Sunteți pe pagina 1din 3

Sikhismul - o formă brutală a

extremismului religios contemporan


Pr. Nicolae Achimescu, profesor universitar de Istoria religiilor

Întâlnirea dintre hinduşi şi islam, în anul 712 d.Hr., o dată cu cucerirea regiunii Sindh de
către Mohamed ibn Qasim, a avut o importanţă cu totul nefastă pentru viaţa religioasă din
India. Pătrunderea armatei musulmane în India avea să aducă vremuri grele pentru
hinduşi în secolele şi mileniile următoare. La început, hinduşii au fost supuşi unor
persecuţii dure, mare parte dintre ei pierzându-şi chiar viaţa. Le-au fost distruse multe
temple şi statui ale zeilor de care se simţeau foarte ataşaţi. Treptat, însă, cuceritorii
musulmani, din raţiuni politice şi administrative, au început să adopte o atitudine mai
tolerantă faţă de cei pe care tocmai îi supuseseră, manifestând chiar interes pentru
literatura indiană şi promovând anumiţi funcţionari hinduşi la curţile lor. Mai mult decât
atât, împăratul Akbar (1556-1605) a încercat chiar să pună bazele unei religii comune
pentru toţi supuşii săi, hinduşi şi musulmani, deşi strategia sa n-a fost pe placul multora
dintre aceştia.

În acest context, cultura islamică a clasei conducătoare a exercitat o puternică influenţă


asupra vieţii spirituale şi materiale în rândul hinduşilor. Însă, la fel de adevărat este şi
faptul că a existat o influenţă similară dinspre hinduism spre islam. Acest lucru se
explică, în principal, prin faptul că o mare parte dintre musulmanii indieni proveneau din
rândul hinduşilor convertiţi la islam, puţini fiind aceia care proveneau dintre musulmanii
veniţi în India ca funcţionari şi soldaţi din ţările arabe. Astfel, mulţi musulmani indieni au
continuat pe mai departe să ia parte la sărbătorile hinduse şi să respecte regimul castelor.

Atât înainte de împăratul Akbar, cât şi după acesta, au existat lideri care năzuiau după
unitatea hinduşilor şi musulmanilor. Cel mai consecvent pe această linie s-a dovedit a fi
Kabir (1440-1518), crescut şi educat probabil într-un mediu islamic. Conform tradiţiei,
acesta s-ar fi născut dintr-o mamă brahmană şi ar fi fost adoptat de un ţesător musulman.
După altă tradiţie, s-ar fi născut musulman şi ar fi fost convertit la hinduism la maturitate.
Dincolo de orice speculaţii, el este revendicat, însă, atât de hinduşi, cât şi de musulmani,
fiindcă învăţătura sa reprezintă, în fond, o sinteză hinduisto-islamică.

Cea mai importantă dintre comunităţile religioase fundamentate pe învăţătura sincretistă a


lui Kabir este sikhismul (de la cuvântul punjabi sikh, „discipol“, „elev“), termen utilizat
de englezi de pe la începutul secolului XX şi desemnând totalitatea practicilor şi
învăţăturilor promovate de cei zece guru sikh. Comunitatea a fost întemeiată de către
Nanak (1469-1538), un lider religios din regiunea Punjab. Fire liniştită şi contemplativă,
iubind rugăciunea şi nefiind atras de o anume profesie, Nanak obişnuia să se roage mereu
în compania unor credincioşi hinduşi şi musulmani; încă din tinereţe, lectura cu multă
pasiune scrieri mistice, fie ele hinduiste sau islamice. Un rol foarte important în
consolidarea acestei comunităţi l-a avut Arjun (1563-1606), unul dintre cei zece
conducători spirituali. El are meritul de a fi oferit comunităţii „Nobila Carte“, Granth
Sahib, o adevărată „Biblie“, redactată în dialectele hindu şi punjabi.

Din păcate, armonia dintre hinduşi şi musulmani îşi trăieşte în aceste momente ultimele
clipe, pentru că de atunci, din timpul lui Arjun, şi până astăzi, ea n-a mai putut fi
restabilită niciodată. Motivul care a condus la această situaţie conflictuală permanentă,
ajungând de nenumărate ori la forme şi expresii dintre cele mai dezgustătoare ale
extremismului religios a fost uciderea conducătorului religios hindus de către musulmani.
Fiul acestuia, Har Govind (1595-1645), în pofida non-violenţei promovate de Nanak,
hotărăşte să-şi răzbune tatăl ucis, utilizând lupta armată împotriva musulmanilor. Aceeaşi
campanie a fost continuată şi de urmaşul său, Govind Singh (1666-1708), ultimul mare
guru sikhist. Poate fără să-şi dea seama, prin decizia de a-şi răzbuna părintele prin luptă şi
prin nimicirea conducătorilor musulmani din India, Govind n-a făcut altceva decât să
imprime urmaşilor şi adepţilor săi de până astăzi acest spirit de agresivitate şi intoleranţă
care caracterizează, de foarte multe ori, comunitatea sikhistă din India. I-a strâns pe toţi
adepţii săi într-o anume castă, numită de el „a celor puri“ (khalasa). Cu toţii se consideră
egali, iar pentru a-şi demonstra spiritul războinic, fiecare membru primeşte porecla de
Singh („leul“). Casta „pură“ creată de Govind a devenit ulterior un adevărat ordin militar
şi războinic, răzbunător şi crud. Mai mult decât atât, Singh a promovat o separare totală a
sikhiştilor de musulmani şi hinduşi. În acest sens, a interzis citirea Vedelor, a cărţilor de
învăţătură hindusă şi a Coranului, vizitarea templelor hinduse şi moscheelor, ca şi
participarea la ceremonialuri hinduse sau purtarea vreunor însemne hinduse. De
asemenea, „Cărţii Nobile“ (Granth Sahib) i-au fost anexate „imnurile războinice“, care
cheamă comunitatea sikhistă la războiul total împotriva islamului.

Caracterul extremist al comunităţii sikhiste reiese, în primul rând, din particularităţile


ritualului de iniţiere a neofiţilor în ordinul militar şi războinic al celor „puri“, un ritual
foarte deosebit de ritualurile brahmanice şi hinduiste. Este vorba de ritul amrit, săvârşit
cu vârful sabiei. Termenul în sine, „nectar“, „ambrozie“ desemnează atât ceremonialul în
ansamblul său, cât şi apa îndulcită cu zahăr şi agitată cu ajutorul unei săbii cu două
tăişuri, din care vor bea neofiţii, dar şi ceilalţi participanţi. Din acest moment, cei iniţiaţi,
de ambele sexe, au obligaţia de a nu-şi mai tăia părul. Cei care îşi taie părul şi îşi rad
barba sunt consideraţi de către ceilalţi membri ai comunităţii drept „decăzuţi“ (patit).
Bărbaţii îşi leagă părul cu ajutorul unui turban alb sau colorat, iar femeile cu o eşarfă
lungă. De asemenea, cei iniţiaţi nu trebuie să mai renunţe niciodată la portul pumnalului,
acesta fiind autorizat, în mod, ciudat, de însăşi Constituţia indiană.

În încercarea de a-şi proteja propria identitate, minoritatea sikhistă din India a apelat şi
apelează de multe ori inclusiv la forme şi mijloace care nu au nimic în comun cu religia.
De pildă, şi-a creat propriile partide politice, mai ales pentru a-şi proteja propriile interese
politico-religioase pentru comunitatea sikhistă, majoritară în regiunea Punjab. După
divizarea Punjabului între India şi Pakistan, în anul 1947, an în care India obţinea
eliberarea de sub dominaţia colonială britanică, adversitatea reciprocă dintre comunităţile
hinduistă şi sikhistă s-a accentuat într-un mod cu totul special. De altfel, acesta a fost
momentul în care a fost deschisă calea confruntării aproape cotidiene între cele două
comunităţi în epoca modernă. Deşi majoritari în statul Punjab, mulţi sikhişti au fost
nevoiţi să migreze spre alte regiuni ale Indiei sau să se refugieze în ţări precum Anglia,
Germania, SUA, Canada sau ţări din sudul Asiei. În ultima perioadă a secolului trecut,
starea conflictuală s-a amplificat. Ea a fost susţinută mai ales de asedierea templului
sikhist de aur de la Amritsar (1984) de către armata indiană, iar după aceea de asasinatul
comis asupra primului-ministru indian, Indira Gandhi, de către propriile sale gărzi de
corp, de origine sikhistă. Aceeaşi stare conflictuală este alimentată, în prezent, de faptul
că sikhiştii revendică, tot mai insistent, motivând propria protecţie, teritoriul independent
Khalistan („Ţara celor puri“).