TRANSFERUL DE CALDURA

CONSIDERAŢII GENERALE

Teoria transmiterii căldurii (sau a transferului de căldură) urmăreşte studiul propagării căldurii
în spaţiu, proces ce se desfăşoară sub trei forme principale: conducţie, convecţie şi radiaţie.

Prin conducţie termică se înţelege transferul de căldură pe cale moleculară într ‑un mediu
continuu. Acest proces apare în orice mediu cu distribuţie neregulată a temperaturii. Căldura se
transmite prin contact direct al particulelor având temperaturi diferite, ceea ce înseamnă, de fapt,
un schimb de energie între molecule, atomi sau/şi electroni liberi.

Convecţia termică reprezintă transferul de căldură între volume de lichid sau de gaz aflate în
mişcare spaţială şi suprafeţele unor corpuri solide.
Radiaţia termică este un proces de propagare a căldurii prin unde electromagnetice. Această
formă de transmitere a căldurii presupune transformarea energiei interne a unui corp în energie
de radiaţie, absorbită apoi de corpurile înconjurătoare.

Schimbul de căldură în natură poate avea loc însă şi simultan în două forme din cele trei
menţionate mai sus sau chiar în toate cele trei forme.

În instalaţiile termice uzuale schimbul de căldură este mult mai complicat prin implicarea şi a
altor procese: schimb de masă sau transformări de fază, reacţii chimice etc.
Obiectivul principal al prezentului capitol este expunerea principiilor ce guvernează transferul de
căldură şi prezentarea aplicaţiilor practice în tehnică. Obiectivele principale ale acestor aplicaţii
sunt:
- determinarea sau asigurarea fluxului de căldură în condiţii date de temperatură;
- verificarea compatibilităţii materialelor folosite în regimul de temperaturi la care sunt
supuse;
- găsirea metodelor şi procedeelor de intensificare sau de frânare a transferului de căldură.

Mărimi de bază şi definiţii

Se numeşte câmp de temperaturi (tridirecţional) al unui corp sau sistem de corpuri, totalitatea
valorilor pe care le are temperatura în volumul corpului sau sistemului de corpuri la diferite
momente de timp. Expresia matematică a câmpului este dată de relaţiile:
‑ implicită: F(t,x,y,z,τ) = 0, (1)
‑ explicită: t = f(x,y,z,τ) (2)
în care: t este temperatura (în C sau K); x, y, z ‑ coordonatele spaţiale; τ ‑ timpul.

Ecuaţia (11.1) sau (11.2) defineşte un câmp de temperaturi nestaţionar. Dacă însă se îndeplineşte
condiţia: t câmpul de temperaturi se numeşte staţionar având ecuaţia:
0

‑ implicită: G ( t,x,y,z ) = 0 sau ‑ explicită: t = g ( x,y,z )
 Dacă una sau două din t t t este nulă sau sunt nule câmpul de temperaturi
derivatele parţiale x y z este bidirecţional, respectiv, unidirecţional.

Totalitatea punctelor din spaţiu caracterizate de aceeaşi temperatură determină o suprafaţă

izotermă. Intersecţia unei asemenea suprafeţe cu un plan oarecare determină o curbă izotermă.

Gradientul de temperatură, notat grad t sau  t, reprezintă un vector normal la suprafaţa

izotermă, numeric egal cu derivata spaţială a temperaturii pe această direcţie şi se defineşte prin
relaţia:
 t t
 t  lim  n
 n 0  n n

Se admite că grad t este pozitiv dacă el este îndreptat în sensul în care temperatura creşte.
Generalizând ipoteza fizicianului francez Biot, conform căreia, căldura ce se transferă de la o
suprafaţă izotermă spre o o altă suprafaţă izotermă este direct proporţională cu timpul, cu aria
suprafeţei, cu diferenţa de temperatură dintre cele două suprafeţe şi invers proporţională cu
distanţa dintre ele, fizicianul Fourier propune următoarea expresie matematică, numită şi legea
lui Fourier :
în care: Qτ ‑ reprezintă vectorul cantităţii de căldură care
t
d 2Q    ln   dA  d trece prin corp, (J); A ‑ aria suprafeţei de contact, (m 2);
n λ ‑ conductivitatea termică a corpului (W/mK)
 

2
d Q dQ t în dQ reprezinta un flux de
Mărimea: q      ln  (3) Q
dA  d dA n care: d caldura
se numeşte densitatea fluxului termic sau fluxul unitar de suprafaţă (W/m2)
dt t  
  cos( n , l ) este derivata temperaturii pe direcţia l
dl n

 
dAn  dA  cos( n , l ) reprezintă aria elementară perpendiculară pe direcţia l

Semnul " - " din relaţia (3) este introdus pentru a se respecta al doilea principiu al
termodinamicii: vectorul căldurii trebuie să fie orientat în sensul temperaturii descrescătoare.
Coeficientul de proporţionalitate, λ, din legea lui Fourier se numeşte coeficient de conductivitate
termică (exprimat în [W/(m2 C)] ) şi reprezintă o proprietate fizică a materialelor, deci o
constantă de material.
Distanţa dintre două suprafeţe izoterme, tA > tB , de‑a lungul a două curbe izoterme, pe direcţia
normalei, este în general variabilă, ceea ce înseamnă că în diferite puncte, având aceeaşi
diferenţă de temperatură, Δt = tA ‑ tB, gradienţii de temperatură şi densităţile de flux
corespunzătoare sunt diferiţi, respectiv diferite
Folosirea metodelor analogice la studiul transmiterii căldurii

Se numesc fenomene analoage acele fenomene fizice care deşi au un conţinut diferit din
punct de vedere al parametrilor fizici caracteristici, sunt descrise de ecuaţii matematice
asemănătoare.
Există un număr mare de metode experimentale care fac posibilă utilizarea analogiei între
fenomenele termice şi cele electrice. Pentru exemplificare se prezintă în continuare,
comparativ, ecuaţiile matematice care descriu conducţia termică şi respectiv conducţia
electrică

Conducţia termică Conducţia electrică

 du
dt dI     dA
d Q     dA
dn dn
t u
dQ  C   d dI  Ce   d
 

În aceste ecuaţii, - t şi u sunt temperatura şi respectiv potenţialul electric;

-τ - timpul;
- dQ şi dI - fluxul de căldură şi respectiv intensitatea curentului electric;
-A - aria în direcţia normalei n;
- λ şi σ - coeficientul de conductivitate termică şi respectiv de
conductivitate electrică;
- C şi Ce - capacitatea calorică şi respectiv capacitatea electrică.
 Legi de bază

Conducţia termică. Legea lui Fourier.

relaţia de bază a transferului de căldură prin conducţie a fost propusă de Fourier, prin legea care
îi poartă numele. Relaţia (3), reprezentând cazul conducţiei tridirecţionale în regim staţionar, în
cazul cel mai simplu, al conducţiei unidirecţionale, devine: 
dQ dt [W/m2] (4)
q   
dA dx

Considerând astfel un perete de grosime constantă, δ, conductivitate termică constantă, λ, aria

suprafeţei laterale A şi temperaturile constante ale feţelor t1 şi t2 (figura 11.1), integrarea ecuaţiei
(4) prin separarea variabilelor, pentru t1 > t2 , conduce la: Q  t2
  dx      dt
A 0 t1

Q  t
respectiv la: qs     t1  t2   (5)
A  

Aplicând analogia electrică în cazul conducţiei
unidirecţionale, t U
q  I  (6)
R Re
unde R este, prin analogie, rezistenţa termică (exprimată în [m2 C/W]) şi comparând 
Rcond 
relaţiile (5) si (6), rezultă că peretele considerat are o rezistenţă termică conductivă: 
 Convecţia termică. Legea lui Newton
Transferul de căldură prin convecţie este cel mai important mecanism de transmitere a căldurii
între o suprafaţă solidă şi un fluid (lichid sau gaz), între care există contact direct şi mişcare
relativă.
Convecţia este un proces de transfer de energie, masă şi impuls. Energia este înmagazinată în
particulele de fluid şi transportată ca rezultat al mişcării acestora
Intensitatea procesului de transmitere a căldurii prin convecţie depinde într-o măsură foarte mare
de mişcarea de amestec a fluidului. În funcţie de cauza mişcării, convecţia este clasificată în:
convecţie liberă sau naturală (când mişcarea de amestec este rezultatul diferenţelor
de densitate produse de gradienţii de temperatură)
convecţie forţată (când mişcarea de amestec este rezultatul unor cauze externe, ca:
pompe, ventilatoare, etc.).
Relaţia de bază a transferului de căldură prin convecţie a fost propusă de Newton şi permite
calculul căldurii schimbate între un fluid şi suprafaţa unui perete: 
Q    A t f  tp    A t

Q t 
sau: qs    t f tp  t  unde Q este fluxul de căldură transferat
A 1
 prin convecţie, în W

qs - fluxul unitar de suprafaţă, în W/m2;  - coeficientul de schimb de căldură

prin convecţie, în (W/m2 C); tf , tp - temperatura fluidului, respectiv, a suprafeţei peretelui,
în C; t - diferenţa de temperatură între fluid şi perete, în C sau K;
A - aria suprafeţei de schimb de căldură (de contact) dintre perete şi fluid, în m2.
 Radiaţia termică. Legea lui Stefan - Boltzmann

Transferul de căldură prin radiaţie se datorează naturii electromagnetice a energiei schimbate sub
formă de cuante de energie
Energia radiaţiei termice apare pe seama energiei interne a unui corp şi reprezintă oscilaţii
electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă aproximativ între 0,1 μm şi 100 μm. Radiaţiile
termice respectă aceleaşi legi ca şi radiaţiile luminoase (se propagă în linie dreaptă, se reflectă, se
refractă, se absorb, etc.)
Transmiterea căldurii prin radiaţie se realizează de la distanţă, fără contact termic între corpuri.
Fenomenul are sens dublu: un corp radiază energie, dar şi absoarbe energia emisă sau reflectată
de corpurile înconjurătoare
Relaţia de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită experimental de Stefan şi
teoretic de Boltzmann, purtând numele de ecuaţia Stefan-Boltzmann. Ea exprimă fluxul de
energie radiantă emis de un corp negru absolut sub forma: 
Q  0  A T 4

unde Q este fluxul de căldură transmis prin radiaţie termică, în W
0 - coeficientul de radiaţie al corpului negru (constanta Stefan - Boltzmann);

A - aria suprafeţei de schimb de căldură, în m2;

T - temperatura
Transferul de energie radiantă întreabsolută
un corp anegru
corpului,
avândîntemperarura
K. T1 şi suprafaţa A1 şi un alt
corp negru cu temperatura T2 < T1 , care îl înconjoară pe primul şi a cărui suprafaţă absoarbe
 

întreaga radiaţie termică emisă de primul corp, este dată de relaţia: 4 4
Q   0  A1  T1  T2
 CONDUCŢIA TERMICĂ
Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice

Calculul proceselor de schimb de căldură necesită cunoaşterea distribuţiei temperaturii în spaţiu

şi timp, deci a ecuaţiei: t = t (x,y,z,τ). Determinarea acesteia se realizează prin rezolvarea unor
ecuaţii diferenţiale specifice proceselor respective de schimb de căldură, ecuaţii stabilite de
regulă, prin scrierea bilanţurilor termice la elemente diferenţiale de volum.

Legea lui Fourier, menţionată mai sus, reprezintă ecuaţia de bază a conducţiei termice
unidirecţionale printr-un material de conductivitate λ. Ea se mai poate scrie:

Q dt
qs    
A dx

în care dt / dx reprezintă gradientul de temperatură după direcţia x, în C/m

Ecuaţia generală a conducţiei termice este ecuaţia transferului tridirecţional de căldură prin
conducţie în regim tranzitoriu, printr-un corp cu surse interioare de căldură.
Stabilirea acestei ecuaţii presupune cunoaşterea condiţiilor generale de desfăşurare a proceselor
de conducţie termică. În acest scop se admit următoarele ipoteze simplifcatoare:
• corpul se află în repaus;
• corpul este omogen şi izotrop, astfel încât conductivitatea sa termică este constantă,
λx = λy = λz = λ = const.;
 • parametrii termofizici ai corpului au aceeaşi valoare în orice punct
• deformarea corpului datorată schimbului de căldură este neglijabilă
• sursa interioară de căldură (reacţii chimice, reacţii nucleare, alte procese
endoterme sau exoterme) este distribuită uniform în volumul corpului
Pentru deducerea ecuaţiei generale a conducţiei termice se scrie bilanţul termic pentru un
element de volum dV , (figura 11.2.), într-un interval de timp dat, dτ , sub forma:

Căldura Căldura intrată în corp Căldura generată sau

acumulată în = prin suprafeţele lui + absorbită prin sursele
corp exterioare interiore de căldură

dQ = dQr + dQvr

dQ = ( dQx + dQy + dQz ) + dQvr

relaţie în care prin dQx se înţelege suma căldurilor schimbate de

corp pe direcţia x , ce rezultă aplicând ecuaţia conducţiei termice
unidirectionale: dQ = dQ - dQ
x x1 x2

respectiv, ţinând seama de faptul că dacă temperatura unei feţe

t
este t, iar gradientul temperaturii este
x t
t dx
atunci temperatura feţei opuse va fi x
  t     t  
Rezulta: dQx     dy  dz  d       t  dx dy  dz  d 
 x   x  x  

sau după efectuarea

 2t  2t
calculelor: dQx     dx  dy  dz  d     dV  d
x 2 x 2
 2t
Similar, după dQ y    2
 dV  d
direcţiile y şi z y
vom avea:  2t
dQz    2
 dV  d
z
  2t  2 t  2 t 
şi deci: dQr     2  2  2   dV  d
 x y z 


dQ , reprezintă căldura acumulată de elementul de volum dV în intervalul de timp dşi

se determină cu relaţia: t
dQ  dm  c  dt    dV  c   d

iar dQvr este căldura generată sau absorbită de o sursă interioară de căldură caracterizată
de un flux unitar volumetric, qv, şi anume: dQvr  qv  dV  d
t   2t  2t  2t 
şi deci:   c   dV  d     2  2  2   dV  d  qv  dV  d
  x y z 

sau după simplificări şi notând cu a = λ/ρc, coeficientul de difuzivitate termică a corpului,
exprimat în m2/s, rezultă forma echivalentă:

t    2t  2t  2t  qv 2 qv qv
      a   t   a   t 
    c  x 2 y 2 z 2    c  c  c

unde t este laplcianul temperaturii

Coeficientul de difuzivitate termică, a, reprezintă o proprietate fizică a materialelor, apare

în procesele termice tranzitorii şi caracterizează variaţia în timp a temperaturii. Cu cât
viteza de variaţie a temperaturii unui corp este mai mare cu atât difuzivitatea sa termică
este mai ridicată.
Ecuaţia (11.32) se poate generaliza pentru cuprinderea tuturor cazurilor practice prin
considerarea următoarelor ipoteze generale:
• corpul este neomogen şi anizotrop, astfel încât conductivitatea termică a
acestuia se modifică cu direcţia: λ = λ ( λx , λy , λz );
• densitatea şi căldura specifică a materialului sunt variabile cu temperatura:
ρ = ρ(t), c = c(t);
  în interiorul corpului există surse discrete de energie plasate în punctele
xi, yi, zi, generând sau absorbind cantitatea de căldură qi (xi, yi, zi, τ), unde
i = 1,2,...,n.
Procedând în mod analog, prin aplicarea bilanţului termic la un element de volum,
într-un interval de timp dat, se obţine următoarea ecuaţie diferenţială
t   t    t    t  i  n
  t   c t      x       
y y  z
   qi  xi , yi , zi , 
  x  x  y    z z  i 1

Folosind relaţiile de transformare ale ecuaţiei de mai sus, dedusă în în coordonate

rectangulare, se pot obţine ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice în
coordonate cilindrice şi sferice, pentru procese uni, bi şi tridimensionale.