RAPORTUL JURIDIC

1. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic

Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma juridică.

Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În cadrul relaţiilor
sociale, oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi intereselor economice, social-
culturale, politice etc. Atunci când aceste relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept,
ele se transformă în raporturi juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiţi subiecţi ai
relaţiilor economice, reprezintă o categorie distinctă de relaţii sociale. Prin reglementarea
juridică a acestora, se trece de la o relaţie socială pură şi simplă la un raport juridic.
Alături de aceste raporturi juridice născute pe fondul unor relaţii sociale
preexistente, există şi raporturi juridice care se nasc, se modifică sau se sting ca urmare a
acţiunii exclusive a normei juridice. Astfel, raporturile juridice ce se nasc în activitatea
judiciară nu au la bază o relaţie socială preexistentă, ci doar un fapt juridic care dă naştere,
modifică sau stinge un raport juridic. Bunăoară, raportul juridic dintre infractor şi organele
judecătoreşti, care are ca obiect tragerea la răspundere a acestuia, se naşte pe baza unui fapt
juridic - conduita ilicită - fără a avea la bază o relaţie socială preexistentă.
După cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la bază o relaţie
socială sau un fapt juridic. Raporturile juridice care au la bază o relaţie socială, dobândesc
această calitate în virtutea reglementării relaţiei sociale preexistente de către o normă
juridică. În schimb, raporturile juridice care au la bază un fapt juridic, nu coexistă cu o
relaţie socială preexistentă, ci ele se instituie ca atare în virtutea normelor juridice, pe baza
unui fapt juridic.
Raportul juridic se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care îl
deosebesc de celelalte relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o normă de drept.
Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:
a. raporturi sociale;
b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii;
c. voliţionale.

2. Trăsăturile raportului juridic

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi, conţinut şi

finalităţi.
Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din faptul că
participanţii la acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca
purtători ai capacităţii juridice, care le conferă calitatea de subiect de drept.
Conţinutul raporturilor juridice este şi el eminamente social, deoarece el rezidă în
facultăţi umane ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea capabilităţilor umane cu forţă
juridică, conferă oamenilor garanţia valorificării potenţialului lor uman, profesional, social,
politic, economic etc.
 În sfârşit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalităţile
acestora. În raporturile juridice, părţile urmăresc atingerea unor interese sociale sau a unor
interese puse în slujba realizării aspiraţiilor, trebuinţelor şi intereselor umane.

b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii.

Această trăsătură a raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că participanţii la aceste
raporturi sociale nu sunt numai oameni, ci au o calitate în plus, şi anume, ei sunt titulari de
drepturi şi obligaţii. Pentru a le fi conferită această calitate, ei sunt înzestraţi de norma de
drept cu calitatea de subiecţi de drept, pe baza capacităţii juridice. În virtutea acestei
capacităţi juridice, ei devin purtători de drepturi şi obligaţii, iar în raporturile juridice se
manifestă ca atare, exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile prevăzute de lege în
nume propriu. Pe această bază, realizarea raporturilor juridice este asigurată de forţa
coercitivă a puterii publice.

c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele sunt

raporturi voliţionale. Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din natura raporturilor
juridice. Pe de o parte, aceste raporturi se nasc în virtutea unei norme de drept, care la
rândul ei este expresia voinţei statale. Pe de altă parte, calitatea de subiect al raportului
juridic se naşte tot ca urmare a unei manifestări de voinţă, de această dată a celui care
devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligaţii în cadrul unei relaţii sociale.
După cum se poate observa, raportul juridic presupune o dublă manifestare de
voinţă. Pe de o parte, este vorba de o voinţă statală, care exprimă conţinutul normei juridice
ce stă la baza raportului juridic, iar, pe de altă parte, de voinţa concretă a participanţilor la
raporturile juridice, care stă la baza faptelor juridice, ce pun în mişcare naşterea,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

3. Definiţia raportului juridic

Ţinând seama de trăsăturile examinate mai sus, putem spune că raporturile
juridice sunt relaţii sociale reglementate sau instituite de normele juridice şi în care
participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii, garantate de forţa coercitivă a
puterii publice.

Elementele structurale ale raportului juridic

În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale ale raportului
juridic:
A. subiecţii raportului juridic;
B. conţinutul raportului juridic;
C. obiectul raportului juridic.

A. Subiecţii raportului juridic. Raporturile juridice fiind raporturi sociale, în

mod necesar subiecţii acestora nu pot fi decât oamenii.
Pentru ca oamenii să devină subiecţi ai raporturilor juridice, ei trebuie să fie
abilitaţi de lege să poarte această calitate. Oamenii apar ca subiecţi ai raporturilor juridice
fie în mod individual, fie în colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau
3
colective. Statul recunoaşte oamenilor calitatea de subiect de drept prin intermediul
normelor juridice şi o garantează, inclusiv prin forţa coercitivă a puterii publice.

1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice

În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează omul privit în
individualitatea sa. Pentru ca omul să devină subiect individual de drept este nevoie de o
normă juridică, în virtutea căreia acesta să fie declarat persoană. Omul care dobândeşte
calitatea de persoană este subiect al raportului juridic. În decursul timpului, această calitate a
fost acordată omului în dreptul roman. Aici, termenul persona desemna masca ce era
aşezată pe faţa actorului de teatru pentru a-i schimba înfăţişarea şi a-i acorda o nouă
identitate, aceea a rolului pe care urma să-l joace. De aici, s-a ajuns la persona ca subiect de
drept, noţiune ce sugera înzestrarea fiinţei umane cu un statut juridic, respectiv cu calitatea
de subiect de drept.
În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are această
vocaţie în toate ramurile dreptului. În funcţie de ramura de drept în care persoana apare ca
subiect de drept, ea poartă denumiri diferite: persoană fizică în dreptul privat, cetăţean,
străin sau apatrid în dreptul public etc.
Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de capacitatea juridică,
prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. Naşterea
capacităţii juridice, întinderea acesteia, volumul drepturilor şi îndatoririlor aferente se
stabilesc prin lege şi depind de ramura de drept în care subiectul urmează a se manifesta ca
purtător de drepturi şi obligaţii. Dacă vom observa suma acestor drepturi şi obligaţii
recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem să distingem între capacitatea
juridică generală şi capacitatea juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de a
participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip de raporturi juridice.
Capacitatea juridică generală există numai în cazurile în care posibilitatea de a avea drepturi
şi obligaţii coincide cu posibilitatea legală a exercitării acestora în nume propriu şi de a-şi
asuma aceste drepturi şi obligaţii prin acte proprii. Un exemplu edificator îl constituie
capacitatea electorală, caz în care nu se poate face nici o distincţie între dobândirea
drepturilor electorale şi capacitatea exercitării acestora, în sensul că odată dobândite aceste
drepturi, ele pot fi exercitate de îndată ce condiţiile naşterii raportului juridic au fost
înfiinţate.
Totodată, este necesar să notăm că există deosebiri privitoare la capacitatea
juridică între cetăţeni, străini şi apatrizi. Cetăţenii au capacitate juridică generală şi ei pot
participa la orice fel de raporturi juridice. Străinii şi apatrizii se supun, de regulă, regimului
cetăţenilor, unui regim special, în cazul căruia pot exercita numai anumite drepturi şi
obligaţii sau pot fi supuşi regimului naţiunii celei mai favorizate, având acele drepturi şi
obligaţii pe care le au cetăţenii celui mai avantajat stat.
Capacitatea juridică specială reprezintă posibilitatea de a participa la anumite
raporturi juridice, sub condiţia îndeplinirii unor condiţii. Acesta este cazul subiectelor
colective care pot participa numai la anumite raporturi juridice, în măsura în care legea le
recunoaşte acest drept.
Persoana fizică reprezintă cel mai răspândit subiect individual de drept. Ea
reprezintă subiectul de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. În virtutea
4
prevederilor art.4 din Decretul nr.31/1954 "capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor." Se poate observa că în dreptul civil noţiunea de persoană şi persoană fizică
sunt identice, deoarece orice persoană se bucură de capacitate juridică. Per a contrario, în
alte ramuri de drept, această regulă nu se aplică şi, deci, acolo persoana are numai
capacitatea juridică recunoscută de reglementările specifice.
Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este
aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, iar nu drepturi şi obligaţii
concrete.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea acesteia de a
avea toate drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la
naştere. O excepţie de la această regulă o constituie drepturile copilului care sunt
recunoscute de la concepţie cu condiţia să se nască viu (Infans conceptus pro nato
habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput este considerat născut, dacă
este vorba de interesele sale).
Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei fizice, constatată
prin act de deces sau hotărâre judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice proprii. Naşterea
capacităţii de exerciţiu este legată de existenţa unei anumite experienţe de viaţă şi a
discernământului. De aceea, persoana fizică se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă
numai de la vârsta de 14 ani, iar de capacitate de exerciţiu deplină de la împlinirea vârstei de
18 ani, aceasta fiind legată şi de capacitatea de gândire a celui în cauză.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de încetarea capacităţii
de folosinţă. Ea poate interveni ca urmare a morţii persoanei sau în urma punerii sub
interdicţie judecătorească a persoanei majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale.

2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice

Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autorităţile
publice şi persoanele juridice.
a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în raporturi
juridice de drept internaţional. În raporturile juridice interne, statul acţionează în calitate de
subiect de drept în cadrul raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public,
în virtutea cărora se definesc relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi
partidele politice sau societatea civilă. Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse
normelor dreptului constituţional. În astfel de raporturi juridice statul este titularul dreptului
de a reglementa relaţiile sociale, în conformitate cu mandatul încredinţat de corpul electoral,
de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetăţenia română, de a o retrage şi de
a aproba renunţarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru străini, apatrizi, azilanţi etc.
De asemenea, în raporturile de drept constituţional, statul apare ca titular de drepturi şi
obligaţii în raporturile cu unităţile administrativ-teritoriale, cu autorităţile administraţiei
publice locale. Calitatea statului de subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi
obligaţiile conferite de lege.

5
 Pe planul dreptului civil şi al dreptului comercial, statul acţionează în calitate de
persoană juridică. El dobândeşte această calitate în virtutea dispoziţiilor art.25 din Decretul
nr.31/1954. În virtutea acestor dispoziţii legale, care conferă statului calitatea de persoană
juridică, acesta participă la raporturi juridice civile şi de drept comercial prin intermediul
Ministerului Finanţelor Publice sau al altor autorităţi publice stabilite de lege (de ex.
Autoritatea pentru privatizare şi administrarea participaţiunilor statului). Ministerul
Finanţelor Publice reprezintă statul în special în raporturile juridice ce se nasc în cazul
donaţiilor şi legatelor în favoarea statului, al bunurilor fără stăpân, al desherenţei, al
bunurilor confiscate ca urmare a unei sancţiuni penale sau administrative etc.
În raporturile juridice de drept internaţional, statul este subiect de drept de sine-
stătător în temeiul suveranităţii naţionale de care se bucură. Indiferent de particularităţile
geografice, economice, culturale sau politice, în domeniul relaţiilor internaţionale statul se
bucură de recunoaşterea unei suveranităţi egale, ceea ce îi conferă posibilitatea de a
participa la soluţionarea problemelor internaţionale de pe poziţii de egalitate cu celelalte
state.
O excepţie de la această regulă o constituie participarea în organizaţii
internaţionale integrative, cum este, de exemplu, Uniunea Europeană, unde reprezentarea
statelor membre se face în funcţie de anumite criterii privitoare la mărimea lor, ceea ce
atrage reprezentarea proporţională a acestora în organismele de conducere ale Uniunii.
Alături de state, în planul relaţiilor internaţionale, apar ca subiecte de drept şi
organizaţiile internaţionale, iar în materia apărării drepturilor omului şi persoanele fizice,
respectiv cetăţenii statelor care recunosc jurisdicţia obligatorie a unui tribunal internaţional
(de ex. Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

b. Autorităţile publice - subiecte de drept

Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt Parlamentul cu
cele două Camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două reprezentante ale puterii
executive - Preşedintele României şi Guvernul -, componentele administraţiei publice
centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe centrale de specialitate şi autorităţile
administrative autonome, autorităţile administraţiei publice locale - consilii locale şi primari
-, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti - judecătorii, tribunale,
curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de Ministerul Public şi parchetele sale, precum
şi de Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Constituţională.
Aceste autorităţi publice sunt subiecte de drept şi subiecte ale raporturilor
juridice în măsura în care legea le conferă atribuţii, respectiv obligaţii pe care ele trebuie să
le ducă la îndeplinire în mod difuz sau intrând în raporturi juridice cu alte subiecte de drept.
De exemplu, Parlamentul în adoptarea legii este subiect de drept, fără a fi subiect al unor
raporturi juridice. El este însă subiect al raporturilor juridice de drept constituţional ce se
instituie între Parlament şi Guvern ca urmare a acordării votului de încredere etc.
Autorităţile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot acţiona în nume
propriu în raporturile juridice de drept civil sau de drept comercial în condiţiile prevăzute de
lege.
c. Persoanele juridice reprezintă acel subiect colectiv de drepturi care poate
acţiona în raporturile juridice civile şi comerciale.

6
 Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească cere ca o
grupare umană să dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un patrimoniu propriu
şi de un scop, care să fie în concordanţă cu interesul general.
Persoanele juridice sunt extrem de diferite şi în rândul lor intră societăţile
comerciale, regiile autonome, societăţile comerciale naţionale, instituţiile publice, partidele
politice, unităţile administrativ-teritoriale, asociaţiile şi fundaţiile, statul şi autorităţile
publice ale acesteia.
Dobândirea personalităţii juridice de către aceste subiecte de drept este supusă
unor reglementări juridice diferite în funcţie de specificul organizării şi funcţionării
acestora. Astfel, dacă statul, autorităţile publice, partidele politice şi instituţiile publice
dobândesc capacitate juridică civilă în virtutea legii, societăţile comerciale se constituie în
urma îndeplinirii unor proceduri administrative, asociaţiile şi fundaţiile pe baza unor
hotărâri judecătoreşti etc.

B. Conţinutul raportului juridic

Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic constituie un alt
element structural al acestuia. Raportarea structurală a conţinutului la raportul juridic ţine de
faptul că el rezidă în drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor
raportului juridic.
Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi
subiective.
În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa recunoscută de lege
pentru satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost
definit ca un interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a
acţiona asupra unei persoane sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate
ori îndrituire individuală a unei persoane sau organizaţii într-un raport juridic determinat
(N.Popa).
În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana
căreia îi aparţine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume, dreptul la salariu pe care o
persoană încadrată în muncă îl are în raport cu patronul său etc.
Aşa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative
individuale ce apar în raport cu interesele personale născute dintr-o stare de fapt (bunul
aparţine persoanei, munca este prestată contra plată, numele se impune pentru nou-născut ca
urmare a nevoii de identitate socială etc.), iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de
dreptul pozitiv, de ocrotirea conferită de acesta.
Ne vom găsi în prezenţa unui drept subiectiv de fiecare dată când legea (dreptul
pozitiv) ne recunoaşte o prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare sau
ocrotire îi permite titularului:
a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său;
b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;
c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său.
După cum se poate observa, interesul personal se transformă în drept subiectiv
prin intermediul dreptului pozitiv. Acesta din urmă recunoaşte titularului anumite puteri în
7
raport cu interesul pe care îl ocroteşte. Dar, dreptul pozitiv stabileşte, totodată, şi limitele
acestei puteri. Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul
pozitiv. Depăşirea acestor constituie abuz de drept.
În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale
(al căror conţinut poate fi exprimat în bani) şi drepturi extrapatrimoniale (al căror conţinut
nu poate fi exprimat în bani). Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează
aspecte specifice impuse de natura normelor juridice care le reglementează. Examinarea
dreptului subiectiv nu poate fi despărţită de examinarea obligaţiei juridice. În cadrul
raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative. Acolo unde există un drept
subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică.
Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul
dreptului subiectiv poate cere executarea unei prestaţii din partea altuia. Obligaţiile juridice
pot fi obligaţii de a face (remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu
face (obligaţia de a respecta libertatea individuală) sau de a da (transferul proprietăţii asupra
unui bun).

C. Obiectul raportului juridic

Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea
subiectelor raportului juridic.
Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse acţiuni sau să
solicite celuilalt subiect astfel de acţiuni în procesul derulării raportului juridic. Se poate
astfel aprecia că obiectul raportului juridic îl constituie conduita subiecţilor acestuia
desfăşurată în vederea materializării drepturilor subiective şi a obligaţiilor.
În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul
raportului juridic îl constituie bunurile la care se referă conţinutul raportului juridic. În
opinia noastră numai conduita părţilor pune în mişcare bunurile, numai ea face ca dreptul
subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină să o considerăm ca un element structural al
raportului juridic.
Faptele juridice
Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt dependente de
anumite împrejurări exterioare raportului juridic. Atunci când legea leagă naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de anumite împrejurări, acestea dobândesc
calitatea de fapte juridice.
Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care
reglementează un anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub aspectul reglementării,
dreptului pozitiv, iar sub aspect practic intră în rândul premiselor raportului juridic, fiind o
cauză exterioară faptică a naşterii, modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor
împrejurări duce la naşterea raportului juridic, la individualizarea subiectelor sale şi la
concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De asemenea, faptele juridice
pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta, existenţa raportului juridic este
dependentă de dinamica faptelor juridice care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii
acestora. Desigur, faptele juridice se leagă în mod specific de un anumit raport juridic. Nu
există fapte juridice universale care să stea la baza oricărui raport juridic. Determinarea

8
faptelor juridice este o prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care stabileşte ce
împrejurări pot da naştere, modifica sau stinge un raport juridic.
Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt acele
împrejurări independente de voinţa oamenilor de care legea leagă naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice. În rândul evenimentelor intră naşterea, moartea, curgerea
timpului, calamităţile naturale şi alte asemenea împrejurări naturale, incontrolabile de către
om.
Aceste împrejurări, atunci când intervin, fac să se nască anumite raporturi
juridice (moartea - raporturi de succesiune), să le modifice (calamităţile naturale se instituie
în forţă majoră care împiedică executarea obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea
timpului duce la exigibilitatea creanţelor etc.)
Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni
licite şi acţiuni ilicite.
Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate
în mod expres spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract
de vânzare-cumpărare este un astfel de act juridic în virtutea căruia se naşte un raport
juridic, în cadrul căruia prind viaţă cele vizate prin acordul de voinţă al părţilor. Se naşte,
astfel, un cumpărător şi un vânzător, fiecare are o anumită conduită care materializează
drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Desigur, actele juridice individuale nu pot fi
confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele efecte juridice.
O altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care reprezintă încălcări
ale legii. Ele poartă denumiri diferite în funcţie de ramura de drept în care intervin. Astfel,
acţiunile ilicite din dreptul penal se numesc infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri
administrative, în rândul cărora o categorie distinctă o constituie contravenţiile, delicte în
domeniul dreptului civil etc.