Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
"
George Rădulescu
1022 afişări
Joi 26 aug 2010
Oricum, invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână este optimist. El crede că peste zece ani
ţara noastră va arăta mult mai bine decât acum. De ce? Pentru că o societate adolescentină are
dezavantajul turbulenţelor permanente, dar are şi avantajul tinereţii şi creativităţii. Vintilă Mihăilescu
mizează, ca şi Mircea Vulcănescu, pe faptul că „la români se poate atunci când nu se mai poate". Altfel
spus, antropologul se aşteaptă la formarea unei mase critice care va schimba din temelii România.
CARTE DE VIZITĂ
• S-a născut la 23 mai 1951.
• A absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti (1974).
• Cercetător al Centrului de Antropologie al Academiei Române (1979-1991).
• Este specializat în etnopsihologie, identitate şi etnicitate, studiul comunităţilor.
• Profesor universitar la Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Bucureşti şi la SNSPA.
• A fost director general al Muzeului Ţăranului Român.
• Decorat de preşedintele României pentru serviciile aduse culturii române (2006).
Adevărul: Criza economică aduce agitaţie şi nelinişti peste tot în lume. Nu vi se pare însă că în
România criza morală amplifică această stare de lucruri?
Vintilă Mihăilescu: Într-un fel, criza noastră a început în 1990. Desigur, ceea ce se întâmplă acum nu
ţine de noi, dar nu face altceva decât să amplifice o stare mult mai veche. Putem vorbi, într-un sens
foarte larg, despre o criză morală şi chiar despre una identitară. Asta în măsura în care, din anii `90
încoace, ne-am lepădat de o imagine de sine şi ne-am aruncat spre altceva. Am crezut că ne aruncăm
spre mai bine, spre mai frumos, spre cum trebuie. Repetăm la nesfârşit sintagma „Să facem şi noi ca-n
ţările civilizate!", dar nu prea ştim cum vine asta. Drept pentru care suntem în căutarea acestei noi
stări.
Nu este un complex nejustificat dacă luăm ca reper lumea satului de odinioară? Acolo erau valori
pe care le regăsim în toată „lumea civilizată"...
În termeni raţionali, complexele sunt nejustificate, însă ele sunt inconştiente. Este exact cum i-ai spune
adolescentului: „Stai cuminte că o să te faci şi tu mare şi o să vezi că lucrurile se rezolvă!" În momentul
acela, adolescentul nu se linişteşte. Suntem încă o societate adolescentină. În ceea ce priveşte valorile
din lumea satului, avem un soi de nostalgie amestecată cu amnezie. Am spus-o de multe ori şi mi-am
atras înjurături: ţăranul a murit. Este o formulă metaforică, dar care se referă la un fapt evident pentru
oricine. Sunt sate în care peste două treimi din populaţia tânără lucrază deja în străinătate. În timpul
comunismului, populaţia tânără lucra în oraşe, în industrie. Prin ce sunt aceştia ţărani? Schimbarea
acestei societăţi s-a încheiat oficial la 1 ianuarie 2007. Sigur că, procesele istorice nu încep şi nu se
termină la date fixe, dar pentru noi acest moment poate fi considerat încheierea societăţii ţărăneşti.
Acum suntem ceea ce îmi place mie să numesc societate post-ţărănească. Am fost, până foarte de
curând, cea mai vastă societate rurală din Europa, or această moştenire este foarte importantă. Nu ştim
cum să procedăm cu această moştenire. Iarăşi apar complexele aproape freudiene: a murit tata,
Dumnezeu să-l odihnească!, îi facem pomenirile cuvenite, dar viaţa merge mai departe. Ei, nu! N-a
murit! Dacă spui că a murit, devii
duşmanul meu personal. Asta este o
modalitate de a pasa toată
responsabilitatea pe trecut. Problema
este cum faci ca totul să meargă mai
departe, dând omagiul cuvenit
trecutului, dar luându-ţi şi toată
responsabilitatea prezentului.
Aruncăm toată responsabilitatea pe
ţărani, cei care ar fi trebuit să se
preocupe de păstrarea tradiţiilor, a
caselor etc.
Acum suntem ceea ce îmi place mie
să numesc societate post-ţărănească.
„Comunităţi săteşti vor mai fi doar în pungile de sărăcie"
Nu cumva vedem abia astăzi „omul nou" - în trafic, în mijloacele de transport, la ghişeele
instituţiilor?
Da, dar nu „omul nou" gândit de comunişti. Este altceva...
Nu sunt ei rezultatul acţiunii comuniştilor? Nu sunt aceşti oameni necivilizaţi urmaşii celor
dezrădăcinaţi din satele lor?
Nu cred. Anticorpii au funcţionat şi au fost ceea ce se poate numi gospodăria difuză. Adică o parte a
gospodăriei, formată din tineri, era trimisă forţat şi neforţat la oraş. Acolo aveau o slujbă sigură, o casă
la bloc, acestea însemnând un pas înainte, nu unul înapoi. Ceea ce se întâmpla însă era că între „partea
mobilă" a gospodăriei, care pleca la oraş, şi partea fixă, stabilă, care rămânea la sat s-au întărit relaţiile.
Asta s-a văzut în anii `80 când sărăcia era mare. Atunci, dacă n-aveai rude la sat trebuia să ţi le cumperi
pentru că altfel mureai de foame. S-au creat reţele de supravieţuire care aveau şi elementul de
moralitate - eu îţi dau ce am eu de la oraş, tu îmi dai ce ai tu de la sat. Într-un mod paradoxal, asta a
reîntărit satul şi familia. Comunismul nu este vinovat de toate relele.
De aceea v-am şi întrebat la început dacă nu exagerăm în privinţa calităţilor pe care le atribuim
occidentalilor în comparaţie cu noi...
Categoric că da! Culmea este că nu vrem să fim ca părinţii noştri, dar vrem să fim ca părinţii lor. Aici
apare o tensiune greu de stăpânit pentru că de moştenit îi moştenim pe părinţii noştri, nu pe ai lor. Este
un fel de duplicitate - nu i-aş spune schizofrenie. Această duplicitate se traduce chiar în modul în care
folosim termenul „ţăran" - „Fir-ai al naibii de ţăran!" sau „Ţăranul nostru este ăl mai bun!" Ambele
sunt forme de idealizare - nu este nici cel mai rău, nu este nici cel mai bun. Nu avem maturitatea să ne
raportăm obiectiv, detaşat şi constructiv la propriul nostru trecut.
Concluzionând, al cui produs este mitocanul de azi, în viziunea dumneavoastră?
Da, este produsul contextului. Şi să vă spun de ce - pentru a fi mai clar, pentru a nu ne încurca în
concepte. Dacă urmăreşti mitocanul în călătoriile sale, în Elveţia va fi aproape civilizat. Cred că asta ni
s-a întâmplat tuturor - să vedem oameni care în Bucureşti ar scuipa seminţe pe stradă şi ar înjura în
trafic şi care se stăpânesc dacă sunt în alt context. Sigur că nu se întâmplă o minune, că nu doar simpla
trecere a graniţei schimbă caractere, dar nu este un comportament definitoriu pentru naţia noastră.
Contextul civilizează...
Da, îmi pare rău, dar mi se întâmplă adesea în trafic să trag nişte înjurături pe care dacă le-ar fi auzit
mama mea m-ar fi dezmoştenit şi cu care nu sunt obişnuit. După aceea mă ruşinez eu singur, dar le
trag.
Paradoxal, străinii care vin în România se adaptează uşor felului nostru de a fi...
Categoric că da. Am avut un proiect cu manageri străini care, spre surprinderea mea, la strategiile pe
care le aplicau în România recunoşteam „strategiile" româneşti - cu ţeapa, cu chiulul etc. Deveneau
„români" foarte rapid... Nu pentru că aşa le este firea, dar din motive de supravieţuire, de adaptare.
Intelectualitatea a făcut şi anumite compromisuri, girând anumite persoane publice care ulterior au
dezamăgit prin prestaţiile lor...
Tot ce am spus până acum era o introducere pentru această idee. Categoric, toţi intelectualii noştri au
făcut acest lucru. Din punctul meu de vedere, nu prea avem intelectualitate - asta ca să fiu foarte
politicos. Din punct de vedere moral, intelectual este persoana care exersează raţiunea critică.
Intelectualul nu-i face servicii lui X, nu luptă pentru o cauză. Menirea lui este de „Gică Contra", în
sensul cartezian al cuvântului, de critică socială.
S-a tot spus că poporul român parcurge un ciclu de regenerare după ce i s-a întâmplat în ultimele
zeci de ani. Când se încheie un asemena ciclu de regenerare?
S-a mai întâmplat şi în alte părţi. La scară istorică sigur că se poate spune că este nevoie de trei
generaţii, de pildă. Dar problema este de ritm - adică faci această trecere în doi paşi sau în patru paşi.
La scară istorică nu contează, dar noi trăim acum şi contează dacă această regenerare se produce în trei
sau în 30 de ani. Dacă în ultimele două decenii nu s-a făcut nimic pentru a se accelera acest ciclu,
firesc, el a fost încetinit. Ideea este să nu aşteptăm pasivi să ieşim din asta. Noi facem şi o grămadă de
lucruri care ne scufundă.
Mă întorc la chestiunea legată de ţărănime - toate ţările au pregătit din vreme transformarea acesteia.
Noi nu am făcut absolut nimic. Amintiţi-vă că pe 1 ianuarie 2007 sărbătoream aderarea la UE, iar pe 2
sau 3 ianuarie a fost prima criză a brânzei. Atunci au aflat şi ciobanii că s-a terminat cu brânza lor. Ei
întrebau de ce nu li s-a spus până atunci şi li se răspundea că trebuiau să ştie, ce, n-aveau internet?! La
stână nu e internet şi de aceea există stat, oricât ar fi el de minimal, pentru a pregăti şi facilita mari
schimbări sociale.