din România, în special instanţele judecătoreşti, care vor trebui să aplice
direct Tratatul, conform principiilor comunitare. S-a optat pentru definirea ambilor termeni, în scopul asigurării unei
clarităţi sporite a textului actelor comunitare. De asemenea, în urma analizei premergătoare acestei soluţii, s-a ajuns
la concluzia că în definirea noţiunii de „resortisant” nu intră şi alte categorii de persoane în afara cetăţenilor români
şi a persoanelor juridice având naţionalitate română; se are în vedere faptul că nu sunt incluşi în această definiţie
refugiaţii şi persoanele care se bucură de protecţie internaţională pe teritoriul României, aceştia nebeneficiind de
drepturile prevăzute de dreptul comunitar pentru „resortisanţi”. S-a considerat, deci, oportună definirea doar a
acestui termen, deoarece el nu se regăseşte în legislaţia română sau cea comunitară şi, în acelaşi timp, nu s-a
considerat necesară definirea şi a altor termeni, care sunt deja definiţi/explicaţi în legislaţia comunitară.

Ca o concluzie, remarcăm faptul că momentul semnării Tratatului de aderare a reprezentat un eveniment


extrem de important în calendarul aderării României la Uniunea Europeană, în sensul că România a promovat de la
statutul de stat candidat31 la cel de stat în curs de aderare32, ce participă ca observator activ la activitatea instituţiilor
Uniunii Europene. În această calitate, reprezentanţii statului român participă la lucrările instituţiilor, organelor sau
organismelor Uniunii ori ale grupurilor de lucru din cadrul acestora, cu dreptul de a lua cuvântul şi de a exprima
poziţii asupra aspectelor aflate în dezbatere33. În continuare, însă, România va trebui să demonstreze capacitatea de
a-şi asuma pe deplin obligaţiile pe care le presupune calitatea de membru al Uniunii Europene, prin continuarea
reformelor în vederea îndeplinirii tuturor criteriilor de aderare34 reflectate în dispoziţiile Tratatului de aderare.

a) prin „resortisant al unui stat” se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea
acelui stat în conformitate cu legislaţia internă a acestuia;
b) prin „resortisant român” se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea
română potrivit legislaţiei române.
30
DÉCLARATION relative à la nationalité d'un État membre : La Conférence déclare que, chaque fois que le traité
instituant la Communauté européenne fait référence aux ressortissants des États membres, la question de savoir si une
personne a la nationalité de tel ou tel État membre est réglée uniquement par référence au droit national de l'État
concerné. Les États membres peuvent préciser, pour information, quelles sont les personnes qui doivent être
considérées comme leurs ressortissants aux fins poursuivies par la Communauté en déposant une déclaration auprès
de la présidence; ils peuvent, le cas échéant, modifier leur déclaration. / DECLARATION on nationality of a Member
State: The Conference declares that, wherever in the Treaty establishing the European Community reference is made
to nationals of the Member States, the question whether an individual possesses the nationality of a Member State
shall be settled solely by reference to the national law of the Member State concerned. Member States may declare,
for information, who are to be considered their nationals for Community purposes by way of a declaration lodged
with the Presidency and may amend any such declaration when necessary.
31
candidate country
32
acceeding country
33
Singurul drept care nu este acordat este dreptul de vot.
34
politice, economice şi instituţionale

21
H. Alte state în curs de negociere a aderării la UE: Croaţia, Macedonia, Bosnia – Herţegovina, Albania,
Serbia – Muntenegru, Regiunea Kosovo35

a. Evoluţia relaţiilor Croaţiei cu UE, cronologic, este următoarea:


- primele relaţii diplomatice sunt stabilite de UE cu Croaţia în anul 1992;
- în anul 1997, Consiliul european defineşte condiţiile prealabile unor eventuale dezvoltări a relaţiilor
bilaterale dintre UE şi Croaţia;
- doi ani mai târziu, UE propune punerea în aplicare a unui nou Proces de stabilitate şi de asociere, care
implica 5 state din sud-estul european, între care şi Croaţia;
- în mai 2000, Comisia europeană recomanda deschiderea negocierilor în vederea încheierii unui Acord de
stabilitate şi asociere între UE şi Croaţia;
- în decembrie 2001, Comisia adopta un document strategic care definea cadrul general al relaţiilor dintre UE
şi Croaţia pentru perioada 2002-2006. Acest document prevederea, în special, furnizarea unui ajutor din partea
UE Croaţiei în cadrul programului CARDS36;
- la 21 februarie 2003, Croaţia prezintă, oficial, candidatura în vederea aderării la UE;
- la 18 iunie 2004, Consiliul european a pronunţat deschiderea negocierilor de aderare între UE şi Croaţia;
- la 3 octombrie 2005, negocierile de aderare au fost deschise oficial cu Croaţia.

b. După ce a semnat Acordul de stabilitate şi asociere (ASA) la 20 martie 2004, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei a dobândit statutul de stat candidat, după Consiliul european din 16 decembrie 2005.
Următoarele etape for fi stabilite în funcţie de rezultatele raporturilor oferite de Comisia europeană cu privire
la progresele realizate de această ţară.

c. La 21 octombrie 2005, procesul de negociere care avea ca obiect încheierea unui Acord de Stabilitate şi
Asociere a fost lansat de către Comisia europeană. Formulând această recomandare a Consiliului UE în vederea
obţinerii acordului său, Comisia a recunoscut progresele realizate de Bosnia-Herţegovina în aplicarea reformelor
prevăzute prin studiul de fezabilitate.

d. Într-un Raport al Comisiei europene, din anul 2001, aceasta a recunoscut progresele realizate de către
Albania pentru democratizarea societăţii, ameliorarea funcţionării instituţiilor publice şi reformele economice.
În februarie 2003, au început negocierile în vederea încheierii unui Acord de stabilitate şi asociere.

e. La 10 octombrie 2005, Uniunea Europeană şi Serbia-Muntenegru au început negocierile în vederea


încheierii Acordului de stabilitate şi asociere, miniştrii europeni ai afacerilor externe având recomandarea
Comisiei Europene de a deschide aceste negocieri la 3 octombrie 2005. Această decizie marchează prima etapă
importantă către stabilirea relaţiilor contractuale între UE şi Serbia-Muntenegru.

f. Uniunea Europeană urmăreşte îndeaproape procesul de normalizare din regiunea Kosovo şi are în vedere o
aderare atunci când regiunea va fi un stat independent.

g. În iunie 2005, cele 25 de state membre ale UE au afirmat ataşamentul pentru punerea în vigoare a
Rezoluţiei 1244 cu privire la Kosovo a Consiliului de Securitate ONU.

35
www.europa.eu.int; Augustin Fuerea, Manualul UE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
36
Community Assistance to Reconstruction, Development and Stability in the Balkans.
22
Capitolul III

DREPTUL COMUNITAR

1. Izvoarele dreptului comunitar european

Clasificare

A. izvoare primare (originare);


B. izvoare secundare (derivate);
C. acorduri internaţionale;
D. izvoare complementare;
E. izvoare nescrise.

Ierarhie37

Piramida actelor normative comunitare nu este stabilită, ca în dreptul intern, prin intermediul unui act cu
valoare de Constituţie. De aceea, a revenit CJCE – singura instituţie în măsură să ofere o interpretare corectă,
uniformă şi obligatorie surselor dreptului comunitar – sarcina de a preciza ierarhia actelor comunitare, prin
intermediul jurisprudenţei sale. Iată, deci, ordonarea logică a izvoarelor, în funcţie de originea, baza juridică şi de
relaţia dintre ele:

A. izvoarele originare;
B. principiile generale de drept;
C. acordurile internaţionale;
D. izvoarele derivate;
E. izvoarele complementare.

Precizare terminologică: denumirea de „tratate constitutive/ institutive” = numai pentru a desemna cele 3
Tratate care au înfiinţat, fiecare, câte o Comunitate (CECO, CEE/CE, CEEA/ EURATOM). Celelalte tratate care
au adus modificări de-a lungul timpului sunt denumite „tratate modificatoare/ subsecvente”.

N.B.!

37
Tratatul de la Maastricht - Declaration on the hierarchy of Community Acts: „The Conference agrees that the
Intergovernmental Conference to be convened in 1996 will examine to what extent it might be possible to review
the classification of Community acts with a view to establishing an appropriate hierarchy between the different
categories of act”; Tratatul de la Amsterdam - 39. Declaration on the quality of the drafting of Community
legislation: „The Conference notes that the quality of the drafting of Community legislation is crucial if it is to be
properly implemented by the competent national authorities and better understood by the public and in business
circles. It recalls the conclusions on this subject reached by the Presidency of the European Council in Edinburgh
on 11 and 12 December 1992, as well as the Council Resolution on the quality of drafting of Community
legislation adopted on 8 June 1993 (Official Journal of the European Communities, C 166 of 17 June 1993, p. 1).
The Conference considers that the three institutions involved in the procedure for adopting Community
legislation, the European Parliament, the Council and the Commission, should lay down guidelines on the quality
of drafting of the said legislation. It also stresses that Community legislation should be made more accessible and
welcomes in this regard the adoption and first implementation of an accelerated working method for official
codification of legislative texts, established by the Interinstitutional Agreement of 20 December 1994 (Official
Journal of the European Communities, C 102 of 4 April 1996, p. 2).
Therefore, the Conference declares that the European Parliament, the Council and the Commission ought to:
- establish by common accord guidelines for improving the quality of the drafting of Community legislation and
follow those guidelines when considering proposals for Community legislation or draft legislation, taking the
internal organisational measures they deem necessary to ensure that these guidelines are properly applied;
- make their best efforts to accelerate the codification of legislative texts.”
23
Acquis communautaire38 = este reprezentat de drepturile şi obligaţiile care leagă ansamblul statelor membre
ale Uniunii Europene. Cuprinde: conţinutul, principiile, obiectivele politice ale Tratatelor, legislaţia adoptată
în aplicarea tratatelor şi jurisprudenţa CJCE, declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE, actele din
domeniul PESC, actele convenite în cadrul JAI, acordurile internaţionale încheiate de CE şi cele încheiate de
statele membre între ele în domeniile de activitate ale UE.

Definiţiile izvoarelor dreptului comunitar european

Extrase din Manualul UE, Augustin Fuerea, ediţia a 3-a, 2006, Editura Universul Juridic

În sens larg, ordinea juridică comunitară este dată de ansamblul de norme care guvernează raporturile în care
se găsesc Comunităţile europene.
În sens restrâns, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile europene şi statele membre, raporturile
dintre persoanele fizice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţile membre şi
alte organizaţii internaţionale.
Ordinea juridică a Comunităţilor europene este dată de 2 categorii principale de norme, şi anume:
1) norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale:
- tratatele institutive şi modificatoare.
2) norme cu valoare de legi ordinare, elaborate de instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor:
- izvoare derivate;
- izvoare complementare.
În doctrina de specialitate s-au formulat mai multe criterii de clasificare a normelor juridice comunitare, însă
criteriul cu cea mai largă susţinere este cel al forţei juridice a normelor comunitare. Astfel, întâlnim următoarea
clasificare:
- izvoarele primare de drept comunitar;
- izvoare derivate sau dreptul derivat, secundar comunitar european;
- normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor;
- izvoarele complementare;
- izvoarele nescrise.
1) Dreptul primar comunitar european este constituit din cele 3 Tratate constitutive ale Comunităţilor39,
tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi. Toate acestea au condus la
apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor trei.
2) Dreptul derivat, secundar comunitar european este format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor.
Dreptul derivat comunitar european cuprinde: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.
a) Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta operează prin generalizare şi abstractizare; este
obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare incompletă este interzisă. Regulamentul este obligatoriu cu
privire la scopul final de atins şi la formele şi mijloacele prin intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea aces-
tuia. Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept intern, din toate statele membre ale Uniunii.
b) Directiva urmează tehnica legii cadru, completate cu decretul de aplicare. Directiva, spre deosebire de
regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţia statelor membre acele
forme şi mijloace prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea sa. Regula generală este cea potrivit
căreia directiva se adresează anumitor state membre. Excepţia apare atunci când directiva se adresează tuturor
statelor membre, dar acest lucru este specificat în conţinutul ei.
c) Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi; ea este obligatorie atât în ceea ce priveşte scopul
final propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele prin care se ajunge la el; decizia este obligatorie numai
pentru subiectele de drept intern din anumite state membre.
d) Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în
adevăratul sens al cuvântului. Ele au un rol orientativ.
3) Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se multiplică şi se diversifică prin
participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică
comunitară. Astfel, întâlnim:
- acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale;

38
De la verbul din limba franceză acquérir.
39
În prezent, numai două sunt în vigoare.
24
- actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile externe ale Comunităţilor;
- unele tratate încheiate de statele membre ale Comunităţilor cu state terţe.

4) Izvoarele complementare sunt date de cele care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în
domeniile de competenţă naţionale. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea
obiectivelor definite de tratate ele poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi considerate norme de drept
comunitar, în sens larg. Acestea sunt:
- convenţia comunitară;
- deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului;
- declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor europene, care sunt adoptate de comun acord
cu statele membre.
5) Jurisprudenţa ocupă un loc important între izvoarele dreptului comunitar. Exercitarea de către Curtea de
justiţie a unei activităţi normative se caracterizează, în special, prin utilizarea metodelor de interpretare dinamică,
ca şi printr-o largă recurgere la principiile generale de drept.

Pe scurt:

A. Izvoarele primare (originare)


– Tratatele institutive + protocoale + convenţii anexate;
– Tratatele de aderare a statelor membre (1973, 1981, 1986, 1995, 2004);
– Tratatele modificatoare (Tratatul de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul
de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa).
B. Izvoarele derivate
Art. 249 TCE:
(1) Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor în conformitate cu prevederile prezentului Tratat, Parlamentul şi
Consiliul, Consiliul, precum şi Comisia adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări
şi avize.
(2) Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în întregul său şi direct aplicabil în toate
statele membre.
(3) Directiva leagă orice stat membru destinatar, în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
(4) Decizia este obligatorie în întregul său faţă de destinatarii cărora li se adresează.
(5) Recomandarea şi avizele nu sunt obligatorii.
C. Acordurile internaţionale
Exemple: acorduri de asociere, acorduri europene de asociere, acorduri de cooperare cu state membre,
acorduri comerciale etc.
D. Sursele complementare
Exemple: regulamentele de organizare internă a instituţiilor comunitare, acorduri interinstituţionale, actele
sui generis (concluzii, cărţi albe şi verzi, rezoluţii, declaraţii, programe, comunicări etc.), declaraţiile
reprezentanţilor statelor membre în Consiliu în domeniile neacoperite de tratate, dreptul internaţional
complementar (exemplu, Acordul Schengen) etc.
E. Izvoarele nescrise
 Principiile generale de drept:
- drepturile fundamentale ale omului;
- principiile generale ale dreptului intern al statelor membre;
- principii ale dreptului internaţional public;
- principii proprii dreptului comunitar european.
 Jurisprudenţa CJCE şi a TPI;

25
 Cutuma comunitară.
F. Alături de actele de mai sus, aflate sub incidenţa pilonului I (comunitar) şi care alcătuiesc dreptul comunitar
european stricto sensu, mai pot fi menţionate, ca parte a dreptului UE, actele guvernate de pilonii II (PESC)
(decizii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune) şi III (CPJMP, fostul JAI) (poziţii comune, decizii-
cadru, decizii, convenţii) ai UE.

2. Proceduri de adoptare a actelor comunitare. competenţele în cadrul Uniunii Europene


Procesul de decizie

A. Metoda comunitară
- drept de iniţiativă: Comisia Europeană;
- largă utilizare a votului majoritar în cadrul Consiliului;
- rol activ pentru Parlamentul European;
- interpretare uniformă a legislaţiei comunitare de către CJCE.

B. Metoda interguvernamentală

- drept de iniţiativă: Comisia Europeană + statele membre;


- regula generală de vot: consensul;
- rol consultativ pentru Parlamentul European;
- rol minor pentru CJCE.

Exemplu de adoptare unui act comunitar40:

 propunerea Comisiei pentru un act normativ:

- eliminarea zilei naţionale a fiecărui stat membru şi înlocuirea acesteia cu data de 9 mai – Ziua Europei.

 opinia Comitetului Regiunilor:


- aviz pozitiv, numai dacă se prevede obligaţia de a purta costume naţionale la sărbătorirea Zilei Europei, pentru a
compensa lipsa identităţii naţionale prin identitate regională.

 opinia Comitetului Economic şi Social:


- aviz negativ; acest lucru va avea consecinţe negative printre muncitori, care vor trebui să lucreze, de exemplu,
pe data de 14 iulie în Franţa ori pe 25 aprilie în Italia; sindicatele sunt împotrivă.

 Propunerea Comisiei după primirea celor două avize:


- opinia Comitetului Regiunilor este acceptată;
- opinia Comitetului Economic şi Social nu este acceptată.

 Parlamentul European:
- sărbătorirea zilei naţionale în data de 9 mai este acceptată, DAR, să se păstreze şi zilele naţionale;
- pentru a compensa, să se anuleze Paştele, ca sărbătoare naţională;
- costumul regional acceptat.

 Consiliul:
- poziţie comună: 9 mai – zi naţională, fără a se anula sărbătoarea Paştelui;

 Parlamentul European:
- 9 mai – zi naţională, fără a se anula sărbătoarea Paştelui, DAR să se anuleze Vinerea Mare (numai în statele
unde este considerată sărbătoare).

 Comisia:
- de acord.

 Consiliul:
40
Exemplu preluat din materialul prezentat de Sanda Fărcaş, în cadrul programului „Programe de finanţare ale
Uniunii Europene”, program desfăşurat în cadrul Institutului Naţional de Administraţie, 7-11 iulie 2003, Predeal.
26
- de acord.

3. Aplicabilitatea dreptului comunitar european în dreptul intern al statelor membre

Definiţii

a. Aplicabilitatea imediată = dreptul comunitar face parte automat, din momentul intrării sale în vigoare, din
dreptul intern al statelor membre, nefiind necesară nici o formulă specială de introducere în ordinea juridică
naţională41, păstrându-şi calitatea de drept comunitar.

b. Aplicabilitatea directă = actul comunitar, pentru a fi aplicabil în dreptul intern, nu necesită măsuri legislative
adoptate la nivel naţional în baza şi pentru executarea acestuia (toate42 actele comunitare care beneficiază de
aplicabilitate directă au, în anumite condiţii, analizate de la caz la caz şi efect direct).

Efectul direct = dreptul particularilor43 de a invoca direct în faţa autorităţilor naţionale şi comunitare
prevederi ale dreptului comunitar, precum şi între ei înşişi.

c. Aplicabilitatea prioritară = în caz de conflict între o normă comunitară şi una internă, prima are totdeauna
prioritate, indiferent de forţa juridică şi de momentul adoptării normei interne.

Caracterele izvoarelor comunitare obligatorii

Caracteristică Tratat Regulament Decizie Directivă


Obligatoriu lato sensu X X X X
Facultativ - - -
Obligatoriu – scop + mijloace/ X X X -
forme
Obligatoriu – doar scopul - - X
General X X - X (exc.44)
Individual - X X (reg.45
Destinat statelor X X X X
Destinat particularilor X X X -
Complet normativ X X X -
Incomplet normativ - - X
Imediat aplicabil X X X X
Aplicabil prioritar X X X X
Direct aplicabil X X X -
Efect direct complet X X X -
Efect direct parţial - - X

Analiză

Extrase din Manualul UE, Augustin Fuerea, ediţia a 3-a, 2006, Editura Universul Juridic:

1. Aplicabilitatea imediată
Spre deosebire de dreptul internaţional, dreptului comunitar european nu-i este indiferentă natura relaţiilor
ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi dreptul naţional 46. El postulează monismul şi impune
respectarea acestuia de către statele membre.
O analiză atentă a diferitelor dispoziţii comunitare nu face altceva decât să conducă la consacrarea teoriei
moniste, în privinţa relaţiei dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre ale Comunităţilor.

41
Ratificare
42
Există o singură excepţie : directiva, care are, totuşi, un efect direct, dar circumstanţiat.
43
Prin „particulari” se înţelege „persoanele fizice şi persoanele juridice din statele membre ale UE”.
44
Excepţie.
45
Regula.
46
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, ediţia a V-a, Editura Actami,
Bucureşti, 2000, p. 54.
27
Monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor, din “ansamblul sistemului tratatului”, după cum a subliniat
Curtea de justiţie. Sistemul comunitar nu poate funcţiona decât în monism, singurul principiu compatibil cu
ideea unui sistem de integrare: “prin instituirea unei Comunităţi cu durată nedeterminată, învestită cu atribuţii
proprii, cu personalitate, cu capacitate juridică (…) şi, mai ales, cu puteri reale, rezultate dintr-o limitare a
competenţei sau dintr-un transfer de atribuţii de la statele membre spre Comunitate, acestea (statele n.a.) şi-au
limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, creând astfel un drept aplicabil resortisanţilor
lor şi lor înşile”. Afirmaţia este cât se poate de clară: “diferit de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE a
instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a
tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora”.
Deci, dreptul comunitar se aplică în ordinea juridică internă aşa cum a fost adoptat, fără să fie necesară
asimilarea sau transformarea lui în drept intern. Normele de drept comunitar se integrează în dreptul intern al
statelor membre, care nu au posibilitatea să aleagă între concepţia monistă sau dualistă, prima fiind obligatorie.
Prin hotărârea din 3 aprilie 1968, în cauza Firma Molkerei, Curtea de justiţie a consacrat concepţia monistă,
statuând că “dispoziţiile penetrează în ordinea juridică internă, fără ajutorul nici unei măsuri naţionale”.
Astfel, în relaţiile Comunităţi – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul comunitar, fie originar, fie
derivat este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a statelor membre sau, potrivit Curţii de justiţie de la
Luxemburg, el face parte integrantă (…) din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele
membre. Acest fapt are următoarele consecinţe:
- dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără să fie necesară vreo
formulă specială de introducere;
- normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept comunitar;
- judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar.

2. Aplicabilitatea directă

O altă particularitate a dreptului comunitar european o constituie faptul că acesta nu numai că se


integrează automat în ordinea juridică a statelor membre, dar el are şi capacitatea generală de a
completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât
în raporturile cu alte persoane, cât şi în raporturile lor cu statul căruia îi aparţin.

Aplicabilitatea directă sau efectul direct reprezintă “dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului să i se
aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de a se folosi de aceste
texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine”47.
Concret, aplicabilitatea directă înseamnă că dreptul comunitar conferă drepturi şi impune obligaţii în mod
direct nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre ale Uniunii Europene, ci şi resortisanţilor acestora,
cetăţeni ai UE.
Recunoaşterea efectului direct înseamnă garantarea statutului juridic al cetăţeanului european.
Potrivit lui P. Manin48, efectul direct al normelor comunitare reprezintă teoria construită de Curtea de justiţie
a Comunităţilor Europene pe bază pretoriană, în cadrul căreia sunt stabilite condiţiile în care o persoană fizică
sau juridică poate invoca o dispoziţie a dreptului comunitar în scopul apărării unui drept conferit de acesta şi,
dacă este necesar, condiţiile în care judecătorul naţional face abstracţie de o dispoziţie contrară din dreptul
intern.
Aplicarea teoriei efectului direct depinde de izvorul aflat în cauză. Astfel, se deosebesc următoarele situaţii:
- efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală;
- efectul direct condiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală;
- efectul direct condiţionat şi restrâns.

Efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de către orice
persoană fizică sau morală, atât în litigii cu autorităţile publice (litigiul vertical), cât şi în litigii cu alte
persoane fizice sau juridice (litigiul orizontal).

Actele care se bucură de efect direct necondiţionat şi complet sunt:


a) Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă, ele creând drepturi şi
obligaţii şi pentru subiectele de drept intern din toate statele membre.
b) Deciziile, care, deşi nu au aplicabilitate directă, pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru particulari,
persoane fizice sau juridice, deoarece acestea (deciziile) se adresează şi subiectelor de drept intern din anumite

47
R. Lecourt, “L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976, p. 248.
48
Philippe Manin, “Les Communautés européennes – l’Union Européennee”, Pedone, p. 232.
28
state comunitare. Deciziile care se adresează particularilor stabilesc pentru aceştia drepturi şi obligaţii îndeosebi
în domenii, precum: concurenţa, libera circulaţie, nediscriminarea din cauză de naţionalitate, egalitatea între
sexe.
c) Principiile generale pot fi invocate de persoane fizice sau juridice în orice litigiu, întrucât, prin gradul lor
de generalitate, trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

Efectul direct condiţionat şi complet

În această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar este necesară
îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter convenţional: tratatele de
instituire a Comunităţilor şi tratatele internaţionale. Astfel, efectul direct condiţionat şi complet este propriu
acestor norme, dacă ele îndeplinesc anumite condiţii, după cum urmează:

a) Pentru tratatele constitutive:

Tratatele constitutive au primit efect direct în trei etape49:


- prima etapă este dată de obligaţiile de a nu face. În acest sens, Curtea de justiţie a statuat, în hotărârea Van
Gend en Loos, că art. 12 al Tratatului CEE, care interzice statelor membre să stabilească noi taxe vamale sau să
le mărească pe cele deja existente, a impus o interdicţie clară şi necondiţionată de a nu face, care nu necesită
intervenţia legislativă a statelor membre, astfel încât “această prohibiţie se pretează perfect, prin natura sa, să
producă efecte directe în relaţiile juridice dintre statele membre şi justiţiabilii acestora”.
- a doua etapă o reprezintă caracterul irevocabil al unei obligaţii de a face. Prin hotărârile din 16 iunie 1966,
în cauza Lutticke, Curtea de la Luxemburg a admis caracterul irevocabil de a face, statuând că aceasta nu
permite statelor membre nici o posibilitate de apreciere.
- cea de a treia etapă de lărgire a efectului direct al tratatelor a fost marcată de hotărârile Curţii, din 1 iunie
1974, în cauza Reyners şi din 3 decembrie 1974, în cauza Vin Binsbergen. În aceste cauze, Curtea a stabilit că
dispoziţiile tratatului au efect direct şi atunci când acestea enunţă numai un principiu care trebuie pus în aplicare
prin normele de drept derivat, care încă nu au fost adoptate de instituţiile comunitare. În schimb, dispoziţile care
enunţă obligaţii având caracter general pentru statele membre nu produc efect direct pentru persoanele fizice şi
juridice, acestea neputându-le invoca în faţa instanţelor.

b) Pentru tratatele internaţionale:


Acordurile internaţionale la care Comunitatea este parte pot fi invocate de către particulari, persoane fizice
şi juridice, dacă stabilesc drepturi pentru acestea. În hotărârea Demirel, Curtea a subliniat că o “dispoziţie a
unui acord încheiat de Comunitate cu un stat terţ trebuie să fie considerată ca având aplicabilitate directă când
ea impune o obligaţie clară şi precisă care nu depinde, în privinţa executării sau a producerii efectelor sale, de
intervenţia unui act ulterior”.
Efectul direct al dispoziţiilor cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunitate are trei
consecinţe50:
- persoanele pot cere judecătorului naţional să asigure respectarea unui drept conferit prin acordul
internaţional;
- în cazul neîndeplinirii de către un stat membru a măsurilor de executare, efectul direct reprezintă o
sancţiune pentru acesta, persoanele având astfel posibilitatea să declanşeze acţiunea bazată pe neîndeplinirea
obligaţiei de către stat;
- aplicabilitatea directă a prevederilor acordului nu s-ar putea manifesta decât în absenţa unei dispoziţii
contrare în dreptul naţional, dar principiul primordialităţii permite producerea efectului direct.

Efectul direct, condiţionat şi restrâns

Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi deciziile adresate statelor
membre. Pentru susţinerea aplicabilităţii directe a acestor izvoare comunitare, Curtea a adus argumente
de natură principială, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune necesitatea ca
judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor presupune că
particularii pot să le invoce.
a) Directiva

49
Ovidiu Ţinca, “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 233.

50
Guy Isaac, “Droit communautaire général”, Ed. Masson, Paris, 1994.
29
Potrivit jurisprudenţei Curţii de justiţie, efectul direct al unei directive poate fi invocat, dacă sunt îndeplinite
următoarele două cerinţe:
- să expire termenul stabilit pentru punerea în aplicare a directivei;
- statul membru să nu o fi pus în aplicare sau să o fi pus în aplicare în mod greşit.
Persoana poate invoca efectul direct al directivei în două situaţii51:
- când este necesară îndepărtarea de către judecătorul naţional a normei de drept intern, care nu este
conformă cu dispoziţiile directivei invocate. În acest caz, se va cere ca dispoziţia de drept intern să nu fie luată
în considerare în soluţionarea procesului;
- când ea este privată de un drept datorită absenţei sau neluării măsurilor naţionale necesare pentru aplicarea
directivei respective. Într-o asemenea situaţie, persoana va cere judecătorului recunoaşterea dreptului conferit de
directivă.
Din jurisprudenţa Curţii de justiţie se desprind următoarele concluzii cu privire la producerea efectului direct
în cazul directivei:
- directiva trebuie să conţină dispoziţii necondiţionate şi suficient de precise;
- directivele nu crează obligaţii pentru particulari, astfel încât aceştia nu pot să le invoce în litigiile dintre ei,
iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare;
- efectul direct al directivei poate fi invocat împotriva “organismelor sau entităţilor supuse autorităţii sau
controlului statului, sau care dispun de puteri exorbitante în raport de cele care rezultă din regulile aplicabile în
relaţiile între persoane”52.

b) Decizia
Din punctul de vedere al efectului direct, deciziile sunt asimilate directivelor. În cazul deciziilor sunt
valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu
presupun, în mod necesar, adoptarea unor reglementări pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt
adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate particularilor.

Efectele aplicabilităţii directe

a) Aplicabilitatea directă comportă un efect pozitiv, în favoarea justiţiabililor, cu posibilitatea de a apăra


drepturile acestora în faţa judecătorilor din statele membre. Concret, aplicabilitatea directă permite particularilor
să solicite judecătorilor naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma comunitară care are
această calitate.
b) Aplicabilitatea directă comportă un efect de sancţionare faţă de statele membre care nu au luat
măsurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar. Efectul direct permite particularilor să se
situeze, în ciuda inerţiei statului, pe aceeaşi poziţie ca şi cum acesta şi-ar fi îndeplinit efectiv obligaţiile
comunitare.

c) Noţiunea de aplicabilitate directă, ca atare, permite dreptului comunitar să dezvolte efectele de mai sus
numai în absenţa oricărei dispoziţii contrare de drept naţional şi nimic mai mult. Numai datorită consolidării
priorităţii, aplicabilitatea directă îşi produce efectele, chiar şi în prezenţa – şi în pofida – oricărei norme
naţionale contrare, fapt ce asigură dreptului comunitar o forţă de penetraţie maximă în ordinea juridică a statelor
membre53.

4. Aplicarea prioritară a normelor comunitare

Datorită faptului că dreptul comunitar european este aplicabil în mod direct şi imediat în ordinea
juridică internă a statelor membre, norma comunitară se întâlneşte, la acest nivel, în mod firesc, cu norma
internaţională.

În ciuda “principiului fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare”, modalităţile de soluţionare a


divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre, reţinute de diversele sisteme juridice ale
ţărilor membre, sunt departe a fi uniforme.
Deoarece în tratate nu este prevăzută nici o menţiune explicită cu privire la prioritatea dreptului comunitar,
există pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul internaţional, fiecare stat membru să-şi atribuie un
rang de drept comunitar în propria ordine juridică, cu riscul ca transferul de competenţă către Comunităţi şi
unitatea dreptului comunitar să rămână literă moartă. Acestei teze “internaţionaliste”, Curtea de la Luxemburg i-

51
Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 236.
52
Hotărârea din 12 iulie 1990, în cauza Foster.
53
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 71.
30
a opus teza “comunitară”, conform căreia nu dreptul naţional, ci însuşi dreptul comunitar soluţionează această
problemă54.

A. Fundamentarea principiului primordialităţii

Curtea de justiţie este cea căreia i-a revenit sarcina de a se pronunţa pentru eliminarea acestor
posibile consecinţe negative, în ciuda opoziţiei unor state membre, consacrând astfel principiul priorităţii
normei comunitare, ca element esenţial al ordinii de drept comunitar. Acesta constituie, împreună cu
efectul direct, un element fundamental al construcţiei juridice care reglementează activităţile la nivelul
Uniunii Europene.

Fundamentarea acestui principiu a fost făcută de către Curte, prin interpretarea globală a normelor juridice
comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în hotărârea Van Gend en Loos, dar este statuată, mai ales, în
hotărârea Costa. În această din urmă hotărâre, din 15 iulie 1964, a fost, pentru prima dată, enunţat principiul
primordialităţii dreptului comunitar, în condiţiile în care se manifesta un conflict între legea din 6 septembrie
1962 a naţionalizării sistemului de electricitate şi dispoziţiile Tratatului CEE, iar Curtea Constituţională italiană
s-a pronunţat în favoarea normei mai recente, statuând că “un tratat nu are decât efectul care rezultă din legea de
ratificare”.
În decizia sa, Curtea a făcut două precizări importante cu privire la raportul dintre dreptul comunitar şi cel
naţional:
- statele membre au transferat definitiv o parte din drepturile lor suverane către o Comunitate creată prin
propria lor voinţă. Prin urmare, ele nu pot să inverseze acest proces, revenind la drepturile cedate, prin
intermediul unor măsuri unilaterale subsecvente şi care nu sunt compatibile cu dreptul comunitar;
- în tratatul C.E.E. există un principiu, preluat apoi de Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, potrivit
căruia nici un stat membru nu poate pune în discuţie statutul de sistem unitar şi general aplicabil al dreptului
comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Concluzia care se desprinde din aceste două observaţii este că dreptul comunitar, creat în conformitate cu
atribuţiile/competenţele pe care instituţiile U.E. le-au primit prin tratatele constitutive, are prioritate în conflictul
cu legea naţională a unui stat membru.

B. Domeniul de aplicare

Principiul primordialităţii se referă la toate sursele dreptului comunitar, acestea având, deci, o forţă
juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern al tuturor
statelor membre trebuie să fie în concordanţă deplină cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă
a normelor respective. În acest sens, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale
pentru a nu se aplica o normă comunitară.
Primordialitatea se aplică, în mod corespunzător, în cazul revizuirii tratatelor institutive sau a actelor
care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituţionale, astfel încât, în aceste situaţii, este
vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare.
Principiul primordialităţii trebuie respectat şi de legiuitorul naţional, “urmărind să împiedice
formarea valabilă a noi acte legislative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele
comunitare”55.

C. Consecinţele aplicării principiului primordialităţii


Pe scurt, consecinţele aplicării principiului primordialităţii sunt următoarele :
a) regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând de la data intrării
lor în vigoare, chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale incompatibile;
b) neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente, inclusiv
celor ale administraţiei;
c) statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea dreptului
comunitar, judecătorul naţional având posibilitatea să stabilească în ce măsură aceste prejudicii le sunt
imputabile. În ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în responsabilitate, ele sunt cele

54
Ibidem.
55
Hotărârea Simmenthal, din 9 martie 1978.

31
prevăzute în ordinea juridică internă, care stabileşte jurisdicţia competentă şi regulile procedurale. Când
repararea prejudiciului este cerută pentru nepunerea în aplicare a unei directive, Curtea de justiţie a legat
cererea de îndeplinirea următoarelor condiţii:
- rezultatul stabilit de directivă să comporte atribuirea de drepturi particularilor;
- conţinutul acestor drepturi să poată fi stabilit din dispoziţiile directivei;
- să existe o legătură cauzală între nerespectarea obligaţiei care revine statului şi prejudiciul suferit de
persoana lezată.
d) există o legătură între principiul primordialităţii şi principiul integrării dreptului comunitar,
deoarece aplicarea primului depinde de efectul direct al dreptului comunitar;
e) judecătorul naţional este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naţionale, chiar dacă este o
lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilităţii acesteia cu normele dreptului comunitar,
până la soluţionarea problemei incompatibilităţii. Curtea de justiţie a stabilit că o instanţă naţională poate
suspenda o dispoziţie naţională, luată în vederea aplicării unei norme comunitare a cărei validitate este
contestată, numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- să existe o îndoială serioasă asupra validităţii actului comunitar, cu privire la care Curtea va fi
sesizată printr-o chestiune prejudicială;
- să existe o urgenţă şi recurentul să fie ameninţat de un prejudiciu grav şi ireparabil;
- judecătorul naţional să ia în considerare interesul comunităţii şi să ţină cont de hotărârile luate, când
este cazul, de către Curtea de jusitţie.
f) interpretarea dispoziţiilor naţionale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar;
g) în cazul în care actul naţional contrar dreptului comunitar a avut consecinţe financiare pentru
persoana fizică sau juridică, care a plătit cu acest titlu sume de bani, autorităţile naţionale sunt obligate
să-i returneze aceste sume;
i) statele membre ale Comunităţilor au obligaţia să verifice aplicarea normelor de drept comunitar şi
să sancţioneze neaplicarea lor cu “sancţiuni eficace, disuasive şi proporţionale cu cele aplicate în cazul
violării de o natură şi o importanţă comparabilă a dreptului naţional”56.

Evoluţia modificării tratatelor comunitare57

T CECO/CEEA/CEE
T. BRUXELLES (1965/1967)
AUE (1986/1987)
TUE (1992/1993)
T. AMSTERDAM (1997/1999)
T. NISA (2001/2003)
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa (2004)

56
Hotărârea din 2 februarie 1977, în cauza Amsterdam Bulb.
57
Trebuie avut în vedere şi faptul că fiecare nou tratat de aderare (cu ocazia fiecărei extinderi) a modificat
tratatele în forma existentă la acel moment. Ne vom limita, însă, la a prezenta doar tratatele cele mai importante.
32
Capitolul IV

ARHITECTURA INSTITUŢIONALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Sursa: Extrase din Manualul Uniunii Europene, Augustin Fuerea, ediţia a III-a, 2006, Editura Universul
Juridic (Capitolul III – Instituţiile Comunităţii Europene).

Delimitări conceptuale
A. Instituţiile comunitare formează structura de bază şi sunt în număr de 5: Consiliul de Miniştri (Consiliul
UE), Comisia, Parlamentul, Curtea de justiţie şi Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul
1988, Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie asociată Curţii de Justiţie.
Instituţiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:
a) Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităţilor, răspunzând unor nevoi
fundamentale:
- Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
- Comisia apără interesul Comunităţilor, în ansamblul lor;
- Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
- Curtea de justiţie, ca şi TPI, asigură respectarea regulilor de drept;
- Curtea de Conturi instituită din anul 1993 (TUE), asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.
b) Fiecare instituţie reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic şi sociologic distinct şi
exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
c) Funcţiile între instituţiile comunitare nu se suprapun schemei statice moştenite de la Montesquieu. În
cadrul Comunităţilor, omologul puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărţită, Parlamentul
putând contesta Comisia, dar Comisia este executivul; Consiliul cumulează funcţiile legislativă, executivă,
guvernamentală58.
d) Instituţiile comunitare participă direct la decizia comunitară.
e) Instituţiile Comunităţilor europene nu au personalitate juridică.
f) Instituţiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3 Comunităţi59, acestea exercitându-şi atribuţiile
pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul
Uniunii europene.
B. Datorită complexităţii problemelor care intră în competenţa instituţiilor comunitare, în activitatea lor
acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.
Unele dintre aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate, altele sunt înfiinţate de instituţiile
Comunităţilor europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăieri, formând aşa-numita categorie a organelor
paracomunitare.
Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituţiile CE, acestea nu
participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc decizia comunitară.

3. Principiile care guvernează activitatea instituţiilor comunitare


Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de următoarele principii:
- principiul autonomiei de voinţă;
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional.
A. Potrivit principiului autonomiei de voinţă, instituţiile comunitare au posibilitatea de a-şi elabora
regulamente proprii de organizare şi funcţionare. Totodată, îşi pot numi proprii funcţionari comunitari.
Instituţiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acţionează în
nume propriu, ci în numele Comunităţii europene, pe care o reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de
consecinţă, personalitatea juridică este atribuită Comunităţilor europene, ca entităţi de drept internaţional.
B. Potrivit următorului principiu, cel al atribuirii de competenţe, instituţiile comunitare duc la îndeplinire
numai acele atribuţii care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă îndeplinirea atribuţiilor
implicite, deduse.
C. Principiul echilibrului instituţional reuneşte 2 componente esenţiale, şi anume:
58
I.P.Pilipescu, A.Fuerea, op.cit., p.93.
59
În prezent, numai 2 (CE şi EURATOM).
33
- separarea puterilor, respectiv a competenţelor instituţiilor comunitare;
- colaborarea, cooperarea între instituţiile CE.
Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competenţe, atribuţii de la o
instituţie la alta. Această separare presupune obligaţia fiecărei instituţii de a nu bloca îndeplinirea
atribuţiilor de către celelalte instituţii comunitare. Pe cale de consecinţă, nici o instituţie comunitară nu trebuie
blocată în a-şi îndeplini propriile atribuţii. În acest caz, îşi găseşte reflectarea principiului reciprocităţii
conduitei avantajoase.
Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între instituţiile comunitare pentru
îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea între instituţiile comunitare în materia normativă;
în mod concret, se observă că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituţiilor
comunitare.
Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget primite de la celelalte
instituţii. Aceste propuneri sunt transmise, sub forma unui anteproiect de buget elaborat de Comisie, Consiliului
de Miniştri. Consiliul de Miniştri elaborează proiectul de buget, pe care-l transmite spre aprobare Parlamentului
european. Acesta din urmă are rolul de a adopta bugetul sau poate să-l respingă.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă judecă litigiile care apar în legătură cu bugetul comunitar.
Curtea de Conturi controlează conturile.

Consiliul Uniunii Europene

1. Delimitări conceptuale
A. Consiliul de Miniştri - a apărut pe cale convenţională, prin tratatele institutive, având, la început,
denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor (Tratatul constituind CECA) şi Consiliu (Tratatele de la
Roma, constituind CEE şi EURATOM).
După unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) - cunoscut în doctrină sub denumirea de
Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - poartă denumirea de Consiliu de miniştri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituţia având atribuţii decizionale, terminologia de
„Consiliul Uniunii Europene”.
B. Consiliul european a fost înfiinţat prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în anul 1974, când aceştia au
hotărât să se întâlnească, cu regularitate, împreună cu ministru lor de externe, cu preşedintele Comisiei şi un
vicepreşedinte al acesteia.
Consiliul european nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniştri. Criteriile de separare a celor 2 instituţii
comunitare sunt:
a) Criteriul apariţiei:
- Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale şefilor de stat şi
guvern;
- Consiliul de Miniştri a apărut pe cale convenţională, fiind înfiinţat prin Tratatele constituind Comunităţile
europene.
b) Criteriul componenţei celor 2 instituţii:
- Consiliul european are în compunere şefi de stat şi/sau guvern ai statelor membre ale Comunităţilor
europene;
- Consiliul de Miniştri are în compunere, pe de o parte, miniştrii afacerilor externe - Consiliul general - şi, pe
de altă parte, pe lângă miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort - Consilii specializate.
c) Criteriul atribuţiilor îndeplinite:
- Consiliul european este o instituţie cu caracter politic;
- Consiliul de Miniştri este veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor europene.
C. Consiliul european, ca entitate a Comunităţii europene, nu trebuie confundat cu Consiliul Europei –
organizaţie internaţională, regională de sine stătătoare.

2. Componenţa Consiliului Uniunii Europene


De la 01.01.2007, Consiliul este compus din 27 membri.

34
Alineatul 1 din articolul 2 din Tratatul de fuziune a Executivelor, potrivit căruia „Consiliul este format din
reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”, a fost înlocuit în articolul
146, alineatul 1 TCE stabilit de Tratatul asupra Uniunii Europene60 printr-un nou text:
„Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să
angajeze guvernul acestui stat membru.”
Componenţa Consiliului este variabilă, în funcţie de ordinea de zi61. Cele mai frecvente sunt formaţiile
afacerilor generale, agricultură, economico-financiare.
Dacă afacerile generale sau cele privind la relaţiile externe cer ca instituţia Consiliului să fie compusă din
miniştrii afacerilor externe, şi atunci poartă denumirea de Consiliul Afacerilor Generale şi al Relaţiilor Externe
sau al afacerilor generale, afacerile tehnice sunt tratate de Consiliile specializate compuse, în funcţie de ordinea
de zi, din diferiţi miniştri ai guvernelor statelor membre. Atunci când Consiliul reuneşte, în mod conjunct,
miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor
Consilii a devenit mai puţin frecventă. De asemenea, se poate reţine, recurgerea la reuniunile informale ale
Consiliului, devenite din ce în ce mai rare după anul 1988.

3. Funcţionarea Consiliului
Condiţiile de funcţionare a Consiliului sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele
constitutive şi regulamentul interior elaborat de Consiliu62.
Dispoziţiile regulamentului interior stabilit de Consiliu, precizează modalităţile de organizare şi de
funcţionare63. Acest regulament este prevăzut de paragraful 3 din articolul 207 TCE 64 inserat de Tratatul asupra
Uniunii Europene care s-a substituit articolului 5 din Tratatul de fuziune. Tratatul asupra Uniunii Europene a
confirmat necesitatea modificărilor aduse printr-un nou regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, care a
abrogat regulamentul interior, care data din anul 197965. Modificări ale regulamentului au intervenit, pentru a
ţine cont de schimbările care rezultă din tratatul de la Amsterdam, în anul 1999. Şi acest regulament a fost
modificat în urma Summit-ului de la Sevilla, din anul 2002. Noul regulament produce efecte de la 1 august
2002.
Funcţionarea Consiliului ridică, în principal, problema preşedinţiei, a modului de deliberare şi a organelor
auxiliare.
A. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, în
conformitate cu modalităţile de rotaţie stabilite de articolul 203 TCE66, aliniatul 2, introdus în Tratatul CE67 de
Tratatul asupra Uniunii Europene68.
Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia este desemnat să pregătească şi să conducă lucrările Consiliului.
Practica a ţinut să accentueze rolul jucat de preşedintele Consiliului şi, în special al preşedintelui Consiliului
Afacerilor generale. Preşedintele este însărcinat să stabilească calendarul preşedinţiei, să convoace Consiliul şi
să stabilească ordinea de zi provizorie69, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului şi să joace un rol important
în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii, în special cu Parlamentul european, şi, în ceea ce-l priveşte pe
preşedintele Consiliului Afacerilor generale, acesta este prezent în conduita relaţiilor externe ale Comunităţilor
şi în reprezentarea externă a Uniunii.
Tratatul asupra Uniunii Europene a prevăzut o reprezentare a preşedinţiei, fără vot deliberativ, în Consiliul
guvernatorilor, al Băncii Centrale Europene şi dreptul de a supune o moţiune spre deliberare acestui Consiliu70.

60
Actualul art. 203, art. 116, alin. 1, EURATOM.
61
În anul 1997 cele 83 de sesiuni ale Consiliului s-au ţinut în 21 de formaţii diferite.
62
CJCE, hotărârea din 23 februarie 1988, Royaume-Uni / Conseil, C-68/86.
63
A se vedea, pentru puterea Consiliului de a adopta măsuri pentru organizarea sa internă, o decizie care vizează
accesul publicului la documentele sale, CJCE, 30 aprilie 1996, Ţările de Jos/Consiliu, off.C-58/94, Rec.p.I-2169.
64
Fostul art.151, art. 121, §3, EURATOM.
65
Decizia 93/662/CE, JOCE nr. L304 din 10 decembrie 1993, modificată prin decizia nr. 95/24 a Consiliului din
6 februarie 1995, JOCE nr. L31 din 10 februarie 1995, care a intervenit datorită aderării a 3 noi state membre.
66
Fostul art.146.
67
Art.116, alin. 2, EURATOM.
68
Al cărui articol P a abrogat articolul 2 din tratatul de fuziune.
69
Art. 1 şi 2 din Regulamentul intern.ă
70
Art.113 CE, fostul art.109B, §1.
35
Articolul 18 TUE precizează, potrivit formulelor parţial modificate de Tratatul de la Amsterdam, rolul
preşedinţiei în cadrul PESC: reprezintă Uniunea în materiile care aparţin politicii externe şi de securitate
comună (§1); are responsabilitatea punerii în aplicare a deciziilor luate în cadrul PESC şi exprimă, în principiu,
poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale şi în cadrul conferinţelor internaţionale (§2); este asistat de
Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant PESC (§3); Comisia este asociată acestor sarcini, iar
preşedintele este asistat, după caz, de statul care va exercita următoarea preşedinţie (§4); statul care a exercitat
preşedinţia precedentă, şi care intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este prezent; noua troika este, deci,
compusă din preşedintele Comisiei şi Înaltul reprezentant PESC, eventual cu participarea viitoarei preşedinţii.
B. Condiţiile în care Consiliul votează ridică multiple dificultăţi care apasă asupra eficacităţii sale, afectând
exercitarea puterii de decizie. Regulilor complexe cu privire la modalităţile de vot li se adaugă problema
dreptului de veto.
Autorii tratatelor consacră 3 modalităţi de a vota, şi anume:
a) Majoritatea simplă.
Votul majorităţii simple este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul CE. Acest tip de vot nu
este solicitat decât în cazurile limită71.
b) Majoritatea calificată.
Începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa, precum şi Tratatul de
aderare al celor 10 state, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat organizarea şi funcţionarea
Consiliului. Astfel, în perioada 1mai – 31 octombrie 2004, numărul total de voturi existent în cadrul Consiliului
a fost de 124, majoritatea calificată fiind de 88 de voturi. Dacă cele 15 state membre ale UE la data de 1 mai
2004 îşi păstrau numărul de voturi, celor 10 noi state membre le-au revenit următoarele voturi:
- Polonia – 8 voturi;
- Republica Cehă şi Ungaria – câte 5 voturi;
- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia şi Estonia – 3 voturi fiecare;
- Cipru şi Malta – 2 voturi.
Însă, în prezent, de la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este 321, iar majoritatea calificată reprezintă
232 voturi. În această situaţie, repartizarea voturilor este următoarea:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia – câte 27 de voturi;
- Olanda – 13 voturi;
- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;
- Suedia şi Austria – câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg – 4 voturi fiecare;
- Malta 3 – voturi.
Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie să reprezinte cel puţin 62% din
populaţia Uniunii Europene.
Într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa şi Tratatul de aderare prevăd un număr total de voturi de
345, cu o majoritate calificată de 225 voturi. Repartizarea voturilor rămâne neschimbată, în plus, România şi
Bulgaria vor avea, respectiv, 14 şi 10 voturi.
Actul unic european a prevăzut recurgerea la majoritate în ipotezele în care unanimitatea era, până la AUE,
cerută şi introduce majoritatea pentru competenţele noi atribuite Comunităţii:
- modificări sau suspendări autonome de drepturi privind tariful vamal comun; măsuri pentru protecţia
economiilor (depunerilor)72;
- regimul profesiunilor73;
- libera prestare de servicii74;
- liberalizarea mişcărilor de capitaluri75;
71
Art. 207, §3 TCE, adoptarea regulamentului interior; art. 208 TCE, solicitarea de studii şi propuneri Comisiei;
art. 209 TCE, fixarea statutului comitetelor; art. 284 TCE, fixarea condiţiilor şi limitelor cererii de informaţii de
la Comisie; art. 48, alin. 2 TUE, aviz favorabil la reuniunea unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
72
Art. 28, actualul art. 26.
73
Art. 57, actualul art. 47.
74
Art. 59, actualul art. 49.
75
Art. 70, §2, actualul art. 57.
36
- transporturi maritime şi aeriene76;
- piaţa internă, cu excepţia fiscalităţii, a liberei circulaţii a persoanelor şi a măsurilor relative la drepturile şi
interesele muncitorilor salariaţi pentru care regula unanimităţii a fost menţinută77;
- coeziunea78;
- cercetare79;
- mediu, cu excepţia anumitor măsuri80.
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce majoritatea în Tratatul CE:
- politica comună a vizelor, începând cu 1 ianuarie 199681;
- educaţie82;
- sănătate publică83;
- consumatori84;
- reţele transeuropene85;
- cooperarea în domeniul dezvoltării86;
- sancţiuni economice87;
De asemenea, recurgerea la unanimitate a fost reţinută pentru anumite competenţe noi88 şi, în special, pentru
deciziile cele mai importante din cadrul Uniunii economice şi monetare.
Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispoziţii:
- autorizarea cooperărilor întărite89;
- măsuri provizorii în cazul afluxului de refugiaţi90;
- orientări în materia ocupării locurilor de muncă; acţiuni de încurajare a cooperării pentru ocuparea
locurilor de muncă91;
- cooperarea vamală92;
- lupta împotriva excluderii sociale93;
- egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei94;
- sănătate publică95;
- transparenţă96;
- lupta anti-fraudă97;
- statistică98;
- autoritate independentă privind protecţia vămilor99;

76
Art. 84, §2, actualul art. 80.
77
Art. 8A, 100A, actualul art. 95 şi 100B.
78
Art.130E, actualul art. 162.
79
Art.130Q.
80
Art.130S, actualul art. 175.
81
Art.100C, actualul art.62, §2.
82
Art.126, actualul art.149, §4.
83
Art.129, actualul art. 152, §4.
84
Art.129A, actualul art. 153.
85
Art.129D, actualul art. 156.
86
Art.130W, actualul art.179.
87
Art.228A, actualul art.301.
88
Art.128, cultură, actualul art.191, articolul 130, actualul art. 157, §3, industrie.
89
Art.11, §2.
90
Art.64, §2.
91
Art.128.
92
Art.135.
93
Art.137, paragraful 2.
94
Art.141, §3.
95
Art.152, §4.
96
Art. 255.
97
Art. 280.
98
Art. 285.
99
Art. 286.
37
- regiuni ultraperiferice100;
c) Unanimitatea.
Votul în unanimitate conferă fiecărui stat un drept de veto. Paragraful 3 din articolul 205 TCE101 dispune că
„abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu constituie un obstacol la adoptarea deliberărilor Consiliului care
cere unanimitatea”. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr trebuia să se reducă pe
parcursul perioadei de tranziţie, trecerea la majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu
creşterea acestei perioade şi trecerea la aşa-numita perioadă definitivă102.
Evoluţia a antrenat reducerea progresivă a cerinţei unanimităţii, fără a face să dispară în întregime.
Tratatul de la Amsterdam, reducând cazurile de unanimitate existente, a introdus câteva noi cazuri de vot cu
unanimitate în Tratatul asupra Uniunii Europene şi în Tratatul CE. Astfel, unanimitatea este extinsă la:
- constatarea încălcării de un stat a principiilor din art. 6 TUE;
- deciziile luate în cadrul noului Titlu IV CE, excepţie făcând deciziile vizate de art. 67, §3, care sunt
adoptate cu majoritate;
- aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;
- suspendarea dreptului de vot, în Tratatul CE, pentru un stat care a încălcat principiile din art. 6, TUE;
- adoptarea de către Consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în domeniul politicii externe şi de securitate
comună.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, votul cu majoritate califiicată s-a extins la încă o serie de
domenii, după cum urmează:
- cooperarea întărită103;
- lupta împotriva discriminării104;
- acţiunile Comunităţii întreprinse în vederea asigurării şi facilitării exercitării dreptului de liberă circulaţie
şi de liber sejur pe teritoriile statelor membre ale UE105;
- azil, refugiaţi, politica de integrare106;
- cooperarea judiciară în materie civilă, în situaţia procedurii unui incident transfrontier, cu excepţia
aspectelor ce aduc atingere dreptului familiei107;
- cooperarea între statele membre108;
- distorsiuni economice109;
- probleme externe ale Uniunii economice şi monetare110;
- măsurile necesare introducerii rapide a monedei Euro111;
- politica comercială comună, în domeniul acordurilor comerciale care au ca obiect servicii sau aspecte
comerciale ale proprietăţii intelectuale112;
- politica socială; în acest domeniu, Tratatul nu a extins votul cu majoritate calificată, însă a introdus o
clauză pasarelă pentru anumite materii care rămân, în principiu, supuse unanimităţii113. Asfel, Consiliul,
statuând cu unanimitate, poate decide aplicarea procedurii co-deciziei potrivit art. 251 TCE la punctele d), f) şi
g) ale paragrafului 1 al art.137114;

100
Art. 299, §2.
101
Art. 148, art.118, §3, EURATOM.
102
1 ianuarie 1970.
103
Art.11 TCE.
104
Art.13 TCE.
105
Art.18 TCE.
106
Art. 63 TCE.
107
Art. 65 TCE.
108
Art. 66 TCE.
109
Art. 100 TCE.
110
Art. 111 TCE.
111
Art. 123, alin. 4 TCE.
112
Art. 133 TCE.
113
Art. 137 TCE.
114
Protecţia muncitorilor în cazul rezilierii contractului de muncă, reprezentarea şi apărarea colectivă a
intereselor muncitorilor şi condiţiile de angajare ale resortisanţilor din statele lor.
38
- măsurile specifice destinate să apropie acţiunile angajate de statele membre în cadrul politicii industriale115;
- coeziunea economică şi socială116;
- misiunile, obiectivele prioritare şi organizarea Fondurilor structurale, inclusiv regulile generale aplicabile
fondurilor. Cu toate acestea, trecerea la votul cu majoritate calificată nu va fi posibil decât începând cu 1
ianuarie 2007, cu condiţia ca perspectivele financiare plurianuale aplicabile începând cu această dată să fie
adoptate117;
- cooperarea economică, financiară şi tehnică cu state terţe118;
- dispoziţii financiare119;
- adoptarea statutului şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor membrilor Parlamentului european120;
- statutul partidelor politice la nivel european121;
- numirea Secretarului general al Consiliului şi a Înaltului Reprezentant PESC122;
- remunerare123;
- numirea membrilor Comisiei124;
- înlocuirea unui membru al Comisiei125;
- aprobarea regulamentului de procedură al Curţii de justiţie126;
- aprobarea regulamentului de procedură al Tribunalului de primă instanţă127;
- numirea membrilor Curţii de conturi128;
- aprobarea regulamentului interior al Curţii de conturi129;
- numirea membrilor Comitetului economic şi social european130;
- numirea membrilor Comitetului regiunilor131;
- numirea unui reprezentant special pentru politica externă şi de securitate comună132;
- acorduri internaţionale133;
- cooperarea consolidată în domeniul PESC134;
- cooperarea consolidată în domeniul cooperării poliţiei şi judiciare135.
C. Organele auxiliare
a) Consiliul este asistat de un Secretariat general. Consiliul decide organizarea acestui Secretariat, plasat
sub conducerea unui Secretar general, numit de Consiliu cu unanimitate. Secretarul general asigură buna
funcţionare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul privind eventualele
cheltuieli ale Consiliului, gestionează fondurile puse la dispoziţia Consiliului. Secretarul general participă la
sesiunile Consiliului. Secretarul general este asistat de către un cabinet.
b) Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit
din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se întâlnesc o dată pe

115
Art. 157 TCE.
116
Art. 159, alin. 3 TCE.
117
Art. 161 TCE.
118
Art. 181A TCE.
119
Art. 279 TCE.
120
Art. 190, alin. 5 TCE.
121
Art. 191 TCE.
122
Art. 207 TCE.
123
Art. 210 TCE.
124
Art. 214 TCE.
125
Art. 215 TCE.
126
Art. 223 TCE.
127
Art. 224 TCE.
128
Art. 247 TCE.
129
Art. 248 TCE.
130
Art. 259 TCE.
131
Art. 263 TCE.
132
Art. 23 TUE.
133
Art. 24 TUE.
134
Art. 27C TUE.
135
Art. 40A TUE.
39
săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER). Propunerile,
materialele supuse spre dezbatere, deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete.
Aceste comitete sunt formate din echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort136.
c) Alte organe auxiliare: grupurile de experţi; Comitetul special pentru agricultură; Comitetul pentru vize;
Comitetul regiunilor; Comitetul monetar; Comitetul economic şi social.

4. Atribuţii
Atribuţiile Consiliului sunt definite, într-o manieră generală, de către Tratatele constitutive.
Articolul 202 TCE137 prevede că instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor generale ale statelor
membre şi că el dispune de o putere de decizie în vederea asigurării realizării obiectivelor fixate prin tratat şi în
condiţiile prevăzute de acesta. Acest articol conferă Comisiei, în virtutea unui alineat adăugat la articolul 145 de
Actul unic european, competenţele de executare a regulilor pe care Consiliul le stabileşte, exercitarea acestor
competenţe putând fi supuse unor anumite modalităţi. În virtutea acestui articol, Consiliul poate să-şi rezerve, în
cazuri specifice, exercitarea directă a unor competenţe de executare.
Într-o manieră succintă, articolul 115 EURATOM dispune: „Consiliul îşi exercită atribuţiile şi puterile de
decizie în condiţiile prevăzute de prezentul tratat.
El ia toate măsurile care sunt competenţa sa în vederea coordonării acţiunilor dintre statele membre şi
Comunitate”.
Într-o manieră generală, Consiliul apare în sistemul comunitar ca legiuitor de drept comun. Articolul 207, §3
TCE138 în redactarea sa stabilită de Tratatul de la Amsterdam, evocă situaţiile în care Consiliul acţionează „în
calitatea sa de legiuitor”.
Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie.
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă în coordonarea politicilor economice şi
sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Rolul Consiliului este esenţial în cadrul PESC.

Secţiunea a III-a

Comisia Europeană

1. Componenţa şi statutul membrilor


Membrii Comisiei trebuie să aibă cetăţenia statelor membre 139. Odată cu extinderea Uniunii Europene la 27
de state, numărul membrilor Comisiei europene s-a ridicat la 27. Consiliul poate modifica numărul comisarilor,
statuând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de
independenţă. Textul art. 213140, menţionează independenţa ca o condiţie la numirea membrilor: „oferind toate
garanţiile de independenţă”. Acest text dispune că „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Comunităţilor.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt
organism. Ei se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor. Fiecare stat membru se angajează să
respecte această natură şi să nu încerce să influenţeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Membrii Comisiei nu pot, pe durata mandatului lor, să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată
sau nu; încă de la instalarea lor, aceştia se angajează solemn să respecte, pe durata funcţiilor şi după cesiunea
lor, obligaţiile ce decurg din munca lor, în special sarcinile de onestitate şi de delicateţe în ceea ce priveşte ac-
ceptarea, după această cesiune, de anumite funcţii sau anumite avantaje”.
Membrii Comisiei se bucură de privilegii şi imunităţi consacrate de articolele 12-15 şi 18 din Protocolul
privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene.
Mandatul comisarilor este de 5 ani. Acesta poate înceta în una din următoarele situaţii:
136
Instituţiile Uniunii Europene, broşură editată de către Delegaţia Comisiei europene în România, Bucureşti,
1999, p.4.
137
Fostul art. 145.
138
Fostul art. 151.
139
Art. 213, fostul art. 157, §1,TCE.
140
Fostul art. 157, paragraful 1, TCE.
40
- împlinirea termenului;
- moţiune de cenzură a Parlamentului;
- demisie voluntară;
- demitere din oficiu;
- deces.
Similar miniştrilor unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit
portofoliu sau domeniu politic şi de Directoratul general din domeniul respectiv.

2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei


Organizarea şi funcţionarea Comisiei sunt reglementate de regulile stabilite prin Tratatele constitutive şi
regulamentul interior prevăzut de alineatul 2 al articolului 218141.
Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii. Art. 219 TCE prevede că „Deliberările
Comisiei sunt obţinute cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la articolul 157.
Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri fixat în regulamentul său interior este
prezent”.
Membrilor Comisiei le este încredinţată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce nu
corespund în mod exact articulării serviciilor administrative şi a căror repartizare se schimbă la fiecare
reînnoire, în funcţie de evoluţia problemelor şi de căutarea echilibrului.
Membrii Comisiei sunt responsabili, în cadrul acestor sectoare, de pregătirea lucrărilor Comisiei şi de
executarea deciziilor sale.
Comisia este convocată de preşedintele său; îşi ţine şedinţa cel puţin o dată pe săptămână (în principiu,
miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise în funcţie de problemele apărute. Comisia adoptă în fiecare
an programul său de lucru pentru anul respectiv şi fixează programele de lucru trimestriale. Preşedintele este cel
care stabileşte ordinea de zi. Fiecare comisar poate să înscrie o problemă care nu figurează în programul
trimestrial pe ordinea de zi sau să ceară amânarea unei probleme înscrise pe ordinea de zi.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale. Comisia poate să constituie grupuri de lucru
dintre membrii săi.
Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un şef de cabinet şi compus din consilieri (5 membri).
Preşedintele Comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, de un Secretar general.
Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi veghează la executarea deciziilor, asigură
coordonarea între servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor, precum şi
transmiterea de documente către alte instituţii, asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii, urmăreşte lucrările
altor instituţii şi informează Comisia.
Serviciile Comisiei sunt repartizate în Directorate Generale şi servicii asimilate (subdivizate în direcţii,
diviziuni şi unităţi). În prezent, Directoratele Generale sunt în număr de 25.
Pe lângă cele 25 de Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim anumite comitete create sau
prevăzute de Tratatele constitutive:
- biroul statistic;
- biroul juridic;
- biroul de traduceri;
- servicii etc.

3. Rolul Comisiei
Articolul 211 TCE142 prevede că, în vederea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune, Comisia „veghează la
aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, ca şi a dispoziţiilor luate de instituţii, în virtutea acestuia:
- formulează recomandări şi/sau avize privind materiile care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta
prevede în mod expres sau dacă ea consideră că sunt necesare;
- dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formularea de acte ale Consiliului şi Parlamentului
european în condiţiile prevăzute în prezentul tratat;
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care el le stabileşte.
Comisia are un important rol politic, ea fiind răspunzătoare, din acest punct de vedere, în faţa Parlamentului
european.

141
Fostul art. 162.
142
Fostul art. 155 din Tratatul CE şi art. 124 EURATOM.
41
Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate „să urmărească” un stat membru care nu-şi
îndeplineşte obligaţiile ce-i revin din tratate.
Ca organism executiv, Comisia se ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de administrarea clauzelor
protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.
În sinteză, rolul Comisiei se rezumă la143:
- asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare;
- iniţiativă legislativă, sub forma propunerilor de regulamente şi directive necesare îndeplinirii obiectivelor
propuse;
- chemarea în justiţie a celor vinovaţi de neîndeplinirea normelor comunitare.

Parlamentul European
În textul original al Tratatelor constitutive, instituţia democratică era denumită „Adunare”. Această Adunare a
primit titlul de Parlament european încă din anul 1962. Denumirea a fost oficializată prin articolul 3 din Actul
unic european.

1. Alegerea membrilor Parlamentului european şi statutul acestora


Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin sufragiu universal
direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul 21 CECA a fost armonizat prin
articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la instituţiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate,
prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin
sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanţilor
parlamentari prin sufragiu universal direct.
Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând
alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva
reguli minimale, şi anume:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica
următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea
Parlamentului european;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o manieră uniformă este cea
referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare
proporţională, cu liste naţionale sau locale).
Articolul 190, paragraful 4 TCE144, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam, prevede că
„Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit
unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.”
Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale UE. După
aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind repartizate, după cum urmează:
- Germania – 99;
- Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 78 locuri;
- Spania, Polonia – fiecare 54 locuri;
- Olanda – 27;
- Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă – câte 24;
- Suedia – 19;
- Austria – 18;
- Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 14;
- Irlanda şi Lituania – 13 locuri fiecare;
- Letonia – 9;
- Slovenia – 7;
- Cipru, Luxembourg şi Estonia – câte 6 locuri;
- Malta – 5 locuri.
143
I.P.Filipescu, A.Fuerea, op.cit., p. 114.
144
Fostul art.138.
42
Componenţa Parlamentului european a fost din nou revăzută odată cu aderarea la UE a României şi Bulgariei.
Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri au fost atribuite României şi 18
Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732, deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat,
componenţa va fi revizuită, maximul de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de
33 de locuri, în timp ce Bulgaria de 17).
Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile comunitare, cât şi de cele
naţionale.
Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Deputaţii sunt aleşi pentru o perioadă
de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor incumbă Parlamentului.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în articolul 6, paragraful 1 incompatibilităţile.
Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp:
- membru al guvernului unui stat;
- membru al Comisiei;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive în vederea
administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi directe de gestiune administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.
Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile, din
anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976.
Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie deplasării membrilor Parlamentului
în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie
de taxe sau control.
Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de imunitate pe toată durata
sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile
deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei
sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii naţionale.

2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului


european
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele constitutive şi în
Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme
globale în octombrie 1993.
Parlamentul european cuprinde:
- un Birou;
- Conferinţa preşedinţilor;
- comisii;
- grupuri politice parlamentare.
A. Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de Parlament prin scrutin
secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în care chestorii au un vot consultativ.
B. Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii Biroului şi preşedinţii
grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit de Conferinţa preşedinţilor145. Conferinţa este compusă din
preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor politice.
Preşedintele este cel ce se ocupă de totalitatea activităţilor Parlamentului şi de organele sale, prezidează
sesiunile plenare, reprezintă instituţia şi exercită puteri în cadrul procedurii bugetare.
C. Parlamentul înfiinţează comisii permanente. În prezent, există 20 astfel de comisii. Comisiile pregătesc
lucrările Parlamentului, realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia şi Consiliul în intervalul dintre sesiuni.
145
J.Rideau, “Le droit des Communautés européennes”, Paris, 1995; “Les états membres de l’Union Européenne”,
Adoption- Mutations- Resistances, LGDJ, 1997., p.305.
43
De asemenea, Parlamentul poate crea comisii temporare, pentru o durată de 12 luni, putând fi prelungită printr-o
decizie a Parlamentului.
Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu anul 1981, posibilitatea înfiinţării unor delegaţii
interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol important în contactele externe ale Parlamentului
şi în cooperarea interparlamentară.
Parlamentul european poate înfiinţa comisii parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele
asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate negocieri de aderare.
D. Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi neînscrişi.
• Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni - PPE-DE;
• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE;
• Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE;
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE;
• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;
• Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN;
• Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM;
• Grupul Celor Neînscrişi.
Durata legislaturii este de 5 ani. Articolul 196 TCE146 prevede că Parlamentul ţine o sesiune anuală; se
reuneşte de plin drept în a doua zi de marţi din luna martie şi ţine, câteodată, sesiuni suplimentare mai
scurte.
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu excepţional, la cererea unei majorităţi a membrilor săi sau a Consiliului
ori Comisiei sau la cererea unei treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice.
Parlamentul este asistat de un Secretar general, ce se găseşte în fruntea Secretariatului general.
Lucrările Parlamentului se desfăşoară în 3 oraşe diferite.
Secretariatul se găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile
parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la Bruxelles.

3. Rolul Parlamentului European


Parlamentul european exercită, în mod tradiţional, un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare şi nu
are, deci, putere legislativă în sistemul comunitar.
De-a lungul timpului, Parlamentul european primeşte puterea bugetară, el primind şi putere de codecizie147.
Obligaţia de a consulta Parlamentul european s-a intensificat după Actul unic european prin procedura
cooperării, lăsând Consiliului ultimul cuvânt.
Parlamentul este chemat să dea un aviz conform pentru încheierea de acorduri fondate pe articolul 310 TCE148
şi acordurile de aderare după Actul unic european.
De asemenea, Parlamentul exercită un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin
votarea unei moţiuni de cenzură împotriva Comisiei.
Tratatul asupra Uniunii europene a instituţionalizat intervenţia Parlamentului european în procedura de
numire a membrilor Comisiei149.
Dreptul de iniţiativă al Parlamentului a fost recunoscut parţial. Tratatul asupra Uniunii Europene i-a atribuit,
în mod oficial, dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri.
De asemenea, Parlamentul european beneficiază de o putere de codecizie legislativă.
Dreptul de a examina petiţii a fost în mod oficial recunoscut Parlamentului european de noile texte care rezultă
din Tratatul asupra UE.
Parlamentul numeşte mediatorul şi-l poate destitui.

Curtea de justiţie a Comunităţilor europene

1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă - prezentare generală

146
Fostul art. 139, art. 109 EURATOM.
147
Tratatele din 1970 şi 1975.
148
Fostul art. 238.
149
Art. 158 TCE, art. 127 EURATOM.
44
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a fost creată prin Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) din 1952 (care astăzi nu mai este în vigoare), sediul său fiind la Luxemburg. De asemenea,
este prevăzută şi în Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CE, 1958) şi în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM/CEEA, 1958).

Tribunalul de Primă Instanţă a fost creat mai târziu, în anul 1988, ca instituţie jurisdicţională asociată Curţii.

Sistemul jurisdicţional comunitar este unic pentru cele două tratate comunitare care au mai rămas în vigoare
(TCE şi TEURATOM/TCEEA) şi se compune din: Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) şi
Tribunalul de Primă Instanţă (TPI) (acesta din urmă are şi o cameră specializată - Tribunalul Funcţiei Publice
(TFP)).

Sarcina principală a CJCE este de a veghea ca dreptul comunitar să fie interpretat şi aplicat în mod uniform în
toate statele membre. De asemenea, ea asigură respectarea dreptului comunitar de către statele membre şi de
instituţiile Uniunii Europene.

- CJCE este formată din 27 de judecători (câte un judecător pentru fiecare stat membru) şi 8 avocaţi generali.
La cererea Curţii, Consiliul Uniunii Europene poate mări numărul avocaţilor generali.
Judecătorii si avocaţii generali sunt desemnaţi de Consiliul UE, pe baza propunerilor statelor membre şi al
acordului comun al acestora, dintre persoanele care au calificarea necesară numirii în cele mai înalte funcţii
judecătoreşti din statele lor de origine ori sunt jurişti având o competenţă juridică recunoscută şi a căror
independenţă este mai presus de orice îndoială.

Mandatul judecătorilor este de 6 ani si poate fi reînnoit, însă jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 in 3
ani, conform Statutului Curţii. Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, preşedintele Curţii pentru un
mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Avocaţii generali au rolul de a asista Curtea si sunt desemnaţi conform aceleiaşi proceduri care este aplicată
judecătorilor. Ei sunt însărcinaţi cu prezentarea publică, imparţială şi independentă a concluziilor motivate cu
privire la cauza în care este obligatorie prezenţa lor.

- TPI este compus din cel puţin câte un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani ce poate fi reînnoit.
Judecătorii desemnează din rândul lor un preşedinte pentru un mandat de trei ani şi numesc un grefier pentru un
mandat de şase ani.

Judecătorii îşi exercită atribuţiile în deplină imparţialitate şi independenţă.

Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional,
această funcţie poate fi încredinţată unui judecător.

2. Structura şi statutul membrilor


Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt chemaţi să se pronunţe, în
totală independenţă, în cauzele supuse Curţii, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale150.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele
statelor membre.
Tratatele nu fac referire la cetăţenia membrilor Curţii. În practică, există un acord nescris pentru repartizarea
posturilor între statele membre. Fiecare stat are câte un reprezentant, ceea ce permite ca toate sistemele juridice
să fie reprezentate în Comunitate.
În prezent, Curtea este compusă din 27 judecători şi 8 avocaţi generali. Numărul judecătorilor şi al
avocaţilor generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor
acestuia, la cererea Curţii.
Mandatul de 6 ani poate fi reînnoit, ceea ce duce la stabilitatea Curţii, deşi la o perioadă de 3 ani are loc o
reînnoire parţială a judecătorilor şi a avocaţilor generali.
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi îndeplinească rolul cu caracter de continuitate
şi în deplină independenţă.
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de Regulamentul de procedură şi se caracterizează prin:

150
Art. 222 TCE, fostul art. 166,138 EURATOM.
45
- la intrarea în funcţie, atât judecătorii, cât şi avocaţii generali depun un jurământ prin care se angajează să-şi
exercite funcţiile imparţial şi să nu divulge secretul deliberărilor;
- funcţiile de judecător şi de avocat general sunt incompatibile cu orice funcţie politică sau administrativă ori
cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
- la încetarea mandatului, judecătorii şi avocaţii generali au obligaţia de „onestitate şi delicateţe” în privinţa
acceptării unor funcţii sau avantaje;
- judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de imunitate de jurisdicţie, chiar şi după încetarea funcţiei lor,
pentru actele pe care le-au săvârşit în exerciţiul acesteia;
- atât judecătorii, cât şi avocaţii generali au obligaţia de a-şi stabili reşedinţa în oraşul în care Curtea de
justiţie îşi are sediul.
Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, preşedintele Curţii de justiţie, pentru un mandat de 3 ani,
care poate fi reînnoit.
Grefierul Curţii este ales prin vot secret, pe o perioadă de 6 ani, mandat care poate fi reînnoit.
Grefierul este obligat să depună jurământul în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată
imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.
Grefierul are următoarele atribuţii:
- primeşte, transmite şi conservă toate documentele;
- realizează notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură151;
- asistă la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor;
- are în grijă arhivele şi se ocupă de publicaţiile Curţii;
- îndeplineşte atribuţii de gestiune şi contabilizare;
- asigură traducerea documentelor.

3. Organizare şi funcţionare
Regula o constituie faptul că instanţa jurisdicţională de la Luxemburg lucrează în şedinţe plenare. Cu toate
acestea, din cauza volumului mare de cauze, pentru celeritate, s-a prevăzut posibilitatea creării unor Camere în
cadrul Curţii, formate din 3 la 5 membri.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor
este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei „Camere de Consiliu”, desfăşurându-se
numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi în faza proceduri orale. Avocatul general care a pus
concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. În şedinţa plenară este obligatorie prezenţa unui
număr minim de 7 judecători, iar în Camere de 3. Preşedintele nu are un vot dominant. Sistemul comunitar nu
reproduce instituţia „judecătorului naţional” ori a „judecătorului ad-hoc” în vigoare în faţa Curţilor
internaţionale152.
Deliberările sunt strict secrete şi procedeul „opiniei separate” nu este admis. Deciziile Curţii sunt colective
şi o angajează în ansamblul ei.
Curtea de justiţie de la Luxemburg este o instituţie care funcţionează permanent, vacanţele judiciare fixate
de ea întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale.

4. Competenţe

A. Competenţa CJCE

În ceea ce priveşte competenţa CJCE, aceasta se diferenţiază faţă de instanţele naţionale, prin aceea că rolul ei
principal este de a interpreta şi aplica uniform dreptul comunitar. Pornind de la acest rol, CEJ a elaborat o serie
de principii de drept, care au dezvoltat (sau chiar creat într-o bună măsură) dreptul comunitar.

Dintre principiile dezvoltate de Curte, printre cele mai importante trebuie amintite următoarele: principiul
supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern, principiul efectul direct al unor dispoziţii comunitare
(conform căruia particularii pot invoca, în anumite condiţii, dispoziţii ale dreptului comunitar direct în faţa
instanţelor naţionale), principiul răspunderii statelor (statele membre răspund pentru prejudiciile cauzate
resortisanţilor acestora ca urmare a neaplicării sau aplicării greşite a dreptului comunitar).

151
Joseph Gand, La composition, l'organisation, le fonctionnement et le rol de la Cour, în „Droit des
Communautés européennes”, Larcier, Bruxelles, p.300.
152
I.P.Filipescu, A.Fuerea, op.cit., p. 132.
46
CJCE are următoarele atribuţii/competenţe principale:

- efectuează controlul legalităţi actelor comunitare (recursul în anulare, excepţia de ilegalitate şi


acţiunea în carenţă);
- interpretează în mod unitar tratatele şi actele comunitare derivate (regulamentele, directivele, deciziile
instituţiilor europene) (cererea preliminară/prealabilă în interpretare);
- se pronunţă asupra validităţii actelor comunitare (cererea preliminară/prealabilă în aprecierea
validităţii);
- controlează legalitatea acţiunilor şi omisiunilor statelor membre cu dreptul comunitar (acţiunea în
neîndeplinirea obligaţiilor);
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor produse de instituţiile europene particularilor sau
altor persoane juridice (acţiunea în despăgubire);
- are o competenţă consultativă – Curtea poate fi consultată în situaţia în care, spre exemplu, se pune în
discuţie aderarea UE la anumite organizaţii/tratate internaţionale (de exemplu posibilitatea aderării la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului - CEDO).

Atribuţiile de mai sus se exercită în cadrul următoarele acţiuni/proceduri în faţa Curţii:

• Acţiunea în anulare: poate fi intentată în scopul anulării unor acte adoptate de instituţiile comunitare,
pentru: lipsă de competenţă în adoptarea acelui act, încălcarea unor norme imperative, încălcarea tratatului şi
a unor reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia, deturnare de putere; titularii dreptului de acţiune sunt
statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi persoanele fizice şi juridice destinatare ale actelor respective
sau care au un interes direct în anularea lor;

• Acţiunea în carenţă: vizează sancţionarea instituţiilor comunitare care aveau obligaţia să acţioneze şi
nu au făcut-o, dreptul de a introduce această acţiune revenind statele membre şi instituţii comunitare, precum şi
persoanelor fizice sau juridice (în cazul acestora, însă, numai în anumite condiţii);

• Excepţia de ilegalitate: este o procedură indirectă, întemeiată pe o cale directă de acţiune (de regulă
acţiunea în anulare), deschisă atât statelor membre şi instituţiilor comunitare (interesate de această procedură în
cazul expirării termenului în care puteau introduce acţiunea în anulare), cât şi particularilor, care nu mai sunt
supuşi de această dată unui regim restrictiv, Curtea considerând că principalul rol al acestei proceduri este de a
îndepărta restricţiile cu privire la intentarea acţiunii în anulare de către persoane fizice şi juridice;

• Acţiunea în despăgubiri: CJCE are competenţă exclusivă pentru acţiunile ce vizează condamnarea
Comunităţilor pentru răspunderea extracontractuală; acţiunea poate fi intentată împotriva Comisiei, Consiliului
sau ambelor instituţii de către orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statele membre, care a suferit un
prejudiciu din activitatea instituţiilor comunitare sau din activitatea oficială sau neoficială a agenţilor acestora;

• Acţiunea în neîndeplinirea obligaţiilor: CJCE se pronunţă ca ultimă instanţă asupra neîndeplinirii


obligaţiilor care revin unui stat membru în virtutea apartenenţei la Uniune; statele membre, dar în special
Comisia, pot acţiona un alt stat membru pentru neîndeplinirea obligaţiilor; în faza prealabilă judecăţii, Comisia
notifică în cursul unei proceduri administrative această neîndeplinire statului respectiv, care poate lua măsurile
necesare pentru remedierea situaţiei; în caz contrar, procedura continuă în faţa Curţii, care este, de asemenea,
abilitată să impună sancţiuni, fie sub forma unei sume forfetare, fie a unor penalităţi de întârziere;

• Cererea preliminară/prealabilă: este vorba de sesizarea Curţii de către instanţele naţionale în


vederea interpretării tratatelor, aprecierii valabilităţii sau interpretării actelor adoptate de către instituţiile
comunitare, interpretării statutelor organismelor create prin acte ale Consiliului. Prin această procedură
instanţele naţionale intră intr-un dialog cu CJCE prin care aceasta este solicitată să interpreteze anumite
dispoziţii de drept comunitar. Particularii nu au dreptul de a se adresa direct CJCE pentru a cere interpretarea
dreptului comunitar, acest lucru fiind posibil numai dacă se realizează de către o instanţă naţională.
B. Competenţa TPI

Tribunalul de Primă Instanţă este competent să instrumenteze:


• acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor comunitare (acte
adresate acestor persoane sau care le privesc în mod direct şi individual) sau împotriva abţinerii acestor instituţii
de a da o decizie. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de către o întreprindere împotriva unei decizii
a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
47
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul
ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin care
Consiliul exercită competenţe de execuţie;
• acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile
comunitare sau de funcţionarii lor;
• acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunităţi, prin care se atribuie în mod expres
Tribunalului competenţa de instrumentare;
• acţiuni în domeniul mărcilor comunitare.

Deciziile pronunţate de către Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiţie în termen de două luni cu recurs limitat
la aspecte de legalitate.

Litigiile dintre Comunităţi si funcţionarii lor sunt de competenţa Tribunalului Funcţiei Publice. Cu toate acestea,
există posibilitatea unui recurs limitat la aspecte de legalitate la Tribunalul de Primă Instanţă.

5. Participarea României la CJCE şi TPI

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, România este reprezentată de doi judecători la Luxemburg, şi anume: un
judecător la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (doamna Camelia Toader) şi unul la Tribunalul de
Primă Instanţă (domnul Valeriu Ciucă).

În vederea reprezentării României la Luxemburg, în cadrul Departamentului pentru Afaceri Europene


(DAE), din subordinea Guvernului, s-a creat un departament special pentru gestionarea cauzelor pe rolul
CJCE/TPI în care va fi implicată România.

Astfel, acest departament va reprezenta România în cadrul unor eventuale acţiuni în neîndeplinirea obligaţiilor
declanşate de către Comisie sau un alt stat membru împotriva României.

De asemenea, agentul guvernamental din cadrul DAE va depune observaţii în cadrul procedurii cererii
preliminare/prealabile (atunci când România ar avea un interes în interpretarea anumitor dispoziţii comunitare).
În cazul cererilor preliminare introduse de instanţele naţionale ale altor state membre, România nu este obligată
să depună observaţii în faţa CJCE, dar o poate face. Însă, România are obligaţia de a depune observaţii în cadrul
cererilor preliminare introduse de către instanţele române. Prima cerere preliminară a fost deja introdusă de
către Tribunalul Dâmboviţa (în domeniul liberei circulaţii a persoanelor), cauza fiind înregistrată pe rolul CJ CE
sub nr. C-33/07, fiind pendinte.

De asemenea, precizăm că, începând cu data de 22 decembrie 2006, pagina de web a celor două instanţe
comunitare are şi varianta în limba română (http://www.curia.europa.eu/ro/transitpage.htm).

6. Concluzii privind rolul Curţii de justiţie


Rolul Curţii de justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea şi aplicarea
Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele competenţe:
- efectuează un control al legalităţii actelor comunitare; acest control se realizează, îndeosebi, pe calea
recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă;
- interpretează unitar tratatele şi actele comunitare pe calea recursului în interpretare;
- controlează legalitatea acţiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispoziţiile tratatelor,
tranşând litigiile dintre acestea;
- soluţionează acţiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor sau de agenţii
acestora;
- se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluţionând litigiile privind raporturile
funcţionarilor comunitari cu organele de care depind;
- devine instanţă arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într-un contract încheiat de una
dintre Comunităţi;
- acţionează ca instanţă de recurs de ultim grad;

48
- este o instanţă internaţională, putând tranşa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu
obiectul tratatelor şi dacă între statele litigante a intervenit un compromis;
- dispune de o competenţă consultativă.

7. Tribunalul de primă instanţă


Tribunalul de primă instanţă a luat fiinţă pe baza prevederilor introduse de Actul unic european în cele 3
Tratate constitutive. Astfel, la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a
hotărât, cu unanimitatea voturilor, crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de justiţie.
Tribunalul de primă instanţă a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24
octombrie 1988.

Componenţă, organizare şi funcţionare


Tribunalul de primă instanţă este format din 25 judecători, aleşi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului lor. Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi
care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar membrii Tribunalului, cu
excepţia preşedintelui, pot fi chemaţi să exercite funcţiile avocatului general în anumite afaceri. Criteriile de
selectare a cauzelor în care va fi utilizată această posibilitate şi modalităţile de desemnare a avocaţilor generali
sunt fixate de Regulamentul de procedură al Tribunalului.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de membrii Tribunalului, potrivit aceloraşi
modalităţi ca la preşedintele Curţii.
Independenţa funcţională a Tribunalului este garantată prin existenţa unei grefe distincte.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători.
Excepţia este dată de acţiunea în plen.

Competenţa TPI
Tribunalul este, în principal, competent să se pronunţe în:
- litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în
despăgubire;
- recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor de către persoane fizice, care se referă la
punerea în practică a regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor;
- recursurile în despăgubire, care urmăresc repararea prejudiciilor provocate de o instituţie comunitară, ca
urmare a unui act sau a unei reţineri care face obiectul unui recurs în anulare sau, în lipsă, formulat de acelaşi
reclamant şi care ţine de principala competenţă a TPI.
Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene

Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de Camere jurisdicţionale în anumite domenii. La 4 noiembrie 2004,
Consiliul UE a adoptat, pe această bază, o decizie 153 care instituie Tribunalul funcţiei publice a Uniunii
Europene.
Această nouă jurisdicţie specializată are competenţa de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul
funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice exercită în prim instanţă competenţele pentru a statua cu privire la
litigiile între Comunităţi şi agenţii săi, în virtutea art. 236 din Tratatul instituind CE şi a art. 152 din Tratatul
instituind CEEA, înţelegând aici litigiile între orice organ sau organism şi personalul său
Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni introduse în faţa tribunalului de primă instanţă şi, în mod
excepţional, în faţa Curţii de justiţie a Comunităţilor europene.
Tribunalul are în componenţă 7 judecători, aleşi pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Dacă Curtea de justiţie solicită, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate mări numărul
judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către Consiliul UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina
de a asigura o componenţă echilibrată a Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care
are cetăţenia unională şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 225A, alin. 4 TCE şi art. 140B, alin. 4 TCEEA
poate să-şi prezinte candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor Curţii,
fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la prezentarea şi tratarea candidaturilor.
În cadrul tribunalului funcţionează un Comitet compus din 7 personalităţi dintre foştii membri ai Curţii de
justiţie şi ai Tribunalului de primă instanţă şi din jurişti care au competenţe notorii. Desemnarea membrilor

153
Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.
49
Comitetului, precum şi regulile sale de funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate
calificată, pe baza recomandării Curţii de justiţie.
Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la exercitarea funcţiei de judecător al Tribunalului. Comitetul
oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care au o competenţă foarte ridicată.
Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul acestuia poate fi, de
asemenea, reînnoit.
Tribunalul funcţiei publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu excepţional, Tribunalul poate
lucra şi în şedinţe plenare sau în Camere de 5 judecători sau 1 judecător.
Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.
Tribunalul funcţiei publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fizează statutul.
Procedura în faţa Tribunalului este cârmuită de Titlu lII din Statutul Curţii de justiţie, cu excepţia art. 22 şi 23.
Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului de primă instanţă sunt aplicabile şi Tribunalului
funcţiei publice.
Faza scrisă a procedurii cuprinde prezentarea cererii şi a memoriului în apărare, tribunalul poate decide dacă
este necesar şi un al doilea schimb de memorii. Atunci când un al doilea schimb de memorii are loc, Tribunalul
poate decide, cu acordul părţilor, să statueze fără a se mai recurge la procedura orală.

Curtea de Conturi
Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi consolidării finanţării Comunităţilor prin
resurse proprii şi în cel al atribuirii Parlamentului european a responsabilităţii de a descărca Comisia pentru
execuţia bugetului. Curtea de Conturi a fost prevăzută de tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura
bugetară.
În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu este o jurisdicţie. Curtea de Conturi este inclusă în rândul
instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993.

1. Componenţa şi funcţionarea Curţii de Conturi


Curtea de Conturi numără, în prezent, 27 membri. Ei trebuie să fie aleşi dintre personalităţile care aparţin
sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau care posedă o calificare specială pentru această
funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă. Ei sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3
ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la nici un guvern sau alt organism; ei trebuie
să se abţină de la orice act incompatibil cu natura funcţiei lor.
Funcţia de membru al Curţii este incompatibilă cu orice altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial. Fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de
activitate.
Curtea adoptă avize sau rapoarte anuale, cu majoritatea membrilor care o compun.

2. Atribuţii
Atribuţiile Curţii de Conturi sunt foarte largi şi dintre acestea amintim:
- se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor
Comunităţilor, indiferent că sunt bugetare sau nu;
- Curtea îşi exercită controlul pe domenii şi asupra instituţiilor şi statelor membre, în măsura în care acestea
au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare;
- exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare;
- are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.

Banca Centrală Europeană (BCE)


Banca este o instituţie ce are rolul de a emite şi administra moneda unică: Euro. Noua monedă a fost
introdusă de la 1 ianuarie 1999 ca monedă de cont şi din 2002 bancnotele naţionale ale 12 state membre UE
care au acceptat şi au îndeplinit condiţiile (criteriile de convergenţă) să participe la zona Euro au fost înlocuite
cu Euro; la cele 12 s-a alăturat recent şi Slovenia.

50
Organe comunitare

1. Comitetul economic şi social (CES)


Este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii de membrii ai structurilor economice şi sociale,
îndeosebi: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari, liber profesionişti etc.
Comitetul asigură consultanţă Consiliului şi Comisiei, implicându-se activ în procesul decizional.

2. Comitetul regiunilor
Are un caracter consultativ şi este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale.

3. Banca Europeană de Investiţii (BEI)


A fost înfiinţată în anul 1958, prin Tratatul de la Roma, cu scopul de a finanţa investiţiile pentru promovarea
obiectivelor Uniunii.
Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea echilibrată, integrarea economică şi creşterea
coeziunii sociale în interiorul Uniunii.

51
Capitolul V

REPARTIZAREA COMPETENŢELOR ÎN CADRUL UE

A. Competenţa exclusivă a UE
 în domeniile în care Tratatele comunitare stabilesc acest tip de competenţă, statele membre nu mai au dreptul
să intervină prin reglementări la nivel naţional, ci decizia va fi luată numai la nivel supranaţional în instituţiile
UE

 domenii:
- politicile comune (Politica agricolă comună, Politica de transporturi, Politica comercială comună, Politica
comună de pescuit);
- regulile generale ale concurenţei;
- politica monetară;
- măsuri pentru conservarea resurselor biologice ale mărilor;
- uniune vamală;
- piaţă internă etc.

B. Competenţa partajată (concurentă)

 în domeniile în care se aplică o astfel de competenţă, deciziile se iau şi/sau la nivel comunitar, supranaţional
şi/sau la nivel naţional, intern.
 domenii:
- dreptul concurenţial;
- ajutorul umanitar;
- ajutorul în domeniul dezvoltării;
- acordurile internaţionale;
- extinderea UE;
- politicile sociale, de mediu, sănătatea etc.
 art. 5 TCE:
- Uniunea Europeană va acţiona în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate deplin de către statele membre şi pot fi, prin urmare, mai bine
realizate la nivel comunitar.

C. Competenţa reziduală

 domenii care au rămas în sarcina nivelului naţional al statelor membre, fără, însă, ca acestea să poată lua
unilateral măsuri interzise de tratate (libertatea nu este, deci, absolută …).
 exemple:
- proprietatea;
- dreptul penal;
- fiscalitatea (cu excepţia impozitelor indirecte, mai ales TVA-ul);
- securitatea etc.

D. Repartizarea competenţelor potrivit Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa

Competenţe exclusive ale Uniunii Competenţe partajate Acţiuni de coordonare sau completare

Concurenţa Piaţa internă Industria

Uniunea vamală Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie Protecţia şi ameliorarea sănătăţii oamenilor
Politica comercială comună Agricultura, pescuitul Educaţia
Transporturile şi reţelele transeuropene Formarea profesională
Politica monetară pentru statele € Energia Tineretul şi sportul
Conservarea resurselor biologice Cultura
ale mării Politica socială, coeziunea economică, socială şi
(În cadrul politicii comune a teritorială Protecţia civilă
pescuitului)
Mediul
Protecţia consumatorilor
52
Sănătatea publică (Mize comune ale securităţii)
Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul

Cooperarea în domeniile dezvoltării şi


ajutorului umanitar

Sursă bibliografică: http://www.mie.ro/_documente/dictionar/Pagina_P.htm


Principiul repartizării competenţelor

Deoarece dinamismul integrãrii europene determinã modificãri permanente ce împiedicã stabilirea unei « liste »
definitive de competenþe, Uniunea Europeanã nu cunoaşte sistemul clasic de atribuire a competenţelor folosit
de cãtre statele federale, unde se ştie clar care sunt atribuţiile instituţiilor federale şi care cele ale statelor ce
compun federaţia. Se pune atunci întrebarea dacã Comunitatea dispune doar de competenţe explicit atribuite
prin Tratat, sau poate sã-şi extindã aria de acţiune şi la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a CE a consacrat « teoria puterilor implicite », conform cãreia Comunitatea
dispune de competenţele necesare realizãrii obiectivelor rezultate din competenþele expres prevãzute în Tratat.
În mod concret, Comunitatea Europeanã putea astfel sã-şi vadã recunoscute competenţele externe ori de câte ori
adopta, pentru punerea în practicã a unui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziþii prin care sunt instaurate noi
reguli comune pentru statele sale membre. În plan operaţional, trebuie fãcutã distincþie între competenţele
exclusive şi competenţele concurente. În principiu, Uniunea Europeanã dispune de competenţe concurente,
competenţele exclusive constituind excepţia. Competenţa exclusivã implicã faptul cã Uniunea este singura care
poate interveni, orice intervenţie a statelor membre fiind deci exclusã. Curtea de Justiţie a CE a reþinut cã UE
dispune de competenţe exclusive în douã domenii : politica comercialã şi conservarea resurselor biologice ale
mãrii. În ceea ce priveşte competenţele concurente, acestea sunt exercitate în conformitate cu principiul
preemţiunii comunitare : statele membre îşi pastrezã competenþa atâta timp cât Comunitatea nu şi-a exercitat
propria sa competenţă, însã în momentul în care Comunitatea stabileşte reglementãri în domeniul respectiv
statele membre pierd orice competenþã de a legifera la acelaşi nivel. Principiul preemţiunii comunitare este
subordonat principiului subsidiaritãţii.

Principiul subsidiarităţii

Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina socialã a bisericii care are în vedere organizarea relaþiilor
între diferitele grupuri sociale şi afirmã principiul conform cãruia colectivitãţile mari nu trebuie sã intervinã la
nivelul colectivitãţilor mici decât în probleme ce pot fi mai bine soluþionate la eşalonul superior, cu alte cuvinte
« centrul » nu intervine decât de o manierã subsidiarã în raport cu colectivitãţile de bazã. Ideea este preluatã
într-un raport al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune cã : « Uniunea Europeanã nu trebuie sã
conducã la realizarea unui super-stat centralizat. În consecinţã şi în conformitate cu principiul subsidiaritãţii, nu
vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ».
Definiţia de mai sus reprezintã ceea ce se numeşte « subsidiaritatea iniţialã». Dupã adoptarea Tratatului de la
Maastricht, principiul subsidiaritãţii este menţionat în acest document (formula fiind preluatã şi în Tratatul de la
Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidatã), în forma urmãtoare : « Comunitatea acţioneazã
în limita competenţelor şi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu ţin de competenţa sa
exclusivã, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiaritãţii – decât în mãsura în care obiectivele
acþiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manierã suficientã de cãtre statele membre, ele fiind – datoritã
dimensiunilor şi efectelor la care dau naştere – îndeplinite mai bine printr-o acţiune la nivel comunitar ».

53
Capitolul VI

Viitorul UE

1. Convenţia cu privire la viitorul Europei

Tratatul de la Nisa a reprezentat o primă etapă a procesului de “re-gândire” şi de “re-construcţie” a unei


viitoare Uniuni Europene extinse. Tratatul menţionat prevede într-o Declaraţie anexată, printre altele, că anul
2001 este anul (primul) dezbaterilor europene pe tema viitorului Uniunii. Astfel, Declaraţia proiectează
dezbaterea în 3 etape şi anume:
 prima s-a desfăşurat în cel de-al doilea semestru al anului 2001 şi a constat în dezbateri la nivel naţional cu
privire la noua arhitectură a UE după extindere, încheindu-se cu prezentarea tuturor opţiunilor la conferinţa de
la Laeken, în decembrie 2001;
 a doua etapă a început în martie 2002 prin convocarea unei Convenţii154, la Bruxelles, care a abordat în mod
structurat aspectele discutate la Laeken şi a alcătuit un Proiect de Tratat;
 ultima etapă a fost reprezentată de o Conferinţa interguvernamentală”155, care, folosind ca punct de plecare
documentul final adoptat de Convenţia Europeană de la Bruxelles (proiectul de Tratat constituţional al UE) şi
dezbaterile ulterioare, a luat decizia finală, în noiembrie 2004, tratatul fiind semnat la 29 oct. 2004, cu privire la
principalele puncte discutate începând cu Nisa, puncte care au fost sintetizate în Declaraţia de la Laeken astfel:
1. o mai bună repartiţie şi definire a competenţelor în cadrul UE;
2. simplificarea instrumentelor juridice ale UE;
3. mai multă democraţie, transparenţă şi eficacitate în UE;
4. elaborarea unei Constituţii pentru cetăţenii europeni şi statutul Cartei drepturilor fundamentale.

2. Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa156

A. Tratatul constituţional are următoarea structură:


 Partea I cu 9 titluri (Definiţia şi obiectivele Uniunii, Drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii,
Competenţele Uniunii, Instituţiile şi organele Uniunii, Exercitarea competenţelor Uniunii, Viaţa democratică a
Uniunii, Finanţele Uniunii, Uniunea şi zona de vecinătate, Apartenenţa la Uniune);
 Partea a II-a – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii (Preambul, Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea,
Solidaritatea, Drepturile cetăţenilor, Justiţia, Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea
Cartei);
 Partea a III-a – Politicile şi funcţionarea Uniunii (Clauze cu aplicare generală, Nediscriminare şi
cetăţenie, Politici şi acţiuni interne, Asocierea ţărilor şi a teritoriilor de peste mări, Acţiunea externă a Uniunii,
Funcţionarea Uniunii, Dispoziţii comune);
 Partea a IV-a – Dispoziţii generale şi finale. De asemenea, sunt anexate protocoale, anexe şi declaraţii 157
dintre care le menţionăm pe următoarele:
1. Protocol cu privire la rolul parlamentelor naţionale în UE;
2. Protocol cu privire la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
3. Protocol cu privire la Statutul Curţii de Justiţie a UE;
4. Protocol cu privire la Statutul Sistemului european al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene;
5. Protocol cu privire la Statutul Băncii Europene de Investiţii;
6. Protocol cu privire la sediile instituţiilor şi ale anumitor organe, organisme, agenţii şi departamente
ale UE;
154
Convenţia Seniorilor de la Bruxelles este, de fapt, o conferinţă în urma căreia a fost adoptat un act final
ce va cuprinde opţiunile cu privire la viitoarea organizare a UE. Convenţia a fost alcătuită din 210 participanţi
(105 membri titulari şi 105 membri supleanţi) din statele membre, din ţările candidate şi din cadrul instituţiilor
comunitare. Ceea ce este important este faptul implicării societăţii civile la discuţia privind viitorul Europei,
tocmai din perspectiva necesităţii participării cetăţenilor la luarea deciziilor în cadrul UE.
155
Viitorul Europei – tema Convenţiei Europene de la Bruxelles a Seniorilor şi Tinerilor (cu un rezumat în
limba engleză: The Future of Europe – the Theme of the European Senior and Youth Convention’s Debates) -
Mihaela Augustina Dumitraşcu, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti – Seria Drept”, numărul III-IV,
2002, Ed. Rosetti, p.106-114.
156
A se vedea: “Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat”, Ion Golea,
Mihaela Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
157
Declaraţiile nu au valoare juridică; ele sunt anexate Actului Final CIG din octombrie 2004.
54
7. Protocol cu privire la privilegiile şi imunităţile UE;
8. Protocol cu privire la Tratatele şi Actele de aderare ale Regatului Danemarcei, Irlandei şi Regatului
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, ale Republicii Elene, ale Regatului Spaniei şi Republicii
Portugheze şi ale Republicii Austria, Republicii Finlanda şi Regatului Suediei;
9. Protocol cu privire la Tratatul şi Actul de aderare ale Republicii Cehia, Republicii Estonia, Republicii
Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungaria, Republicii Malta, Republicii
Polonia, Republicii Slovenia, Republicii Slovacia;
10. Protocol cu privire la procedura deficitului excesiv;
11. Protocol cu privire la criteriile de convergenţă;
12. Protocol cu privire la Euro Group;
13. Protocol cu privire la anumite prevederi referitoare la Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord referitoare la uniunea economică şi monetară;
14. Protocol cu privire la anumite prevederi legate de Danemarca referitoare la uniunea economică şi
monetară;
15. Protocol cu privire la anumite atribuţii ale Băncii Naţionale a Danemarcei;
16. Protocol cu privire la sistemul „Pacific Financial Community franc”;
17. Protocol cu privire la acquis-ul Schengen integrat în cadrul UE;
18. Protocol cu privire la aplicarea anumitor aspecte ale art. III-130 al Constituţiei pentru Regatul Unit şi
Irlanda;
19. Protocol cu privire la poziţia Regatului Unit şi a Irlandei referitoare la politicile de respectare a
controlului de frontiere, azil şi imigrare, cooperare judiciară în materie civilă şi cooperarea poliţiei;
20. Protocol cu privire la poziţia Danemarcei;
21. Protocol cu privire la relaţiile externe ale statelor membre cu privire la trecerea frontierelor externe;
22. Protocol cu privire la azilul pentru naţionalii statelor membre;
23. Protocol cu privire la cooperarea structurată permanentă stabilită prin art.I-41(6) şi art.III-312 ale
Constituţiei;
24. Protocol cu privire la art.I-41(2) al Constituţiei;
25. Protocol cu privire la importurile în UE de produse de petrol rafinate în Antilele Olandeze;
26. Protocol cu privire la dobândirea proprietăţii în Danemarca;
27. Protocol cu privire la sistemul public de transmisiune (broadcasting) în statele membre;
28. Protocol cu privire la art. III-214 al Constituţiei;
29. Protocol cu privire la coeziunea economică, socială şi teritorială;
30. Protocol cu privire la aranjamente speciale pentru Groenlanda;
31. Protocol cu privire la art. 40.3.3 din Constituţia Irlandei;
32. Protocol cu privire la art.I-9(2) din Constituţie referitor la aderarea UE la CEDO;
33. Protocol cu privire la Actele şi Tratatele care au completat sau amendat TCE şi TUE;
34. Protocol cu privire la prevederile transnaţionale legate de instituţiile şi organele UE;
35. Protocol cu privire la consecinţele financiare ale expirării TCECO şi a Fondului de Cercetare pentru
Cărbune şi Oţel;
36. Protocol de amendare a TCEEA.

Anexele
Anexa I – Lista la care se referă art.III-226 din Constituţie;
Anexa II – Ţările şi teritoriile de peste mare la care se aplică Titlul IV al Părţii a III-a din Constituţie.

Categorii de Declaraţii anexate Actului Final


Declaraţii privind dispoziţii ale Constituţiei;
Declaraţii privind Protocoalele anexate Constituţiei;
Alte declaraţii.

B. Elemente de conţinut

Caracteristicile generale ale Constituţiei UE


 un text unic!
 o personalitate juridică pentru Uniune!
 generalizarea procedurii legislative;
 şedinţe publice ale Consiliului – în calitate de co-legiuitor;
 un număr redus de instrumente juridice
 o repartizare mai clară a competenţelor;
 introducerea Cartei drepturilor fundamentale în Tratat;

55
 un rol crescut al parlamentelor naţionale (controlul principiului subsidiarităţii);
 luarea în considerare a societăţii civile;
 un sistem instituţional echilibrat;
 reducerea dreptului de veto;
 progrese în domeniul „libertate, securitate, justiţie”;
 afirmarea rolului Uniunii pe scena internaţională (ministrul afacerilor externe).

O Uniune mai democratică


 1 milion de cetăţeni pot cere Comisiei să alcătuiască un proiect legislativ într-un domeniu considerat
necesar;
 Rolul parlamentelor naţionale este consolidat; ele pot cere verificarea dacă principiul
subsidiarităţii („early warning”) a fost respectat în redactarea unui proiect legislativ al Comisiei (Protocolul
privind principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii, Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale).

Adoptarea Constituţiei UE
 Statele membre trebuie să o adopte în unanimitate în cadrul unei CIG (astfel este garantat dreptul de
veto), eveniment care s-a întâmplat în luna iunie 2004; după acest moment, au avut loc revizuirea lingvistică a
tratatului şi traducerea sa;
 Toate statele membre au semnat Constituţia, în cadrul unei ceremonii oficiale, la Roma, pe data de 29
octombrie 2004. România, Bulgaria şi Turcia au semnat Actul Final al CIG, cu valoare politică, în calitatea lor
de state candidate şi de participanţi la Convenţia europeană care a elaborat Proiectul de Constituţie, cele 3 state
având statutul de observatori la CIG de semnare158;
 Constituţia va intra în vigoare când toate statele o vor ratifica şi va înlocui toate tratatele existente în
prezent; la acest moment, se află în desfăşurare procedura de ratificare în statele membre, potrivit prevederilor
naţionale (prin parlament sau/şi referendum), singurele ţări care au ratificat fiind, deocamdată, doar Lituania,
Ungaria şi Spania;
 Dacă, în termen de 2 ani de la semnare, 80% din statele membre au ratificat-o, iar unul sau mai multe
state au întâmpinat dificultăţi, textul prevede că această chestiune este deferită Consiliului European pentru
găsirea unei soluţii politice.

* Teme de cercetare:

- Actele normative ale UE propuse prin proiectul de Tratat constituţional.


- Rolul Ministrului pentru afaceri externe al UE în viziunea Tratatului constituţional.
- Principalele noutăţi aduse de Constituţia UE.

158
Croaţia nu a semnat Actul Final, deşi a fost prezentă la ceremonie, deoarece nu a avut reprezentanţi în
Convenţia Europeană, la momentul elaborării Proiectului de Constituţie; pe atunci nu se obţinuse, încă, statutul
de candidat UE.
56
BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii

A. Literatură de specialitate în limba română

1. Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Drept comunitar european. Caiet de
seminar”, Editura Prouniversitaria, ediţia a 3-a, 2006;
2. Bibere, Octav, „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”, Iaşi, Editura Polirom,
1999; „Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene”, Bucureşti,
Editura Lucreţius, 1997;
3. Cairns Watter, „Politicile şi instituţiile UE”, Editura Corint, 2001;
4. Călinoiu, Constanţa; Vedinaş, Verginia, „Teoria funcţiei publice comunitare”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999;
5. Darie, Nicolae, „Uniunea Europeană. Construcţie. Instituţii. Legislaţie. Politici comune. Dezvoltare”,
Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001;
6. Diaconu, Nicoleta; Marcu, Viorel, „Drept comunitar. Partea specială. Politicile comunitare”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
7. Duculescu, Victor, „Dreptul integrării europene. Tratat elementar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003;
8. Ferréol, Gilles, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
9. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”, ediţia I (1994), a II-a
(1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000), Editura ACTAMI, Bucureşti;
10. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
11. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed. a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti ,
2004; 2006;
12. Fuerea Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
13. Gâlea, Ionuţ; Mihaela-Augustina, Dumitraşcu; Morariu, Cristina, Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, text comentat şi adnotat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
14. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni comunitari”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Editura Economica, Bucureşti, 2001;
16. Marcu, Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001;
17. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
18. Munteanu, Roxana, „Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996;
19. Prisecaru, Petre; Idu, Nicolae, „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene”,
Editura Economică, Bucureşti, 2003;
20. Profiroiu, Marius; Popescu, Irina, „Politici europene”, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
21. Tudoroiu, Theodor, „Tratatul Uniunii Europene”, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997;
22. Ţinca, Ovidiu, „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
23. Ţinca, Ovidiu, „Drept comunitar material”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
24. Vese, Vasile; Ivan, Adrian, „Tratatul de la Nisa”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001;
25. Voicu, Marin, „Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002;
26. Zorgbibe, Charles, „Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor”, Editura Trei, Bucureşti, 1998.

B. Literatura de specialitate străină

1. Barav, Ami, „Dictionnaire juridique des Communautés européennes”, Paris, 1993;


2. Boulouis J., „Droit institutionnel des Communautés européennes”, Paris, 3-e édition, 1991; 4-e
édition, 1994;
3. Boulouis J.; Chevallier R.M., „Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes”,
5-e édition, Paris, 1992; 3-e édition, Paris, 1983;
57
4. Cartou Louis; Clergerie Jean-Louis; Gruber Annie; Rambaud Patrick: „L’Union Europeènne”,
Editura Dalloz, 2000;
5. Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, „EC law. Text, cases and materials”, Oxford, Claredon Press,
1999;
6. Denis, Jacques (traduction), „Dictionnaire juridique de l’UE”, Editura Bruylant, Bruxelles, 1998;
7. Favret, Jean-Marc, „Droit communautaire du marché interiéur”, Gualino Éditeur, Paris, 2001;
8. Favret, Jean-Marc, „L’essentiel de l’UE et du droit communautaire”, Gualino Editeur, 2000;
9. Favret, Jean-Marc, „Droit et pratique de l’Union Européenne”, Gaulino Éditeur, 2001;
10. Gand, Joseph, „Droit des Communautés européennes”, Editura Larcier, Bruxelles, 1997;
11. Gueguen, Daniel, „Guide practique du labyrinthe communautaire”, ediţia a 8-a, Editura APOGEE,
2001;
12. Houteer, Christine, „La construction européenne – étapes, objectifs, réalisations”, Editura Nathan
Université, 2000;
13. Isaac, Guy, „Droit communautaire général”, 3-e éd., Paris, 1991; 4-e éd., 1994;
14. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Editura Dalloz, 2001;
15. Quermonne, Jean-Louis, „Le système politique de l’UE (Dès Communautés Economiques à
l’Union politique)”, Editura Montchrestien, 2001;
16. Mannin, Philippe, „Les Communautés Européennes – L’UE”, Editura Pedone, 1997;
17. Mathijssen P., „A Guide to European Community Law”, London, 1990;
18. Moussis, Nicolas, „Guide des politiques de l’Europe”, Editura Pedone, 2001;
19. Rideau, Joël (sous sa direction), „De la Communauté de droit à l’Union de droit – continuités et
avatars européenes”, Editura LGDJ, 2000;
20. Simon, Denys, „Le système juridique communautaire”, Editura PUF, 1997;
21. Westlake, M., „The European Union beyond Amsterdam; new concepts of Ron Hedge”, European
Integration, 1998;
22. Zorgbibe, Charles, „Histoire de la construction européenne”, Paris, 1993.

II. Reviste de specialitate

- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Reglementarea recursului în neîndeplinirea obligaţiilor de stat


membru introdus în faţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (art.226 - Tratatul instituind Comunitatea
Europeană)”, Revista INPPA, nr.3, 2005;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la UE – prezentare
generală”, Revista de Drept Public, nr.2, 2005, Editura All Beck, pg.98 – 106;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Proiectul de Constituţie pentru Europa – simplificarea sau
complicarea instrumentelor normative ale Uniunii Europene?” – Revista de Drept Public, nr.4, Editura All
Beck, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Les jeunes – impliqués dans le travail de la Convention Européenne
de Bruxelles”, lucrarea „L’UE entre reforme et élargissement, comparaison entre l’approche d’un état membre
et la vision d’un état candidat – Actes du Colloque des 11 et 12 septembre 2003, Bucarest”, Editura AllBeck,
2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Semnificaţia Zilei Europei – 9 mai”, Revista “Analele Universităţii
din Bucureşti – Seria Drept”, numărul II, Ed. Rosetti, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Locul şi rolul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cadrul
normativ al UE”, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti – Seria Drept”, numărul II, 2003, Ed. Rosetti;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Federalism european”, Revista “Identitate românească şi integrare
europeană”, Ed. Ars Docendi, 2003;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Viitorul Europei – tema Convenţiei Europene de la Bruxelles a
Seniorilor şi Tinerilor”, Revista “Analele Universităţii din Bucureşti – Seria Drept”, numărul III-IV, 2002, Ed.
Rosetti;
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Democracy and participation in the European Union” lucrarea
Ministerului Integrării Europene: „Convenţia privind viitorul Europei. Contribuţiile reprezentanţilor României
(februarie – august 2002);
- Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Federalism în Europa – privire generală asupra acestei perspective”,
lucrarea “Pregătirea economică şi juridică a specialiştilor – premisă esenţială a integrării României în Uniunea
Europeană”, Editura Ars Docendi, 2002;
- Augustin Fuerea, Mihaela Augustina Dumitraşcu, „Tratatul de la Nisa - context şi evoluţii de natură
organizatorică”, “Palatul de Justiţie”, Numărul 8 şi Numărul 9, 2001;
58
- Augustin Fuerea ş.a.„Evaluarea gradului de concordanţă a legislaţiei române cu acquis-ul comunitar, la
nivelul anului 2002, pe capitole de negociere”, coautorat, Studiul nr. 1 din cadrul Studiilor de Impact PAIS II,
ediţia bilingvă, Institutul European din România, Bucureşti, 2004;
- Augustin Fuerea, „Constituţia Uniunii Europene – geneză şi conţinut”, „Revista Română de Studii
Internaţionale”, serie nouă, nr. 1/2004;
- Augustin Fuerea, „Constituţia Uniunii Europene: tratat constitutiv sau lege fundamentală”, „Revista
de Drept public”, nr. 3/2004;
- Augustin Fuerea, „Ideea Europei statelor unite: trecut, prezent şi viitor”, „Revista de Drept comunitar”,
nr. 2/2004 ;
- Augustin Fuerea, „Privire de ansamblu asupra procesului de aderare a României la Uniunea Europeană”,
„Revista de Drept Public”, nr. 2/2003, anul IX (29), Serie nouă, aprilie – iunie ;
- Augustin Fuerea, ”Revizuirea Constituţiei României – din perspectiva integrării în Uniunea Europeană
şi aderării la Tratatul Atlanticului de Nord”, „Curierul judiciar”, nr. 4/2003 ;
- Augustin Fuerea, „Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene”, „Cetăţenie naţională –
cetăţenie europeană”, Editura Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2003,
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale componenţei Parlamentului European”, Revista de Drept
public, nr. 2/2004, Bucureşti;
- Roxana-Mariana Popescu, „Scurt istoric al principiului subsidiarităţii”, „Integrarea României în
structurile euro-atlantice – efecte economico – sociale, politice şi juridice” – publicaţie a U.C.D.C., Editura
Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2003;
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale repartizării competenţelor între Comunităţile europene şi
statele membre ale acestora”, „Identitatea românească şi integrare europeană. Probleme şi perspective”, Editura
Ars Docendi, Bucureşti, 2003;
- Roxana-Mariana Popescu, „Directiva – act comunitar”, „Pregătirea economică şi juridică a
specialiştilor – premisă esenţială a integrării României în Uniunea Europeană”, Editura Ars Docendi, Bucureşti,
2002;
- Roxana-Mariana Popescu, "Particularităţi ale aplicabilităţii normelor dreptului comunitar european”,
„Public şi privat în economie, învăţământ – cercetare şi drept”, editura Oscar Print, Bucureşti, 2002;
- Roxana-Mariana Popescu, „Particularităţi ale ordinii juridice comunitare”, „România în procesul
integrării europene” „România în procesul integrării europene”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001.

III. Legislaţie relevantă

- Tratatul de la Paris instituind C.E.C.A. - 1951 (intrat în vigoare în 1952);


- Tratatele de la Roma instituind C.E.E. şi EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958);
- Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a Parlamentului european -
1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, al doilea în 1976);
- Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);
- Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în vigoare în 1993);
- Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în vigoare în 1999);
- Tratatul de la Nisa – 2001 (intrat în vigoare în 2003);
- Regulamente, decizii, directive, acte şi tratate de aderare la Comunităţile Europene;

IV. Alte surse

1. www.europa.eu - Site-ul oficial al Uniunii Europene;


2. www.mie.ro - Ministerul Integrării Europene;
3. www.infoeuropa.ro - Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti;
4. www.ier.ro - Institutul European din România;
5. www.mae.ro – Ministerul Afacerilor Externe;
6. www.inm.ro – Institutul Naţional al Magistraturii.

59