METODE DE ÎNVĂŢARE UTILIZATE

LA CURS ŞI SEMINAR

Metode de lucru individual

În cadrul acestor metode studentul este activ iar profesorul indirect

implicat, rolul lui constă mai ales în ghidarea, corectarea şi evaluarea
studentului. Procesul de studiu este îndrumat de către profesor prin
temele propuse spre rezolvare studenţilor şi prin orientarea dezbaterilor
finale care au loc după rezolvarea temelor.

• Studiul individual presupune mai multă implicare din partea

studentului, respectiv, faptul că acesta citeşte, conspectează,
sistematizează materia, reflectează, exersează şi învaţă fără prezenţa
nemijlocită a profesorului.
Avantaje: metodele de lucru individual dezvoltă capacitatea de
iniţiativă a studenţilor, independenţa şi activismul lor. De asemeni, ajută
la formarea unei perspective ample asupra materiei de studiu şi la
înţelegerea acesteia în profunzime. Metodele de lucru individual
contribuie la maturizarea psihică a studenţilor şi pun bazele însuşirii
materiei prin învăţare.
Dezavantaje: există pericolul ca studenţii să se oprească la detalii
neimportante în cadrul materiei de studiat şi să piardă esenţialul. Dacă nu
au capacitatea de a sistematiza informaţiile, studenţii nu pot descoperi
structura de bază a materiei respective.
Pentru a contracara aceste neajunsuri, studenţii prezintă
profesorului rezultatele activităţii lor individuale şi acesta face corectări,
completări şi sistematizări ale materiei de studiu.

• Studii de caz – profesorul prezintă o situaţie particulară a materiei

studiate la curs; această situaţie se prezintă în termeni de reuşită sau
dificultate întâmpinată. Se solicită analiza situaţiei, faptelor, relaţiilor
între diferite evenimente relatate, analiza raţiunilor dificultăţii sau a
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

reuşitei. Această aplicaţie este redactată de către studenţi şi se încearcă

rezolvarea ei pe baza cunoştinţelor acumulate până în acel moment. Se
lucrează individual, cu limită de timp. În final se pot realiza dezbateri,
schimburile de opinii ale grupurilor fiind centrate pe obiectivul fixat al
secvenţei de formare, moderare (evitarea judecăţilor de valoare),
acceptarea soluţiilor multiple. Profesorul trebuie să creeze un climat de
încredere care să suscite un maximum de răspunsuri.
Avantaje: această metodă stimulează aplicativitatea cursanţilor,
capacitatea de analiză şi sinteză.
Dezavantaje: cursanţii se pot îndepărta de subiect, pot face
divagaţii, pot ajunge la concluzii greşite. Aceste situaţii pot fi
contracarate de controlul profesorului şi cu ajutorul dezbaterilor finale.
• Cvintetul - după o lecţie studenţii pot sintetiza ceea ce au învăţat
şi pot să-şi exprime sentimentele faţă de subiectul abordat prin
intermediul cvintetului. Acesta are bineînţeles cinci elemente:
1. Tema – un subiect
2. Descrierea temei – două adjective
3. Acţiuni legate de temă – trei verbe la gerunziu
4. Sentimentele generate de temă – o expresie formată din
patru cuvinte
5. Un sinonim pentru temă – un alt subiect.
Avantaje: este o metodă nouă, care stimulează cursanţii; aceştia pot
să-şi descopere abilităţi pe care nu le cunoşteau. Stimulează creativitatea
şi capacitatea de sinteză a cursanţilor.
Dezavantaje: Cursanţii pot fi puţin receptivi datorită noutăţii
metodei, se pot implica superficial. Pentru a contracara aceste
dezavantaje profesorul le explică studenţilor scopul şi obiectivele
metodei.
• Exerciţii rezolvate acasă – sunt aplicaţii ale temelor învăţate la
curs şi seminar.
• Redactarea lucrărilor scrise – eseuri, recenzii.
Avantaje: Cursanţii îşi formează o perspectivă amplă asupra
materiei, pot citi predominant în domeniul care li se pare cel mai atractiv,
pot să-şi exprime liber opiniile şi să le argumenteze.
Metode de învăţare utilizate la curs şi seminar

Dezavantaje: Cursanţii mai puţin conştiincioşi pot să preia lucrările

din alte surse (colegi, internet) şi să nu depună efort personal în
redactarea acestora. Aceste dezavantaje pot fi contracarate prin
individualizarea temelor şi prin centrarea lor pe aplicaţii.

Metode de lucru în grup

Aceste metode se bazează pe cooperarea studenţilor sub

îndrumarea profesorului. Atât studenţii cât şi profesorul au un rol activ în
cadrul acestor metode. Studenţii lucrează în grupuri de trei – şase
persoane. Ei se străduiesc să rezolve temele propuse de către profesor.
Profesorul se implică prin propunerea temelor abordate şi prin faptul că
răspunde la întrebările studenţilor, clarifică eventualele nelămuriri,
explică, face completări şi sistematizări ale materialului studiat.
Avantaje: metodele de lucru în grup determină dezvoltarea
capacităţii de analiză şi sinteză, precum şi capacitatea de argumentare a
studenţilor. Aceştia se străduiesc să-şi convingă colegii să adopte soluţia
lor la problema propusă spre rezolvare.
Se dezvoltă activismul studenţilor şi abilitatea de a vorbi în faţa
unui grup, abilitate puţin antrenată la persoanele timide.
Lucrul în grup este un prim pas către munca în echipă de mai
târziu, studenţii obişnuindu-se cu ideea că ceilalţi pot avea o altă opinie,
dar sunt valoric egali cu ei, astfel dezvoltându-se şi toleranţa socială. În
plus, metodele de lucru în grup facilitează schimbul de idei, creşte
creativitatea şi probabilitatea de manifestare a unor competenţe lărgite şi
diversificate, se măresc şi activează resursele cumulate la nivel de grup
(memorie, informaţie etc.).
Dezavantaje: este posibil ca discuţia să fie acaparată de una –
două persoane mai energice şi autoritare care să-şi impună punctul de
vedere în faţa unei audienţe timide. De asemeni, dacă nu se organizează
bine, studenţii pot divaga de la subiect şi, astfel, să nu reuşească să
rezolve tema propusă.
Pentru eliminarea acestor probleme care pot apare, profesorul
trebuie să monitorizeze grupurile şi să fie atent, atât la subiectele
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

dezbătute, cât şi la persoanele care discută şi să restabilească echilibrul de

putere în grupuri. Tot în acest sens se pot distribui roluri în cadrul
grupurilor:
1. Secretarul – notează ceea ce se discută în grup.
2. Cronometrul – urmăreşte timpul destinat discuţiilor (fiecare
membru al grupului are alocat un timp limită: de exemplu, două minute
în care să-şi expună ideile) şi semnalizează (atenţionează) când timpul se
apropie de expirare
3. Facilitatorul – invită membrii sa-şi împărtăşească ideile.
4. Încurajatorul – susţine moral participanţii, afirmând “Excelent!”,
“A fost foarte bine!”.
5. Verificatorul – se asigură că fiecare înţelege ceea ce se discută
şi se realizează obiectivul grupului.
Avantaje: toţi studenţii sunt responsabilizaţi şi implicaţi în
activitate.
Dezavantaje: datorită noutăţii metodei studenţii pot avea dificultăţi
de urmărire a celor două planuri de acţiune – realizarea rolului propriu şi
dezbaterea subiectului propus. De aceea unii cursanţi nu se pot concentra
asupra rolului avut chiar de prima dată când se organizează grupuri cu
roluri. Pentru a se contracara acest dezavantaj se propune reluarea
metodei, ea funcţionând bine începând de la a doua sau a treia aplicare.
• Pentru a se lucra mai uşor în echipă s-a discutat despre
ascultarea activă. Profesorul a oferit un exemplu de ascultarea activă
lucrând cu un voluntar din rândul studenţilor, apoi, împreună cu studenţii
se realizează un tabel cu trei coloane despre ascultarea activă:
- cum arată – aspectul unei persoane care ascultă cu atenţie –
fixează privirea interlocutorului, exprimă non – verbal aprobare
etc.,
- cum sună – ce spune o persoană în această situaţie – sunete şi
cuvinte aprobatoare: da, îmh sau tace,
- cum ne face să ne simţim – ce sentimente resimte o persoană
care este ascultată activ – persoana ascultată activ se simte
valoroasă, comunicarea se realizează mai uşor.
Acest exerciţiu este util pentru munca în grup.
Metode de învăţare utilizate la curs şi seminar

• Pentru ca toţi studenţii să participe la exerciţiile în grup se predă

modalitatea de comunicare în grup. Fiecare grup identifică reguli (norme
de comportament care facilitează funcţionarea grupului). Apoi se
comunică regulile în plen iar profesorul notează pe tablă ideile fiecărui
grup. Se realizează cu implicarea studenţilor o listă comună tuturor
grupurilor cu maximum cinci reguli formulate la persoana a II-a singular,
afirmativ, având o exprimare sintetică.
Pentru ca studenţii să conştientizeze în ce proporţie respectă
aceste reguli se realizează o fişă de autoevaluare - un tabel în care se
notează regulile şi pe coloane frecvenţa respectării lor: întotdeauna
/câteodată /niciodată. Autoevaluarea se realizează înainte şi după un
exerciţiu în grup, pentru a se observa gradul de subiectivitate al
participanţilor.
• Următoarele metode se pot realiza împreună la un curs/seminar.
Se poate începe cu evocarea - studenţii notează individual ceea ce cunosc
deja despre subiectul care se abordează la oră. Apoi discută în perechi şi
în grup. Cursanţii realizează în cadrul grupurilor o listă comună cu
informaţii cunoscute deja despre subiectul care urmează să fie prezentat.
• Urmează metoda investigaţiei comune – se lucrează în perechi,
pe un text fragmentat. Diada se împarte în partenerul A – care citeşte şi
rezumă şi partenerul B, care face predicţii cu privire la evoluţia
subiectului. După fiecare fragment se schimbă rolurile.
După ce se parcurge textul profesorul lansează întrebări deschise,
interpretative, care comportă mai multe răspunsuri posibile. Se
conturează două poziţii posibile, antagonice. Fiecare cursant listează
individual argumentele care pot susţine un răspuns sau altul, indiferent de
opinia proprie. Listele se compară în perechi şi în grup şi fiecare cursant
îşi completează lista proprie de argumente valorizând ideile colegilor.
Apoi se adoptă o opinie argumentată individuală, se negociază în grup şi
se adoptă câte o părere proprie fiecărui grup.
• Exerciţiul se continuă cu reţeaua de discuţii, în care fiecare
grup îşi împărtăşeşte opinia în plen.
• Opiniile se notează de către profesor într-un tabel care se
constituie în diagrama sălii. Profesorul nu adoptă o poziţie sau alta,
încurajând grupurile să-şi exprime punctul de vedere. Această metodă
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

este utilă deoarece se acordă o importanţă egală fiecărei opinii şi

încurajează formarea flexibilităţii mentale a participanţilor, deoarece ei
pot să-şi exprime liber părerea fără a fi obstrucţionaţi în nici un mod.
Profesorul îşi afirmă opinia în problema discutată, doar dacă aceasta îi
este solicitată de către cursanţi, argumentează şi reaminteşte faptul că nu
este singura părere corectă.
• Se poate continua cu linia valorică – în care se adoptă o poziţie
în spaţiu care să reflecte atitudinea cursanţilor faţă de subiectul discutat.
Se fixează de către profesor două posibile opinii pro şi contra care sunt
marcate în spaţiu de anumite puncte de-a lungul unei drepte imaginare.
Cursanţii sunt invitaţi să adopte diferite locuri în spaţiu în funcţie de
opinia lor.
• Urmează discuţii între grupurile care au opinii contrare:
dezbateri şi negocieri. Se poate continua cu o concluzie în scris sub
formă de eseu.
Textul trebuie să fie adecvat, cu un final ambiguu, să genereze
întrebări autentice, reale, să suscite interpretări, reflecţii. Profesorul
trebuie să reziste tentaţiei de a ajunge la concluzii prestabilite, să le lase
studenţilor timp pentru dezbateri şi libertatea de a-şi alege şi argumenta
opinia. Întrebările care generează discuţiile trebuie sa fie deschise,
adecvate, să existe mai multe răspunsuri corecte. Profesorul trebuie să
încurajeze continuarea discuţiilor, lărgirea dezbaterii.
• Metoda ciorchinelui – este flexibilă, poate fi utilizată atât
individual cât şi în grup. Când se aplică individual tema discutată trebuie
să fie familiară cursanţilor. În acest caz ei au posibilitatea să gândească în
mod independent. Când este utilizată în grup, această metodă oferă
posibilitatea cursanţilor să-şi lărgească perspectiva cu ajutorul
informaţiilor şi a relaţiilor dintre noţiunile identificate de colegi.
Metoda ciorchinelui constă în exprimarea grafică a conexiunilor
dintre idei, o modalitate de a realiza asociaţii noi de idei sau de a releva
noi sensuri ale ideilor.
Realizarea unui ciorchine presupune parcurgerea câtorva paşi:
- se scrie o noţiune sau o propoziţie-nucleu în mijlocul tablei sau al
paginii,
Metode de învăţare utilizate la curs şi seminar

- se notează toate cuvintele sau sintagmele care ne vin în minte în

legătură cu nucleul scris anterior,
- se leagă ideile sau propoziţiile găsite ulterior de nucleul pe care
l-am scris la început cu ajutorul unor linii care exprimă grafic conexiunile
dintre idei (conexiuni despre care credem sau ştim cu siguranţă că există),
- se scriu toate ideile pe care le avem în legătură cu tema/problema
propusă până la expirarea timpului alocat acestui exerciţiu sau până când
epuizăm toate ideile care se corelează cu tema propusă.
Există câteva reguli care trebuie respectate în utilizarea metodei
ciorchinelui:
- scrieţi tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuţie;
- nu evaluaţi ideile propuse ci, doar, notaţi-le;
- nu vă opriţi până nu epuizaţi toate ideile care vă vin în minte;
- găsiţi conexiuni cât mai multe şi mai variate între noţiunile scrise;
- nu limitaţi nici numărul ideilor, nici pe cel al conexiunilor.
Utilitate: fiind o metodă care are multe asemănări cu
brainstormingul, stimulează creativitatea şi facilitează concentrarea
asupra unei probleme. Poate fi aplicată la începutul orei, generând un
fundament teoretic pentru prezentarea ulterioară a noţiunilor ştiinţifice
sau la sfârşitul orei, ca o concluzie şi o sinteză a lecţiei. În acest din urmă
caz, cursanţii pot fi ghidaţi prin intermediul unor întrebări pentru a grupa
informaţiile pe baza unor criterii. Astfel se structurează mai bine
informaţia şi se facilitează înţelegerea şi reţinerea sa.
Eficacitate: această metodă poate fi utilizată în mod liber sau
ghidată prin indicarea unor categorii de informaţii pe care profesorul le
aşteaptă de la elevi (ciorchine semidirijat).
• Metoda celor patru colţuri – asistentul aplică în fiecare colţ al
clasei de studiu o afirmaţie în legătură cu o întrebare, o temă sau o
problemă. Participanţii se adună în colţul unde este afirmaţia cu care sunt
de acord. Se formează astfel spontan grupuri de discuţii în care se dezbat
poziţiile faţă de afirmaţia respectivă: păreri, argumente, problematizări.
La sfârşit discuţia are loc în plen (pentru această discuţie finală se poate
aplica metoda acvariului).
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

Utilitate: pentru formarea părerilor sau pentru pregătirea

deciziilor. De asemeni, poate stimula discuţiile la începutul unui seminar
sau ca apreciere finală, la sfârşitul semestrului.
Eficacitate: afirmaţiile de obicei provocatoare şi contradictorii
reprezintă un stimul pentru participanţi. Ei se întreabă care este părerea
lor în acea problemă. Alegerea unei opinii stimulează căutarea unor
argumente în favoarea ei. Astfel se facilitează un schimb activ de păreri
în plen.
• Metoda acvariului – participanţii stau în două cercuri concen-
trice. În cadrul cercului interior participanţii formează grupa de discuţie
sau de demonstraţie care prezintă o temă aşa cum se face în plen. De
regulă, în cercul interior trebuie să fie două – trei scaune libere pentru ca
participanţii din cercul exterior să poată veni şi să ia parte la discuţie,
după care să se întoarcă la loc. Cercul exterior constituie grupul celor care
urmăresc desfăşurarea discuţiei.
Utilitate: este utilă când plenul este prea mare pentru o discuţie
fructuoasă. Este recomandată şi atunci când purtătorii de cuvânt ai
grupurilor cu opinii diferite vor să facă în acest mod schimb de
argumente.
Eficacitate: în acvariu este posibilă o discuţie cursivă datorită
numărului redus de participanţi în cercul interior. Permite celor tăcuţi să
adopte rolul de observatori şi să treacă în cercul exterior. Astfel,
comportamentul participanţilor din cercul interior poate căpăta un
caracter de model (învăţarea prin observare) şi poate conduce la o
percepţie mai sensibilă a proceselor grupului (sensibilizare).
• Metoda fulgerului – fiecare participant trebuie să-şi spună
părerea într-o problemă de conţinut. În acest timp nu este permisă nici o
discuţie între membrii grupului. Cine nu vrea să participe spune
„mă abţin”. Apoi se decide cum să se procedeze cu opiniile exprimate.
De exemplu grupul poate hotărâ să reţină şi să discute părerile
importante. Pentru un fulger iniţial este favorabilă tema cercetării
aşteptărilor şi a intereselor cursanţilor, pentru un fulger intermediar
abordarea întrebărilor deschise şi a problemelor, iar pentru un fulger final
primirea sugestiilor şi a feed – back-ului.
Metode de învăţare utilizate la curs şi seminar

Utilitate: fiecare participant primeşte automat cuvântul. Astfel, şi

cei tăcuţi au ocazia să se exprime. Prin interzicerea discuţiilor între
exprimările opiniilor se conferă fiecărei păreri o importanţă egală.
Eficacitate: metoda fulgerului ajută la formarea unei priviri de
ansamblu asupra opiniilor membrilor grupului.
• Metoda jocului de rol. În cadrul acestei metode didactice
profesorul prezintă o situaţie problematică corelată cu materia studiată. În
situaţia respectivă există anumite roluri pe care cursanţii trebuie să le
interpreteze. Profesorul prezintă global situaţia şi fiecare rol în parte,
apoi instruieşte participanţii pentru a reuşi să se integreze în roluri.
Aceste roluri pot fi prestabilite şi trebuie interpretate ca atare sau pot fi
doar semistructurate, lăsând liberă creativitatea cursanţilor (exemplu:
„Dvs. sunteţi membrii unei familii cu un elev – problemă. Dvs. sunteţi
dirigintele clasei în care învaţă elevul. Nu sunteţi de acord cu...”). Aici nu
persoana celui care joacă este pe primul plan, aşa cum se întâmplă într-o
scenetă artistică, ci atitudinea manifestată în contextul rolului respectiv.
Participanţii trebuie să concretizeze situaţia – problemă, fiecare din
perspectiva rolului primit. În afara participanţilor mai sunt şi câţiva
observatori. Ei privesc evoluţia participanţilor şi la sfârşit comentează
împreună cu participanţii atitudinile şi prestaţia fiecăruia. Observatorii
oferă date importante pentru dezbaterea finală. Comentariile finale sunt
foarte importante deoarece aduc clarificări subiectului dezbătut.
Utilitate: Există trei situaţii care se pretează la jocul de rol:
- ca demonstraţie, pentru a-i introduce pe cursanţi într-o anumită
problemă (utilizat la începutul lecţiei),
- ca ilustrare a unei situaţii veridice (de exemplu se poate arăta
cum se termină un eveniment),
- ca metodă de antrenament pentru exersarea abilităţilor sociale
(de exemplu pregătirea personală pentru a vorbi în faţa unui public.)
Eficacitate: jocul de rol este util fiindcă absolut toţi studenţii
participă, fie direct, fie ca observatori. Se stimulează astfel activismul
cursanţilor. Aceştia au ocazia să experimenteze situaţii noi, pe care nu
le-au trăit în viaţa reală, să-şi îmbogăţească paleta de cunoştinţe, atitudini
şi reacţii fără să fie penalizaţi dacă greşesc, dimpotrivă, fiind ajutaţi
de colegi lor să depăşească dificultăţile întâlnite prin sugestiile
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

şi feed-back–ul primit în cadrul discuţiei finale. Este o metodă agreabilă,

acceptată uşor de participanţi, stimulează implicarea şi oferă informaţii
într-o modalitate nouă şi atrăgătoare. Astfel se creează şi o atmosferă
destinsă în cadrul orei de curs sau seminar.
Metoda jocului de rol cuprinde patru etape:
- organizarea jocului,
- instruirea participanţilor,
- jocul propriu – zis,
- discuţia ulterioară.

1. Organizarea jocului – profesorul descrie metoda jocului de rol,

situaţia generală care trebuie ilustrată conform obiectivelor didactice,
rolurile participanţilor şi temele de observare. Rolurile trebuie să aibă
relevanţă pentru problema respectivă, să fie realiste şi bine armonizate.
Un joc de rol poate fi pregătit acasă de către profesor dar poate fi creat şi
în comun de către cursanţi în grupe de lucru.
În final se fac pregătirile pentru joc şi se aşează mobilierul într-un
mod care să faciliteze jocul de rol. Observatorii trebuie să aibă locuri
potrivite.
2. Instruirea – profesorul descrie fiecare rol în parte şi se
distribuie rolurile în funcţie de solicitări. Se instruiesc şi observatorii. Se
stabileşte de comun acord dacă aceştia au sau nu dreptul să intervină pe
parcursul desfăşurării jocului. Jucătorii şi observatorii îşi studiază
sarcinile. Se mai face un scurt rezumat al situaţiei – problemă apoi începe
jocul propriu-zis.
3. Desfăşurarea jocului de rol – profesorul monitorizează jocul de
rol. El intervine dacă jocul pare a se transforma într-o caricatură sau, dacă
este prea riscant din punct de vedere emoţional şi ameninţător pentru
participanţi. Nu se stabileşte de la început durata de desfăşurare a jocului
dar trebuie să se întrerupă dacă este material suficient pentru discuţii.
Jucătorii pot fi întrebaţi dacă sunt de acord ca jocul să fie întrerupt.
4. Discuţia ulterioară – abordează tot ceea ce a fost văzut, auzit,
experimentat în timpul jocului. Jucătorii şi observatorii sunt încurajaţi să
discute despre trăirile afective pe care le-au încercat în timpul jocului,
cum s-au simţit în rolurile respective, ce sentimente au avut faţă de
Metode de învăţare utilizate la curs şi seminar

colegii lor, faţă de rolurile în sine, dacă interpretarea rolului a fost sau nu
o situaţie agreabilă pentru persoana în cauză. Observatorii îşi exprimă
opiniile asupra realizărilor şi eşecurilor colegilor lor, identifică motivele
pentru eşecuri şi dau sugestii pentru ameliorarea acestora pe viitor.
Informaţia, care poate clarifica situaţia – problemă şi care este legată de
scopurile didactice, este primordială.
Profesorul are un rol central ca îndrumător al discuţiei. După ce
lasă participanţii şi observatorii să se exprime liber, profesorul intervine
sistematizând discuţia.
• Discuţia în grup – este o altă metodă didactică prin care se ating
anumite scopuri în cadrul procesului de învăţare. În cadrul discuţiei în
grup liniile principale ale dialogului merg, nu numai de la profesor la
cursant, ci şi de la un cursant la altul. Studenţii îşi pun întrebări, se
completează reciproc, îşi dau răspunsuri etc. Scopul discuţiei este
învăţarea în domeniul cunoştinţelor sau abilităţilor.
Ideea de bază este că studenţii se invită reciproc să reflecteze
asupra unor subiecte, opinii, puncte de vedere şi experienţe. Ei pot
analiza dacă ceva este corect sau nu, dacă merită să se persevereze sau
nu.
Pentru a fi o metodă eficientă, cursanţii trebuie să aibă formate
anumite abilităţi: să se poată asculta cu atenţie unii pe alţii, să ştie să pună
întrebări relevante şi să continue dezbaterea, să analizeze propriile idei şi
soluţii prin raportare la cele oferite de colegi. Discuţia mai presupune
faptul că studenţii şi-au însuşit oarecum subiectul dezbaterii, adică l-au
înţeles.
Întrebările cele mai adecvate pentru discuţie sunt constructive, de
genul „întrebărilor de gândire”:
- întrebări legate de explicaţii – identificarea cauzelor şi a motivelor,
- întrebări cu privire la interpretăti şi generalizări,
- întrebări legate de o prognoză,
- întrebări legate de o selecţie,
- întrebări legate de opinii, de durabilitatea lor, de valoarea unei
soluţii şi de calitatea anumitor alegeri.
 Psihologia educaţiei – teorie şi aplicaţii

Profesorul trebuie să urmărească mai multe aspecte în cadrul

discuţiei în grup:
- să ofere tuturor celor prezenţi şansa de a lua parte,
- să monitorizeze discuţia pentru a elimina divagaţiile,
- să pună întrebări de clarificare dacă este cazul,
- să parafrazeze,
- să rezume.
Utilitate: această metodă este foarte utilă atunci când se dezbat
probleme cu diverse soluţii, teorii controversate, probleme etice. Este de
dorit să fie utilizată dacă atmosfera din clasă este placidă sau cursanţii
indiferenţi, pentru a creşte activismul şi implicarea acestora.
Eficacitate: studenţii care participă la o discuţie în grup, indiferent
dacă sunt vorbitori sau ascultători, învaţă să găsească argumente şi să le
formuleze, să găsească şi să aprecieze critic soluţiile la problemele
dezbătute. Ei colaborează cu ceilalţi studenţi şi învaţă să lucreze
împreună cu colegii.