EPIGONII

de Mihai Eminescu

I. Introducere
"Epigonii" face parte din a doua etapa de creatie eminesciana şi este cel de-al doilea poem publicat in
"Convorbiri Literare" la 15 august 1870.

II. Geneza
Are la baza romanul scriitorului german Karl Immermeann "Die Epigonen" de unde imprumuta ideea
prezentului decazut aflat in antiteza cu un trecut considerat glorios. Citit pentru inceput in şedinta
societatii literare "Junimea" poemul este apreciat dar considerat totodata şi cam exagerat din cuza
laudelor aduse inaintaşilor. Titu Maiorescu il caracterizeaza pe Eminescu in articolul "Directia noua in
poezie" drept iubitor de comparatii exgerate.

III. Semnificatia titlului

"Epigonii" are la baza termenul din germana "die Epigonen" care desemneaza urmaşii nedemni ai unor
inaintati iluştri.

IV. Tema
Tema este arta poetica, exprimare in mod direct a conceptiei autorului despre arta şi rolul ei. Ideea
secundara ce decurge din tema este aceea a artei care trebuie sa exprime adevarul. De altfel arta este in
mod necesar şi etica.

V. Compozitia
Compozitia poemului este bipolara. Prima parte este o oda adusa inaintaşilor iluştri considerati incepatori
de limba şi de neam, iar cea de-adoua parte este constituita in antiteza cu prima şi are valoarea unei
satire incarcata de sarcasm şi adresata contemporanilor poetului desemnati ironic prin termenul de
"epigoni".

VI. Partea I
Prima parte este constituita ca o oda adresata inaintaşilor, celor care pun bazele limbii şi literaturii
române debuteaza cu metafora "zile de aur a scripturilor române" care sugerea ideea unui timp primordial
al perfectiunii, al absolutului. Criticul literar Ioana Em. Petrescu in "Eminescu. Modele cosmologice"
surprindea vârsta profetica al unui vizionarism sacru al creatorilor "Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi
oceanele de stele", apoi o vârsta a poeziei orfice şi in fine visul cu valoare compensatorie "ma cufund ca
intr-o mare de visari dulci şi senine." Inceputurile literaturii au drept coordonata fundamentala armonia
dintre gândire şi simtire. "Vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere" - metafora semnifica
valoarea inaintaşilor de creatori de limba. Eminescu defineşte metaforic in "Epigonii" personalitatea şi
creatia inaintaşilor consacrându-le un spatiu mai intins sau mai restrâns in functie de importanta pe care
au avut-o aceştia in istoria literaturii române astfel Cichindeal e "gura de aur", Mumulean "glas cu
durere".
Sunt prezenti creatori precum Vacarescu, Anton Pan şi Bolintineanu sunt caracterizati printr-o trimitere
intertextuala la titluri ale operelor acestora. Versul "Vacarescu cântând dulce a iubirii primavara" face
sugestie intertextuala la poezia acestuia "Amorul primaverii". Lui Heliade Radulescu, Bolintineanu,
Mureşan şi Negruzzi, poetul le inchina o strofa ilustrând valoarea vizionara, profetica, sacra a lui Mureşan
dar şi valoarea de vis compensatoriu, forma evaziunii din prezent surprinsa in creatia lui Heliade
Radulescu "Eliad zidea din visuri şi din basme seculare".
Tensiunea poetica in aceasta prima parte cu valoare de oda creşte in ultimele trei strofe inchinate
universului artistic al lui Vasile Alecsandri. Metafora care caracterizeaza importanta acestuia "şi acel rege
al poeziei vecinic tânar şi ferice" sintetizeaza aprecierile facute de Titu Maiorescu in articolul critic
"Directia noua in poezia româna". Acest spatiu intins zugraveşte toate coordonatele creatiei lui Vasile
Alecsandri. Acesta este culegator de folclor "ce din frunza işi doineşte ... Veselul Alecsandri", lirica cu
tematica erotica "Doine şi lacramioare", incercarea de roman "Dri Dri", poezia cu tema patriotica "Ostaşii
noştrii" dar şi volume de legende.

VII. Partea a II-a

Partea a doua este o satira cu tonuri de pamflet adresata creatorilor contemporani lui Eminescu
desemnati ironic cu termenul de "epigoni". Se constituie in antiteza cu prima parte pornind de la
alternanta trecut glorios / prezent decazut, voi / noi.
Eminescu se include cu modestie in rândul epigonilor. Sarcasmul, tonul polemic este surprins in
interogatia retorica "Iara noi? Noi epigonii?". Aceştia sunt caracterizati prin aceeaşi modalitate a
metaforizarii numai ca acestea surprind trasaturi in negativ "simtiri reci, harfe zdrobite". Armonia dintre
gândire şi simtire a fost distrusa.
Trasaturile epigonilor sunt duplicitatea, ipocrizia "maşti râzânde", crepuscului social "mici de zile, mari
de patimi". Ei şi-au pierdut credinta iar sentimentul patriotic apare doar in exprimarea demagogica "patria
noastra: o fraza". Fara credinta, fara sacralitate, creatia lor devine artificiu "voi credeati in scrisul vostru,
noi nu credem in nimic."
Atitudinea epigonica este pusa in evidenta treptat prin acumulare de elemente "S-a intors maşina lumii /
Cu voi viitorul trece / Noi suntem iaraşi trecutul fara inimi, trist şi rece." Inaintaşii deschideau calea
evolutiei literaturii române in timp ce epigonii işi reduc opera la forme mimetice, lipsite de autenticitate.
Versul "Ce tablourile minte, ce simtirea simuleaza" arata lipsa aspiratiilor epigonilor şi creatia artificiala a
acestora. Vizionarismul, profetismul inaintaşilor se transforma in conventie, in simpla combinare a
cuvintelor, opera nemaifiind rodul inspiratiei, a harului divin ci doar a gândirii.

VIII. Finalul poemului

Finalul poemului transforma satira in mediatatie filozofica ce transmite adevaruri general valabile
"moartea succede vietii, viata succede la moarte" aratând ca universul se inscrie in cicluri existentiale.
Interogatiile retorice "ce e cugetarea sacra, ce e poezia" işi gasesc raspunsuri in definirea conceptiei
creatorului despre arta şi menirea ei. Poezia este arta combinatorie a cuvintelor nascuta din armonia
dintre gândire şi simtire. Opera autentica este sacra, ideala, metaforizata ca "voluptos joc de icoane cu
glasuri tremurate". Apare şi ideea filozofica a soartei schimbatoare şi a zadarniciei zadarniciilor "toate-s
praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi" aratând ca orice efort işi gaseşte finalul in zadarnicie.
Lumea imaginara, cea a artei se opune existentei banale, facând ca poetul sa se ridice deasupra
semenilor sai atingând eternitatea.