Bianca LEUCUŢA REPORTAJ

Jurnalism european şi comunicare în regiuni multietnice, an I

Şase tineri împotriva unui regim:

Aşa a apărut complexul studenţesc din Timişoara

În căminul studenţesc, dimineaţa începe cu primele izuri de şaorme şi chebabi

care se ridică spre ultimul etaj. Continuă cu soneriile ceasurilor din camerele alăturate. Se
transformă în zi cu o cafea la plic, servită lângă geam, pe coridor. În scurt timp, scările se
umplu de tineri grăbiţi, încolonaţi, răstiţi. Un prag instabil le întâmpină zgomotos primii
paşi pe trotuar. Sub el, un strat nou de ciment. Dedesubt, tot ciment - măcinat şi fisurat.
Mai jos de toate, pământ şi oase, cursuri de apă fetidă, compromise cu deversări de sânge
din alte vremuri. De când Abatorul de pe Bulevardul Eroilor încă mai vuia de gemete de
animal. Iar suprafeţele întinse dintre cartierele Fabric şi Elisabetin nu erau decât nişte
grădini modeste reunite sub titulatura de „suburbii”.

O jumătate de veac (privaţi) de singurătate

De aproape o jumătate de secol, studenţii timişoreni trăiesc într-un perimetru mai

restrâns decât suprafaţa unui mall. În „cutiile de chibrituri” ridicate în anii '60 pe
pământuri mustind de resturi animale. Privaţi de intimitate, exilaţi de oraş prin patru
importante artere de circulaţie. Pentru ca, după cum dicta directiva NKVD din
02.06.1947, eventualul „loc al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate
părţile intervenţiei militare”. Aşa au înţeles Gheorghe Gheorghiu-Dej şi, apoi, Nicolae
Ceauşescu să se răzbune pe studenţi. Nici unul dintre liderii comunişti nu mai putea risca
un al doilea moment „octombrie 1956” la Timişoara.

1
Bianca LEUCUŢA REPORTAJ
Jurnalism european şi comunicare în regiuni multietnice, an I

Acum o jumătate de veac, în oraş existau puţine facultăţi. Şi acelea, grupate în

jurul Universităţii Politehnice şi a celei de Medicină. Însă drumurile spre cămine îi purtau
pe studenţi prin toată zona centrală a oraşului. Aceasta a fost atmosfera în care mişcarea
anticomunistă din Ungaria a căpătat ecou la Timişoara. „Noi, studenţii, eram opriţi pe
stradă şi întrebaţi, provocaţi la discuţii”, îşi aminteşte despre acea toamnă un bătrân cu
păr alb şi cute adânci de revoltă pe frunte. „Ni se spunea: «Păi, în Budapesta, studenţii au
început, voi când aveţi de gând să începeţi?».” Pe atunci, în 1956, studentul Teodor
Stanca locuia la etajul întâi al căminului Politehnicii. Ocupa, împreună cu Aurel Baciu şi
Friedrich Barth, o cameră mică şi umbroasă.

„Chiar aici, la noi, la şase?”

Aceeaşi umbră te întâmpină şi azi în încăpere. Vinovate sunt câteva tulpini de

castani. Spre ele privesc acum urmaşii liberi ai lui Stanca. Studenţi ai anilor 2000. Trei
viitori ingineri. Pletoşi, înalţi, bărboşi, puţin miraţi de istoria camerei: „Chiar aici, la noi,
la şase?”. „Da, iar alături stăteau Ladislau Nagy, Caius Muţiu şi Nicolae Balaci”, le
explică Stanca. Toţi şase erau studenţi în ultimul an la Mecanică. Numai Nagy împlinise
32 de ani, restul aveau puţin peste 20. Acum alături stă administratorul de reţea, ni se
spune. Iar revolta studenţilor a generat un alt gen de revendicări, scrise cu markerul, pe
uşă: „Vrem net!”.
„În 1956, nu exista Internetul, iar informaţiile circulau întârziate, trunchiate,
cenzurate de comunişti”, povesteşte Stanca. „Dar noi ascultam posturi străine, deşi era
interzis. Iar la cantină ascultam Radio Budapesta. Aşa am aflat de revoltă.” Printre
farfuriile cu mămăligă, servită în fiecare zi, cu orice fel de mâncare, cei şase colegi au
început să pună la cale un plan şi să redacteze o listă cu revendicări.
„În dimineaţa lui 30 octombrie, colegii mei s-au dus la mai multe facultăţi, din
sală în sală, ca să anunţe studenţii că ne întâlnim la ora 14, în faţa sălii 115 de la
Mecanică. N-au vrut să ne dea cheia, şi atunci m-am dus la decan şi l-am rugat să
înţeleagă că riscă să spargem uşa.” La sosirea rectorului, a decanului şi a ministrului
adjunct de învăţământ - timişorean -, sala devenise deja neîncăpătoare. Aşa că studenţii s-
au mutat la cantină.

2
Bianca LEUCUŢA REPORTAJ
Jurnalism european şi comunicare în regiuni multietnice, an I

Însemn de respect pentru ziua de 30 octombrie 1956

S-au strigat multe în acea penultimă zi de octombrie. Şi fiecare declaraţie a fost

urmată de şiruri nesfârşite de aplauze, atât de puternice încât „credeai că se dărâmă
pereţii cantinei”. Aceia care astăzi mai vibrează doar odată cu boxele discotecii
amenajate în anii '90 la primul etaj. „Park Place” stă scris pe o placă mare şi neagră. Mult
sub ea, o bucată de marmură albă aminteşte stingher: „În 30 X 1956 s-au desfăşurat aici
manifestaţiile studenţeşti anticomuniste, organizate pentru obţinerea unor drepturi
politice, economice, sociale şi studenţeşti, soldate cu arestarea a peste 2.000 de studenţi,
dintre care 32 au fost condamnaţi la mulţi ani de închisoare”.
De peste alee, un singur chip se întoarce spre inscripţie. O priveşte nostalgic, cu
ochii acoperiţi de firişoare de mucegai. Le uneşte timpul aducător de nepăsare. Cel care a
aşternut uitarea peste evenimente, iar pe ea, statuia de piatră, a înclinat-o uşor spre stânga,
parcă în semn de respect pentru ziua de 30 octombrie 1956.
„Am crezut atunci că suntem atât de puternici - mărturiseşte Stanca în faţa fostei
cantine -, că se vor face culoare ca să pornim triumfal prin oraş. Ca apoi să constatăm că,
în timp ce noi dezbăteam aici, eram înconjuraţi de armată.” Degeaba au ieşit a doua zi
studenţii în stradă pentru a întreba de colegii lor. Degeaba s-a aruncat cu cartofi de pe
geamurile căminului de fete. Un şir suplimentar de camioane încărcate cu protestatari au
pornit spre Becicherecu-Mic. Acolo unde, cu o seară înainte, ajunseseră şi Nagy, Muţiu,
Balaci, Stanca, Baghiu şi Barth, colegii de camere din căminul Facultăţii de Mecanică.

„Suntem la Gherla”

„De două-trei ori pe zi eram chemaţi să discutăm cu ofiţerii de la Securitate. Eram

legaţi la ochi şi bătuţi cu pumnii şi picioarele. Primele lovituri le-am simţit puţin, apoi nu
am mai simţit nimic.” Cel mai greu a căzut asupra lor sentinţa. Stanca, Baghiu şi Muţiu -
opt ani, Barth - şase, Nagy - patru, Balaci - trei. A urmat o călătorie interminabilă cu
trenul. „La un moment dat, s-a oprit vagonul, ne-au băgat într-o dubă, cu armată în jur.
Am ajuns într-o curte. În dreapta era o clădire cu patru etaje, în formă de U, în stânga o

3
Bianca LEUCUŢA REPORTAJ
Jurnalism european şi comunicare în regiuni multietnice, an I

altă clădire, mai mică şi mai veche, iar curtea era pavată cu bolovani mari de râu. Cei
condamnaţi la muncă pe viaţă erau cu lanţuri la picioare, iar sunetul pe care îl făceau
lanţurile se reflecta în ziduri. Un alt condamnat ne-a şoptit atunci: «Suntem la Gherla».”
Acolo au rămas.

Acasă, la Timişoara, studenţilor din cămine nu li se mai servea mămăligă în

cantine. Noul ministru al Învăţământului promitea rezolvarea problemelor legate de
hrană, cazare şi programă. În acelaşi timp, regimul de la Bucureşti pregătea şi alte măsuri
privind studenţii timişoreni. O zonă încă neconstruită a oraşului trebuia să servească drept
un nou campus universitar. O zonă cât mai restrânsă. Cât mai uşor controlabilă. Cât mai
sigură pentru menţinerea regimului comunist. S-au expropriat grădini şi s-au îngropat
resturile de animale măcelărite depozitate pe câmpurile din faţa abatorului. Aşa a apărut
complexul studenţesc.