Sunteți pe pagina 1din 51

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI


STUDII EUROPENE

EUROPA CONTEMPORANA

Titular : Conf.univ.dr. Ludmila Rotari

1
CUPRINS

1. Consecinţele primului război mondial şi noua ordine internaţională

2. Rusia: de la revoluţia din februarie 1917 la Republică sovietică.

3. U.R.S.S. – constituirea, viaţa politică şi dezvoltarea social-economică în perioada

interbelică.

4. Ţările Europei de Vest în perioada interbelică (1918-1939)

5. Ţările Europei Centrale şi de Sud-Est în anii 1918-1939.

6. Al doilea război mondial (1939-1945).

7. Organizarea postbelică a lumii şi evoluţia relaţiilor internaţionale după cel de-al doilea

război mondial.

8. Evoluţia economică şi politică a ţărilor Europei de Vest în perioada postbelică.

9. Evoluţia ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est în perioada postbelică (1945-1989).

10. Evoluţia U.R.S.S. în perioada 1945-1985.

11. Dezintegrarea U.R.S.S.

12. Schimbarea regimurilor politice şi transformările economice din statele Europei de Răsărit

(1989-1991).

13. Sfârşitul „războiului rece”. Formarea unei lumi multipolare.

2
1. Consecinţele primului război mondial şi noua ordine internaţională.

Obiectivele capitolului
- Evocarea obiectivelor urmărite de marile puteri angajate în primul război mondial.
- De a urmări modul în care un „conflict” regional s-a transformat într-un război mondial şi
război total
- De a reliefa impactul războiului asupra organizării ordinii politice mondiale postbelice

Până în anul 1914 nu au existat nici un fel de războaie mondiale, iar continentul european,
începând cu anul 1871, a cunoscut o perioadă de „pace relativă”. Echilibrul politic era menţinut de
cei şase jucători principali din partida internaţională din Europa, cunoscuţi sub numele de „Mari
Puteri” (Anglia, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia – din 1871 Germania mare, şi după unificare
Italia) la care se mai adaugau SUA şi Japonia. Războaiele în care au fost implicate Marile Puteri de-
a lungul secolului al XIX-lea au fost relativ scurte şi cu o participare redusă - erau implicate două
sau trei state - cum a fost în cazul Războiului Crimeii (1853-1856).
În vara anului 1914, „undeva în Balcani”, un conflict dintre Serbia şi Austro-Ungaria va
genera un adevărat lanţ al confruntărilor şi declaraţiilor de război. El va căpăta dimensiuni
apocaliptice, în urma escaladării iresponsabile a loviturilor reciproce, a ambiţiilor şi provocărilor
nemăsurate ale celor mai mari puteri industriale ale lumii, inaugurând un secol de „violenţă” la
scară planetară. În viziunea lui John Barber, un conflict de asemenea proporţii - soldat cu 9 milioane
de morţi pe câmpurile de luptă şi un bilanţ al costurilor militare de 961 miliarde franci aur - „a fost
generat, în principiu, de un ardent naţionalism şi de influenţa celor două sisteme potrivnice de
alianţe”.
a început la 28 iulie 1914, având drept pretext asasinarea arhiducelui Franz
      

Ferdinand, săvârşit la Sarajevo la 28 iunie. „Conflictul” dintre Austro-Ungaria şi Serbia a


generalizat iar marile puteri europene au intrat, rând pe rând, în război. La 1 august Germania a
declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei; apoi la 3 august Franţei, iar la 4 august a
declarat război Belgiei. Într-un interval de două săptămâni războiul a primit o dimensiune
europeană. În august 1916, România a aderat la tabăra Antantei pentru eliberarea Transilvaniei de
sub stăpânirea Austro-Ungariei. În sprijinul Angliei şi Franţei în anul 1917 vin Statele Unite ale
Americii şi Grecia. Angajarea treptată în conflict a unor state din afara continentului european,
animate de aceleaşi proiecte imperialiste şi colonialiste sau de sentimente naţionale a transformat
războiul într-un 
     

Nici una dintre marile puteri implicate nu bănuiau urmările gestului lor. Germania şi Rusia
ţarilor nu avea nevoie de acest conflict care le va deturna de pe traiectoria unei evoluţii economice
promiţătoare şi le va expune unor pericole de moarte. Nici Franţa şi Marea Britanie nu intuiau că
lupta lor împotriva ascensiunii germane pe continent va duce la „începutul sfârşitului” primatului
europenilor şi „avanpremiera” hegemoniei SUA.
Ignorând aceste aspecte, fiecare dintre marile puteri implicate în război urmărea realizarea
unui anumit scop. şi-a direcţionat expansiunea politică şi militară în Balcani, spre
            

Dalmaţia, Albania, Bosnia-Herţegovina. , urmărea crearea unei prin


                    " 

înglobarea unor teritorii din Europa şi Asia şi crearea unui imperiu colonial, desfiinţarea Franţei ca
mare putere.
Celor două mari puteri - Austro-Ungaria şi Germania lui Wilhelm al II-lea le-a revenit
răspunderea directă şi imediată pentru declanşarea primului război mondial.
Obiectivele şi planurile celor două mari puteri le situau automat pe poziţii adverse faţă de
Italia, Serbia şi mai ales faţă de Rusia ţaristă, „protectoarea” slavilor din regiune, prima „putere

3
ortodoxă” a lumii şi a continentului şi principala competitoare, alături de Franţa şi Marea Britanie,
în lupta pentru stăpânirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
a implicat toate marile puteri şi toate ţările europene, cu excepţia
               

Spaniei, Olandei, a celor trei ţări scandinave şi a Elveţiei. S-au confruntat două coaliţii politico-
militare - şi ; treptat, în orbita războiului au fost cuprinse 28 de state cu o
        "        

  

populaţie de 1,5 mlrd. de locuitori. Forţa militară angajată a fost impresionantă. Principalele state
beligerante au mobilizat un contingent de 65 de milioane de soldaţi la care se adaugă şi tehnica
militară cu o mare capacitate de a acţiona şi de distrugere. Utilizarea avionului şi submarinului a
oferit noi dimensiuni luptelor de pe uscat şi pe apă, fiind şterse deosebirile dintre front şi spatele
frontului. Tancul şi armele chimice au transformat războiul de tranşee într-unul de uzură.
Intrarea în război a Statelor Unite de partea Aliaţilor, în 1917, a permis acestora să îl câştige
în anul 1918. Prăbuşirea puterilor centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat
armistiţiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie iar Germania
cedează după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistiţiul fiind semnat la Rethondes, lângă
Compiegne, la 11 noiembrie 1918.
În viziunea istoricului Camil Mureşanu acest război, în primă sau ultimă instanţă, a stat la
originea tuturor „evenimentelor de coşmar” ce au marcat atât de adânc şi de tragic secolul al XX-
lea. A fost întâiul în acţiuni fiind implicate nu numai efectivele armate ale ţărilor 
    

beligerante ci şi întreaga populaţie, antrenată în organizarea unei uriaşe industrii militare; urmările
lui au fost resimţite pe întreg teritoriul statelor beligerante (chiar şi pe al celor neutre), nu numai în
zonele de operaţiuni; a fost purtat în toate mediile fizice posibile: pe uscat, în aer, pe apă şi sub apă.
O altă faţetă a a fost războiul economic; blocada economică instituită de Antanta 
  

contribuind din plin la înfrângerea blocului austro-german.


au fost de o complexitate extraordinară: au fost înlăturate patru dinastii
          

domnitoare - Romanovii din Rusia, Hohenzollernii din Germania, Habsburgii din Austro-Ungaria şi
Sultanii din Imperiul otoman; a crescut numărul republicilor în comparaţie cu cel al monarhiilor;
mai multe state au adoptat constituţii sau au realizat reforme democratice. Războiul a slăbit Europa,
în primul rând în beneficiul Statelor Unite. Din situaţia de debitori înainte de război, la sfârşitul
acestuia, Statele Unite au devenit creditorii continentului european. Puterile europene au ieşit din
război decimate după care a urmat falimentul lor moral.


   
        

Tratatele de pace au fost pregătite la ce s-a reunit la Paris, începand cu




   
  

18 ianuarie 1919. Dezbaterile au fost dominate iniţial de , din care făceau parte
                

câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, apoi de
       

, care-i reunea pe preşedintele guvernului francez, , primul ministru


     "                  

 

britanic, , preşedintele Statelor Unite, şi preşedintele guvernului


                   

   

italian Un rol determinant l-au jucat două persoane, Clemenceau şi Wilson,


              

Conferinţa de pace semănând adesea „datorită concepţiilor lor opuse cu un duel. Mulţi au
evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”.
Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securitatea Franţei în timp
ce Wilson voia să instaureze pacea universală. În acest scop, preşedintele american considera că
două elemente sunt decesive: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ce ar determina
dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglementeze
dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit
bază pentru discuţii a fost mesajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, în
     "      

care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea .       


   
 

Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor ce trebuia să


garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii mondiale a generat

4
numeroase dezbateri care s-au materializat în diverse proiecte, planuri, propuneri de organizare
interstatală. Toate aceste căutări urmăreau crearea unui sistem prin care pacea să poată fi apărată, să
fie folosite doar mijloacele paşnice pentru rezolvarea conflictelor şi eliminarea pe această cale a
războiului. În proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizată pe baza
principiului naţionalităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care demonstrau
preocuparea pentru organizarea postbelică, conţineau principii care se vor regăsi în viitorul
    

egalitatea între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional,


                  

inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor


obţinute prin forţă, neamestecul în treburile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa
reciprocă a statelor, rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.
Au fost semnate tratate între Aliaţi şi ţările învinse, precedate de un preambul ce marca
crearea Societăţii Naţiunilor. semnat cu , era
                                       

  

foarte dur pentru aceasta: Germania era declarată principala responsabilă de declanşarea războiului,
împreună cu aliaţii săi; a pierdut o parte din teritoriu şi cele câteva colonii.
semnat cu (10 septembrie 1919), şi cel
                                    

   

cu (4 iunie 1920) au consfinţit dezmembrarea Imperiului austro-ungar în noi


             

state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi au redat anumite regiuni statelor deja
existente: Transilvania României, Triestul şi o parte din Istria Italiei. cu
                 

Bulgaria (27 noiembrie 1919) i-a amputat acesteia teritoriul în favoarea statelor vecine.
        

cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat strâmtorile şi a dezmembrat Imperiul otoman.


      

Harta Europei a fost schimbată prin crearea unor state naţionale sau unificarea altora. Franţa
recapătă Alsacia şi Lorena, Germania pierdea o şeptime din teritoriu şi era despărţită de Prusia
Orientală prin coridorul Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi
nume, declarat . Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polona care cuprindea în     

graniţele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia ţaristă. În urma destrămării
imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au unit în 1918 şi au format Cehoslovacia. În sud,
Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt stat, Regatul sârbilor,
croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria au fost separate definitiv şi reduse
teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Germania.
Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al
Constantinopolului şi la Asia Mică iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise comerţului
liber. Bulgaria în calitate de stat invins a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea
Greciei şi Iugoslaviei. Au loc modificări pe harta politică şi în estul Europei, unde în urma
dezintegrării fostului Imperiu ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda,
recunoscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continentului a
lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat de Lenin în octombrie 1917. A fost
prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindeau că reprezintă interesele viitoarei Rusiei Mari,
pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era departe
de a fi perfectă. Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor iar
după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri: anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin
referendum cărei ţări vor să îi aparţină, în timp ce anumite oraşe sunt declarate libere. O altă
problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor naţionale, care au acceptat cu
greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinşi precum şi cele apărute în rândul unor minorităţi au
contribuit la apariţia .  
     

Tratatele, laborios şi dificil elaborate, deşi au rezolvat o serie de probleme, au generat şi


altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată mai mult de insatisfacţie decât

5
de mulţumire, toată lumea fiind conştientă de faptul că „deşi nu fusese posibil să se realizeze ceva
mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.
Principala consecinţă a războiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin. În
viziunea unor autori războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragilă decât era dinainte
de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată – şi săracită pe deasupra”.

2. Rusia: de la revoluţia din februarie 1917 la republică sovietică.

  

- De a urmări evoluţia evenimentelor din februarie 1917


- Elucidarea cauzelor ce au dus la lovitura de stat din octombrie 1917: incapacitatea
Guvernului Provizoriu şi rolul liderului bolşevicilor V.I.Lenin în organizarea insurecţiei.
- Activitatea noului regim bolşevic şi lupta pentru menţinerea puterii în anii 1918-1921.

La începutul secolului al XX-lea Rusia era o ţară a contrastelor, fapt ce se reflectă în


structura socială a populaţiei: clasa conducătoare – 0,5 %; clasa dominantă – 12 %; clasa
comercianţilor, proprietarii de fabrici şi bancherii – 1,5%; clasa muncitoare - 4,0 %; ţărănimea –
82,0%.
Imperiul rus era guvernat în mod autocratic de către ţarul Nicolae al II-lea (1894-1917),
ultimul reprezentant al dinasiei Romanov. În anul 1906 a fost creată o adunăre reprezentativă,
care avea funcţii legislativ-consultative, dar în plan politic avea un rol limitat.
       

Opoziţia urmărea transformarea regimului autocratic într-unul constituţional, iar Duma trebuia să
aibă rolul de parlament, dar n-a reuşit, Rusia rămânând în continuare o monarhie autocratică.
Manifestul din 17 octombrie 1906 a legalizat activitatea partidelor politice formate în ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea care s-au implicat în viaţa politică a ţării.
În Rusia a existat o puternică opoziţie politică, divizată în partide care pledau pentru
( ) din rândul cărora se vor desprinde după 17
                                        

octombrie 1906 care urmăreau instaurarea unui regim constituţional, şi


            "      

alcătuită din ), ce optau pentru un socialism, bazat pe


                                       

economia rurală; , care s-a scindat în anul 1903 în două fracţiuni -


                    

ce pledau pentru un partid de masă şi conduşi de Lenin, adeptul unui partid


                   

centralizat şi disciplinat, mai puţin numeros dar eficient. Pe eşchierul politic care s-a menţinut până
în octombrie 1917 cadeţii vor deţine poziţia centrală, octombriştii se vor situa în dreapta lor iar
radicalii vor domina polul de stânga. Unele partide vor ocupa poziţiile extreme şi vor lupta prin
diverse mijloace pentru cucerirea puterii, fiind sprijiniţi în demersurile lor şi de forţe din afara ţării.


              
        

Primul război mondial care a izbucnit la 28 iulie 1914 va avea urmări profunde asupra
Imperiului rus. Conducătorii Rusiei n-au reţinut din lecţia oferită de războiul ruso-japonez impactul
pe care îl poate avea o nouă conflagraţie pentru monarhie. În acel război înfrângerea a fost urmată
de o revoluţie. Un nou război însemna pentru Rusia căderea imperiului iar împăratul Nicolai era
conştient de acest lucru. Pentru monarh şi pentru viitorul imperiului cel mai bine ar fi fost să evite
participarea la primul război mondial. Condiţiile politice şi economice create de război accelerează
căderea ţarismului.
Inerţia şi incompetenţa puterii i-a determinat pe ruşi să se organizeze şi să anticipeze, de fapt
Cauza directă a declanşării revoluţiei a fost prăbuşirea structurilor politice fragile sub
         

loviturile războiului. În 1905 guvernul şi monarhul au fost aliaţi şi au reuşit să restabilească vechea
ordine, chiar dacă au fost nevoiţi să accepte promovarea unor reforme şi crearea Dumei. Pe timp de
pace şi cu o armată prezentă şi pregătită să pună capăt dezordinilor o revoluţie putea fi mult mai

6
puţin violentă, iar forţele moderate, reformatoare, aveau mai multe şanse să preia puterea. În anul
1914, pentru Rusia această opţiune nu figura în planurile sale, chiar dacă unii politicieni erau
conştienţi de planurile Germaniei wilhelmiene privitoare la Europa şi Rusia. Pe de altă parte, Rusia
nu era pregătită de a duce un război de durată în care avea să se transforme conflictul dintre Serbia
şi Austro-Ungaria. Planurile militare aveau în vedere un război scurt, după modelele celor din
secolul precedent, în care deciziile erau luate cu rapiditate, mizându-se pe aranjamente între cei care
vizau menţinerea echilibrului de putere pe continentul european. Războiul va scoate la suprafaţă o
serie de probleme, nu numai cele privind pregătirea armatei, dar şi cele de ordin economic, care
demonstrează incapacitatea Rusiei în acea perioadă de a face faţă unui război îndelungat.
Au existat însă unele spirite clarvăzătoare ce au realizat care erau riscurile ce le presupunea
un război pentru stabilitatea ţării. Printre cei ce au pledat pentru păstrarea neutralităţii într-un posibil
conflict european s-au aflat persoane devotate ţarului, cum ar fi Witte şi Stolîpin, sprijiniţi, de altfel,
în alte proiecte. Cel mai bine a reuşit să surprindă impactul unui război pentru Rusia fostul ministru
de interne şi şeful Departamentului Poliţiei, Piotr Durnov, care într-un memoriu adresat ţarului în
februarie 1914 menţiona că în eventualitatea unor înfrângeri militare «o revoluţie socială, în
formele ei cele mai teribile, va deveni de neevitat în Rusia». Experienţa sa în calitate de ministru şi
şef al poliţiei i-a permis conturarea imaginii viitoarei revoluţii, care va începe cu blamarea
guvernului de către toate categoriile societăţii pentru eşecurile de pe câmpurile de luptă; cei care vor
incita masele vor fi chiar politicienii din Dumă. Războiul va duce la slăbirea potenţialului armatei şi
a forţelor de ordine care nu vor reuşi să sprijine guvernul să restabilească ordinea şi să împiedice
exaltarea maselor, în special pe ţărani. În această agitaţie partidele de opoziţie nu vor reuşi să
restabilească autoritatea puterii, deoarece nu se bucurau de sprijinul popular, iar Rusia «se va
prăbuşi într-o anarhie absolută, ale cărui consecinţe nici măcar nu pot fi imaginate». Cele
menţionate mai sus demonstrează perspicacitatea fostului ministru de interne care a reuşit să
surprindă în acest document principalele ameninţări care planau deasupra puterii în cazul unui
război şi în special în cazul unei înfrângeri, în Rusia existând deja un precedent în anul 1905.


  
         

Revoluţia din februarie din Rusia a fost precedată de unele modificări ce s-au produs la
nivelul mentalităţilor colective ale populaţiei din ţările beligerante. După doi ani şi jumătate de
război tot mai multe forţe politice încep să-şi pună întrebări în legătură cu sensul sau eficienţa
efortului depus în condiţiile în care nimeni nu putea anticipa care va fi deznodământul conflagraţiei.
În rândul opiniei publice se manifestă două curente care vor influenţa evoluţia ulterioară a
evenimentelor. Pe de o parte se aflau cei care pledau pentru continuarea luptei până la câştigarea
victoriei, indiferent prin ce mijloace, iar pe de altă parte existau forţe care îşi exprimau îndoiala
asupra necesităţii acestui efort, contestând însuşi raţiunea lui de a fi şi pledau pentru încetarea
ostilităţilor şi restabilirea păcii. Curentul pacifist se bucura în special de sprijinul partidelor
socialiste, care luptau pentru «pacea fără anexiuni şi despăgubiri».
În cazul Rusiei criticile la adresa politicii de război se alătură celor referitoare la formele de
guvernare. În Dumă, începând cu 1915, opoziţia liberală critica deschis incapacitatea serviciilor de
administrare a războiului, anarhia birocraţiei ministeriale, carenţele guvernării. Începând din
septembrie se va forma un care va fi alcătuit din trei partide: constituţional-
   "        

democraţii, progresiştii şi octombriştii, care grupează două treimi din deputaţi. Opoziţia se pronunţa
pentru un guvern care să fie responsabil în faţa Dumei şi să fie capabil să «conducă» războiul.
Aceste demersuri denotă intenţia opoziţiei de a reforma regimul autocratic şi erau o ameninţare
directă la adresa puterii. În rândul opoziţiei unii s-au pronunţat chiar pentru o «lovitură de stat» dacă
ţarul nu va accepta propunerile lor. Criza puterii a izbucnit în ultimile luni ale anului 1916, iar ţarul,
lipsit de sprijin şi de aliaţi de nădejde a fost nevoit să asiste la acest spectacol în calitate de
spectator şi nu de actor principal. El va reveni pe scena politică prea târziu, când nu se mai putea

7
salva prea mult, şi forţat de imprejurări se va dezice de principala sa preocupare - menţierea
autocraţiei.
Greva muncitorilor de la Uzina Putilov din Petrograd din 28 februarie 1917 a servit drept
semnal pentru declanşarea acţiunilor de protest, iar în fruntea manifestanţilor se situează unii
militanţi socialişti care, însă, nu erau pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru soarta ţării. În
acelaţi timp conducătorii Dumei au reacţionat prompt, formând un birou executiv, alcătuit din 12
membri, întitulat
                             "                         "     

 ! 

, în frunte cu Rodzianko, preşedintele


                                                   

Dumei. Acest organ era alcătuit din 10 reprezentanţi ai Blocului Progresist şi doi reprezentanţi ai
socialiştilor revoluţionari, printre care se afla şi A. Kerenski.
În paralel, în Petrograd în cursul zile de 28 februarie se formează , după exemplu
       

celor din 1905, Aceste instituţii erau


      "                                          

constituite la iniţiativa menşevicilor. Autoritatea decizională a Sovietelor a trecut în seama


).
                   "    

 

ce avea să devină în curând şi-a asumat


                                     

 

teoretic întreaga răspundere a guvernării, în timp ce -ul rămâne un soi de curte supremă a
  "    

conştiinţei revoluţionare. Astfel, în Rusia a luat naştere un sistem de guvernare neobişnuit, numit
“ ”– sau “ ” ce a durat până în octombrie 1917. Ţarul Nicolai al
           "                     

II-lea a fost obligat să abdice, fapt ce s-a produs la 3/17 martie 1917, când se sfârşeşte perioada de
domnie a dinastiei Romanov (1613-1917) şi a Imperiului rus, iar Rusia se va transforma în perioada
următoare într-o republică.
, constituit la 27 februarie/12 martie1917, în frunte cu prinţul Gheorghe
               

Lvov, a preluat conducerea ţării, acordând libertăţi fundamentale de opinie, de expresie şi de


întrunire şi promitea alegerea democratică a unei . Dezmembrarea structurii
                

 

militare ierarhice a fost declanşată de , prin care se înfiinţau sovietele


                     

soldaţilor. Astfel, cele mai multe dintre previziunile lui Durnov aveau să se îndeplinească.
După revoluţia din februarie 1917, în spaţiul fostului Imperiu rus s-a pus în mod acut
chestiunea realizării , ca o modalitate de rezolvare a problemei
   "                     

naţionale. În această perioada au apărut un şir de state care s-au declarat autonome sau chiar
independente ca Emiratul Buhara, Guvernul militar al cazacilor de pe Don, Republica Populară
Ucraineană, Autonomia Cocand, Republica Democratică Moldovenească, Republica Federativă
Transcaucaziană etc. Finlanda, ţările baltice îşi vor proclama independenţa în toamna anului 1917.
Polonia îşi va redobândi independenţa la 18 noiembrie 1918.
În faza iniţială a revoluţiei influenţa fracţiunii bolşevice asupra muncitorilor şi soldaţilor era
redusă. V.I. Lenin, liderul bolşevicilor, se afla în momentul declanşării revoluţiei în Elveţia. Fiind
ajutat de guvernul german, văzând în el un pacifist, în aprilie 1917 a revenit în ţară. În
       

el îşi enunţă principiile: condamnarea guvernului provizoriu, pacea imediată şi


 "     

necondiţionată, naţionalizarea pământurilor, controlul muncitoresc în uzine.


Prăbuşirea monarhiei în Rusia, în primul moment, a liniştit guvernele aliate ce se temeau că
ţarul va încerca să semneze o pace separată pentru a scăpa de ameninţările crizei interne şi pentru a-
şi salva coroana. În aprilie la Petrograd au loc demonstraţii antirăzboinice, primele semne ale
nemulţumirii populare faţă de . În paralel, la 24 martie din Petrograd
                      

cerea începerea negocierilor de pace şi abandonarea politicii de anexiuni. se


               

afla într-o situaţie de criză.


La 1 mai s-a format o coaliţie guvernamentală din c , ,
                                 

sub conducerea lui Alexandru Kerenski. Înfrângerea militară, suferită în urma ofensivei în Galiţia,
inflaţia galopantă şi lipsurile de tot felul, ca şi dorinţa de a duce pe front
                 

garnizoana din Petrograd, au provocat mobilizările de masă din iulie 1917. În represiunea ce a
urmat bolşevicii au fost nevoiţi să se ascundă, Lenin este obligat să plece din nou în exil în

8
Finlanda. Kerenski, presat de aliaţi, a început discuţii cu Comandamentul Suprem.
     

dominau acum coaliţia guvernamentală (miniştrii o părăsiseră în iulie), iar


                   

dominau Sovietul.
        

               

Lenin considera că în octombrie situaţia era favorabilă pentru a trece la al doilea stadiu al
revoluţiei, adică preluarea puterii de către bolşevici, în pofida unor rezerve din partea unor membri
ai conducerii partidului bolşevic. Gărzile Roşii au ocupat punctele strategice – gări, poduri, centrale
electrice – fiind în aşteptarea semnalului pentru a înlătura . La 25 octombrie/7
               

noiembrie 1917, la Petrograd are loc o lovitură de stat, odată cu asaltul Palatului de Iarnă şi
capitularea , fapt ce a decurs practic, fără vărsare de sânge, dar la Moscova
                 

lupta s-a prelungit. La 26 octombrie, Lenin anunţa crearea guvernului sovietic -


       

- şi emitea primele decrete: şi


          "                  "   "                    "  

Bolşevicii erau însă, un partid minoritar în octombrie (la alegerile din noiembrie pentru
"     

Adunarea Constituantă ei au obţinut 25%, în comparaţie cu 38% pentru socialiştii revoluţionari).


Noua conducere bolşevică a Rusiei a respins principiile democraţiei parlamentare, dizolvând
la 5 ianuarie 1918 În decembrie 1917 bolşevicii au semnat armistiţiul cu
                  

 

Puterile Centrale iar la 3 martie 1918 la Brest-Litovsk a fost semnată pacea care încheie participarea
Rusiei la primul război mondial. Pentru menţinerea puterii, Lenin şi Guvernul de la Petrograd au
fost nevoiţi totuşi, să facă unele compromisuri.
Decizia bolşevicilor a fost contestată de unii conducători ai armatei ruse sau „albe”, fideli
obligaţiilor asumate în anul 1914. Bolşevicii, prin acţiunile lor antidemocratice au declanşat, de
fapt, un în Rusia. Primii s-au ridicat împotriva uzurpatorilor cazacii de pe Don, afectaţi
          

profund de efectele politicii de naţionalizare, promovate de bolşevici. În aprilie 1918 a fost creată o
Armată a Voluntarilor, alcătuită în fond din ofiţeri, condusă de generalul A. Denikin. Armate de
acest gen sunt constituite şi în alte regiuni ale Rusiei, conduse de generalii Kornilov, Vranghel,
amiralul Kolceak. În sprijinul lor intervin ţările Antantei, ostile noii puteri instaurate la Petrograd,
considerând că au fost trădate de fostul aliat.
Situaţia dificilă în care se afla noua putere îi accentuează tendinţele dictatoriale. Forţele
nebolşevice sunt eliminate treptat, funcţiile represive ale aparatului de stat sunt întărite. A fost
creată o poliţie secretă - Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei – C.E.K.A.
(ulterior N.K.V.D., K.G.B.) la 20 decembrie 1917, condusă de Feliks Dzerjinski, omiprezentă şi
omnipotentă. Instaurarea a dictaturii proletariatului în Rusia a fost consfinţită prin
     

promulgarea primei Constituţiei sovietice la 10 iulie 1918.


În iulie 1918, la Ekaterinburg (mai târziu Sverdlovsk) bolşevicii l-au omorât pe fostul
împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, împreună cu întreaga familie. Scopul acestui masacru sângeros
a fost lichidarea simbolului forţelor restauratoare din Rusia.
În anii războiului civil puterea sovietică a supus întreaga activitate internă intereselor
victoriei. În ianuarie 1919 guvernul a lansat politica colectarea de la
                 

ţărani, în mod obligatoriu, a surplusurilor de pâine, apoi şi de celelalte produse alimentare.


Pentru a depăşi criza alimentară şi a înviora economia după victoria puterii sovietice în
războiul civil V.I.Lenin a propus să fie înlocuit sistemul de rechiziţionare obligatorie -
       

- printr-o politică liberală numită - NEP-ul. Rechiziţionarea era


                          

înlocuită prin plata unui impozit în produse către stat, stabilit din timp, iar surplusul ţăranul avea
dreptul de al vinde liber pe piaţă. Pentru a depăşi criza din industrie bolşevicii au apelat la investiţii
străine, dezicându-se temporar de unele principii ce vizau proprietatea privată.
          

a fost o decizie curajoasă a noii conduceri bolşevice ce s-a menţinut pănă în anul 1927.
       

Concluzii: În 1917 în Rusia au avut loc transformări radicale care au avut un impact
deosebit asupra noii ordini mondiale : s-a prăbuşit dinastia Romanov şi dispare de pe harta politică
Imperiul rus, primul dintre cele patru care s-au prăbuşit în urma războiului; a fost instaurat o nouă

9
formă de guvernare, cea republicană, chiar dacă a avut o scurtă perioadă de existenţă; printr-o
lovitură de stat, fiind sprijiniţi de guvernul german, bolşevicii au preluat puterea şi au reuşit să
instaureze o nouă forma de guvernare, republica sovietică; noua conducere a Rusiei nu a fost
recunoscută de aliaţi dar şi de forţe din interiorul ţării, fapt ce va duce la un război civil în următorii
ani din care bolşevicii vor ieşi învingători.

3.


                
    
                 

    

        

-
Elucidarea unor aspecte ale procesului de constiture a Uniunii Sovietice, a proiectelor
care au existat iniţial;
- De a urmări lupta pentru putere după moartea primului lider al statului sovietic
V.I.Lenin.
- De a prezenta modul în care noul lider de la Kremlin, I.V.Stalin, a instaurat în
Uniunea Sovietică un regim totalitar; Marea Teroare - cauze şi consecinţe.
- Elucidarea rolulului Internaţionale Comuniste în realizarea obiectivelor politicii
externe sovietice.
Spre sfârşitul războiului civil, bolşevicii şi-au instaurat puterea aproape pe întreg teritoriul
fostului Imperiu rus. Afară de Rusia care era o republică sovietică federativă s-au constituit şi alte
formaţiuni statale după acealaşi model: Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene:
Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. În Asia Centrală s-au constituit republicile populare Buhara şi
Horesm. În martie 1922, regimul bolşevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei
republici caucaziene - Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană (R.S.F.S.T.).
               

Conducerea centrală de la Moscova discuta tot mai des problema formării unui stat care să
cuprindă toate formaţiunile existente. I.V.Stalin, comisar pe probleme naţionale în cadrul
, era adeptul în cadrul Federaţiei Ruse. Lenin s-a
                    "               

 

opus acestui proiect, văzând în varianta lui Stalin expresia ascunsă a “şovinismului velicorus”,
propunând un alt proiect, cel al dar în care, teoretic,
                     "  "      "          

fiecare subiect al uniunii adera binevol şi avea dreptul de a o părăsi, aplicând principiul
autodeterminării. Toate republicile, inclusiv Federaţia Rusă, urmau să formeze o uniune de state,
dispunând de drepturi egale, iar conducerea era exercitată de popor prin intermediul sovietelor, în
urma unui sufragiu universal.
La 30 decembrie 1922 a fost convocat Congresul I Unional al Sovietelor, unde a fost adoptat
Tratatul unional, semnat de reprezentanţii Federaţiei Ruse, Ucrainei, Bielorusiei şi
R.S.F.S.Transcaucaziană. Noul stat s-a numit . Pentru a
        "                          

stabiliza politic noua formaţiune, în ianuarie 1924 a fost adoptată Constituţia U.R.S.S. Organul
suprem al puterii de stat era Congresul Unional al Sovietelor, între congrese - Comitetul Executiv
Central (C.E.C.).
La 21 ianuarie 1924 a încetat din viaţă primul conducător al statului sovietic, V.I. Lenin.
Deoarece nu a existat un sucesor unic, desemnat în timpul vieţii, după moarte s-a declanşat o
adevărată luptă pentru putere. Conducerea se afla în acel moment în mâinile secretarului general al
partidului comunist, I.V.Stalin. Profitând de absenţa lui Troţki în momentul funerariililor lui Lenin,
unul dintre potenţialii succesori ai lui Lenin, Stalin a reuşit să se impună în faţa conducerii
partidului, prezentându-se ca exegetul autorizat al gândirii leniniste.

10
                               "                             

  

În fruntea Secretariatului Stalin şi-a dezvăluit talentele sale de manipulator al oamenilor şi


mandatelor. El a înlăturat pe membrii opoziţiei dar a promovat în Biroul Politic pe aliaţii săi fideli -
Molotov, Voroşilov, Kalinin. După Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925)
începe ceea ce avea să devină mai târziu “ ”- eliminarea iniţial de pe scena
                 

politică apoi şi fizică a adversarilor. Troţkii şi Zinoviev au fost excluşi din Comitetul Central în
octombrie 1926, iar în ianuarie 1927 Troţki a fost exilat la Alma-Ata. În 1929 el va fi exilat din
U.R.S.S., stabilindu-se în Mexic unde va fi asasinat de un agent al lui Stalin la 20 august 1940. Prin
aceste acţiuni Stalin a reusit să-şi impună controlul asupra aparatului de stat, fiind secondat de
persoane loiale şi devotate pe care i-a promovat în funcţii de conducere după eliminarea a celor care
făceau parte din vechea generaţie, care au lucrat cu Lenin, cum a fost de exemplu cazul lui Mihail
Frunze, comandant al Armatei Roşii în războiul civil şi Comisarul apărării în 1925, unul dintre
victimele asasinatelor politice.
După eliminarea treptată a adversarilor, Stalin devine stăpân absolut pe putere şi va trece la
acţiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul principiului «construcţiei
socialismului într-o singură ţară» spre deosebire de predesesorul său, V.I.Lenin care era adeptul
şi a .
                   "                   

Primele acţiuni concrete în această direcţie vizau socializarea integrală a URSS şi, în primul
rând, a economiei acesteia. La Congresul al XIV-lea al partidului a fost trasată linia politică
generală în domeniul Conducerea sovietică se va dezice treptat de
                         

, care în viziunea lor nu a reuşit să contribuie la progresul economic al ţării şi va


              

relansa ideea . De altfel, încă în februarie 1922 a fost creată Comisia de Stat
"                  

pentru Planificarea Generală (Gosplan) care trebuia să elaboreze planuri cincinale prin care se
impuneau în mod imperativ fiecărei republici, fiecărei regiuni şi întreprinderi sarcini ce prevedeau
un nivel anumit al producţiei ce trebuia atins în perioada planificată.
Astfel, prin condamnarea şi eliminare NEP-ului se instituia planificarea centralizată a economiei
şi eliminarea definitivă a economiei private. Prin se introducea ontrolul din
"                  

partea statului în toate ramurile industriei. În domeniul industrial a fost acordată prioritate
industriile grele în dauna industriilor uşoare producătoare de bunuri de larg consum, iar cererile
considerabile la produsele acestor ramuri au fost ajustate în mod artificial prin importuri şi printr-o
raţionalizare extrem de severă.
În domeniul agriculturii generală a zonelor rurale era asigurată prin organizarea
             

, gospodării de stat în care membrii erau reduşi la condiţia de salariaţi agricoli, şi


           

gospodării colective ai căror membri erau repartizaţi în grupuri şi erau retribuiţi pe baza
         

beneficiilor realizate prin vânzarea către stat a produselor la preţuri stabilite de acesta. Scopul
colectivizării era de a impune controlul statului asupra pământului şi de a elimina iniţiativa privată
din perioada NEP-ului. În paralel, bolşevicii doreau să lichideze clasa ţăranilor înstăriţi ce a apărut
la sate – aşa-numiţi “culaci”- care în viziunea lor era o clasă burgheză, ei devenind ţinta
propagandei staliniste, fiind supuşi persecuţiilor, deposedaţi de pământ, represaţi şi dislocaţi în alte
zone.
În pofida acestor eforturi, primul plan cincinal s-a soldat cu un semieşec atât în industrie cât şi
în domeniul agricol. Obectivele sale au fost atinse doar în unele domenii cum a fost de exemplu
domeniul construcţiei de maşini, pe când în celelalte producţia nu a atins limitele stabilite. Un
adevărat eşec a fost înregistrat în sectorul agricol. Au fost luate măsuri concrete pentru realizarea
obiectivelor propuse, Stalin însuşi numind anul 1929 “anul marii cotituri”, adică anul când ţăranii
au fost obligaţi să intre masiv în colhozuri. În 1930 au fost luate unele decizii importante la nivelul
conducerii centrale: lichidarea “culăcimii” şi promovarea colectivizării forţate. Colectivizarea a
avut urmări tragice pentru ţărănime: rechiziţionarea forţată a produsele agricole a generat foametea

11
ce a avut consecinţe dramatice, în deosebi în anii următori, 1932 şi 1933. Conform unor surse
numărul celor ce au murit ca rezultat direct al foamei variază între 10 şi 15 milioane de oameni.
Stalin a fost nevoit să intervină pentru a redresa situaţia, fiind obligat să recunoască unele greşeli
comise în procesul colectivizării public într-un articol intitulat «Ameţeala de pe urma succeselor ».
Prin acest demers Stalin urmărea pe de o parte liniştirea spiritelor deoarece în unele regiuni ale ţării
au fost înregistrate valuri de nemulţimiri care puteau evolua dar pe de altă parte era o acţiune tipică
de manipulare a maselor cărora li se inducea ideea unui conducător infailibil, preocupat de soarta
lor.
În U.R.S.S., în anii ‘30 s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat
represiv. “Represiunile” din rândul partidului, începute la sfârşitul anilor ‘20, au fost extinse la
nivelul întregii ţări, fiind vizaţi toţi cetăţenii sovietici. Cei represaţi erau deportaţi în lagăre de
reeducare prin munca, înfiinţate pentru prima oară în 1919, destinate adversarilor politici ai
bolşevicilor. În anii ‘30 a fost creat “ ul- Direcţia generală a lagărelor (Glavnoe Upravlenie      

Lagerei)-, termen folosit pentru a denumi sistemul represiv.


Stalin a creat în partid şi în stat o atmosferă de incertitudine şi nesiguranţă. La 1 decembrie 1934
a fost asasinat liderul organizaţiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de
această crimă, de altfel, organizată chiar de el, după cum demonstrează documentele, pentru a
declanşa un val de represiuni. După masacrele din 1934-1935 Stalin devenine stăpânul absolut
asupra partidului. În anii următori Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de ceea ce se va numi “
   

”, ce a afectat întreaga populaţie şi a cărui dramatism a culminat cu procesele publice din


      

anii 1937-1939. În 1937 a fost executat mareşalul Tuhacevski, împreună cu alţi şapte generali, eroi
ai războiului civil, învinuiţi că au creat în armată o “conspiraţie gigantică”.
Conform unor estimări, în U.R.S.S. până în 1937 au fost represaţi peste 17 milioane de oameni,
dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre. Până în 1939 au mai fost represaţi alte 5-10
milioane, peste un million au fost împuşcaţi, alte două milioane au murit în lagăre.
                                                 

În domeniul politicii externe guvernul sovietic urmărea ieşirea din izolarea politică şi
economică. Au fost trimise note guvernelor S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei prin care
îşi exprimau dorinţa de a colabora în domeniul economic. În aprilie 1922 Rusia sovietică a fost
invitată să participe la Conferinţa internaţională de la Geneva, care, însă, s-a soldat cu eşec pentru
ea, datorită pretenţiilor expuse şi refuzului de a-si asuma obligaţia de a achita datoriile guvernului
ţarist.
Prima realizare în domeniul diplomatic a fost semnarea tratatului cu Germania, la 16 aprilie
1922, la Rapallo, prin care ambele părţi au renunţat la pretenţiile reciproce. În acest fel, sovieticii au
ieşit din izolare iar germanii au încălcat prevederile Tratatului de la Versailles.
În 1924, guvernul sovietic a fost recunoscut de Marea Britanie, Franţa, Italia, Norvegia, Suedia,
Austria, Danemarca, Grecia, Mexic, China, în 1925 de Japonia,
Raporturile cu Germania au fost deosebit de strânse, guvernul sovietic contribuind la refacerea
şi întărirea forţelor armate germane. Deşi după 1933 ele s-au deteriorat, în august 1939 Stalin a
răspuns la solicitarea lui Hitler de a semna un tratat de neagresiune. Tratatul a fost semnat la 23
august 1939, fiind însoţit de un , prin care au împărţit sferele de influenţă
                     

în Europa Răsăriteană.
În 1934 Uniunea Sovietică a fost admisă în Societatea Naţiunilor, unde s-a impus activ prin
diverse propuneri privind organizarea unui sistem de securitate colectivă în Europa, promotor fiind
Mixim Litvinov, ministrul al afacerilor străine.
Uniunea Sovietică a semnat în 1935 tratate de ajutor mutual cu Franţa şi Cehoslovacia. În 1938,
cănd Cehoslovacia a fost sacrificată prin Acordul de la Munchen, Uniunea Sovietică nu şi-a
respectat obligaţiile asumate privind sprijinul militar în cazul unei agresiuni.

12
Politica externă sovietică a avut : pe de o parte urmărea stabilirea unor
            "       

relaţii diplomatice cu statele europene şi respectarea obligaţiilor înscrise în tratate, pe de altă parte
nu s-a dezis de tactica exportului de revoluţie, organizând şi întreţinând o amplă mişcare subversivă
în aceste ţări.


    
                       
    

În organizarea mişcării subversive rolul primordial îl deţinea


                         

) ce trebuia să devină, în opinia organizatorilor, stat major al revoluţiei mondiale.


        

 

Creată la Moscova, la 2 martie 1919, din iniţiativa lui Lenin, avea scopul de a organiza şi coordona
grupurile şi partidele comuniste la nivel mondial, întreţinerea lor prin mijloace financiare. Toate
aceste formaţiuni trebuiau să lupte pentru instaurarea dictaturii proletariatului în întreaga lume.
Internaţionala Comunistă a acţionat în paralel cu diplomaţia sovietică dar pe alte căi: propagandă,
organizarea acţiunilor subversive, destabilizarea ordinii în ţările europene, acte teroriste şi
declanşarea insurecţiilor etc. A fost desfiinţată în 1943, drept dovadă a faptului că Uniunea
Sovietică s-a dezis de aceste servicii şi va practica numai diplomaţia oficială. Pe de altă parte era o
tactică de a înşela fostul inamic, pentru ai câştiga încrederea şi sprijinul necesar pentru a duce până
la sfârşit războiul.

4.                            

 

- Prezentarea principalelor transformări ce s-au produs în ţările Europei de Vest după primul
război mondial.
- Elucidarea cauzelor ce au dus la instaurarea regimului fascist în Italia şi a celui nazist în
Germania.
- De a unrmări unele aspecte ale politicii de conciliere promovate de Marea Britanie şi
Franţa în ajunul celui de-al doilea război mondial.

Odată cu încheirea războiului ţările europene descoperă cu groază consecinţele lui: pierderi
umane considerabile, oraşe ruinate ce vor marca peisajul timp de peste un deceniu, o prăbuşire
financiară care a transformat zona ce fusese cea mai bogată din lume. Europa a încetat să mai fie
centrul de gravitaţie al planetei. Războiul a tulburat echilibrele sociale pentru un timp iar
democraţia liberală, aparent triumfătoare în 1918, va fi repusă în curând în discuţie într-un şir de
state. În continuare vom urmări principalele transformări înregistrate în evoluţia ţărilor Europei de
Vest în perioada interbelică. Expunerea a fost realizată pe ţări pentru a scoate în evidenţă aceste
modificări şi a contura o imagine cât mai completă a statelor occidentale în această perioadă.
          

La terminarea războiului Marea Britanie era condusă de un În decembrie


                

1918 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria obţinând-o conservatorii şi liberalii. A fost creat
un guvern din reprezentanţii acestor două partide, prim-ministru fiind numit David Lloyd George.
În structura politică internă a Imperiului Britanic a apărut un element nou -„teritorii sub mandat”.
O altă problemă cu care se confruntă Marea Britanie este cea a La 21 ianuarie 1919,
        

27 de deputaţi irlandezi, membri ai partidului („Noi înşine”) au constituit la Dublin un


  
  

Parlament şi au proclamat Republica Irlanda, iar pe irlandezi - „naţiune suverană şi independentă”.


Preşedinte al Republicii Irlanda a devenit (1919-1922) care însă, nu a fost          

recunoscut de către britanici. Englezii au încercat să înăbuşe prin forţa armelor noua Republică dar
nu au reuşit. În decembrie 1921 a fost semnat un , conform căruia partea de
                 

13
sud a Irlandei (26 comitate) au fost recunoscute drept cu drepturi de dominion
              

iar partea de nord a Irlandei (6 comitate) numită a rămas în componenţa Regatului Unit.
     

În alegerile parlamentare din anul 1923 Partidul Conservator n-a obţinut majoritatea voturilor.
Conform tradiţiei parlamentare engleze cei care au primit sarcina de a crea guvernul au fost
La 23 ianuarie 1924 a fost alcătuit din istoria Marii Britanii,
           "                  

condus de liderul Partidului Laburist, În octombrie 1924 Parlamentul a


               

acordat vot de neîncredere guvernului lui fiind organizate noi alegeri parlamentare.
        

Alegerile au adus victorie Partidului Conservator, care au constituit un nou guvern, condus de
, ce a guvernat ţara până în iunie 1929.
           

În perioada stabilizării economice (1926-1929) ţările occidentale, luate în ansamblu, au ieşit din
criza de producţie, financiară, comercială în care s-au pomenit după primul război mondial,
economia britanică însă, nu a reuşit să-şi reia ritmul de dezvoltare de dinainte de război.
Partidul Laburist în anii 1924-1929 s-a aflat în opoziţie. Ei au adoptat un nou program electoral
care conţinea teze redactate în manieră liberală. Astfel, în timpul alegerilor din mai 1929 ei au reuşit
să obţină cele mai multe voturi în comparaţie cu liberalii şi conservatorii şi au constituit guvernul în
frunte cu
         

Guvernarea laburistă a coincis cu declanşarea crizei economice mondiale, fapt ce a schimbat


programul propus electoratului. În anul 1931 a fost creată o menită să elaboreze
          

recomandări pentru a scoate ţara din criză. Ele prevedeau reducerea cheltuielilor sociale ale
guvernului şi au fost acceptate de şi unii membri ai guvernului dar alţii s-au opus.
       

Această situaţie a provocat o criză în Partidul Laburist. Unii miniştrii laburişti şi-au dat demisia iar
în locul lor a chemat reprezentanţi ai conservatorilor şi liberalilor, constituind un
       

guvern numit „naţional” care a condus ţara până în 1935. a contribuit la


                

scoaterea Marii Britanii din criza economică, promovând o politică protecţionistă.


La 14 noiembrie 1935 în Marea Britanie s-au desfăşurat alegeri parlamentare. Partidul
Conservator a ieşit învingător: el a obţinut 387 de locuri în Parlament, iar laburiştii -154. Noul
guvern conservator a fost alcătuit de înlocuit la 28 mai 1937 de
                   

         

Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică


În domeniul politicii externe după primul război mondial Marea Britanie s-a confruntat cu mai
multe probleme legate de reorganizarea Imperiului colonial. În 1921 în cadrul Conferinţei
Imperiale au fost ascultate opiniile reprezentanţilor dominioanelor referitoare la modificarea
statutului acestora. O nouă Conferinţă, care are loc în 1926, a pus bazele transformărilor structurii
constituţional-juridice a Imperiului, începând de la suprimarea termenului propriu-zis şi înlocuirea
lui cu cel de


.       

Guvernul britanic a promovat în anii ’30 o politică duplicitară faţă de agresori. Astfel, deşi în
cadrul Societăţii Naţiunilor agresiunea italiană asupra Etiopiei a fost acuzată, blocada economică nu
prevedea un embargou asupra unor mărfuri de natură strategică: petrol, cărbune, minereu de fier etc.
Marea Britanie a promovat o politică de neamestec în războiul civil din Spania, în condiţiile când
Hitler şi Mussolini l-au susţinit masiv pe generalul F. Franco. La începutul anului 1937 Marea
Britanie a semnat cu Italia un acord prin care ambele părţi s-au obligat să-şi respecte interesele în
Marea Mediterană. a Marii Britanii a fost demonstrată în mod convingător în       

septembtrie 1938 la München, când Cehoslovacia a fost lăsată la discreţia Germaniei naziste. În
ajunul celui de-al doilea război mondial relaţiile cu Germania s-au înrăutăţit. Marea Britanie a
semnat tratate de ajutor mutual cu Polonia, România, Grecia, Turcia care, însă, au fost respectate
doar parţial.
    

14
Franţa a ieşit învingătoarea din primul război mondial dar a simţit din plin ororile conflagraţiei.
Franţa a devenit dependentă financiar de Marea Britanie şi SUA. Restituirea Alasaciei şi Lorenei a
mărit considerabil potenţialul industrial al Franţei. Franţa era condusă de o uniune de partide,
numită În 1919, au avut loc alegeri parlamentare în care Blocul Naţional a ieşit


    
  

învingător.
În 1921 Franţa a fost cuprinsă de o profundă criză economică. Guvernul a căutat ieşirea din
situaţia creată prin acţiuni externe, contestate atât în interior cât şi de cercurile conducătoare ale
Marii Britanii şi S.U.A. În anii stabilizării economice (1926-1929) în Franţa s-a dezvoltat rapid
unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de maşini, industria chimică.
În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit un nou bloc electoral numit „Blocul celor de stânga”.
Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost câştigate de acest Bloc, care a format guvernul, condus
de .
             

În iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unităţii Naţionale, în frunte cu


    

. Guvernul a reuşit să stabilizeze francul pe contul majorării impozitelor directe şi


      

indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovată de guvernul Poincare a dus la
înviorarea economiei, la creşterea rezervelor de aur ale ţării, au fost acordate credite unui şir de state
- Italia, Polonia, Cehoslovacia etc.
Franţa a fost afectată ceva mai târziu de criza economică decât alte state: scăderea producţiei
industriale a fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930. Această întârziere se datora faptului că ea
primise teritorii industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Criza economică ce
afectase Franţa nu a fost atât de profundă ca cea din S.U.A. şi Germania dar a fost mai îndelungată,
fiind înregistrate două căderi economice: în 1932 şi în 1935. Criza economică a dus la slăbirea
poziţiilor internaţionale ale Parisului.
Viaţa politică în perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbări de guvern: din
noiembrie 1929 până în mai 1932 Franţa a fost guvernată de 6 cabinete de miniştri. În mai 1932 s-
au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor şi socialiştilor care au constituit din
nou „ ”, iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un
                 

efort considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase
probleme ce au dus la demiterea lui în decembrie 1932. În anul 1933 s-au succedat încă 7 cabinete
de miniştri.
În situaţia instabilităţii politice în ţară s-au activizat forţele de extremă dreaptă. În februarie
1934 ei au încercat să pună mâina pe putere, organizând o lovitură de stat ce s-a scondat cu o
nereuşită. În aceste condiţii liderii comunişti şi-au revizuit şi ei tactica şi s-au apropiat de socialişti
şi radicali. Astfel, în Franţa a apărut ideea Alegerile parlamentare din mai 1936

         "     

au fost dominate de candidaţii cu 57 %, obţinând şi dreptul de a forma



         "     

Guvernul. La 4 iunie 1936, a preluat funcţia de prim-ministru. Guvernul era alcătuit din
    

socialişti şi radicali. Divergenţele apărute în cadrul Frontului Popular au dus la căderea guvernului.
Preşedintele Franţei, i-a încredinţat radicalului, , misiunea de a crea
                 " 

   

un nou guvern, ce va conduce Franţa timp de nouă luni de zile. În aprilie 1938, a fost constituit un
nou guvern în frunte cu radicalul, care s-a pronunţat împotriva programului
               

Frontului Popular.               
       "                  

Politica externă s-a caracterizat prin promovarea unor tendinţe hegmoniste. În 1920-1921 a
sprijinit ideea creării a semnat un tratat de asistenţă mutuală cu Polonia. Încercarea
              

Franţei de a pune sub control, pe cale militară zona Rhurului a eşuat datorită atitudinei SUA şi
Marii Britanii, fiind obligată să accepte de acordare a creditelor Germaniei. În
         

problema coloniilor a promovat o politică de neutralizare a mişcărilor de eliberare naţională. A


promovat o politică de conciliere faţă de statele agresoare, tolerând cotropirea Austriei şi
dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938.

15
     

La sfârşitul primului război mondial Italia se afla în grupul ţărilor învingătoare. În anul 1920 se
confruntă cu o acută criză economică: a scăzut volumul producţiei industriale, a crescut numărul
şomerilor, a sporit inflaţia.
Viaţa politică era dominată de , care deţinea majoritatea locurilor în parlament şi
            

forma guverne. În ianuarie 1919 s-a constituit creat la iniţiativa


        "           

Vaticanului şi urmărea scopul de a contracara influenţa forţelor de stânga.


In primăvara anului 1919 foştii veterani ai primului război mondial au creat primele
      

. Unul dintre ideologii mişcării era poetul Gabiel d’Annunzio, iar lider Benito Mussolini.
       

Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat în fruntea detaşamentelor “

   

”, care atacau cu violenţă organizaţiile muncitoreşti, devastau sediile Partidului


           

Socialist. La prima întrunire a fasciştilor, ce a avut în martie 1919 la Milano, a fost adoptat un
program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea naţionalismului.
În 1920, Italia a fost cuprinsă de mari greve naţionale. Guvernul Italian în frunte cu Giovanni
Giolitti a reuşit să canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odată cu
activizarea forţelor de stânga s-au înviorat şi cele de extremă dreaptă. La 28 octombrie 1922,
Mussolini a organizat un . Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea îl însărcinează
    "    

pe Mussolini să formeze guvernul. Iniţial, a fost un guvern de coaliţie, dar treptat s-a impus
caracterul dictatorial. Mussolini a modificat legea electorală pentru a învinge la viitoarele
alegeri :partidul care obţinea mai mult de ½ din voturi primea 2/3 din mandate în parlament. La
alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, în bloc cu alte forţe de dreapta, a câştigat
mai mult de jumătate din voturile alegătorilor. Începând din 1925, facsiştii au trecut la ofensivă.
Mussolini, printr-o lege specială, a obţinut împuterniciri suplimentare. Partidele politice au fost
interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisă doar activitatea sindicatelor fasciste.
Astfel, în Italia s-a instaurat
                 

a fost o reacţie la mişcarea de extremă stânga, dar şi o reacţie la ideile liberale. În



      

centrul sistemului a fost plasat conducătorul partidului, numit “ ”, considerat de propaganda


     

oficială drept infailibil. Legea electorală, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să se
desfăşoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii
                
      

Fasciştii au promovat o politică de creare a unei economii naţionale închise, numită , ce va


       

putea asigura independenţa economică a ţării.


Economia Italiei a suferit deosebit de mult în anii crizei economice mondiale: guvernul a
promovat corporatismul - sindicatele patronatului împreună cu sindicatele salariaţilor din economie
alcătuiau . În 1934 au fost decretate prin lege 22 de care cuprindeau diferite
   "          "      

ramuri ale industriei. erau prezentate drept un model de depăşire a disensiunilor dintre
  "        

salariaţi şi patroni ce s-au unit în vederea servirii “intereselor generale ale naţiunii”.
.
                  

 

Papa de la Roma se afla într-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentanţii statului italian.
B.Mussolini era interesat în obţinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist.
În 1929, la Palatul Lateran au fost semnate câteva acorduri prin care s-a consfinţit “împăcarea”.
Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfântul Scaun, la rândul său, a
recunoscut Italia în frunte cu dinastia de Savoia. stabilea drepturile Vaticanului în


      

statul italian: căsătoria religioasă, predarea religiei în şcoală, neamestecul statului şi a partidului
fascist în afacerile interne ale organizaţiei “Acţiunea catolică”, menită să propage principiile
catolicismului.

16
Politica externă a Italiei în perioada interbelică
În anii ‘30 a suferit unele modificări, fiind dominată de tendinţe
"                      

expansioniste. La 3 octombrie 1935, fără a declara război, Italia a început operaţiunile militare
împotriva Etiopiei. a declarat Italia şi a instituit un embargou
                             

economic şi financiar. În mai 1936, printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a încetat să existe ca
stat independent, împreună cu Eriteria şi Somalia, formând “Africa de Est Italiană”. Regele Italiei a
fost investit cu titlul de împărat.
Războiul etiopian a dus la o apropiere între Roma şi Berlin. În octombrie 1936 au semnat un
acord politic, numit de Mussolini , prin care au stabilit formele de comportament în cadrul 

relaţiilor internaţionale; au împărţit sferele de influenţă în Balcani. În noiembrie 1937, Roma a


aderat la Pactul Anticomintern, iar o lună mai târziu a părăsit . În anii
                  

războiului civil din Spania Mussolini l-a susţinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus
-ului din martie 1938, spre deosebire de poziţia adoptată în anul 1934. Italia a susţinut
       

deschis pretenţiile Germaniei faţă de regiunea Sudetă din Cehoslovacia şi a participat la Acordul de
la München. În aprilie 1939, forţele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupată şi anexată
la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat “Pactul de oţel” dintre Germania şi Italia, conform căruia
dacă una dintre părţi va intra în război urma să fie susţinută imediat de cealaltă.
.
       "                  

La sfârşitul primului război mondial Germania, prin semnarea armistiţiului cu delegaţii Puterilor
Antantei, a recunoscut înfrângerea sa. Sub presiunea valului revoluţionar, declanşat de răscoala
marinarilor din portul Kiel, la 3 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat şi a fugit în
Olanda. Social-democraţii germani au constituit la 10 noiembrie un nou guvern -
       

, în frunte cu Fredrich Ebert şi Hugo Haase. Noul guvern a proclamat


 "               "      

Reich-ul german liberă.


 "      

La sfărşitul lunii decembrie 1918 la Berlin s-a constituit partidul comunist german, nucleul fiind
alcătuit de grupul “Spartacus”- social-democraţii de stânga în frunte cu şi
              

 

care s-a situat pe poziţii sectariste - au boicotat alegerile în Adunarea Constituantă, au


       

refuzat să colaboreze cu sindicatele.


În vederea consolidării poziţiilor sale, a trecut la acţiuni
         "               "      

ferme. Au fost arestaţi şi omorâţi liderii mişcării comuniste ht şi iar


                    

  

comuniştii au trecut în ilegalitate. În aprilie 1919, o altă tentativă de a declanşa o revoluţie se


produce în Bavaria.
În ianuarie 1919, au loc alegeri pentru Adunarea Naţională. La şedinţa din 11 februarie 1919,
a fost ales în funcţia de preşedinte al Germaniei iar conducerea guvernului a fost

     

încredinţată lui
    " "          

În oraşul Weimar, ulterior în capitală, Adunarea naţională a Germaniei a adoptat Constituţia,


document cunoscut drept “Constituţia de la Weimar”, iar suprastructura politică instituită - regimul
de la Weimar sau - bazat pe
        "                           

         

noua Constituţie. Conform Constituţiei Germania era o Parlamentul -


  "       "           

-ul - a devenit organul legislativ suprem. Constituţia consfinţea drepturile şi libertăţile


       

democratice ale cetăţenilor.


În Germania s-au constituit sute de societăţi militare şi civile, organizaţii, partide ce exprimau
opinii extremiste, revanşarde. În 1919 s-a constituit
                                 

în fruntea căruia ceva mai târziu se va situa . Naziştii propovăduiau teoria


              

 

pseudo-ştiinţifică a inegalităţii raselor umane şi a superiorităţii rasei ariene, rolul deosebit al


germanilor în Europa şi în lume. În viziunea lor, Germania trebuia să lupte pentru a-şi ocupa un loc
sub soare, să reunească toţi germanii într-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma să fie

17
condus de iar în plan extern, germanii trebuiau să se răzbune pe Franţa apoi să-şi lărgească

    

din contul Europei de Est şi Sud-Est.


 "          

Din 1921, Germania a început să plătească reparaţiile de război. La sfărşitul anului 1922, a cerut
să i se ofere un moratoriu în privinţa achitării reparaţiilor. Acţiunile francezilor şi belgienilor în
bazinul Rhur şi regiunea Rinului au agravat situaţia economică şi financiară. În noiembrie 1923, la
Munchen, Adolf Hitler şi generalul Ludendorff au încercat să realizeze o lovitură de stat. Ei
intenţionau să organizeze în marş spre Berlin, dar forţele de ordine au respins această tentatvă.
“Puciul de bere” a eşuat.
Stabilizarea economică s-a datorat ajutorului financiar acordat de S.U.A. şi alte state
occidentale. Un rol important l-a avut care prevedea acordarea de credite,
         

împrumuturi, investiţii de capital, în scopul restabilirii potenţialului industrial al Germaniei, precum


şi eşalonarea plăţii reparaţiilor. La renaşterea potenţialului economic al Germaniei şi-a adus
contribuţia şi U.R.S.S. La 16 aprilie 1922, la Rapallo, a fost semnat tratatul de colaborare
economică sovieto-german ce a marcat ieşirea din izolare a celor două ţări.
Criza economică mondială a avut urmări deosebit de grave asupra economiei germane, care
depindea de investiţiile străine. Guvernul cancelarului şi-a dat demisia, şef fiind numit
      

, care a propus un program de ieşire din criză pe contul angajaţilor salariaţi.


             

În martie 1932, au loc alegeri prezidenţiale unde este ales pentru un al doilea mandat
feldmareşalul În toamna aceluiaşi an au loc alegeri pentru . Cele mai
                     

multe voturi au fost obţinute de partidul nazist (11,7 mil.), pentru social-democraţi au votat 7,2
mln., iar pentru comunişti - 5,9 mln. Comuniştii nu au dorit să se coalizeze cu social-democraţii,
fapt ce a permis ascensiunea naziştilor.
După anul 1930, Republica s-a transformat efectiv dintr-un sistem parlamentar în unul
prezidenţial, preşedintele numind cabinete lipsite de majoritate parlamentară. În cele
         

din urmă aceasta a netezit calea pentru ascensiunea naţional-socialismului, numirea liderului
partidului pe postul de cancelar la 30 ianuarie 1933 şi suspendarea constituţiei de la
         

Weimar. Astfel, pe cale legală, la putere în Germania au venit forţele dictatoriale de extremă
dreapta.
Ajunşi la putere fără prea mare efort, naziştii au luat măsuri pentru a-şi consolida poziţiile. În
februarie 1933, a fost incendiată clădirea -ului, fiind învinuiţi comuniştii, pentru a-i
       

înlătura de la putere. A urmat interzicerea activităţii Partidului Comunist, Partidului Social-


Democrat, a fost suspendată activitatea sindicatelor.
Au fost curăţate şi rândurile Partidului , fiind înlăturaţi cei care
                          

nu împărtăşeau politica promovată de La 1 august 1934, după moartea preşedintelui von


       

funcţia de cancelar şi preşedinte au fost unificate; prin decretul din 2 august 1934,
          

şi-a asigurat puteri depline numindu-se .


     
                        

Venirea naziştilor la putere a coincis cu depăşirea momentului culminant al crizei economice.


Economia a fost trecut pe picior de război. În anii 1933-1939 cheltuielile militare au sporit de 10
ori. În 1935 a fost introdus serviciul militar obligatoriu, ceea ce era o încălcare a prevederilor
Tratatului de la Versailles.

Politica externă a Germaniei naziste


În domeniul au fost elaborate planuri strategice de cucerire a lumii. O atenţie
"               

deosebită se acorda ciceririi “spaţiului vital” în Est. În 1935 a fost prin plebiscit alipită regiunea
Saar, iar în 1936 au ocupat zona demilitarizată Rehnană. Tot atunci a fost semnat Pactul
Anticomintern cu Japonia la care a aderat în 1937 şi Italia.
Germania s-a implicat activ în războiul civil din Spania (1936-1939) de partea lui Franco. În
martie 1938 a fost anexată Austria în urma În urma acordului de la München, din
             

18
septembrie 1938, dintre Franţa, Marea Britanie, Italia şi Germania, Cehoslovacia a fost
dezmembrată şi a încetat să existe ca stat. Ultima achiziţie a Germaniei înainte de declanşarea
războiului a fost oraşul-port Memel (Klaipeda) care a aparţinut Lituaniei. Următoarea victimă ale
intenţiilor agresive ale naziştilor va fi Polonia. Pentru realizarea scopului propus Germania a
încheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., cunoscut ca , semnat la
             "       

23 august 1939.


  

Ţările Europei de Vest au cunoscut transformări radicale în perioada interbelică. În Franţa şi


Marea Britanie forţele politice pentru a depăşi situaţiile de criză au apelat tot mai des la guverne de
coaliţie, alcătuite din repezentanţii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului forţelor
extremiste la guvernare, astfel tradiţiile democratice fiind salvate, chiar dacă au existat şi momente
dificile. În alte ţări precum Italia, Germania, Spania urmărim ascensiunea forţelor extremiste de
dreapta care reuşesc să cucerească puterea şi să impună regimuri dictatoriale: regimul fascist în
Italia, naziştii în Germania şi regimul lui Franco în Spania. Toate aceste regimuri au apărut în urma
unor profunde crize politice şi incapacităţii guvernelor de a le soluţiona. Politica de conciliere
promovată de state precum Franţa şi Marea Britanie sau cea de neintervenţie a SUA a permis pe de
o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de altă parte la transformarea acestora în focare de
război care ameninţa securitatea europeană.

                               

Obiective:
- De a prezenta principalele transformări produse în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est
în perioada interbelică
- Elucidarea cauzelor instabilităţii politice şi formelor de guvernare în statele noi formate,
precum şi în cele care şi-au reunit teritoriile după război.
- De a evoca unele trăsăturile specifice pentru fiecare stat şi de a stabili ce impact au avut
ele asupra evoluţiei interbelice şi asupra relaţiilor internaţionale.

În urma dispariţiei celor patru mari imperii pe harta politică a Europei Centrale şi de Sud-Est
au apărut noi state care au fost create în urma aplicării principiului naţionalităţilor iar altele au reuşit
să-şi reîntregească teritoriile sale. În perioada următoare noile state se vor implica activ în crearea
unor sisteme politice democratice, după modelul francez. Antrenându-se în această misiune dificilă
aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la suprafaţă şi unele trăsături care
reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permiţând altor forţe să obţină controlul şi
instaurarea unor regimuri dictatoriale. În continuare vom evoca unele dintre aceste transformări ce
s-au produs în această zonă a Europei care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a acestor
state. Prezentarea a fost structurată pe ţări, în ordine alfabetică.

Albania
Albania era stat independent din 1912, iar după primul război mondial continuă să fie ocupată de
Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul Naţional de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constituţii,
ce prevedea menţinerea monarhiei, dar cu condiţia înlăturării prinţului Weid şi constituirea unei
Regenţe. În august 1920, italienii au fost obligaţi să-şi retragă trupele de pe teritoriul Albaniei, cu
excepţia insulei Sazan. Conferinţa reprezentanţilor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei de la
Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenţa statului albanez şi a fixat graniţele lui (au
rămas cele din 1913).

19
Primul ministru, la 22 decembrie 1922, a instaurat în ţară un regim dictatorial. În
      

urma unei insurecţii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmărea răsturnarea dictaturii, a
  

fugit în Regatul sârbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de



       

Spijinit de anumite cercuri din ţară, s-a întors la Tirana la 21 ianuarie 1925 şi a
     

proclamat , fiind ales în calitate de preşedinte. În noua sa calitate el s-a orientat


        "      

spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la creşterea influenţei economice şi politice a acestei ţări în
Albania.
Pe plan intern era preocupat de consolidarea puterii pe care o deţine. El a convocat
     

la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituantă în cadrul căreia s-a adoptat decizia ca Albania să
devină monarhie, dar în calitate de rege a fost proclamat sub numel de I, iar
         

tronul trebuia să fie un drept ereditar al familiei .


  

La 1 decembrie 1928 a fost adopatată o nouă Constituţie conform căreia Albania devenea o
cu un Parlament unicameral. I a condus
                  "                         

Albania până în 1939, menţinând un regim dictatorial ce apăra interesele unei elite nu prea
numeroasă.        

Bulgaria după primul război mondial făcea parte din răndul ţărilor învinse. Ţarul a fost

      

obligat să abdice în favoarea fiului său la 4 octombrie 1918.


            

Bulgaria era o în care puterea legislativă revenea Adunării Naţionale,


                      

puterea executivă - ţarului şi Consiliului de Miniştri iar puterea judecătorească – tribunalelor.


Constituţia adoptată în 1879, a fost completată cu unele amendamente în 1893, 1911 şi 1920 şi a
funcţionat în Bulgaria până în 1934.
În august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea naţională, câştigate de Uniunea Populară
Agrariană Bulgară (B.Z.N.S.). Formarea guvernului a fost încerdinţată lui
                  

unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian
a avut într-o mare măsură, consecinţe nefavorabile, atât asupra economiei cât şi asupra partidului.
Politica externă a lui era orientată spre menţinerea de bune relaţii cu Marea
                 

Britanie, SUA, Franţa şi Italia. O idee originală a guvernului a fost crearea unor trupe de muncă, o
modalitate de evitare a clauzelor militare a Tratatului de la Neuilly, care limita menţinerea unei
armate regulate în Bulgaria.
La 9 iunie 1923, , formată în 1919 din ofiţeri, organizează o
                           

 !

Guvernul este înlăturat iar premierul omorât. Este format un nou guvern din
         

reprezentanţi ai Înţelegerii Populare, în frunte cu profesorul . Principala sarcină a


             

noii puteri era normalizarea vieţii politice şi economice a ţării. Puterea se bucura de un larg sprijin
social, ce a contribuit la crearea formaţiune în care s-au contopit unele
                     

partide tradiţionale – şi Scimbarea forţată a puterii de la 9


            "                   

 !

iunie 1923 şi răscoala ce a urmat şi-a pus amprenta asupra vieţii sociale din Bulgaria. În 1924 a fost
adoptată o lege privind protecţia statului, ce a rămas în vigoare până la 9 septembrie 1944, care
limita libertăţile civice.
După guvernarea lui Ţankov, urmează un al doilea cabinet al partidului
          

(1926-1931), condus de Andrei Liapcev şi alte două guverne ale


                  "    

(1931-1934) în frunte cu Alexandăr Malinov şi Nikola Muşanov, asigurând o linişte relativă în ţară.
În domeniul politicii externe diplomaţia bulgară urmărea revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur-
Seine.
Criza economică mondială de la sfârşitul anilor ’20 a lăsat urme adânci în viaţa economică şi
politică a Bulgariei. Depresiunea economică a polarizat societatea bulgară. Se manifestă Mişcarea
Social-Populară, de extremă dreaptă, a profesorului Alexandăr Ţankov şi cercul politic “Zveno”
(Veriga). Adepţii schimbărilor radicale s-au orientat spre impunerea unei guvernări autoritare.
Începutul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizată de Alianţa Militară şi “Zveno”.

20
Prim-ministru devine Noul guvern a promovat o politică de apropiere de Franţa
            

 

şi Marea Britanie.
Teama de a-şi pierde coroana intensifică activitatea politică a lui Boris al III-lea. Căpătând o
experienţă considerabilă ca monarh şi dorind să guverneze, el reuşeşte să-i îndepărteze pe miltari de
la putere, după un an şi jumătate. Regele începe să desemneze guverne şi să instaureze un regim
personal în ţară. Puterea autoritară, militară evoluează, transformându-se într-o formă de monarhie
autoritară. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, în noiembrie 1935, guvernează Bulgaria
până la începutul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare –
suspendarea Constituţiei, dizolvarea Adunării Naţionale, interzicerea activităţii partidelor politice,
care mai sunt reprezentate doar de liderii lor şi de cei mai cunoscuţi membri, lichidarea activităţii
sindicale independente, ce au dus la distrugerea regimului parlamentar-constituţional din ţară - n-au
fost abrogate.
Bulgaria începe să întreţină intense relaţii economice cu al Treilea Reich. În ajunul celui de al
Doilea Război Mondial, Bulgaria se orientează spre Germania, având un interes comun - revizuirea
-ului şi a tratatelor din 1919, considerând că au fost dezavantajate şi urmăreau modificarea
       

graniţelor.           

Cehii şi slovacii se înscriu în rândul popoarelor care în timpul primul război mondial au
luptat pentru eliberare naţională şi crearea unui stat independent. În viziunea unor autori
“ a fost principalul rezultat al primului război mondial”. Consiliul Naţional
            

Cehoslovac, înfiinţat la Paris în anul 1914, de Thomas Masaryk, Eduard Beneş şi Milan Stefanik,
pleda pentru independenţă faţă de Imperiul Habsburgic. În iulie 1918, pe fondul tulburărilor sociale
tot mai pronunţate, grupările politice cehe de la Praga s-au reunit, formând un Consiliu Naţional
intern, sub conducerea lui Kramar.
În octombrie 1918, s-a proclamat guvern provizoriu al Republicii
               

Cenoslovace, în numele căreia a preluat puterea la 28 octombrie. În


                    

condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, la finele primului război mondial, la 28 octombrie


1918, este proclamată la Praga , care se uneşte la 30 octombrie 1918
 "              "       

cu Slovacia.
Noii lideri de la Praga s-au orienta spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii
noiembrie 1918 a fost reunit un organism legislativ naţional, care s-a declarat drept Adunare
Constituantă. a fost ales iar Krămar - prim-ministru, a fost elaborată o
          "         

 !

Constituţie provizorie. Viteza şi eficienţa cu care se mişcau cehii încă din această perioadă se datora
în mare măsură experienţii şi subtilităţii lor politice pe plan intern, ca şi abilităţii diplomatice în
relaţiile cu aliaţii în exterior. Centrul de greutate a noului stat era asigurat de asocierea dintre cehi şi
slovaci, într-o singură unitate.
Cu excepţia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabilă. Criza economică
mondiala a afectat şi economia Cehoslovaciei, fiind înregistraţi peste un milion de şomeri. În anii
crizei s-au activizat elementele extremei drepte, în deosebi în regiunea munţilor Sudeţi, care
susţineau unirea Sudeţilor cu Germania.
în perioada interbelică era orientată spre alianţe cu statele
                          

vecine, Franţa şi Marea Britanie. Împreună cu România şi Iugoslavia Cehoslovacia crează în 1921
Prin incheiat de Germania, Italia, Franţa şi Marea
                              

!  !

Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexează regiunea Sudetă. La 1 octombrie 1938,
Polonia ocupă regiunea Teschin, iar în urma „primului arbitraj de la Viena” (2 noiembrie 1938),
Ungaria anexează Slovacia meridională şi Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia îşi proclamă la 14
martie 1939 independenţa, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexează întreaga
Ucraină Subcarpatică, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupată de trupele germane, (Protectoratul
Boemiei şi Moraviei). În 1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac în exil.

21
      "                   

Grecia, la sfârşitul războiului, făcea parte din tabăra Antantei. În perioada 1919-1922 este
antrenată într-un război cu Turcia, care se încheie cu un eşec dramatic pentru greci: circa 1,5
milioane de greci fiind nevoiţi să se refugieze din Asia Mică.
Sistemul politic interbelic a evoluat, de la monarhie constituţională la republică, apoi iarăşi
monarhie, care în cele din urmă se transformă în regim autoritar. Până în anul 1924, Grecia era o
. La 19 decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit să abdice,
                     

Grecia proclamându-se republică, la 25 mai 1924. Urmează o perioadă de instabilitate politică,


instaurarea unor guverne de coaliţie, este promulgată o nouă Constituţie la 2 iulie 1927.
În octombrie 1935, regimul republican a fost înlăturat în urma unei lovituri de stat, noul premier
Georgios Kondylis asumându-şi şi titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din
populaţie s-a pronunţat pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele Georgios al II-
lea şi-a reocupat tronul. La 4 august 1936, are loc o nouă lovitură de stat, generalul monarhist
Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care se menţine până în 1941. A fost introdusă
starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiinţate partidele politice, suspendate unele articole din
Constituţie, introdus un control strict asupra cetăţenilor.
În domeniul a fost adepta securităţii colective şi regionale; ea urmărea
"               

menţinerea integrităţii teritoriale, fiind ameninţată de politica revizionistă a statelor vecine - Turcia,
Bulgaria. În anul 1934 a fost printre statele care au înfiinţat La începutul
                   

celui de-al doilea război mondial şi-a declarat neutralitatea, dar a fost atactată de trupele italiene, la
28 octombrie 1940, pe care a reuşit să le respingă, fiind însă obligată să capituleze în faţa trupelor
germane la 23 aprilie 1941.
          

Popoarele slave din Balcani, în anii primului război mondial, şi-au intensificat lupta pentru
independenţă. La Londra a fost creat un în frunte cu A.Trumbić, care
                  

pleda pentru emancipartea slavilor din Imperiul austro-ungar şi unirea lor cu Serbia şi Muntenegru.
În iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnată o declaraţie de către A. Trumbić şi premierul sârb,
Nicolas Pašić, prin care se recunoştea unitatea naţională a sârbilor, croaţilor şi slovenilor.
La 1 decembrie 1918, a fost proclamat , în frunte cu
                                

reprezentantul dinastiei sârbe Karagheorghevici, . Regatul cuprindea Serbia,


"               

Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina şi Bosnia-Herţegovina. Nivelul de


dezvoltare a acestor regiuni era foarte diferit, fapt se s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei interne a
ţării. În viaţa politică a ţării rolul principal până în ianuarie 1929 l-a avut -
            

promotor al naţionalismului sârb. Au existat forţe care au criticat caracterul centralzat al regimului
şi dominaţia politică a sârbilor în timpul domniei lui Alexandru I. În calitate de lider s-a afirmat
Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus mişcarea teroristă a ustaşilor după ce s-a
refugiat în Italia în 1929.
La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I anulează Constituţia, dizolvă parlamentul (Scupştina
Populară), interzice activitatea partidelor şi organizaţiilor politice. El concentrează în mâinile sale
puterea legislativă şi executivă iar guvernul condus de era subordonat direct regelui.
          

În septembrie 1931, ce prevedea instituirea unui parlament


     "                       

bicameral. La fel ca şi alte state din zonă, Iugoslavia a fost afectată puternic de criza economică
mondială, fiind o ţară cu o economie preponderent agrară.
În perioada interbelică a Iugoslaviei era axată pe menţinerea ului
"                       

teritorial, consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectivă. Ţara era adepta politicii securităţii
regionale. Iugoslavia a fost una dintre statele care au constituit în 1921 alături de
             

22
România şi Cehoslovacia. În 1934 participă la crearea alături de Turcia,
                   

Grecia şi România. În octombrie 1934, la Marsilia a fost asasinat regele Iugoslaviei, Alexandru I,
împreună cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai mişcării teroriste a
ustaşilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenţă în
frunte cu prinţul Paul.
Intervin unele schimbări şi în domeniul politicii externe, noul guvern condus de Milan
Stojadinović (1935-1939) orientându-se spre colaborare cu Germania şi Italia. În 1937 a fost semnat
la Roma un tratat de prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slăbirea .
                  

.
       "                  

Statul polonez dispăruse ca entitate organizatorică din 1795. Polonezii erau divizaţi în cadrul
Imperiului austro-ungar, rus şi cel german. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,
propaganda poloneză pentru emancipare naţională era deosebit de activă. De altfel, punctul 13
dintre preşedintelui american stipula necesitatea înfiinţării unui stat polonez
                 

cu ieşire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-şi crea un stat naţional
independent. Primii au reuşit să se elibereze polonezii din componenţa fostului Imperiu rus, după
dispariţia lui. La 15 octombrie 1918, deputaţii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat că
polonezii încetează să se mai considere cetăţeni ai Imperiului habsburgic.
La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un iar la 18 noiembrie a fost
     "          

proclamată în frunte cu . La 20 februarie


 "                "                            

1919, a fost adoptat primul act al Poloniei independente, aşa-numita . La 17 martie


            

! 

1921 a fost votată noua a Poloniei, care garanta noua formă de stat -
            "      

, preşedintele fiind ales pe un termen de şapte ani. Puterea legislativă aparţinea


"            

Seimului şi Senatului, cea executivă preşedintelui şi miniştrilor. Constituţia oferea largi drepturi şi
libertăţi democratice cetăţenilor ţării.
Primul preşedinte al ţării, Jósef Pilsudski, în 1922 s-a retras de la putere ca să revină în mai
1926, înstaurând un regim autoritar, pe care îl menţine până în 1935, când a încetat din viaţă. Noul
regim politic, intitulat urmărea scopul de “redresare” a ţării ( ). După
                  

preluarea puterii, Pilsudski a afirmat că nu doreşte introducerea în Polonia a unei dictaturi. El


intenţiona să ţină armata departe de mâinile politicienilor, să stabilizeze economia, să pună capăt
nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să
facă din Polonia o mare putere europeană. La 2 august 1926, a fost aprobată o nouă Constituţie, ce
consacra regimul autoritar, preşedintele fiind investit cu drepturi sporite.
în perioada interbelică, era orientată spre alianţa cu Franţa ; între
                      

cele două ţări au fost semnate două acorduri militare în 1921 şi 1925. La 3 martie 1921, a semnat un
Tratat cu România, dar a refuzat să facă parte din Polonia s-a apropiat de ţările
             

nordice, statele baltice, urmărind crearea unor alianţe regionale în care să joace un rol predominant
dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu şi-a atins scopul propus. Pilsudski a
participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alături de Jósef Beck, ministrul de externe.
Faţă de Germania şi U.R.S.S., cei “doi duşmani “ ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relaţii
bune, dar nu alianţe cu ele. Doctrina nu excludea, însă, pacte de neagresiune, primul fiind încheiat
cu U.R.S.S. în 1932, iar cu Germania după venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1934. Pactul cu
Hitler a avut consecinţe pozitive pe termen scurt, permiţând rezolvarea câtorva dintre disensiunile
existente între cele două state, reducerea temporară a presiunilor germane asupra Danzigului şi
coridorului polonez. Dezavantajele aveau să se vadă ceva mai târziu.
În noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschin a Cehoslovaciei, fiind sprijinită de
Germania şi Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia să se reorienteze iarăşi

23
spre Franţa şi Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania nazistă, iar
la 17 septembrie de către U.R.S.S., teritoriul ei fiind împărţit pentru a patra oară între cele douâ
state.
      

După înfrângerea şi destrămarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, este proclamată


Puterea politică a fost preluată de un , alcătuit din liberali şi
 "                             

conservatori, în frunte cu A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat


        

! 

libertatea adunărilor, au fost luate unele măsuri de împroprietărire a ţăranilor.


La începutul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criză politică. Social-
democraţii au apelat la ajutorul comuniştilor unguri, partid creat în noiembrie 1918, în frunte cu
Béla Kun, pentru a forma un guvern de coaliţie. La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica
Ungară a Sfaturilor, în frunte cu Sándor Garbai, iar liderul comunist, Bela Kun, a fost numit
ministru de externe. Treptat, comuniştii şi-au extins autoritatea şi au proclamat
 "              

, mizănd pe sprijinul promis de Lenin. În iunie 1919, Ungaria a fost proclamată Republică
     

Sovietică Unională, unită cu Rusia sovietică. Republica Ungară a Sfaturilor a existat timp de
    

. Existenţa ei a fost curmată de intervenţia externă, dar şi a forţelor interne. Un rol important în
   

înlăturarea comuniştilor de la putere şi înfrângerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele române.
La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupată de trupele conduse de amiralul
           

care . Parlamentul a lichidat republica în ianuarie 1920, iar


                           

a fost ales . El a instaurat un regim autoritar în Ungaria ce s-a menţinut în perioada


           

1920-1944. Conducerea Ungariei în perioada interbelică a depus eforturi diplomatice considerabile


în vederea revizuirii Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a apropiat de statele care contestau
sistemul de la Versailles - Germania nazistă şi Italia fascistă. Ungaria a fost admisă în Societatea
Naţiunilor în 1923. În anii 1929-1933, a depus unele eforturi în vedera scindării .A
             

încercat să atragă de partea sa România şi Iugoslavia, oferindu-le sprijin în cazul unui conflict, mai
ales României in caz de atac din partea U.R.S.S..
După venirea lui Hitler la putere, Ungaria a întărit relaţiile cu Germania, semnând la Roma un
Protocol între Ungaria, Italia şi Austria, îndereptat împotriva şi
                        

Ungaria a susţinut planurile anexioniste germane, felicitând-o pentru anexarea Austriei


        

în martie 1938. În urma , Ungaria a participat la dezintegrarea


                 

 !

Cehoslovaciei, obţinând unele teritorii din Sudul Slovaciei. În vara anului 1940, a obţinut un alt
succes în politica revizionistă când prin Dictatul de la Viena a reuşit să reanexeze Nord-Vestul
Transilvaniei, teritoriu românesc. La începutul celui de-al doilea război mondial Ungaria făcea
partea din tabăra aliaţilor Germaniei naziste. A participat alături de armata germană la invadarea
Jugoslaviei, anexând Vojvodina de Vest.

6.      
            

Obiective
- Elucidarea cauzelor ce au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial şi la eşecul
politicii de securitate colectivă promovată de Societatea Naţiunilor.
- Evocarea obiectivelor urmărite de statele agresoare şi planurile ce le însoţeau.
- De a prezenta condiţiile în care s-a creat Coaliţia Antihitleristă şi rolul documentelor
programatice elaborate de Aliaţi.
- Formarea deprinderilor de analiză comparată a evenimentelor din perioada celui de-al doilea
război mondial.

24
- De a urmări rolul conferinţelor interaliate din perioada războiului în organizarea postbelică a
ordinii mondiale, aplicând metoda analizei şi sintezei.

Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială a intenţionat să evite pe cât era
posibil o nouă conflagraţie mondială. Evoluţia evenimentelor în primul deceniu postbelic a
demonstrat existenţa unor forţe politice care doreau modificarea -ului stabilit prin tratate,
       

revizuirea lor. În anii ‘30 pe arena mondială tot mai multe state îşi manifestă tendinţele revizioniste
şi revanşarde. Continentul european nu a reuşit să evite pericolul unei conflagraţii, debutul fiind
războiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea Britanie şi Franţa au
ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe când alte state, Germania, Italia,
Uniunea Sovietică au intervenit destul de active. În perioada următoare tendinţele revizioniste s-au
întenţit, Germania nazistă a încălcat deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles.
Un loc deosebit în geneza celui de-al doilea război mondial îi revine Acordului de la Munchen,
semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei, conform
căruia Cehoslovacia a fost cedată agresorilor şi în curând ea a încetat să mai existe ca stat. Acordul
de la Munchen a devenit apogeul politicii de conciliere promovată de statele occidentale faţă de
Germania.
Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea pretenţii teritoriale. Reprezentanţii
Reichului au cerut polonezilor «returnarea» oraşului-port Danzig şi a coridorului care ar fi unit acest
oraş cu Germania şi Prusia Orientală. Aceste cereri au fost respinse de guvernul polonez, care miza
pe sprijinul Marii Britanii şi Franţei în cazul unui atac din partea Germaniei, sperând că Polonia nu
va fi sacrificată după modelul Cehoslovaciei. În cazul Poloniei, Germania nazistă a reuşit să ajungă
la o nouă împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă la Munchen. Astfel, ambiţiile
revizioniste germane au contribuit la declanşarea unui război care se va transforma în anii următori
într-unul mondial.
       
        
      

La 1 septembrie 1939, invadarea de catre trupele germane a teritoriului polonez a declanşat cel
de- Ordinea politică mondială, consacrată juridic prin
                              

tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), a fost încălcată.


Care au fost cauzele ce au dus la declanşarea războiului? Istoricul Eric Hobsbawm menţionază
că secolul al XX-lea a fost marcat de război, a trăit şi a găndit în termenii războiului chiar şi atunci
când tunurile şi bombele nu exploadau. Istoricul A.J.P.Taylor, la rândul său, consideră că originele
celui de-al doilea mondial sunt Printre sursele conflictului se regăsesc eşecurile
             

organizării postbelice a lumii: lipsa de coeziune a Marilor puteri la Conferinţa de la Paris;


neimplicarea SUA in aplicarea şi respectarea propriilor principii; politica promovată de noua putere
a Rusiei sovietice precum şi politica revizionistă şi revanşardă promovată de Germania, căreia i s-a
alăturat Italia, Japonia şi alte state mai mici.
Printre autorii morali se înscrie Adolf Hitler, creaţia Versailles-ului şi, pe de altă parte, creaţia
ideilor comune ale Europei contemporane. Mai mult decât atât, el a fost creaţia istoriei germane şi a
prezentului german. “Hitler a fost - menţionează istoricul A.J.P.Taylor - placa de rezonanţă pentru
naţiunea germană”. Conducătorul U.R.S.S., I.V.Stalin, este şi el, la rândul său, unul dintre autorii
morali ai conflictului, prin semnarea pactului din 23 august 1939.
Prin atacarea Poloniei a fost pus în aplicare , avizat de Hitler încă la 11 aprilie 1939.
       

Iniţial, Italia şi-a proclamat neutralitate, urmată de Japonia, apoi SUA. La 6 septembrie 1939
aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de Consiliul de Coroană al României. În schimb, Franţa şi Marea
Britanie au pus în aplicare garanţiile acordate Poloniei în primăvară şi au declarat război Germaniei.
Atacul asupra Poloniei punea în aplicarea războiul fulger - ul, armata poloneză fiind


 
  

scoasă practic din luptă după primele zece zile. La 17 septembrie 1939, Stalin, punând în practică
prevederile protocolului secret din 23 august, ordonă atacarea Poloniei dinspre Est. După ocuparea

25
unei părţi din teritoriul polonez, Uniunea Sovietică se îndreaptă în direcţia Nord-Vest, respectiv spre
vecinii din zona baltică şi Finlanda. Tratatele încheiate între 29 septembrie şi 10 octombrie cu
Estonia, Letonia şi Lituania, au creat cadrul propice pentru ocuparea lor de către Armata Roşie,
pentru stabilirea unui “cap de pod” în vederea ofensivei în direcţia Finlandei, atacată la 30
noiembrie 1939. Liga Naţiunilor a declarat Uniunea Sovietică şi la 14 decembrie
          

aceasta a fost exclusă din Ligă.


Pe Frontul din Vest, atât trupele -lui, cât şi cele ale francezilor şi englezilor nu s-au
       

antrenat în mişcări consistente, situaţia menţinându-se până la 9 mai 1940. Această linişte relativă a
fost catalogată drept “ ”, ceea ce înseamnă de fapt lipsa unor acţiuni militare ale
           

părţilor implicate în conflict.


După -ul purtat în direcţia Vest, următoarea ţintă va fi Franţa, care va capitula la 22
        

iunie 1940. Germanii au ţinut să semneze armistiţiul în acelaşi vagon unde ei capitulaseră în 1918,
la Compiègne.
Urma un alt obiectiv - ocuparea Angliei, operaţiune dificilă ce implica resurse militare
importante. Ofensiva, începută la 8 august 1940 printr-un atac al flotei aeriene germane ,a
       

declanşat o ripostă engleză. După atacul masiv asupra Londrei din 10 mai 1941, Hitler a abandonat
ideea debarcării în Marea Britanie.
O altă zonă care după capitularea Franţei a atras atenţia dictatorilor de la Berlin şi Moscova a
fost cea a Balcanilor şi Sud-Estul Europei.
În 1940, România a fost prima victimă fiind “silită” să cedeze Basarabia şi Nordul Bucovinei şi
partea de Nord-Vest a Transilvaniei. În aceste condiţii, odată cu dispariţia României Mari, noua
conducere de la Bucureşti - mareşalul Ion Antonescu - se va ralia la puterile Axei.
Turcia şi-a declarat neutralitatea, statut pe care a reuşit să-l menţină pe parcursului conflagraţiei
mondiale. Soarta Greciei a fost hotărâtă de armata italiană, care a atacat-o la 28 octombrie 1940,
sprijinită apoi de cea germană, deşi Grecia îşi proclamase anterior neutralitatea. La 25 martie 1941,
Iugoslavia a aderat la Pactul Tripartit. La Belgrad se produce o lovitură de stat, iar noua conducere
proclamă neutralitatea Iugoslaviei. Germania declanşează un atac în direcţia Belgradului, fiind
sprijinită de trupele bulgare şi ungare. După capitularea Iugoslaviei la 17 aprilie, statul iugoslav este
dezmembrat, iar Croaţia îşi proclamă independenţa, la 13 aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto.
Întregul teritoriu al ţării a fost cuprins de o amplă mişcare de partizani, dar rezistenţa era divizată: o
parte era condusă de comunistul Tito, alta de colonelul Mihailovici, liderul
          

             

La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr. 21, cunoscută sub numele
    

ce avea drept obiectiv invadarea U.R.S.S.. Conform acestui plan, trupele germane,
         

prin metoda ului, trebuiau să lichideze forţele principale ale trupelor sovietice din Rusia
         

Occidentală.
Hitler a declanşat la 22 iunie 1941 cea mai mare operaţiune militară a epocii contemporane,
mobilizând circa trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din România, Italia, Finlanda şi
Ungaria. Documentele publicate de istoricii ruşi după 1992 demonstrează că a existat şi un Plan
operativ de război al U.R.S.S., elaborat în mai 1941, conform căruia Moscova la rândul său,
pregătea un atac în direcţia Germaniei, pentru a elibera ţările europene de nazism. Termenul-limită
de începere a acţiunilor era iulie 1941.
În primele luni, « războiul fulger » a permis trupelor naziste să cucerească un întins teritoriu
sovietic. Armata Roşie a înregistrat o serie de eşecuri ce se datorau mai multor cause: consecinţele
sistemului politico-ideologic, instaurat de bolşevici; faptul că U.R.S.S. se pregătea de un război de
ofensivă şi nu de defensivă, Armata Roşie nu era pregătită să reziste în faţa unui asemenea atac.
Prima înfrângere, armata germană o înregistrează lângă Moscova la începutul lunii decembrie 1941,
când trupele sovietice au reuşit să treacă la contraofensivă.

26
Începutul războiului germano-sovietic a creat condiţii pentru constituirea coaliţiei antihitleriste.
Premierul britanic, Winston Churchill, a anunţat imediat sprijinul Angliei pentru Uniunea Sovietică,
iar la 13 iulie era semnat un tratat între cele două puteri. i, semnată de Churchill şi
             

 

Roosevelt la 14 august, va prefigura . Uniunea Sovietică a aderat la


             

!  

la 24 septembrie 1941.Sprijinul aliaţilor s-a materializat în toamna anului 1941, când la


          

Moscova a fost semnat un protocol prin care Marea Britanie şi SUA se angajau să aprovizioneze cu
material de război Uniunea Sovietică în următoarele nouă luni. La 1 ianuarie 1942, la Washington,
26 de state au semnat “ ”.
                        

Între 10 ianuarie-2 februarie 1943 Armata Roşie a reuşit să învingă armata germană în
zona oraşului Stalingrad, cea mai mare înfrângere suferită până în acel moment de Hitler.
                             

 

a şefilor de guverne a U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie a avut loc între 28


           

noiembrie şi 2 decembrie 1943 la Teheran. Conferinţa avea scopul de a examina: coordonarea


eforturilor aliaţilor în lupta împotriva Germaniei şi sateliţilor ei; colaborarea postbelică şi asigurarea
unei păci trainice. A fost adoptată “Hotărârea militară a Conferinţei de la Teheran”, conform căreia
operaţia urma să înceapă în mai 1944. La Conferinţă s-a discutat problema viitorului     

Germaniei, Roosevelt propunând dezmembrarea ei în cinci state autonome, Churchill a susţinut


planul său de constituire a Confederaţiei dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria şi
teritoriile de Sud ale Germaniei. Stalin a respins planurile celor doi, considerând că Austria şi
Ungaria trebuie să fie state independente.
Cel de-al doilea front a fost dechis de anglo-americani la 6 iunie 1944, în Normandia (Franţa de
Nord). După debarcarea în Normandia trupele anglo-americane au realizat un şir de operaţiuni
reuşite. La sfârşitul lunii septembrie anglo-americanii au eliberat aproape în întregime Franţa şi
Belgia. In paralel, operaţiunile aliaţilor în Vest erau susţinute de ample operaţiuni militare ale
Armatei Roşii în Estul continentului. Operaţia Iaşi-Chişinău a avut drept rezultat lichidarea grupului
de armate “Ucraina de Sud”, reocuparea teritoriului românesc dintre Nistru şi Prut şi înaintarea
Armatei Roşii peste Prut. La 23 august 1944, România a ieşit din rândurile Axei şi a luat decizia de
a se alătura . Decizia regelui Mihai I a contribuit la prăbuşirea frontului german din
              

Balcani, fiind deschis drumul spre Sofia, Belgrad, Viena, Budapesta, iar trupele romane au
completat efectivul Naţiunilor Unite cu jumătate de milion de ostaşi, cu petrol şi produse
alimentare.
Bulgaria n-a trimis trupe pe Frontul de Est, dar a fost una dintre aliatele Germaniei. La 5
septembrie 1944, U.R.S.S. a declarat război Bulgariei, iar la 6 septembrie, trupele Armatei Roşii au
intrat pe teritoriul ei. La 9 septembrie, guvernul a fost înlăturat, fiind impus un guvern comunist,
care a anunţat aderarea Bulgariei la Coaliţia antihitleristă.
Guvernul finlandez a declarat că este de acord să semneze armistiţiul la 4 septembrie 1944, rupe
relaţiile cu Germania şi încetează războiul cu U.R.S.S.
După singurul aliat al Germaniei rămăsese Ungaria. Luptele de pe teritoriul ei au fot

      

crâncene şi au durat până în aprilie 1945.


a fost eliberată de Armata Populară de Eliberare, sprijinită de Armata Roşie. În
         

aceste condiţii germanii au fost siliţi sâ-şi retragă trupele din Grecia şi Albania.
În octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill a întreprins o vizită la Moscova pentru
a discuta problema Poloniei şi situaţia din Balcani. Pentru a reglementa situaţia din această zonă,
Churchill a propus delimitarea sferelor de influenţă a Uniunii Sovietice şi a Aliaţilor, propuneri care
se regăseau în aşa-numitul “ ”: “România – Rusia-90 %; alţii - 10%; Grecia:
       "        

Marea Britanie în acord cu SUA- 90 %, Rusia – 10 %; Iugoslavia: 50 % - 50 %; Ungaria: 50 %- 50


%; Bulgaria: Rusia – 75%, alţii 25 %”.
                                  

27
La începutul anului 1945, războiul intra deja în faza finală. Existau o serie de probleme ce
trebuiau rezolvate în cadrul unei noi întâlniri ale celor “trei mari”. Conferinţa a avut loc în perioada
4-11 februarie 1945 la Ialta (U.R.S.S.) Printre probleme majore abordate în cadrul Conferinţei se


afla : statutul postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi participarea Franţei cu propria zonă,
problema Poloniei, care era una « de onoare » pentru Churchill şi alta de “securitate“ pentru Stalin;
aprobarea documentelor Conferinţei de la Dumbarton Oaks din august-septembrie 1944, ce au dus
la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. La Conferinţă a fost adoptat un document important
“ ”.
            "             "          

La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis. Succesorul lui, amiralul Karl Donitz, se pronunţă
pentru ieşirea din război. În oraşul Reims, unde se afla Cartierul General al lui D. Eisenhower, la 7
mai 1945 a fost semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Stalin, indignat de faptul că
actul de capitulare a Germaniei nu s-a semnat la Berlin, a insistat pe lângă W.Churchill şi
H.Truman să considere actul de la Reims drept unul prealabil şi a cerut germanilor să semneze altul,
la Berlin, la 8 mai, ora 2400 (ora locală) sau 9 mai ora 200 (ora Moscovei).
                                    

După capitularea Germaniei era nevoie de coordonarea acţiunilor politico-diplomatice şi


militare ale Aliaţilor. Conferinţa şi-a început lucrările la 17 iulie 1945, la Potsdam. La ea au
participat reprezentanţii “Celor Trei Mari”: delegaţia sovietică, condusă de I.V.Stalin, cea
americană, condusă de H.Truman, succesorul lui Roosevelt, şi cea britanică, condusă iniţial de W.
Churchill, iar din 28 iulie de Clement R. Atlee, noul prim-ministru al Marii Britanii. Problemele
discutate: crearea Consiliului Miniştrilor de Externe, care trebuiau să elaboreze tratatele de pace cu
fostele aliate ale Germaniei; problema Germaniei - cea mai intens dezbătută; chestiunea reparaţiilor,
soarta Austriei, Poloniei etc.
În privinţa Germaniei au decis ca ea să fie împărţită în patru zone de ocupaţie, supuse unui
control din partea Comisiei centrale. Principiile politice şi economice, cu unele completări şi
precizări, au fost aprobate în unanimitate de către şefii delegaţiilor. Ele însă nu erau lipsite de
anumite carenţe: dacă unul dintre cei patru conducători nu era, de exemplu, de acord cu o hotărâre
adoptată în comun, el lua decizia de unul singur în zona sa de ocupaţie, ceea ce conducea la
dezmembrarea Germaniei.
La Potsdam, după ce a fost informat că testarea bombei atomice se defăşurase cu succes,
preşedintele american, H.Truman i-a spus lui Stalin că Statele Unite au o armă nouă „de-o forţă
distructivă neobişnuită”. Stalin a primit cu calm vestea, spunând numai că speră că americanii „vor
folosi aşa cum trebuie această armă împotriva japonezilor”. La vremea respectivă, reţelele
spionajului sovietic îl ţinuseră pe Stalin la curent cu desfăşurarea lucrărilor legate de bombă
atomică, deşi ştirea despre experimentul reuşit nu-i parvenise prin aceste canale.
Preşedintele american, adoptând recomandarea unui grup politico-ştiinţific, numit Comitetul
Interimar, creat pentru al consilia în legătură cu folosirea bombei atomice, a aprobat operaţiunea de
aruncare a bombei asupra unor ţinte civilo-militare din Japonia. Bombardamentul s-a produs în
zilele de 6, şi respectiv, 9 august 1945, când au fost lansate primele bombe atomice asupra oraşelor
Hiroshima şi Nagasaki. Această decizie a dus la controverse nesfârşite, dar Truman a rămas mereu
cu convingerea fermă că a acţionat corect. Cele două bombe au fost singurele arme nucleare folosite
vreodată în război. Astfel, Statele Unite au demarat practic procesul înarmării nucleare, deţinând
iniţial monopolul în această direcţie. „Monopolul nuclear” s-a dovedit a avea un efect neînsemnat
asupra desfăşurării evenimentelor internaţionale de la mijlocul anilor ’40 şi începutul „războiului
rece”. În acel moment, nimeni nu a prezis o viaţă lungă monopolului american, el fiind înlăturat la
scurt timp de către U.R.S.S..

28
7     
             
   
      
         

   
     

Obiective :
- Elucidarea cauzelor ce au dus la confruntarea dintre foştii Aliaţi.
- De a analiza impactul neînţelegerilor dintre Marile Puteri asupra tratatelor de pace.
- De a evidenţia cauzele ce au dus la o confruntare atipică – război rece – între Marile Puteri,
originile şi evoluţia noului tip de război.
- De a evoca etapele procesului de constituire a blocurilor militare- NATO şi Tratatul de la
Varşovia şi rolul atribuit lor în cadrul relaţiilor internaţionale.
- De a urmări evoluţia relaţiilor internaţionale- de la colaborare la confruntare, destindere,
încordare iar destindere. Rolul Conferinţei de la Helsinki în perioada destinderii relaţiilor
internaţionale în susţinerea şi promovarea valorilor democratice.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată şi ruinată. Printre
învingători se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii politice a Europei
şi vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. La Ialta, în februarie
1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situaţia de după război. În pofida
unui climat cordial, între Aliaţii au apărut şi o serie de neînţelegeri: Stalin dorea să-şi mărescă
teritoriul şi să îşi consolideze poziţia în Estul Europei; Churchill, neîncrezător, încerca să tempereze
avântul sovietic şi era preocupat de menţinerea coloniilor în Imperiul britanic; Roosevelt, care
încerca să-i împace cele două puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare accelerată şi
preconiza crearea unei Organizaţii a Naţiunilor Unite pentru a înlocui Societatea Naţiunilor, care s-a
dovedit a fi ineficientă. La Potsdam, neînţelegerile s-au agravat, iar semnarea tratatelor de pace a
amânată pentru mai târziu, din cauza absenţei unui acord imediat. A fost înfiinţat Consiliul
Miniştrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a elabora proiectele tratatelor
de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste.


   
             

Între 29 iulie şi 5 octombrie 1946, la Paris şi-a desfăşurat lucrările care avea
           "    

scopul de a discuta şi de a definitiva proiectele dintre puterile învingătoare şi


            "   

sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. La Conferinţă au


participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca şi în 1919-1920, rolul conducător a revenit marilor
puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi China. Delegaţiile a 16 ţări aveau
statutul de invitat, iar altele aveau titlu consultativ. Din ultima categorie făceau parte şi cele cinci
puteri învinse. Proiectele tratatelor de pace au fost făcute public odată cu publicarea lor simultană la
Londra, Paris, Moscova şi Washington, la 30 iulie 1946.
dintre puterile aliate şi asociate şi „sateliţii” Germaniei naziste
          "         

, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda,


                     

Bulgaria, România şi Ungaria. Tratatele erau alcătuite dintr-o parte întroductivă şi din clauze
teritoriale, politice, militare, economice, precum şi unele prevederi privind reparaţiile şi restituirile.
au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele prevedeau
                 

modificări ale frontierii în favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; oraşul
Trieste era declarat oraş liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice
localitatea Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa României era legalizată
pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei dar era recunoscut dreptul său asupra Nord-Vestului
Transilvaniei.

29
stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă luni, cu
             

excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România recunoştea
participarea activă la coaliţia antihitleristă dar nu-i recunoştea statutul de ţară cobeligerantă, care,
însă, i-a fost recunoscut Italiei. Tratatele au intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.
     
   

Războiul, aducând Europa în situaţia de a fi vlăguită şi împărţită între învingători şi învinşi, a


permis consolidarea poziţiei celor două mari puteri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Statele
Unite beneficiază de poziţia de forţă dobândită după primul război mondial: superioritatea
economică, postura de creditor pentru restul lumii, prestigiul moral pe care i l-a conferit intervenţia
hotărâtoare în favoarea victoriei, precum şi faptul că se aflau în posesia bombei atomice. Toate
acestea i-au permis să deţină un rol important în stabilirea condiţiilor de încheiere a păcii.
Uniunea Sovietică, spre deosebire de perioada interbelică, a reuşit să se reabiliteze după război
prin rolul său în obţinerea victoriei; se bucura de simpatia a milioane de victime ale nazismului, iar
Armata Roşie, care a reuşit să obţină prima victorie asupra naziştilor la Stalingrad şi a eliberat trei
sferturi din teritoriul Europei şi care continua să staţioneze în ţările Europei de Est, îi conferă o
poziţie dominantă în Europa.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele
Unite şi URSS, singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi respectiv 1949), în defavoarea
fostelor puteri europene. Aliaţii din timpul războiului devin adversari şi alcătuiesc două blocuri
ostile care vor domina relaţiile internaţionale în următorii patruzeci de ani. Riscul unei conflagraţii
nucleare le-a determinat pe cele două Mari Puteri să renunţe la o confruntare directă, însă, opoziţia
indirectă va degenera într-un conflict atipic, denumit « război rece ».
este termenul folosit pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de
           

după 1945 dintre aliaţii occidentali, conduşi de Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi
alte ţări comuniste, pe de altă parte. Ca perioadă de desfăşurare, este plasat de analişti
           

după terminarea celui de-al doilea război mondial, până către sfârşitul anilor ‘80. Divergenţele
dintre aliaţi au început să se manifeste încă din timpul războiului, în deosebi după Conferinţa de la
Ialta, când Uniunea Sovietică a impus în ţările din Est guverne-satelite Moscovei. Stalin fusese în
stare să impună frontierile Europei de Est fără să-şi asume un risc ieşit din comun, deoarece
armatele sale ocupau deja zonele respective. De altfel, după cum menţionează Henry Kissinger,
controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţi
şi niciodată într-o manieră care să fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios.
După , Uniunea Sovietică putea acţiona fără echivoc pentru instaurarea
                

unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, fiind încălcate astfel prevederile Declaraţiei
de la Ialta. În toate ţările unde staţiona Armata Roşie – România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria - echipa conducătoare era instalată de Moscova fiind devotată acesteia. În Albania şi
Iugoslavia, state ce s-au eliberat fără ajutorul Armatei Sovietice, puterea a fost preluată de
comuniştii sprijiniţi de Kremlin.
Statele Unite şi ceilalţi aliaţi au fost nevoite să ia măsuri pentru a stopa expansiunea sovietică.
Winston Churchill, fostul premier britanic, la 5 martie 1946, în prezenţa preşedintelui SUA,
H.Truman, la Fulton, Missouri, a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic,
descriind o “Cortină de fier” care se lasă din “ ”.
                "                    

 

Soluţia pe termen lung propusă de el era “


                            

          

”.
           

La 12 martie 1947, a fost expusă un program de politică externă a SUA, care


            

prevedea susţinerea guvernelor Greciei şi Turciei, ameninţate de comunism, şi care era prezentat ca
un program la nivel global a luptei dintre democraţie şi dictatură. În viziunea lui Henry Kissinger,
a marcat “o cumpănă a apelor” deoarece, o dată ce America aruncase « mănuşa
           

30
morală », avea să termine pentru totdeauna cu genul de pe care Stalin îl înţelegea cel
   "      

mai bine, şi negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie.
La mai puţin de trei luni după anunţarea , a fost expus , prin
             "            

 !

care Statele Unite se angajau să ajute la refacerea economică şi socială a Europei. Planul urmărea
refacerea Europei pentru a evita “tulburările politice” şi “disperarea”, pentru a reface economia
mondială şi pentru a forma instituţii libere. Participarea la era deschisă şi
           

guvernelor aflate pe orbita sovietică - o indicaţie recepţionată la Varşovia şi Praga, dar redusă la
tăcere de Stalin.
Uniunea Sovietică a respins , considerat drept un amestec în afacerile interne
           

ale statelor comuniste. La baza concepţiilor sale şi ale sateliţilor săi despre lume şi despre relaţiile
internaţionale a fost pusă teza elaborată în septembrie 1947 de A. Jdanov, conform căreia lumea s-a
scindat în « două lagăre », cel « socialist », în frunte cu U.R.S.S., şi cel « imperialist », în frunte cu
SUA.
La 4 aprilie 1949, a fost semnat (NATO), o alianţă în
                       

 

componenţa căreia au intrat SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, la care, în 1952, au aderat Grecia şi Turcia, iar în
1955, R.F.Germană, în 1982, Spania. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate
geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi extindă porţile către fostele state comuniste. La
12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în Alianţă, iar la 2 aprilie 2004
au fost primite încă şapte state, printre care şi România. În urma celor două valuri de aderare
numărul membrilor N.A.T.O. se ridică la 26. Scopul primordial al Alianţei este de a asigura
libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, conform principiilor Cartei
Naţiunilor Unite.
S.U.A. au pierdut monopolul asupra bombei atomice în 1949, când agenţia T.A.S.S. a
anunţat oficial că, la 25 septembrie, Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producţie
proprie. Drept răspuns, Statele Unite au sporit arsenalul nuclear. În anii ’50, U.R.S.S., a depus
eforturi considerabile în vederea producerii armei termonucleare şi a rachetelor balistice
intercontinentale.


                    

În 1955, a fost creat , sub egida U.R.S.S., drept răspuns la intrarea


                 

 

R.F.G. în N.A.T.O. Tratatul a fost semnat la 14 mai 1955 la Varşovia de către Albania, Bulgaria,
Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Părţile semnatare pledau
pentru asigurarea securităţii şi menţinerea păcii în Europa. În 1968, Albania a părăsit oficial alianţa.
În acelaşi an, conceptul de « ajutor reciproc » din Tratat a fost folosit de Leonid Brejnev ca bază
oficială pentru intervenţia forţelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia în scopul de a înăbuşi
« Primăvara de la Praga ». Schimbările intervenite în viaţa politică din Uniunea Sovietică după
1985 şi, ca o consecinţă, sfârşitul au dus la sfârşitul alianţei Tratatului de la
             

Varşovia, fiind dizolvată oficial în mai 1991.


La 1 august 1975, s-a desfasurat
         "                   "           "     

 

la Helsinki, unde au participat reprezentanţii a 35 de ţări - incluzănd majoritatea puterilor


occidentale importante şi Uniunea Sovietică - au convenit să recunoască frontierile naţionale Est-
Europene postbelice ca permanente (propunând astfel un un fel de tratat de pace care punea capăt
celui de-al doilea război mondial) şi să respecte şi să protejeze drepturile omului din această
regiune. În anii următori, acordurile de la Helsinki au dat naştere unor grupuri de “supraveghere
Helsinki”, care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au apărut “Carta 77” din
Cehoslovacia şi sindicatul “Solidaritatea” în Polonia. Acordurile de la Helsinki au contribuit la
lichidarea hegemoniei sovietice în Europa de Răsărit şi chiar la lichidarea imperiului sovietic.

31
Concluzii
Tratatele de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 au fost rodul activităţii Consiliului
Miniştrilor de Externe al Marilor Puteri. Ele reflectau natura relaţiilor dintre aliaţii, în condiţiile în
care fiecare urmărea scopuri diferite. Neînţelegerile au început să se manifeste din timpul
războiului, iar în perioada următoare ele vor duce la destrămarea fostei Coaliţii. Un rol important în
organizarea postbelică a lumii îl vor avea cele două Mari Puteri - Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Divergenţele şi neînţelegerile dintre aceste state se vor transforma într-o confruntare atipică, numită
« război rece ». Cele două state, deţinătoare de armă atomică, nu vor recurge la o confruntare
directă, însă, prin intermediul blocurilor militare pe care le vor patrona, vor menţine o stare
conflictuală, tensionată între state, divizate după criterii ideologice. « Cortina de fier » va juca un
rol important în divizarea Europei în două tabere, una « socialistă », sub conducerea Uniunii
Sovietice şi alta « capitalistă » sub tutela Statelor Unite. Relaţiile internaţionale în această perioadă
sunt dominate de relaţile dintre cele două tabere. Destinderea sau incordarea relaţiilor sunt
inflenţate de evoluţia politicii externe a celor două state.

     
      
                  

Obiective
- De a urmări principalele transformări ce s-au produs în ţările Europei de Vest după cel de-al
doilea război mondial.
- De a reliefa rolul Planului Marshall în redresarea economică a ţărilor occidentale.
- Elucidarea primelor proiecte de integrare europeană - în ce condiţii au fost elaborate şi care
a fost impactul lor.
- Formarea deprinderilor de analiză şi sinteză a unui eveniment sau stare de fapt pe baza unui
studiu de caz.
- De a vedea care sunt trăsăturile generale şi particularităţile evoluţiei postbelice a Franţei şi
rolul jucat de această ţară în procesul integrări economice.
Cuvinte-cheie : Planul Marshall, reconstrucţia economică, integrarea economică; Consiliul
Europei; Jean Monnet; Robert Shuman; CECO; EURATOM; CEE; Republica a IV-a; Charles de
Gaulle; Republica a V-a; Constituţia Franţei.

Introducere
După cel de-a doilea război mondial continentul european se afla în pragul unui declin. Europa
Occidentală a fost deposedată de puterea ei de altă dată şi de influenţa pe care o exercitase anterior
asupra întregii lumi. Printre consecinţele imediate ale războiului se înscrie şi divizarea continentului
care se afla în pragul unui colaps : pierderile umane, distrugerile materiale, scăderea masivă a
producţiei, prăbuşirea financiară, criza morală cauzată de masacrele războiului au zdruncinat din
temelii valorile findamentale pe care îşi sprijinea puterea. Începutul războiului rece va genera o
prăpastie între cele două Europe. Ţările Europei Occidentale şi-au îndreptat privirea spre statele
Unite care le oferea un ajutor economic prin Planul Marshall şi o protecţie militară prin semnarea
Pactului Atlanticului. În continuare vom urmări care au fost consecinţele războiului pentru ţîrile
Europei occidentale şi evoluţia lor postbelică.
                    

Continentul european a plătit cel mai mare tribut celui de-al doilea război mondial.
Consecinţele au fost tragice în plan uman : peste 35 de miloane de morţi şi dispăruţi, de patru ori
mai mult decât în 1914-1918. Ţările Europei de Vest au suferit pierderi relativ mai scăzute decât
cele din Est: 600 000 în Franţa, dintre care civili 400 000, 500 000 în Italia, 400 000 în Marea
Britanie, câteva zeci de mii Belgia, Olanda, Norvegia. Grecia a fost una dintre ţările cel mai grav
afectate de război.

32
Producţia industrială, precum şi cea agricolă în ţările Europei Occidentale au fost redusă
aproape în jumătate. Efectele financiare au fost catastrofale, războiul a costat sute de milioane de
dolari. La fel ca şi în anii 1914-1918, a fost necesar să se recurgă la împrumuturi, la creşterea
impozitelor. Prăbuşirea economică a dus la scăderea nivelului de trai, dar cu diferenţe foarte mari în
diverse zone ale continentului.
Simbolul dezvoltării Europei Occidentale este constituit din trei mari state : Franţa, Republica
Federală a Germaniei şi Italia. Într-o primă perioadă, reconstrucţia a fost frânată de ,
        "

deficitul de dolari care erau indispensabili pentru cumpărarea din Statele Unite a materialelor şi
materiei prime necesare.
Un rol important în reconstrucţia postbelică a statelor occidentale l-a jucat Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), rezultat al Conferinţei Monetare şi Financiare din
iulie 1944 a Naţiunilor Unite, ţinută la Bretton Woods (New Hamshire).
    "                                 "             

O altă măsură, la fel de importantă ca şi constituirea B.I.R.D., pentru dezvoltarea economică a


ţărilor ce au suferit în urma războiului a fost . Planul expus de secretarul de stat la
           

S.U.A., G.Marshall, urmărea refacerea Germaniei, dar şi a întregii Europe. În conformitate cu acest
plan, în zona americană şi engleză de ocupaţie a Germaniei au fost distribuite cantităţi importante
de materie primă şi alimente, ajutor financiar; a fost modernizată industria. Propunerea generalului
Marshall din 5 iunie 1947 a fost cea care a dus la crearea Organizaţiei Europene de Cooperare
Economică (OECE), prin Convenţia de la Paris din 16 aprilie 1948. Prin Convenţia din 14
decembrie 1960, OECE se va transforma în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE).
După constituirea R.F.G., primul cancelar, K.Adenauer, a semnat acordul de aderare la
    

la 15 decembrie 1949. De ajutorul american acordat prin au beneficiat


                  

! !

16 state europene, suma totală a ajutoarelor ajungând la 17 mlrd. dolari, dintre care 60 % au fost
folosiţi de R.F.G., Franţa, Marea Britanie şi Italia. Producţia industrială a ţărilor din OECE,
calculată în raport cu indicele 100 în 1938, a fost de 87 % în 1947, 98 % în 1948, 110 în 1949, 122
în 1950, 134 în 1951, repartizată inegal de la o ţară la alta, mai pronunţată în Franţa, Italia şi
Germania decât în Marea Britanie. Planul a fost respins de Uniunea Sovietică şi ţările satelite,
precum şi de Finlanda.
Ajutorul acordat a contribuit la aşa-numitele «miracole» care s-au înregistrat în ţările
occidentale, în primul rând «miracolul german». Rapiditatea revirimentului Germaniei Occidentale
a uimit continentul european. Sub conducerea cancelarului creştin-democrat Konard Adenauer
(1949-1963) şi a ministrului său al economiei, Ludwig Erhard, începând cu anul 1956 Germania
intra în era prosperităţii. Graţie unei creşteri foarte pronunţate şi prelungite (o criză de recensiune
afectează economia germană doar în 1966-1967), economia ei, sprijinită pe o monedă puternică,
, şi un puternic curs ascendent al exportului, devine una dintre primele din lume. În
          

următorii douăzeci de ani imaginea unei Germanii în ruine i-a luat locul imaginea unei Germanii
dezvoltate şi prospere.
«Miracolul italian» a fost de altă natură. Fără să atingă cotele economiei germane, economia
acestei ţări sărace şi lipsite de materii cunoaşte o creştere rapidă şi continuă, care, în aproximativ
douăzeci de ani, face din nordul şi centrul ţării – sudul şi insulele rămân în parte izolate de această
ascensiune economică – regiuni industriale moderne. În sectoare precum industria de automobile şi
electrocasnice Italia îşi asigură poziţii puternice pe plan internaţional.
Franţa a cunoscut un parcurs deosebit, deşi nu se vorbeşte de un «miracol francez», prefrându-se
expresia « cei treizeci de ani glorioşi ». Perioada de creştere neîntreruptă şi accentuată a economiei
începută în 1945 a durat până în preajma crizei petroliere din 1973 şi a declanşării marii crize
mondiale. Această performanţă a fost unică în istoria ţării, fapt ce a contribuit la ocuparea primelor
poziţii la nivel european dar şi mondial.

33
Dintre ţările occidentale Marea Britanie nu a reuşit să se integreze în curentul de dezvoltare
europeană. Cifrele înregistrate în urma scăderii exportului demonstrează stagnarea economiei
britanice, care pierde teren în raport cu celelalte ţări europene. Însă, exceptând această
contraperformanţă, toate ţările Europei Occidentale cunosc o dezvoltare spectaculoasă, păşind în era
consumului de masă. Chiar şi Spania, care era socotită la sfârşitul războiului o ţară subdezvoltată,
era pe calea de a deveni o ţară indstrială modernă datorită unei creşteri economice dintre cele mai
puternice din lume în anii ’60.
Începând din 1974, Europa Occidentală a fost greu încercată de «dezechilibrul» mondial
declanşat de prima criză a petrolului, apoi relansată de cea de-a doua, în 1979. Caracteristicile
acestei crize au fost neobişnuite, deoarece pe lângă un procentaj sporit al şomajului au fost
înregistrate puseuri inflaţioniste dintre cele mai puternice, spre deosebire de criza din 1929, când
acest fenomen a fost exact invers. În ceea ce priveşte producţia ea a continuat să crească dar într-un
ritm mai lent iar criza apare ca mai degrabă drept o adaptare dificilă la transformările provocate de o
creştere foarte indelungată. Începând cu 1983 ţările occidentale ies din această stare de criză deşi
consecinţele ei au fost simţite şi în continuare, in special în ţări ca Franţa şi Marea Britanie unde s-
au înregistrat un număr mare de şomeri.
În perioada postbelică în economia statelor occidentale s-a manifestat un curent legat de
implicarea statului în procesul de dirijare a ei. Experienţa interbelică, în deosebi criza economică
mondială (1929), a demonstrat necesitatea unui control al economiei, dar nu după modelul sovietic,
care a dus la lichidarea democraţiei şi instaurarea unui regim totalitar. Guvernele occidentale au
acceptat alte principii ale reglementării de către stat a economiei, stabilizarea relaţiilor sociale în
economie, conform teoriei elaborate de economistul englez, J.M.Keynes. În anii ‘50-‘60 în statele
occidentale au fost înregistrate rezultate importante în domeniul social, creându-se o societate a
bunăstării generale. Asigurările sociale oferite de stat au contribuit la creşterea nivelului de trai a
tuturor categoriilor de populaţie. Desigur, dezvoltarea economică, în pofida măsurilor luate de către
guvernele statelor occidentale, n-a fost scutită şi de situaţii de criză. În 1974 s-a declanşat o criză
economică care a cuprins Europa Occidentală, SUA, Japonia, alte ţări, dar ea a fost depăşită prin
măsurile eficace ale guvernanţilor. Consecinţele n-au fost la fel de dezastruoase ca cele din perioada
interbelică. După o perioadă de invigorare şi dezvoltare în anii 1980-1982 economia occidentală a
cunoscut o nouă situaţie de criză, depăşită prin aplicarea noilor realizări tehnico-ştiinţifice.
        "                        "   

Un fenomen nou pentru statele occidentale a fost Dar, înainte de a se


                   

ajunge la cooperarea economică, unele state europene au decis să se unească pe plan militar în
cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948,
şi în cadrul NATO. Pe de altă parte, Statele Unite şi-au manifestat dorinţa ca ajutorul Marshall să fie
distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a născut OECE. De altfel, după cel de-al
doilea război mondial, ideea unităţii europene a fost relansată de Winston Churchill, într-un discurs
ţinut la Zurich (Elveţia), în 1946, a vorbit despre “Statele Unite ale Europei”. În mai 1948, s-a
desfăşurat la Haga un Congres al Europei, care a avut ca rezultat crearea Consiliului Europei,
compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană cu
sediul la Strasbourg, care reunea reprezentanţii celor 17 membri ai OECE. Activitatea acestui
Consiliu s-a limitat însă la discursuri interesante deoarece Marea Britanie se opunea categoric
renunţării la suveranitatea naţional, spre deosebire de Franţa care avea în acel moment o altă
atitudine.
În aceste condiţii, Jean Monnet, unul dintre promotorii ideii construcţiei europene, după acest
debut dezamăgitor, va propune un alt proiect care viza colaborarea în sectoare bine delimitatea.
Declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman stă la baza actului de
naştere a Comunităţilor Europene. Declaraţia era de fapt un plan pus la punct împreună cu Jean
Monnet. Diplomaţia franceză se confrunta în acel moment cu o dilemă serioasă: ori trebuia să

34
cedeze în faţa presiunii americane şi accepta renaşterea puterii germane, în ciuda opoziţiei opiniei
publice franceze, ori îşi menţinea o poziţie rigidă ce ar fi dus în impas relaţiile cu Bonnul. Acestor
dificultăţi politice li s-au alăturat o serie de blocaje de natură economică. Industria oţelului era
ameninţată de o criză de supraproducţie iar economiile vest-europene, aflate în plină fază de
reconstrucţie, nu-şi puteau permite să ignore un sector de bază a industriei. In aceste condiţii, era
necesar găsirea unor soluţii, care au fost propuse de Jean Monnet. El considera că era iluzoriu să se
încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional supranaţional complet fără a întâmpina o
rezistenţă puternică din partea statelor. În opinia lui, pentru a reuşi trebuia ca obiectivele să fie
limitate la domenii precise.
“Planul Schuman” a fost practice rodul unui complot. Propunerea lui Jean Monnet şi a
colaboratorilor săi a fost redactată în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, într-o discreţie totală,
pentru a păstra avantajul surprizei. Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, în calitate de ministru
de externe; astfel iniţiativa a intrat în câmpul responsabilităţii politice. Propunerea se referea la
plasarea întregii producţii de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub responsabilitatea unei
autorităţi comune, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene.
Planul a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către şase state fondatoare
- Franţa, R.F.Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg a Tratatului prin care se constituia
care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
             "                            

    

În viziunea fondatorilor săîi, ieşirea economiei europene din situaţia de criză nu se putea realiza
decât printr-o organizaţie supranaţională, aptă să creeze şi o modalitate de a integra potenţialul
economic al statelor.
Un alt proiect propus de Franţa a avut o soartă mai puţin fericită : este vorba de Comunitatea
Europeană de Apărare (CEA), care urma să permită participarea trupelor germane la apărarea
Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmării Germaniei,
ideea sprijinită de Statele Unite; se dorea, astfel, crearea unei noi instituţii europene care trebuia să
tempereze spiritele care planau în jurul unei imagini negative a forţei militare germane. La Paris, la
27 mai 1952, a fost semnat un Tratat de către cei şase parteneri, care nu va fi ratificat de Adunarea
Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărâte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai multe
dispute politice de o violenţă extremă, Tratatul a fost respins fără dezbateri la 30 august 1954. În
continuare a fost găsită o altă soluţie, crearea unei armate germane în cadrul Uniunii Europei
Occidentale, o alianţă militară încheiată pe o perioadă de cincizeci de ani între cei şase membri ai
CECO şi Regatul Unit.
Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de
unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru
pentru continuarea procesului în domeniul economic. Conferinţa de la Messina, din 1955, a
încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina
studierii posibilitşţii unei intergrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în
1956 a servit drept bază de negociere a


           
           

şi a . Tratatele au
 


                 
         
    

fost semnate la Roma la 25 martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul noii
organizaţii era crearea unei pieţe comune pentru armonizarea politicilor economice şi eliminarea
obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a capitalurilor acestor state. După mai multe
dezbateri interne, Marea Britanie a cerut în 1961 să fie admisă ca membru, la fel şi Danemarca,
Irlanda, Norvegia, dar au fost respinse prin veto-ul preşedintelui francez, generalul de Gaulle. Un
deceniu mai târziu, la 1 ianuarie 1973, Europa celor şase va deveni Europa celor nouă prin
admiterea Marii Britanii, Danemarcii şi Irlandei în această organizaţie, electoratul norvegian
respingând propunerea de aderare. Aceste acorduri internaţionale, la care au aderat pe parcurs şi alte
state, au avut un impact deosebit pentru dezvoltarea economică a statelor membre, fiind lichidate
barierile vamale şi creându-se o importantă piaţă de desfacere. În 1981 devine Europa celor zece,

35
prin aderarea Greciei, şi în 1986, Europa celor douăsprezece, după aderarea Spaniei şi Portugaliei.
Începând cu 1979, Parlamentul european este ales prin sufragiu universal.
Incetineala cu care se realizează construcţia europeană se explică prin foarte puternica
impregnare naţională a unor popoare, cărora le este dificil să se dezică de unele elemente ale
suveranităţii statele în favoarea unei autorităţi politice comunitare. Astfel, ele sunt reticiente atunci
când se pune problema transformări comunităţii economice într-o comunitatea politică. În pofida
acestor piedici, instituţiile europene au reuşit să ocupe un loc important în viaţa Europei, fapt
demonstrat prin Actul unic european, urmat de alte decizii importante adoptate la Maastricht în
1992, un alt pas considerabil în construcţia europeană.

      
    
   
          
     .
Perioada 1945-1947 este cea a reconstrucţiei Franţei. Guvernul , inspirându-se din
      

programul elaborat de din martie 1944, a pus bazele redresării. A


                           

fost lansat un program de naţionalizări, fără precedent în ţările occidentale, cu scopul de a permite
statului de a se ocupa de reconstrucţie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de
automobile, aeronautica, acordarea creditelor şi companiile de asigurări. Cel însărcinat să se ocupe
de un Comisariat al Planului a fost . A fost elaborat şi un important program social:
       

revenirea la libertatea sindicală, crearea unor comitete de întreprinderi (februarie 1945), înfiinţarea
asigurărilor sociale (octombrie 1945).
La 21 octombrie 1945, are loc un referendum şi alegeri pentru Adunarea Constituantă.
Pentru prima oară la alegeri participă şi femeile. Şef al guvernului a fost ales generalul
       

dar el demisionează la 20 ianuarie 1946, în semn de protest că nu a fost consultat în privinţa


     

Constituţiei şi miniştrii săi au fost obstrucţionaţi. Noua a fost acceptată prin


         

referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemnează instituirea a celei de-a IV-a Republici.
Au fost organizate alegeri pentru Adunarea Naţională la 10 noiembrie 1946. Rezultatele
consemnau preponderenţa “tripartidismului”: comuniştii, reprezentanţii Mişcării Republicane
Populare şi socialiştii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul preşedinte al celei de-a IV-a
Republici în ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Guvernul se confruntă cu o nouă opoziţie politică în aprilie 1947 - este vorba de
      

, grupare politică înfiinţată de generalul de Gaulle cu scopul de a combate


 "      
     

“regimul partidelor”. Partidele aflate la putere, alcătuiesc între cele două forţe: comuniştii şi
gaulliştii, majoritatea celei de-a treia forţe, care va dura până în 1951. Urmează o perioadă a
instabilităţii guvernamentale (10 guverne între anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante
revin de fiecare dată aceloraşi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare
economică precum şi cel de construcţie europeană. Franţa cunoaşte o perioadă de puternică
dezvoltare, care mai târziu va fi numită “ ” ai economiei franceze.
                       

Disputa legată de ratificarea tratatului prin care se crează Comunitatea Europeană de Apărare
(C.E.D.) divizează Adunarea Naţională din 1952 până în 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea
Naţională îl învesteşte pe radicalul cu scopul de a rezolva problema
         
    

Indochinei. El se angajează să negocieze pacea în interval de o lună: acordurile semnate la Geneva,


la 21 iulie 1954, ilustrează reuşita sa.
Începând din iarna 1954-1955, viaţa politică franceză este măcinată de problema algeriană.
Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativă a Frontului republican, socialistul
Guy Molet devinind Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bilanţul celui mai îndelungat guvern din
timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) îl constituie: trei săptămâni de
concediu plătit, Fondul naţional de solidaritate, independenţa Tunisiei şi Marocului (martie şi mai

36
1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a
infiinţat (C.E.E.) şi (martie 1957).
                     "          

Preşedintele Coty îl invită la 29 mai 1958 pe de Gaulle să ocupe funcţia de preşedinte al


Consiliului de Miniştri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea naţională, care-i acordă puteri
depline timp de şase luni şi-l însărcinează cu pregătirea unei noi . Cea de-a IV-a
         

Republică, instaurată în 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totuşi, ea a reuşit


să modernizeze profund structurile sociale ale Franţei şi să gestioneze o dezvoltare economică fără
precedent.
Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul
din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind
"                

limitat drepturile parlamentului dar a extins şi drepturile puterii


 "                      

 

executive, în special cele ale preşedintelui. va concentra în mâinile sale atât politica
      

internă, cât şi politica externă.


În domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se
stat independent în martie. După alegerea sa a doua oară, în 1965, a pus problema ieşirii
      

Franţei din organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966. În
concepţia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestică, ci se întindea “de la Atlantic
până la Urali”, pledând astfel pentru revizuirea atitudinii faţă de U.R.S.S. şi alte state socialiste. În
privinţa de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii,
                     "    

Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia. S-a stins din viaţă la
9 noiembrie 1970, la vârsta de 80 de ani.
Alegerile prezidenţiale din iunie 1969 au fost câştigate de fostul priemier, Georges Pompidou,
care a afirmat că va promova o politică de edificare a unei societăţi moderne. În domeniul extern a
urmat în linii mari cursul elaborat de de Gaulle. În relaţiile cu S.U.A. a promovat o politică de
apropiere şi îmbunătăţire a relaţiilor, dar a refuzat de a intra în NATO.
După decesul subit a lui Pompidou în aprilie 1974, noul preşedinte a devenit
          

 

. Programul lui prevedea reforme sociale în spiritul liberalismului. În domeniul extern s-a
       

menţinut pe poziţiile lui de Gaulle, promovând o politică de sine stătătoare. Şi-a asumat rolul de
apărător al intereselor europene, , renovând ideile “europenismului” şi a
                  

 

“corectând” politica de integrare a Franţei în Comunitatea Europeană.


Alegerile prezidenţiale din primăvara anului 1981 au fost câştigate de liderul Partidului Socialist
Francez, Francois Mitterand, care a reuşit să fie ales în calitate de preşedinte si, la următorul scrutin, din mai
1988. Alegerile pentru Adunarea Naţională din 1986 au fost câştigate de forţele de dreapta -
       

condusă de şi liderul căreia era


   
                                          

  

 

. Noul guvern a fost format de dizolvă în


           !    "            #        $     

1988 Adunarea Naţională şi convoacă alegeri, soldate cu victoria socialiştilor. Aceştia şi-au propus un
program guvernamental menit să amelioreze situaţia financiară, dar rezultatele au fost modeste.
Pe plan european, Franţa a dat dovadă de mai multă iniţiativă. În 1990 Mitterand s-a pronunţat
pentru crearea unei În ianuarie 1992, Franţa a propus
                               "    

partenerilor din elaborarea unui program comun al doctrinei europene nucleare. Preşedintele
    

francez s-a pronunţat pentru ratificarea , referendumul fiind organizat în


                     

 !

Franţa la 20 septembrie 1992.

    

                                     

Obiective
- De a elucida cauzele ce au dus la instaurarea regimurilor „democraţiei populare” în ţările
Europei Centrale şi de Sud-Est după cel de-al doilea război mondial.

37
- De a urmări rolul Armate Sovietice în extinderea sferei de influenţe sovietice şi impunerea
unor guverne loiale Moscovei.
- Formarea deprinderilor de analiză comparată a unui eveniment sau stare de fapt în ţările
„democraţiei populare”
- De a urmări trăsăturile generale şi particularităţile evoluţiei postbelice a ţărilor din Centrul şi
Estul Europei şi impactul schimbărilor la nivelul conducerii sovietice asupra acestor
regimuri.

Introducere
Ţările Europei răsăritene au urmat un traiect deosebit, marcat de prezenţa pe teritoriul lor a
trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substanţial la impunerea regimurilor «democraţiei
populare». Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au intrat în sfera sa
de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de stânga, în special marionetele sale -
partidele comuniste, finanţate substanţial în perioada anterioară prin intermediul Kominternului.
Ţările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin « Cortina de fier », anunţată de
Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. Democraţiile occidentale au manifestat faţă de
Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă o politică de conciliere, similară cu atitudinea
din perioada interbelică faţă de Germania. Astfel, popoarele din această zonă au fost obligate să
accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidenţă era aspru înăbuşită cu ajutorul trupelor
Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale forţelor Tratatului de la Varşovia ( Primăvara de la
Praga).
 "                                                 "  

Evoluţia politică a ţărilor din Eiropa Centrală şi de Sud-Est după terminarea războiului a fost
marcată de împărţirea sferelor de influenţă între Marile Puteri în perioada războiului şi în timpul
conferinţelor interaliate. “ pe de o parte, precum şi imaginea deformată a
        "          

U.R.S.S. în calitate de stat invingător, pe de altă parte, au creat o atmosferă defavorabilă ţărilor
eliberate de Armata Roşie. Alexander Dubcek menţiona că “în 1945, impresia ce domina asupra
generaţiei mele era aceasta: spectacolul unei puteri sovietice strivitoare. Capacitatea de a se ridica
după dezastrele iniţiale şi de a riposta cu forţa era o dovadă evidentă şi de netăgăduit”.
U.R.S.S. era preocupată de “recuperarea” teritoriilor sale mai vechi. În acest sens, a urmărit
respectarea prevederilor protocolului adiţional secret din 23 august 1939, ce s-a regăsit în textele
Tratatelor de pace, care confirmau frontiera din 1 ianuarie 1941. De asemenea, Stalin urmărea
crearea unei zone de securitate pentru a proteja hotarele U.R.S.S.
În momentul expansiunii sale de după război Stalin cu siguranţă nu a uitat că occidentalii nu au
încercat niciodată să se opună cu adevărat oportunităţilor sale de cucerire. El a reuşit să folosească
cu succes diplomaţia, forţa şi viclenia pentru realizarea obiectivelor sale prioritare. Începând cu anul
1940 opinia publică a asistat la aplicarea celor mai aprige tehnici de manipulare şi dezinformare
care, cinci ani mai târziu, au împins ţările Europei de Est în zona sovietică: crearea de guverne de
coaliţie; preponderenţa impusă a partidului comunist; alegeri în diete şi parlamente a candidaturilor
impuse de comunişti.
Primele contacte diplomatice au loc în timpul războiului: în decembrie 1943 a fost semnat un
tratat de prietenie şi alianţă cu Cehoslovacia, astfel această ţară este prima care cade în viitoarea
zonă de influenţă sovietică. La 11 aprilie 1945 un tratat similar a fost semnat cu Iugoslavia iar la 21
aprilie cu Polonia. Tratativele diplomatice erau însoţie în paralel de tot felul de acţiuni: pregătirea
cadrelor din rândul “kominterniştilor” la Moscova, unde se aflau o mulţime de cetăţeni străini,
originari din aceste ţări.
Un rol important în realizarea obiectivelor propuse trebuia să-l joace care, prin
        

înaintarea în Europa Centrală şi în Balcani, devenise omniprezentă. Astfel, prin dreptul de cuceritor
Uniunea Sovietică deţinea controlul asupra României, Bulgariei, Ungariei, ca şi asupra unor părţi

38
ale Austriei şi Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei. Armata Roşie a avut un comportament totalitar
în această zonă, intervenind direct în treburile interne: cazul lui A.Vâşinski în România, a lui
K.Voroşilov în Ungaria.
Impunerea modelului socialist-stalinist în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-a făcut în
câteva etape, după cum urmează: , când au fost create “guverne de
   "  "                      

uniune naţională”, provenite din “fronturi” : în România - format din



               

comunişti, social-democraţi şi ţărănişti ; în Ungaria - ,


     
                    "       

alcătuit din micii proprietari, naţional-ţărăniştii, socialişti şi comunişti ; în Bulgaria -



     

, format din ţărănişti, comunişti şi socialişti ; în Cehoslovacia - format din


"      
              

membrii partidului popular, social-democrat, social-naţionalist, şi partidul comunist ceh şi slovac. În


Polonia se impune guvernul format din 21 de membri, dintre care 17 erau de la Comitetul din
Lublin. În zona de ocupaţie sovietică din Germania, la 14 iunie 1945, se crează un

         

. Comuniştii reuşesc astfel să pătrundă în toate sferele importante,


                         

controlând sectoarele cheie - armata, justiţia, afacerile interne. Armata în aceste ţări era organizată
după modelul sovietic. Dominând fără probleme administraţia, armata şi justiţia, comuniştii au
continuat procesul de “curăţare” a acestor domenii de aşa-numiţii “duşmani de clasă”, început de
Armata Roşie. În Bulgaria, în timpul acestui proces, au fost arestaţi în jur de 12 000 de oameni,
dintre care 4 000 au fost executaţi; în Ungaria, România, de semenea, are loc o epurare masivă a
celor declaraţi “duşmani” de către comunişti.
După precomunizare urmează
   "                 "                                    

. În aceşti ani, continuă eliminarea elitei societăţii


                    "  "                

civile, sunt înterzise partidele politice şi eliminaţi conducătorii lor. Partidele comuniste au jucat
rolul de “ ” în procesul de comunizare, îndeplinidu-şi cu succes misiunea: comuniştii,
        

sprijiniţi de Moscova, s-au străduit să “câştige” alegerile prin orice mijloace: au creat o atmosferă
apăsătoare, au destabilizat opoziţia prin presiuni etc. În 1947 pentru a coordona activitatea
partidelor comuniste a fost creată o nouă organizaţie internaţională, Kominform. În anul 1947, în
urma alegerilor din ianuarie în Polonia au fost aleşi un preşedinte şi prim-ministru comunist; în
Bulgaria a fost desfiinţată opoziţia politică; în România, lichidată monarhia; în Cehoslovacia, după
o perioadă de democraţie relativă, în urma loviturii de la Praga din 1947, a fost adoptată o
Constituţie de tip sovietic. Blocada Berlinului în perioada iunie 1948-mai 1949 va duce la crearea în
zona de ocupaţie sovietică a Republici Democrate Germane, condusă de comunişti.
Urmează o serie de experimente sociale: naţionalizarea mijloacelor de producţie;
colectivizarea agriculturii; „revoluţia culturală” după modelul sovietic. În domeniul economic
începe procesul industrializării forţate, pe prim plan situându-se industria grea: sunt construite uzine
care nu-şi justificau capacitatea şi nu dispuneau de materiile prime pentru a funcţiona. În sectorul
agrar, după modelul sovietic, începe din anul colectivizarea forţată.
În ianuarie 1949 a fost creat (C.A.E.R.), alcătuit din
                         "   

 

Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S.. În aprilie 1949 în CAER a întrat
Albania, în 1951 R.D.G. Scopul acestei organizaţii era de a ţine sub controlul sovietic economia
ţărilor est-europene.                          

Comunizarea a generat în ţările Europei de Est diverse , în unele ţări chiar de


               

rezistenţă armată, cum a fost . În contextul procesului de destalinizare,


                 

declanşat de discursul lui Nichita Hruşciov în februarie 1956, poziţia dictatorului comunist-stalinist
al Ungariei, Matyas Rakosi, unul dintre cei mai detestaţi lideri ai blocului răsăritean - a devenit din
ce în ce mai precară. În iulie 1956, presat de conducerea de la Kremlin, el a demisionat. Succesorul
lui a fost Erno Gero, care avea concepţii asemănătoare, dar a permis unele liberalizări ale societăţii.
Imre Nagy, fost premier şi duşman a lui Rakosi, a fost reprimit în rândurile partidului. Noile

39
schimbări au generat un val de speranţe de libertate. Printre cererile expuse în cadrul unui miting
erau şi unele referitoare la retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Acţiunile maselor se înteţesc,
participanţii pledau pentru libertate şi democratizarea societăţii. Nagy, numit premier, avea sarcina
de a stopa valul protestelor. Gero a cerut ajutor Uniunii Sovietice pentru a reinstaura ordinea în ţară.
Societatea civilă a solicitat sprijin Consiliului de Securitate a ONU dar a fost refuzată. Liderul
jugoslav, Tito, la rândul său, îi îndemna pe unguri să pună capăt revoltelor, să nu compromită
socialismul. Toate acestea
             "                      "                     "     

                     

La Budapesta, în seara zilei de 22 octombrie 1956, a început răscoala anticomunistă, declanşată


de studenţi, care au cerut schimbarea conducerii partidului, alegeri pe bază de pluripartidism, relaţii
de egalitate cu U.R.S.S. etc. Liderii comunişti au cerut ajutor U.R.S.S.. Au intervinit forţele Armatei
Sovietice, care înăbuşă în sânge revoluţia anticomunistă (circa 20 000 de victime). La 4 noiembrie
au început negocieri sovieto-ungare, sovieticii urmărind reprimarea “contrarevoluţiei”. Janoş
Kadar, refugiat pe teritoriul sovietic, a declarat că a alcătuit un nou guvern. Imre Nagy a fost nevoit
să se refugieze la ambasada iugoslavă din Budapesta, apoi în România. La insistenţa sovieticilor, a
fost extrădat noii conduceri de la Budapesta, unde a fost executat în 1958. Peste 200 000 de unguri
reuşesc să părăsească ţara.
Noua conducere a Ungariei după o perioadă dogmatică, coordonată de Moscova, a reuşit la
începutul anilor ‘60 să promoveze o politică liberală în economie. Astfel, Janos Kadar a reuşit să
transforme Ungaria în anii ‘70-‘80 în cel mai liberal stat al sistemului socialist. La mijlocul anilor
‘80 el începe să se opună procesului reformator, fapt ce a dus la demiterea şi înlocuirea lui din
funcţia de conducere a partidului în mai 1988.
                   

În ianuarie 1968, în fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia ajunge Alexander Dubcec,
reprezentant al aripei reformatoare. El declară că va promova reforme în societate şi ca construi un
“socialism cu faţă uman”. În cursul procesului reformator, declanşat de Dubcek, cunoscut drept
“ ”, a fost anulată cenzura, sau apărut noi formaţiuni politice şi obşteşti, şi-au
              

reluat activitatea Partidul Social-Democrat. În aprilie 1968, conducerea partidului a aprobat un


“Program de activitate” ce prevedea trecerea Cehoslovaciei la un nou model de socialism. A fost
respinsă teza referitoare la rolul conducător al partidului, se preconiza schimbarea rolului organelor
securităţii de stat.
Toate aceste iniţiative au deranjat conducerea de la Kremlin, precum şi a unor lideri
comunişti din ţările est-europene, care şi-au exprimat dezacordul faţă de noile tendinţe ale
Cehoslovaciei. Trupele armate a cinci state membre a Tratatului de la Varşovia - Bulgaria, Ungaria,
R.D.G., Polonia şi U.R.S.S.- au intrat pe teritoriul cehoslovac la 21 august 1968. A.Dubcek a fost
arestat împreună cu alţi lideri reformatori. Preşedintele Cehoslovaciei, L. Svoboda, a condamnat
acest act de incălcarea flagrantă a dreptului internaţional, refuzând să formeze un nou guvern.
Intervenţia sovieticilor şi a ţărilor satelite a fost condamnată de comunitatea internaţională, fapt ce a
contribuit la iniţierea unor convorbiri cu A.Dubcek, fiind semnat un acord cu privire la
reglementarea situaţiei din ţară. Trupele sovietice au rămas în continuarea pe teritoriul
Cehoslovaciei, dar cele ale sateliţilor s-au retras. Adversarii reformelor au trecut la ofensivă.
Această intervenţie a fost justificată mai târziu de către Leonid Brejnev, care a declarat că
“Uniunea Sovietică are datoria să intervină, fără să ţină cont de forţele naţionale, oriunde
socialismul este ameninţat de o mişcare de restaurare a capitalismului”. Doctrina expusă a fost
catalogată în Vest drept . În Cehoslovacia, chiar dacă “Primăvara de la Praga” a
             

fost reprimată de trupele sovietice, s-a manifestat în anii 70 o opoziţie grupată în jurul “Cartei 77”,
care va juca un rol important în timpul “revoluţiei de catifea” din 1989.

40
Manifestaţii de protest, deseori soldate cu ciocniri sângeroase cu forţele de ordine, au avut loc şi
în Polonia (1956, 1970, 1980). Mişcarea protestatara a contribuit la formarea unui Sindicat liber în
Polonia în 1980, , care s-a situat în fruntea luptei anticomuniste din această ţară.
           

     
                

Obiective
- De a prezenta consecinţele celui de-al doilea război mondial pentru Uniunea Sovietică.
- De a elicida cauzele ce a dus la începutul dezgheţului ideologic în Uniunea Sovietică după
moartea lui Stalin
- Analiza principalelor transformări ce s-au produs în URSS în perioada lui Hruşciov şi
Brejnev
- De a urmări impactul politicii interne promovate de liderii sovietici asupra politicii externe
sovietice
Cuvinte-cheie: cultul lui Stalin; Dosarul Leningrad; Dosarul medicilor, N.Hruşciov; raportul

secret; destindere; criza Berlinului; L.Brejnev ; nomenclatură; stagnare; invazia Afganistanului;
         

Consecinţele celui de-al doilea război mondial au fost dramatice pentru Uniunea Sovietică. Ţara
era devastată, mii de localităţi distruse. Economia a avut de suferit enorm, fiind scoase din funcţiune
mii de întreprinderi şi distruse căile de cale ferată. Pierderile materiale suferite de Uniunea Sovietică
s-au ridicat la 679 mlrd. de ruble. Dar, odată cu terminarea conflagraţiei, sunt luate măsuri pentru a
trece economia la producţie paşnică. Încă din timpul războiului, Uniunea Sovietică a practicat o
politică de jaf în teritoriile ocupate, urmărind să-şi ia revanşa pentru pierderile suferite. Astfel,
statele ce au intrat în sfera de influenţă sovietică au plătit un tribut important “eliberatorilor”.
Această “contribuţie” a ajutat la refacerea economiei sovietice. De altfel, conducerea de la Kremlin
era mai mult preocupată de consolidarea poziţiei internaţionale decât de satisfacerea nevoilor
populaţiei.
În timpul râzboiului s-a consolidat cultul lui Stalin, care era de cele mai multe ori identificat cu
victoriile Armatei Roşii. Astfel, treptat, s-a impus linia partidului bolşevic, conform căreia U.R.S.S.
a obţinut victoria datorită « geniului militar şi conducerii eroice a tovarăşului Stalin ». Astfel,
această politică contribuie la consolidarea regimului puterii personale ale lui I.V. Stalin după război.
Victime ale aparatului represiv devin foştii prizonieri de război, consideraţi drept « trădători »,
unele minorităţi naţionale, acuzate de « colaboraţionism » cu germanii. Toţi cei suspectaţi de
trădare, colaboraţionism erau arestaţi şi trimişi în lagăre. Unele popoare din Caucazul de Nord,
tătarii din Crimeia au fost deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie din acelaşi motiv.
”.
          "                                   

Regimul stalinist viza şi alte categorii, de exemplu intelectualii. În anul 1946 a început ofensiva
asupra scriitorilor, acuzaţi în dosarul „Leningrad”. Liderul bolşevic, Andrei Jdanov, unul dintre
posibilii succesori ai lui Stalin în acel moment, a fost iniţiatorul şi animatorul acestei campanii. În
viziunea lui, literaţii din Leningrad s-au abătut de la cerinţele realismului socialist, şi, a supus
criticii mai multe opere literare. Astfel, scriitorul Mihail Zoşcenko, poetesa Ana Ahmatova au fost
excluşi din Uniunea Scriitorilor. Scopul ofensivei lui Jdanov era de a supune intelectualitatea, de a o
pune în serviciul statului totalitar. Au fost atacaţi apoi regizorii, compozitorii care nu “respectau”
politica partidului.
Următoarea campanie a aparatului represiv a fost îndreptată împotriva evreilor. În timpul
războiului, Stalin s-a folosit de serviciile Comitetului Evreesc Antifascist, care asigura susţinerea
internaţională a U.R.S.S. din partea SUA. După război, însă, evreii devin ţinta atacurilor, fiind
învinuiţi de “activitate dăunătoare”. Campania antisemită a contribuit la dizolvarea Comitetului sus-
amintit, iar preşedintele lui, Solomon Losovski, a fost arestat şi împuşcat. Printre cei arestaţi a fost

41
şi soţia lui V.Molotov, unul dintre apropiaţii lui Stalin, care era evreică, fiind trimisă în lagăr. În
anul 1948 a murit A. Jdanov, fiind inventat complotul medicilor-evrei, bănuiţi de trădare.
Campania a atins apogeul în ultimul an de viaţă a lui Stalin, 1952, când mai mulţi medici au fost
arestaţi, torturaţi şi condamnaţi. Stalin aprobase chiar un plan de deportare în masă a evreilor în
Birobidjan, la începutul anului 1953, dar moartea sa, la 5 martie 1953, a pus capăt acestor intenţii şi
a multor altor care existau în planurile “despotului” de la Kremlin.
            "                              "                            

După moartea lui Stalin, la fel ca şi după moartea lui Lenin, începe o adevărată luptă pentru
putere, nefiind desemnat un candidat oficial. Dintre cei care sperau să ajungă în fruntea statului
sovietic cel mai abil s-a dovedit a fi Nichita Hruşciov, care este ales prim-secretar al P.C.U.S. în
septembrie 1953. Represiunile încetează, începe o perioadă de liberalizare a regimului totalitar. Un
rol important l-a avut Congresul al XX-lea al partidului comunist din februarie 1956, în cadrul
căruia, Nichita Hruşciov a prezentat, într-un cadru închis, un raport în care critica “cultul
personalităţii lui Stalin”. Raportul prezenta în linii mari dimensiunile atrocităţilor comise de Stalin
şi de echipa sa.
Noul lider comunist, împreună cu echipa sa, a promovat unele reforme în domeniul
administraţiei, economiei, culturii. Perioada hruşciovistă este cunoscută drept “
"         

în viaţa spirituală. Deşi sistemul administrativ nu a cedat definitiv, au fost înregistrate


       

importante realizări în mai multe domenii ale culturii: au apărut noi publicaţii, lucrări care încercau
să spună adevărul despre societatea sovietică.
Nichita Hruşciov a fost un personaj controversat. Pe de o parte, a contribuit la declanşarea
criticii regimului stalinist, a scos la iveală unele fapte din acea perioadă, pe de altă parte, a rămas
produsul sistemului, el însuşi fiind de multe ori autorul unor decizii specifice regimului. A comis o
serie de greşeli atât în politica internă cât şi cea externă, cum a fost şi cazul crizei rachetelor din
Cuba. Perioada de dezgheţ s-a caracterizat şi printr-un progres impresionant al ştiinţei: lansarea
primului satelit artificial (1957), a primei nave spaţiale cu un cosmonaut la bord, Iurii Gagarin (12
aprilie 1961).
                                                   "            

În octombrie 1964, Hruşciov a fost înlăturat din funcţie de o echipă în frunte cu Leonid Brejnev,
alcătuită dintre cei care se nu erau de acord cu ritmul reformelor, unui chiar erau împotriva lor.
Astfel, epoca reformelor economice iniţiate de Hruşciov, a fost urmată de aşa-numita
 "   

termen atribuit de Mihail Gorbaciov, perioadei brejneviste. Această perioadă, care a durat
         

aproape 20 de ani, a înregistrat rezultate dezastruoase în diverse domenii: economie


supracentralizată, neeficace, costisitoare, întărirea sistemului administrativ de comandă, creşterea
aparatului birocratic (la mijlocul anilor 80 era alcătuit din 18,5 mln de oameni).
În perioada lui Brejnev se crează condiţii favorabile pentru dezvoltarea crimei organizate, de
multe ori tolerată şi sprijinită de nomenclatură, casta privilegiată a societăţii sovietice. Au fost
ignorate nevoile sociale ale cetăţenilor, fapt ce a contribuit la scăderea nivelului de trai al populaţiei,
îndoctrinată cu lozinci şi sloganuri enunţate de conducerea comunistă, promisiuni de cele mai multe
ori irealizabile. Au fost interzise orice manifestare de nesupunere, pe de o parte, se dezvoltă
fenomenul disidenţilor, pe de altă parte, se practica pe larg aşa-numitul “proces de reeducare” a
celor ce se opuneau regimului.
În domeniul , începând din anul 1968, se manifestă aşa-numita
"                             

– « dreptul » URSS de a interveni în orice moment acolo unde era « ameninţat » socialismul, ceea
ce s-a produs în cazul Cehoslovaciei în 1968, în Afganistan în 1979. Politica externă sovietică în
anii ‘70, începutul anilor ‘80 s-a dovedit a fi de multe ori ineficientă, necompetentă, ea devenise
sfera de activitate a nomenclaturii, promovarea ei se facea în interesele castei nu a statului.
Intervenţia trupelor sovietice în Afganistan a contribuit şi mai mult la reducerea prestigiului

42
Uniunii Sovieice în plan internaţional. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică s-a lăsat antrenată într-o
cursă a înarmărilor fără precedent în istorie, care şi-a pus amprenta asupra politicii interne, ceea mai
mare parte a economiei fiind subordonată domeniului militar. Cu o economie care stagna era dificil
să faci faţă ritmurilor impuse de statele occidentale, mai ales din cauza nivelului scăzut al
tehnologiei, caracterului extensiv al industriei. De asemenea, în Uniunea Sovietică în perioada
stagnării, existau numeroase probleme naţionale, ţinute într-o stare latentă care vor exploada în
viitorul apropiat. La începutul anilor ‘80, economia, întreaga societate sovietică se afla în pragul
unui colaps, care mai târziu va contribui la destrămarea statului sovietic.
După decesul lui Leonid Brejnev, survenit la 10 noiembrie 1982, în funcţia de secretar general
al P.C.U.S. a fost ales Iurii Andropov, fost şef al K.G.B.-ului. Conştient de necesitatea reformării
sistemului, el a încercat să realizeze unele reforme, dar n-a reuşit să le ducă până la capăt, decedând
la 9 februarie 1984. Andropov a fost cel ce a sprijinit ascensiunea lui Mihail Gorbaciov, ce avea să
devină, la 11 martie 1985, secretar general al P.C.U.S., după decesul altui reprezentant al
gerontocraţiei, Konstantin Cernenko.

  
            

Obiective
- Examinarea cauzelor ce au dus la lansarea politicii reformatoare de către M.Gorbaciov.
- De a urmări impactul procesului reformator asupra politicii externe şi a relaţiilor
internaţionale
- Elucidarea aspectelor negative care au influenţat procesul reformator.
- De a cerceta cauzele ce au dus la dezintegrarea URSS.
Cuvinte–cheie : Mihail Gorbaciov, perestroika, glasnosti ; problema naţională ; Eduard
Şevarnadze ; politica externă, forţele conservatoare ; puciul din august ; dezintegrarea URSS, CSI.
                                                "             

! 

         

La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere, animată de idei reformatoare,


sub egida lui Mihail Gorbaciov. La plenara din aprilie 1985 a Comitetului Central a P.C.U.S.,
Mihail Gorbaciov a prezentat principiile politicii pe care intenţiona să o realizeze în Uniunea
Sovietică. Politica promovată de noua conducere s-a numit sau . În
             "          

viziunea lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la “teoria leninistă” şi avea nevoie de o o
restructurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniul politic, economic şi social.
Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii “stagnării”- epoca brejnevistă -, pe care
le moştenise, la rândul său din perioada stalinistă. O componentă importantă a politicii de
restructurare a fost sau libertatea presei şi lichidarea cenzurii ( -ul) care au
     "               

permis elucidarea problemelor blocate sau nerezolvate timp de decenii (în deosebi cele naţionale).
Mihail Gorbaciov, împreună cu echipa sa, a realizat unele reforme menite să revigoreze
economia şi societatea. La Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S., desfăşurat între 25 februarie şi 6
martie 1986, Mihail Gorbaciov a prezentat principale teze ale poziţiei sale, atacând « epoca
Brejnev”, denumită “era stagnării”, condamnând războiul din Afganistan, care era o “rană
sângerîndă” a U.R.S.S., propunând restructurarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau
realizate de sus în jos. Cadrul instituţional s-a dovedit însă incapabil să reziste frustrărilor
acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor reformei înseşi. Deosebit de virulente
au fost problemele naţionale - problema enclavei armene din Karabahul de munte din Azerbaidjan,
cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre populaţia majoritară a republicilor unionale şi minorităţi,

43
eşecurile politicii de rusificare. Statele Baltice au fost primele care şi-au revendicat independenţa. În
1989-1991 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă.
Remarcabile au fost rezultatele în domeniul politicii externe. La 2 iulie 1985, în
"            

postul de ministru de externe a fost numit Eduard Şevarnadze, în locul lui Andrei Gromîko.
Împreună cu Mihail Gorbaciov au reuşit ,
               "       "                       

beneficiind de un imens capital de simpatie în întreaga lume. a iniţiat o nouă gândire


       

politică, bazată pe căteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită şi condusă prin
prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi SUA era neproductivă iar
puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia să-şi revizuiască obiectivele
în domeniul politicii externe.
Între 19 şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan,
preşedintele SUA. În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a lui Gorbaciov în
Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al liderului reformist. Asumându-şi
cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la 14 aprilie 1989 documentele ce
puneau capăt războiului din Afganistan, iar la 15 februarie 1989, ultimele trupe sovietice părăsesc
această ţară. Gorbaciov a contribuit la normalizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la
Beijing între 15 şi 19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul Europei
de la Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor din Europa de Est.
Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat şi în statele estice, nu numai în mediile apusene. În
toamna anului ’89, întreg « lagărul socialist » a fost afectat de un val de schimbări. La 7 octombrie
1989, în timpul vizitei în Germania, la Berlin, Gorbaciov avea să declare “viaţa îi pedepseşte pe cei
care rămân în urmă”. Efectul a fost schimbarea lui Erich Honecher cu Egon Krenz, la 18 octombrie.
La 9 noiembrie 1989, a fost dărâmat Zidul Berlinului, moment care a fost perceput ca un preludiu al
înlăturării comunismului în Europa.
La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov şi George
Bush, la care liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea regimurilor
comuniste din Europa estică. O semnificaţie aparte a avut căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu,
la 22 decembrie 1989 şi executarea dictatorului.
Problema unificării Germaniei a fost un test decesiv al noului raport de forţe şi al faptului că
se sfârşise. La 8 februarie 1990 secretarul de stat, James Baker, vizita Moscova şi
           

propunea negocieri pentru unificarea Germaniei în formula “doi plus patru”, adică cele două
Germanii, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. La 12 septembrie, la Moscova
a fost semnat tratatul care consfinţea reunificarea pe cale paşnică a Germaniei. Ceremonia oficială
s-a desfăşurat la 3 octombrie la Berlin. La 31 martie 1991, a fost dizolvat oficial Tratatul de la
Varşovia.                                      

Valul schimbărilor a afectat întregul spaţiu sovietic. Sfărşitul Uniunii Sovietice va fi unul
dramatic. La 21 august 1991, la Moscova, un grup de conservatori ce se opuneau procesului
reformelor, au realizat un “puci” pentru al înlătura pe Gorbaciov, care însă a eşuat. “Puciul” a întărit
poziţia lui Boris Elţîn, preşedintele Republicii Sovietice Federative Ruse, în calitate de lider al
forţelor reformatoare, şi a şubrezit poziţia lui Gorbaciov.
Demersurile disperate ale lui Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietică în Uniunea Statelor
Suverane, de a organiza noi alegeri, pentru a salva puterea centrului s-au soldat cu un eşec.
Republicile unionale şi-au declarat independenţa după august 1991. La 8 decembrie 1991, lângă
Minsk, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au declarat dizolvarea Uniunii Sovietice şi
formarea Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). Ulterior, la 21-22 decembrie, la Alma-Ata, 11
reprezentanţi ai fostelor republici unionale sovietice aderau la C.S.I. La întâlnire n-au participat
reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Georgiei, care pledau pentru independenţă. În aceste
condiţii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din postul de preşedinte al unui stat

44
care nu mai exista. Uniunea Sovietică şi-a încetat oficial existenţa la 31 decembrie 1991, la
      

69 de ani de la constituire.

                                        

         

Declanşarea, după 1987, de către Mihail Gorbaciov a unui proces complex de restructurare a
regimului comunist din U.R.S.S. a marcat începutul unor transformări radicale în interiorul
societăţilor din acest spaţiu.      

a fost prima ţară unde s-a înfăptuit o revoluţie anticomunistă. În anii ’80, ţara este
     

cuprinsă de o lungă criză socială care era de fapt un conflict între putere şi clasa muncitoare. În vara
anului 1980, şantierile navale din Gdansk sunt cuprinse de un val de greve. A fost înfiinţat primul
sindicat liber (Solidarnosti) în frunte cu liderul .
                   

 

Guvernul, pentru a menţine controlul asupra situaţiei din ţară, a introdus în decembrie 1981
În funcţia de prim-ministru a fost numit generalul Woljceich Jaruzelski. Sunt
          "        

realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea intreprinderilor la autonomie,


autoconducere şi autofinanţare. SUA şi alte state occidentale declanşeză o blocadă economică
Poloniei. Perioada 1986-1989 este caracterizată de stagnarea economiei, creşterea deficitului
bugetar, creşterea inflaţiei.
Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slăbirea poziţiei partidului comunist. În
august 1989 a fost format guvernul în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului
Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieţii poltice de partidul comunist a încetat.
            

Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre economia de piaţă, numit
“terapia de şoc”. A fost inlăturat controlul asupra preţurilor, a început privatizarea proprietăţii
statului, au fost premise investiţiile străine. Treptat s-a stabilizat piaţa. În anii 1991-1992 SUA au
renunţat la 70 % din datoria externă a Poloniei iar la 50 % şi R.F.G. la 50 %.
            

În decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat, preşedinte fiind ales În


        

 

următorii ani, în Polonia este promovată o politică de modernizare a agriculturii, continuă


privatizarea sectorului de stat, sunt luate unele măsuri pentru a limita influenţa străină în domeniul
economic. În paralel, apar şi unele dificultăţi: scaderea nivelului de trai; creşte numărul şomerilor
(1992 – 2 milioane), se resimte lipsa programelor sociale.       

a fost cuprinsă la sfârşitul anilor ‘80 de o profundă criză economică. Conducerea


      

ţării era preocupată de căutarea căilor de ieşire din criză. În aceste condiţii s-a consolidat pozţia
opoziţiei care îşi intensifică critica la adresa conducerii ţării. Opoziţia se pronunţă pentru revizuirea
aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii membri ai Partidului Muncitoresc
Socialist Ungar (P.M.S.U.), de sorginte marxist-leninistă, au început să părăsească partidul. În
februarie 1989, P.M.S.U. a renunţat la monopolul asupra puterii, îar în octombrie are loc ultimul
Congres. Pentru a rămâne în viaţa politică, partidul şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist
Ungar. În ianuarie 1990 în Ungaria existau deja circa 20 de partide politice.
La 23 octombrie 1989 a fost schimbată denumirea ţării în Între 23
 "              

martie şi 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere după anul 1945. Au învins reprezentanţii a trei
formaţiuni politice - Alianţa Democraţilor Liberi, Forumul Democratic şi P.S.U.. Cele mai multe
voturi au fost obţinute de Forumul Democratic, care se pronunţa pentru constituirea statului de
drept, pentru autoconducere democratică, privatizare, trecerea la economia de piaţă. Liderul
Forumului Democratic, Josef Antall, a fost numit în funcţia de prim-ministru. A fost constituit un
guvern de coaliţie. În august 1991 Arpad Gonsz a fots ales preşedinte al Ungariei.           

45
În în anii 1988-1989 forţele anticomuniste au înteţit critica la adresa regimului
          

comunist. Opoziţia era organizată în jurul grupului “Carta 77”, care cerea comuniştilor să cedeze
monopolul asupra puterii ;i să permită alegeri democratice. În noiembrie 1989, la Praga are loc o
demonstraţie a studenţilor. La iniţiativa membrilor “Cartei 77” a fost constituit Forumul studenţesc.
Data de 17 noiembrie 1989 a marcat începutul “revoluţiei de catifea”, declanşată de către studenţi,
la care s-au alăturat şi muncitorii. La sfârşitul lunii noiembrie 1989, Parlamentul Federal a înlăturat
articolul din Constituţie ce consacra rolul conducător al partidului comunist. La 29 decembrie 1989
a fost ales în mod democratic în calitate de preşedinte cunoscutul dizident, autorul
          

“Cartei 77”.
La 20 aprilie 1990 a fost adoptată noua denumire a ţării
 "      
           

În continuare va lua amploare curentul de separare a celor două republici. În Slovacia, care
      

era mai slab dezvoltată din punct de vedere economic, în timpul alegerilor din iunie 1992 se crează
o Mişcare pentru o Slovacie independentă. În iulie 1992 Consiliul Naţional Slovac (Parlamentul) a
adoptat o decizie cu privire la suveranitatea republicii. Decizia de separare a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1993.       

În din 1954 până în 1989 la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, primul secretar
      

la C.C. al PCB. Criza economică şi tensiunile entice au intensificat nemulţumirea faţă de regimul
Jivkov, nu doar în cadrul societăţii, ci şi în cel al conducerii partidului comunist. În Bulgaria, la fel
ca şi în celelate ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfiripat o mişcare dizidentă. Mocova i-a
sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, care au decis că era necesară o
schimbare şi că Todor Jivkov, care de 35 de ani se afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la
prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de
secretar general al P.C.B.
Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Maldenov, s-a orientat spre o politică de
restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta socialismului. Sub presiunea
maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990
Congresul extraordinar al P.C.B. a decis schimbarea denumirii partidului, care devine Socialist,
precum şi separarea funcţiilor de stat şi de partid. Petăr Mladenov a devenit şef de stat, iar Andrei
Lukanov, premier.
În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea
electoratului. Opoziţia era raliată în jurul (U.F.D.), o organizaţie
      
                

cadru constituită din mişcări şi asociaţii fidele pluralismului şi democraţiei. Alegerile parlamentare
au fost câştigate de care obţine 52,7 % din voturi, faţă de 36,2 % ale opoziţiei.
               

Reprezentanţii U.F.D. şi o parte din populaţie au respins rezultatele alegerilor (deşi erau
recunoscute de observatorii străini), declanşând o grevă generală în Sofia. Preşedintele Petăr
Maladenov este obligat să-şi prezinte demisia. Noul preşedinte este desemnat în persoana liderului
opoziţiei, Jelio Jelev, primul şef de stat necomunist al Bulgariei, după abdicarea regelui Simeon al
II-lea în 1946. La sfârşitul lunii decembrie 1990 a fost format primul guvern de coaliţie, în frunte
cu independentul Dimităr Popov. În componenţa guvernului au intrat reprezentanţi ai P.S.B.,
U.F.D., Uniunii Populare Agrariene, precum şi câţiva independenţi. În vara anului 1991 are loc
scindarea U.F.D. Speculaţiile, greva parlamentară, scandalurile politice au izbutit, în plan secundar,
să cureţe şi să consolideze rândurile U.F.D., care a reuşit să câştige alegerile parlamentare din
octombrie 1991. Acest scrutin a schimbat harta politică a Bulgariei postcomunistă. Victoria la limită
a opoziţiei la alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezintă un punct de răscruce în istoria
contemporană a Bulgariei. Foştii comunişti pierd majoritatea absolută pe care au avut-o în Marea
Adunare Naţională.
În parlament U.F.D. dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus găsirea unei forme
de colaborare cu reprezentanţii partidului minorităţii turce - Mişcarea pentru Drepturi şi Libertate.

46
Noul Guvern va fi condus de preşedintele U.F.D., Filip Dimitrov. Au fost operate schimbări de
personal în principalele instituţii ale statului, precum Ministerul de Interne şi cel de Externe. De
asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care foştilor nomenclaturişti li se unterzicea, pe o
anumită perioadă, anumite drepturi civile. La trei luni după alegerile parlamentare au urmat cele
prezidenţiale, unde reprezentantul U.F.D., Jelio Jelev, a reuşit să câştige prin balotaj, scrutinul
prezidenţial şi să devină primul preşedinte ales din istoria ţării.
Iugoslavia
Destrămărea statului iugoslav are loc în perioada 1989-1992. În Iugoslavia schimbarea
regimului politic s-a produs într-un mod deosebit: după moartea lui Tito (1980), edificul construit
de acesta s-a prăubuşit încetul cu încetul. S-au intensificat tensiunile între naţionalităţi, iar
conducerea centrală de la Belgrad nu a reuşit să găsescă soluţii viabile pentru lichidarea crizei în
care se afla societatea iugoslavă. Deosebirile dintre republici s-au menţinut în continuare, fapt ce a
contribuit la amplificarea nemulţumirilor. Constituţia din 1974, pe care se întemeia sistemul politic
iugoslav, ce presupunea soluţionarea tuturor problemelor pe calea înţelegerilor reciproce, nu reuşea
să rezolve probleme cu care se confrunta federaţia. Armistiţiul a început să se destrame în Kosovo,
unde albanezii au reuşit să transforme regiunea într-o republică autonomă în cadrul federaţiei în
1980. Nemulţumiri sunt înregistrate şi în alte republici, populaţia exprimându-şi dezacordul în
privinţa dominaţiei sârbe în structurile puterii centrale şi în armată.
În februarie 1989, în regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima mişcarea
albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfinţite în Constituţie. Conducerea de la
Belgrad a anunţă preluarea responsabilităţilor referitoare la securitatea provinciei, iar la 26 iunie
este suspendată adunarea din Kosovo, puterea fiind preluată de către cea din Serbia. La 5 iulie 1989
este votată dizolvarea adunării, noua constituţie sârbă din septembrie 1989 confirmând încorporarea
celor douâ regiuni autonome – Kosovo şi Vojvodina - în cadrul Serbiei. Albanezii au refuzat să
accepte legitimitatea acestei Constituţii. Amestecul Serbiei a declanşat, pe de o parte, un val de
nemulţumiri faţă de hegemonia sârbă, pe de altă parte, a creat permizele unei confruntări dintre
subiectele federaţiei.
În septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovenă a declarat suveranitatea republicii,
proclamându-şi dreptul de a se separa de federaţie, fapt ce implică un război economic între Serbia
şi Slovenia.
Anul 1990 este anul decesiv pentru destrămarea unităţii statale a Iugoslaviei. Delegaţia
slovenă se retrage de la Congresul Ligii comuniştilor iugoslavi, nefiind acceptată propunerea lor
privind independenţa partidelor membre ale Ligii. Alegerile din decembrie 1990 din republicile
componente ale Iugoslaviei reflectă într-un fel situaţia din ţară. La Belgrad, alegerile au fost
câştigate de Slobodan Miloşevici, un adept declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El
se opune accesului croatului Stipe Mesic la preşedinţia colectivă a Iugoslaviei în iunie 1991, fapt ce
a contribuit la retragerea Sloveniei şi Croaţiei din componenţa federaţiei.
La 25 iunie 1991, adunările Croaţiei şi Sloveniei şi-au declarat independenţa deplină.
Armata federală, singura forţă care mai era capabilă să menţină unitatea federaţiei, a intrat în
acţiune. Este atacată iniţial Slovenia, apoi unde au loc lupte crâncene, în jurul oraşului
      

Vukovar. Operaţiunea se încheie prin semnarea unui armistiţiu, care prevedea retragerea tuturor
unităţilor armatei federale iugoslave din Slovenia până la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992,
independenţa Sloveniei şi Croaţiei este recunoscută de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele
două ţări sunt admise în ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisă în Consiliul Europei.
confruntă, la rândul ei, cu populaţia sârbă care pleda pentru independenţă, fapt
       

ce a dus la trimiterea de către ONU a forţelor de menţinere a păcii. Problema refugiaţilor din Bosnia
şi Herţegovina (croaţi şi musulmani) şi situaţia creată de sărbi prin ocuparea unei treimi din
teritoriul croat rămân în continuare în centrul vieţii politice. La referendumul din 19-20 iunie 1993,
din autoproclamata “Republică Sârbă a Crainei”, populaţia se pronunţă pentru unirea acestei

47
regiuni cu alte regiuni populate de sârbi din Bosnia şi Herţegovina şi din celelalte state sârbeşti.
Teritoriile administrate de sârbi sunt separate de 14 000 de militari ONU de restul Croaţiei.
Integrarea acestor teritorii se va realiza abia în 1998, în urma medierii negociate de ONU.
În comunitatea musulmană se pronunţă pentru o republică
                 

independentă, cea sârbă pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croată pentru alipirea la Croaţia a
regiunii cu populaţie majoritară croată. Participanţii la referendumul din 29 februarie şi 1 martie
1992, boicotat de sârbi, se pronunţă în favoarea unei Bosnii şi Herţegovine independente (99,4 %).
Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor sârbi,
independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina, recunoscută la 6 aprilie 1992 de către Uniunea
Europeană şi admisă la 22 mai 1992 în ONU. La rândul lor, sârbii din Bosnia şi Herţegovina
proclamă la 7 aprilie o republică independentă, iar populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea
unui stat croat independent în Sud-Vest. În aprilie 1992, izbucneşte un război civil ce va face în
decurs de un an peste 50 000 morţi, iar peste două milioane de bosniaci sunt nevoiţi să părăsescă
vechile locuinţe. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia şi Herţegovina cunoaşte după
proclamarea independenţei în 1992, cel mai dureros şi mai tragic destin. Războiul civil, care opune
cele trei etnii, pustieşte ţara, determină masive deplasări de populaţie şi sute de mii de victime.
Încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general acceptat,
crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sărbă, musulmană, croată, eşuează.
Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, şi parafat la 14 decembrie 1995 la Paris, încheie patru
ani de sângeros război civil şi pune bazele Republicii Bosnia şi Herţegovina ca stat federal format
din Federaţia Bosniaco (Musulmana)-Croată (51 % din terit) şi Republica Sârbă (49 %).
o altă republică din componenţa statului federal, şi-a proclamat suveranitatea la
        

25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum, boicotat de comunitatea


sârbă şi albaneză, prin care populaţia se pronunţă pentru o Macedonie independentă. Republica
Independentă Macedonia a fost proclamată oficial la 15 septembrie 1991, dar a întâmpinat greutăţi
în calea recunoaşterii noului statut, datorită opoziţiei Greciei, care considera inadmisibil
„uzurparea” numelui de Macedonia, ce ar aparţine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a
fost admisă în ONU, sub numele de „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, iar la 17 octombrie
1995 devine membru al Consiliului Europei.
în 1990 a fost alături de Serbia, pronunţându-se pentru menţinerea
 "               

structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord între Serbia şi Muntenegru, aprobat
de parlamentele lor, prin care se proclamă o nouă etnitate statală Republica Federală Iugoslavă la 27
aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea Kosovo şi Vojevodina, şi Republica
Muntenegru.

           
                       

Sfârşitul războiului rece


«Războiul rece» s-a încheiat prin dispariţia unuia dintre cele două centre de putere, şi
anume a Uniunii Sovietice şi a blocului est-european. Confruntarea Est-Vest a fost una globală, fapt
ce a dus la extinderea ei asupra tuturor raporturilor dintre cele două tabere, iar dipariţia Estului ca
centru de putere semnifica şi prăbuşirea sistemului reprezentat de acesta în toate domeniile în care
el se aflase în competiţie cu blocul vestic. De altfel, încă la sfârşitul anilor 50, renumiţii savanţi
fizicieni Albert Einstein, S.Rasel, Fr.Joliot-Curie, în condiţiile când arma nucleară îşi dovedise deja
forţa distructivă, au adresat un apel către popoarelor lumii referitor la acest pericol, insistând asupra
necesităţii unor noi tratări a problemelor internaţionale. Această preocupare a fost percepută drept
debutul unei noi mentalităţi politice în raporturile internaţionale. În următorii treizeci de ani, ea a
fost ignorată, dar actualitatea ei a fost dovedită la începutul anilor ‘80, când s-a agravat brusc
situaţia internaţională din Europa şi în lume. Promovarea unei politici axate pe o asemenea

48
mentalitate à devenit un imperativ al momentului. Au început să crească rândul adepţilor noii
mentalităţi atât în Vest, cât şi în Est. Numirea lui M.S.Gorbaciov, în fruntea P.C.U.S, în aprilie
1985, a dus la schimbarea concepţiilor sovietice referitoare la tratatarea problemelor internaţionale:
tezele fundamentale ale noii mentalităţi au fost puse la baza politicii externe sovietice. Astfel s-a
produs o cotitură spre o nouă reprezentare a relaţiilor internaţionale. Conştientă de pericolul pe care
îl comportă cursa înarmărilor nucleare, conducerea gorbaciovistă a înaintat un program concret de
lichidare a armelor nucleare. Noua mentalitate politică în domeniul relaţiilor internaţionale se
referea la “flexibilitate tactică”, înclinarea spre compromisuri reciproc acceptabile, orientarea nu
spre confruntare, ci spre dialog şi înţelegere reciprocă. Un produs al “noii mentalităţi politice a fost
concepţia “Casei europene comune”, elaborată de conducerea sovietică.
“Noua mentalitate politică” în domeniul politicii externe a contribuit la demararea
proceselor democratice din ţările Europei de Est de la sfârşitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90. Un
loc aparte îl ocupă în acest sens distrugerea zidului Berlinului, ridicat în august 1961, în timpul
războiului rece , fiind un simbol al separării lagărului comunist de lumea democratică. Demolarea
Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor două Germanii au fost momentele majore
ce au consemnat încetarea confruntării între cele două tabere şi, de facto, încetarea « războiului
rece». Evenimentele ce au urmat se încadrează în acest context şi trebuie percepute drept rezultate
al sfârşitului confruntării. Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat
dizolvarea Tratatului de la Varşovia. U.R.S.S. înceta să mai existe la 25 decembrie 1991, când
Mihail Gorbaciov, ultimul ei preşedinte, a demisionat. Succesoarea şi moştenitoarea a ei în
      

relaţiile internaţionale va fi din acel moment Federaţia Rusă.


În perioada « războiului rece » tările occidentale au fost sprijinite în procesul de statornicire
şi consolidare a regimurilor democratice de către Statele Unite ale Americii. Deşi se confruntau şi
ele cu unele probleme referitoare la asigurarea drepturilor economice şi sociale, în ansamblu,
sistemele din statele occidentale s-au dovedit a fi viabile şi eficiente în organizarea societăţii pe
principii democratice. În contrast, regimul politic din U.R.S.S. a fost unul totalitar, iar ţările est-
europene au cunoscut regimuri similare sub presiunea Moscovei.
După depăşirea «războiului rece», lumea a devenit unipolară, evoluând însă către
multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume unipolară, deoarece există o singură
supraputere - Statele Unite ale Americii şi o singură alianţă politico-militară – Alianţa Nord-
Atlantică (NATO). Dar, în acelaş timp, lumea se indreaptă spre multipolarism. Există în prezent trei
centre de putere pe plan mondial, în mod concret - America de Nord (Statele Unite şi Canada),
Uniunea Europeană şi Japonia. Pe de altă parte, sunt şi alte state care aspiră la statutul de puteri
globale - Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză.
Rusia, în perioada post-« război rece», străbate un traseu plin de dificultăţi, dar dispune de
imense resurse materiale şi sunt şanse ca, sub rezerva înfăptuirii reformelor aflate în curs, peste 10-
15 ani să constituie una dintre economiile puternice pe plan mondial. Ea rămâne o putere militară,
în primul rând nucleară, deşi starea economiei sale afectează sistemul militar, dar, virtual, dispune
de capacităţi de creaţie tehnico-militare de prim-ordin. În plus, Federaţia Rusă este membru
permanent al Consiliului de Securitate al ONU, poziţie ce îi permite să se pronunţe în toate marile
probleme ale păcii şi securităţii internaţionale. Această poziţie a fost întărită prin admiterea Rusiei
în “Grupul celor 7” ţări puternic industrializate (SUA, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania,
Italia, Canada), devenit astfel “G. 8”.
Depăşirea «războiului rece» a echivalat cu trecerea lumii de la o stare de echilibru bipolar la
alta, dominată de un dezechilibru unipolar, fapt ce a dus la o asimetrie structurală în raporturile de
forţe pe plan mondial. În zone întinse a apărut un vid de putere, care poate fi considerat şi un vid de
securitate. În aceste condiţii, s-au produs inevitabile realinieri de poziţii ale statelor, redistribuiri de
roluri şi sfere de influenţe, în funcţie de noile raporturi de forţe. Astfel, statele din Europa Centrală,
de Est şi Sud-Est, care la începutul « războiului rece » au intrat în orbita sovietică, au ajuns după

49
încheierea acestuia în sferele de influenţă a puterilor occidentale, în primul rând ale Statelor Unite,
dar şi al statelor din cadrul Uniunii Europene.
Actualele raporturi de forţe consacră rolul unic (leadership) al Statelor Unite în afacerile
mondiale. De altfel, acest obiectiv a fost urmărit de Washington de foarte mult timp. Semnificative
sunt concluziile autorului american, Samuel Huntington: “De aproape 200 de ani Statele Unite au
încercat să prevină naşterea unei puteri dominante în Europa. De aproape 100 de ani începând cu
politica “uşilor deschise”faţă de China, au încercat să facă acelaşi lucru în Asia. Pentru a realiza
aceste scopuri, Statele Unite au luptat în două războaie mondiale şi într-un război rece împotriva
Germaniei imperiale şi a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice şi Chinei comuniste.
Acest interes american rămâne şi a fost reafirmat de preşedinţii Reagan şi Bush”.
Integrarea europeană
Un parcurs deosebit a urmat în perioada post-“râzboi rece” şi procesul integrării europene.
Prin semnarea la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie 1986, a Actului Unic European, s-au
adus unele modificări ale Tratatului de la Roma, care prevedea realizarea unei Pieţe unice interne la
data de 1 ianuarie 1993. A urmat semnarea Convenţiei Schenghen între Franţa, Germania şi
Benelux, care prevedea libera circulaţie a persoanelor. Un eveniment de o semnificaţie deosebită s-a
produs la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, unde a fost discutată
problema uniunii politice a statelor Uniunii Europene, noua titulatură a Comunităţii Economice
începând din acel moment. La 7 februarie 1993 a fost semnat Tratatul Uniunii Europene de la
Maastricht, care a intrat în vigoare începând din 1 noiembrie 1993. Tratatul avea la bază trei piloni:
Comunităţile Europene, care permit instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse
domenii, având drept obiectiv principal coeziunea economică şi socială; politica externă şi de
securitate comună; cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală. În anii următori sunt luate
măsuri importante pentru extinderea Uniunii Europene, fiind vizate in special ţările din fostul bloc
socialist şi sovietic.
La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care avea patru obiective
principale: să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii
Europene; să suprime ultimile obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze
securitatea; să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial; să eficientizeze
arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.
În cadrul Consiliului European de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997 a fost lansat
procesul de aderare a 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. A urmat
aprobarea listei celor 11 ţări participante la zona Euro de către Consiliul European de la Bruxelles,
începând din 1 ianuarie 1999.
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale
Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost
ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de
la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună
activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se în
viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de
funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi
consolidarea cooperării între instituţii. La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria iar
un an mai târziu aceste ţări au devenit membre ale Uniunii Europene.

Bibliografie obligatorie
, Vol. V, Iaşi, Institutul European, 1998.
           "  

Berstein, Serge, Milza,

50
Pierre,
Bucuresti, Editura Lider, 1997
           "         

Barber, John,
Bucuresti, Editura Humanitas, 1997
           "   

Lebrun, François,
Charpentier, Jean,                         "             "              

Gaillard Jean-Michel,
Ed. Cartier, Chişinău, 2001.
               

Rowley Anthony
Editura
            "                      "          

Onisoru Gheorghe
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005.
Editura Fundaţiei
            "                  "      

Onisoru Gheorghe
România de Mâine, Bucureşti, 2004.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
, Iaşi, Editura Polirom, 2003
    "                    

Calvocoressi, Peter, 

Editura Omega pres,


    "                           

Duverger, Maurice 

Bucureşti, 1991.
Editura Lider, Bucureşti, 1997.
                     

Fontaine Andre,                                                

Graciov, Andrei,  

Editura Nemira, Bucureşti, 1995.


     

Editura Lider, Bucureşti, 1994.


               

Hobsbawm, Eric,
, Editura
    "                                

Le Breton, Jean-Marie, 

Cavallioti, Bucureşti, 1996.


Editura Corint, Bucureşti,
    "                      

Mougel, Francois-Charles,
2004.
Editura Corint, Bucureşti,
                         

Mougel, Francois-Charles, !

2003.
Editura Humanitas, Bucureşti,
                           

Pipes, Richard,

1998.                                "             "           

Rothschild, Josep, 

, Editura Antet, Bucureşti,


       "                     

1997.         "             "                             

Scurtu, Ioan (coord.),  


Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.
        "                              "         

Soulet, Jean-Francois
Editura Polirom, Iaşi, 1998.
       

51