Ferdinand I, Împărat Roman

Ferdinand I (n.10 martie 1503, în apropiere de Marid- d. 25 iulie 1564,

Viena) a fost un monarh austriac din Casa de Habsburg. La moartea lui Ludovic
al-II-lea în 1526 a devenit Rege al Boemiei şi Ungariei iar din 1556 la abdicarea
fratelui său Carol V, a domnit asupra Sfântului Imperiu Roman, devenind
Împărat în mod formal în 1558 şi domnind până la moartea sa.

Biografie

Ferdinand s-a născut la Madrid ca al patrulea fiu al lui Filip I de Castilia şi

al Ioanei de Castilia, nepot al lui Ferdinand II de Aragon. Fratele său a fost
Carol al V-lea Quintul, căruia i-a urmat la tronul imperial. De asemenea, a fost
nepotul împăratului Maximilian, care a încheiat o înţelegere cu regele Ungariei
şi Boemiei, Vladislav al-II-lea, prin care Ferdinand II s-a căsătorit cu fiica
acestuia Anna, refuzând prin aceasta o căsătorie propusă de Ioan Zapolya.

Urcarea pe tron

După moartea împăratului Maximilian cu toate împotrivirile fratelui său

Carol Quintul moşteneşte principatele (Austriei, Tirolului). Prin faptul că nu
cunoaşte limba locală are o serie de dificultăţi cu populaţia Vienei, ceea ce duce
la executarea conducătorilor răzvrătiţilor din Viena.

Influenţa otomană

În anul 1526, după ce regele Ungariei, Ludovic al II-lea moare în bătălia

de la Mohács (1526), Ferdinand devine rege al Boemiei şi Sileziei (1527). Nu
reuşeşte să ocupe tronul Ungariei, fiind în dispută cu Ioan Zapolya, care cu
ajutorul sultanului Soliman I (Magnificul) este încoronat ca rege al Ungariei, dar
vasal turcilor, care ocupa cetatea Buda (Budapesta), şi mai târziu asediază fără
succes Viena. În înţelegerea de la Oradea (1538) Ferdinand I îl recunoaşte pe
Ioan Zapolya ca rege al Ungariei. După moartea lui I. Zapolya (1540) fiul
acestuia, Ioan Sigismund Zápolya, sub regenţa mamei sale Izabella şi sprijinit de
otomani moşteneşte tronul. Prin aceasta, Imperiul Otoman a reuşit să îşi extindă
influenţa în vest şi să frâneze extinderea austriacă reprezentată de Ferdinand,
care în 1531 este recunoscut de adunarea de la Muhlberg (1547). Mai târziu, fiul
lui Ferdinand, Maximilian simpatizează cu protestanţii, ceea ce atrage după sine
o serie de neînţelegeri. În 1556, Carol al V-lea, Împărat Roman (Quintul)
renunţă la tron, astfel că Ferdinand devine împărat (Sfântul Imperiu Roman).

Imre Thokoly

Imre Thokoly (în germană Emerich Thokoly), conte de Késmárk (n. 1657- d.
1705), a fost un principe al Transilvaniei, om de stat maghiar şi conducător al
revoltei antihabsburgice a curuţilor.

S-a născut la Kezmarok (actuala Slovacie) şi a studiat la colegiul

luteran din Presov. Tatăl său, István Thokoly, a fost un participant la revolta
armată antihabsburgică, care a opus nobilimea local maghiară puterii imperiale
de la Viena. În decembrie 1670, acesta a căzut în luptă, în ciocnirile cu trupele
imperiale austriece, în timp ce îşi apăra unul din domenii, castelul Orava (în
nordul Slovaciei). Rebelii antihabsburgici, încurajaţi de ajutorul oferit de regele
Franţei, Ludovic al XIV-lea, l-au ales pe tânărul prinţ ca lider, în 1678.

Luptele cu austriecii

În scurt timp, armatele antihabsburgice au cucerit centrul şi estul Slovaciei.

După 3 ani de lupte, în 1681, ajutat de 10.000 de ostaşi transilvăneni şi de un
corp militar otoman, trimis în ajutor de paşa de la Oradea, Imre Thokoly a putut
să îi impună împăratului Leopold I condiţiile unui armistiţiu.

În iunie 1682 s-a căsătorit cu principesa Ilona Zrínyi, văduva

principelui transilvănean Francisc I Rákóczi. Sultanul Mehmed al IV-lea l-a
recunoscut ca rege al Ungariei Superioare, în schimbul plăţii unui tribut anual de
40 000 de taleri. I-a recunoscut de asemenea şi titlul de principe al Transilvaniei,
un act formal, care nu s-a concretizat decât opt ani mai târziu. În cursul aceluiaşi
an 1682 a obţinut noi succese militare împotriva austriecilor, care i-au lărgit
dominaţia teritorială până la râul Vah. Cu toate acestea, cele două diete
convocate de el, la Kosice şi la Tállya, în 1683, nu i-au oferit sprijinul de care
avea nevoie.

Thokoly i-a sprijinit pe turci, la asediul Vienei din 1683, dar după
victoria austriacă, a cerut medierea regelui polonez Ioan III Sobieski pentru o
împăcare cu împăratul, oferind încetarea ostilităţilor dacă Curtea Imperială va
acorda libertate religioasă pentru protestanţii din Ungaria şi îi va garanta titlul de
principe al Ungariei Superioare. Leopold a refuzat aceste condiţii şi i-a cerut
capitulare necondiţionată. Thokoly a reînceput ostilităţile militare. Dar campania
din 1685 a fost o serie de dezastre. Disperat, a cerut ajutorul Paşei de Oradea dar
acesta l-a luat prizonier şi l-a trimis în lanţuri la Edirne, din cauză că încercase
să negocieze cu Leopold.

În 1686, Thokoly a fost eliberat din prizonieratul turcesc şi a fost

trimis cu o mică armată în Transilvania, dar în 1688 expediţia a sfârşit cu un
fiasco total. Turcii au devenit suspicioşi şi l-au întemniţat pentru a doua oară. În
1690, cu asentimentul sultanului şi cu sprijinul politic şi militar al domnului
Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, a intrat şi a treia oară în Transilvania,
cu o armată de 16 000 soldaţi ardeleni, munteni şi turci, iar la 11 august a învins
armatele generalului Heisller şi ale contelui Mihály Teleki la Tohanu Vechi-
Zărneşti.

Domnia transilvăneană

După această mare victorie, Thokoly a fost ales principe al Transilvaniei de

către Dieta Transilvaniei întrunită la Cristian, lângă Braşov, dar şi-a menţinut
poziţia cu mare greutate din cauza presiunii militare şi politice austriece. În 1691
a părăsit definitiv Transilvania.
Ultimii ani

A condus cavaleria turcă în bătăliile de la Slankamen (1691) şi de la Zenta

(1697). Numele său a fost exclus de pe lista de amnistie oferită rebelilor
maghiari prin Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699). După o încercare
nereuşită, în 1700, de a redeveni principe al Transilvaniei, s-a stabilit la Galata
(lângă Istanbul) cu soţia sa. Sultanul Mustafa al II-lea i-a dăruit generoase
ajutoare materiale şi titlul de paşă de Vidin.

A decedat în 1705 la Nicormedia (astăzi Izmit, Turcia).

Leopold I, Împărat Roman

Leopold I (n.9 iunie 1640, Viena- d. 5 mai 1705, Viena) din Casa de Habsburg
a fost un împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

A fost al doilea fiu al împăratului Ferdinand al III-lea şi al Mariei Anna de

Spania (fiica lui Filip al II-lea al Spaniei şi al Margaretei de Austria). A fost
bunicul Mariei Terezia.

Iniţial trebuia să urmeze o carieră bisericească, dar în urma decesului

fratelui său mai mare, a devenit moştenitor al tronului.

În 1655 a fost ales rege al Ungariei, în 1656 rege al Boemiei, în 1657

rege al Croaţiei şi în iulie 1658, la mai mult de un an de la decesul tatălui său, la
Frankfurt, a fost ales împărat romano-german în ciuda intrigilor cardinalului
francez Jules Mazarin, care dorea să îl impună pe tronul imperial pe Ferdinand
Maria, prinţ elector de Bavaria, pentru a stopa ascensiunea Habsburgilor.
Mihai Apafi al II-lea

Mihai Apafi al II-lea (maghiară: II. Apafi Mihály) (n. 13 octombrie 1676, Alba-
Iulia- d. 1 februarie 1713, Viena) a fost fiul lui Mihai Apafi I şi Anna
Bornemissza. Urmând tatălui său, a fost principe al Transilvaniei între anii
1690-1699.

Avea doar 13 ani când a preluat puterea. Domnia sa a fost marcată de

disputa cu Imre Thokoly, care era susţinut de Imperiul Otoman.

În 1699 a fost obligat să cedeze conducerea Transilvaniei împăratului

Leopold I, care i-a acordat o rentă viageră.

Fostul principe a mai trăit 14 ani la Viena, unde a şi decedat, la vârsta de

doar 36 de ani.

Acaţiu Barcsay

Acaţiu Barcsay (în maghiară Ákos Barcsay) (n. 1619- d. 1661), a fost un nobil
maghiar, principe al Transilvaniei între 1658-1660.

Familia sa provenea din Ţara Haţegului, unde erau majoritatea

proprietăţilor acestora. Fiu al lui Sandor Barcsai, a avut o interesantă carieră
diplomatică la Istanbul, în Muntenia şi în Moldova, fiind numit pentru meritele
sale, ban al Lugojului şi Caransebeşului, iar mai târziu comite suprem al
Hunedoarei.

După eşecul expediţiei militare din Polonia,a lui Gheorghe Rakoczi al

II-lea, a fost numit de Înalta Poartă ca principe al Transilvaniei, la 7 octombrie
1658. Şi-a plătit datoria cedând sultanului Banatului de Lugoj- Caransebeş, care
a fost alipit Paşalâcului Timişoara.
 Acaţiu Barcsai a primit însă condiţionat tronul, urmând să abdice în
cazul în care Gheorghe Rakoczi al II-lea ar fi intrat iarăşi în graţia turcilor.
Gheorghe Rakoczi al II-lea a căzut însă în bătălia de la Mănuştur (1660).
Partizanii săi s-au regrupat sub steagul lui Ioan Kemény, care vroia pentru sine
tronul şi care se confruntă cu Acaţiu Barcsai lângă Ormeniş. Acaţiu Barcsai,
învins, abdică la 31 decembrie 1660 şi îşi absolvă susţinătorii de jurământul de
supunere. Este luat prizonier şi condamnat la închisoare în fortăreaţa Kovar.

Este ucis în timpul escortării spre locul de detenţie, în primele zile ale
lui 1661.

Merite culturale

Pe cheltuiala sa a tipărit în anul 1648 catehisul catolic al lui Petrus

Canisus, cea dintâi carte publicată în limba română cu litere latine, lucrare
tradusă de George Buitul, primul iezuit român care şi-a făcut studiile la Roma.

Paşalâcul Timişoara

Paşalâcul Timişoara (Eyalet-i Temeşvar) a fost o entitate administrativă în

perioada după 1552, anul ocupării părţii de vest a Banatului de către otomani,
până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.

Administraţia

Provincia era condusă de către un paşă de rang superior, cu două tuiuri,

adică de către un beglerbeg. Acesta avea în subordine sangeacbeii, şefii
sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale paşalâcului. La început
paşalâcul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Ineu.
În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea
paşalâcului spre nord şi est : Timişoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova
Veche, Caransebeş, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare. Sangeacurile erau
divizate în aşa-numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunităţile
administrative şi mai mici erau comunele, numite nahiye şi satele ori cătunele,
numite karye.

Agricultura

Ca peste tot în Imperiul Otoman, pământul era proprietatea sultanului.

Feudele erau atribuite în folosinţă temporară, contra unei rente, militarilor şi
funcţionarilor care se făcuseră remarcaţi prin diversele servicii aduse sultanului
şi imperiului. Pământul nu se transmitea ereditar. Marile feude, numite hassuri
şi voievodlîcuri, fiinţau alături de altele mai mici, numite zaimuri şi timare,
administrate de zaimi şi timarioţi, numiţi într-un cuvânt, sipahi, adică spahii,
cavaleri. De aici provine termenul dialectal bănăţean, spăhie utilizat pentru
desemnarea stăpânului feudal, a domnului de pământ.

În perioada ocupaţiei otomane, în Banat agricultura şi creşterea

animalelor aveau ponderea cea mai mare între activităţile economice.

Cultivarea cerealelor, în special a grâului, dar şi a orzului, în mai mică

măsură, a ovăzului şi secarei ocupau cele mai mare suprafeţe arabile. Din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea a fost introdus în cultură, cu rezultate deosebite,
porumbul, care a devenit foarte popular înlocuind meiul.

Gheorghe Rákóczi al II-lea

Gheorghe Rákóczi al II-lea(în maghiară II. Gyorgy Rákóczi) (n. 30 ianuarie

1621, Sárospatak – d. 6 iunie 1660, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între
1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I şi al Suzanei Lorántffy.
 A fost ales principe al Transilvaniei la 19 februarie 1642, în timpul vieţii
tatălui său. La 3 februarie 1643 s-a căsătorit cu Sofia Báthory.

La urcarea pe tron (octombrie 1648) şi-a exprimat ambiţiile asupra

Poloniei. În vederea acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii conduşi de Bogdan
Hmelniţki şi cu domnii Munteniei şi Moldovei, Vasile Lupu şi Matei Basarab.

În 1657, aliat cu Carol X Gustav al Suediei, a condus o armată de

40.000 soldaţi împotriva regelui polonez Ioan II Cazimir, în a treia parte a celui
de-al Doilea Război Nordic (1655-1660).

A cucerit Cracovia şi a intrat în Varşovia, dar alianţa cu suedezii

căzând, planurile sale s-au prăbuşit. În iulie 1657, a fost înfrânt de polonezi în
bătălia de la Czarny Ostrów dar a fost lăsat să se întoarcă în Transilvania. Aici,
la 3 noiembrie 1657, Dieta Transilvaniei, la cererea Sublimei Porţi, l-a detronat,
din cauză că a purtat un război neautorizat de sultan, dar în ianuarie 1658 a fost
reinstalat ca principe al Transilvaniei de Dieta reunită la Mediaş. A fost iarăşi
revocat de turci, apoi din nou instalat de Dietă. Atunci, turcii au invadat
Transilvania şi l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660).

A fugit la Oradea, unde a murit din cauza rănilor suferite în luptă.

Mihai Apafi I

Mihai Apafi I (în maghiară I. Mihály Apafi) (n. 1632- d. 15 aprilie 1690) a fost
un nobil maghiar, principe al Transilvaniei între 1661-1690.

A urcat pe tronul princiar la 29 de ani, fiind ales de nobilimea

transilvăneană la 14 septembrie 1661, cu acordul Imperiului Otoman, ca rival a
lui Ioan Kemény, care era susţinut de către Habsburgi. Ioan Kemény a decedat
în ianuarie 1662, în bătălia de la Seleuş, astfel că Mihai Apafi I a rămas
conducătorul neconstestat al Transilvaniei.
 Opunându-se împăratului Leopold I, i-a susţinut pe rebelii curuţi şi
interésele turceşti până la înfrângerea otomană în asediul Vienei, la 12
septembrie 1683. După aceasta, a dus tratative cu Leopold I, încheiate cu tratatul
de la 27 septembrie 1687, prin care a obţinut recunoaşterea autorităţii sale în
Transilvania.

A decedat la Alba Regală (Székesfehérvár) în 1690, la tron urmându-i

fiul său Mihai Apafi al II-lea.

Ioan Kemény

Ioan Kemény (în maghiară János Kemény) (n. 1607- d.1662) a fost principele
Transilvaniei între 22 decembrie 1660 şi 23 ianuarie 1662.

Născut la Bichiş, Mureş, în 1607 ca fiu al nobilului Boldiszar Kemény

din vestita familia Kemény.

A ocupat funcţii diplomatice în timpul domniei lui Gabriel Bethlen,

apoi funcţii militare în timpul domniei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea. În timpul
unei expediţii în Polonia, este făcut prizonier de către tătari în 1657 sau 1659.
Dus în Crimeea, este apoi răscumpărat de rude în 1659.

În 1660 este ales príncipe al Transilvaniei şi confirmat în funcţie de

Dieta Transilvană (1 ianuarie 1661) în locul lui Acaţiu Barcsay. Neprimind
confirmarea Înaltei Porţi, îl ucide pe Acaţiu Barcsay şi pe fraţii săi, pregătindu-
se de război.

La propunerea lui se hotărăşte recunoaşterea suzeranităţii

habsburgice şi ieşirea de sub suzeranitatea otomană. Este nevoit să fugă din faţa
ameninţării milităreşti turceşti, dar găseşte sprijin la împăratul Leopold I, care îl
ajută cu o armată de 36 000 soldaţi, sub comanda generalului Montecucculi.
Între timp, datorită intervenţiei paşei Ali de Timişoara, Poarta îl confirmă ca
príncipe pe Mihai Apafi I. Ioan Kemeny reacţionează rapid şi încearcă să îl
prindă pe Mihai Apafi I sub asediu la Sighişoara. Turcii intervin în ajutorul lui
Mihai Apafi I şi doi principi se confruntă în bătălia de la Seleuşul Mare, la 22-23
ianuarie 1662. Ioan Kemeny cade în luptă iar în urma acestei victorii, oponentul
său Mihai Apafi I devine noul príncipe al Transilvaniei.

Francisc Rákóczi al II-lea

Prinţul Francisc Rákóczi al II-lea (II. Rákóczi Ferenc în maghiară, Frantisek

II. Rákoci în slovacă) (1676-1735) a fost un nobil maghiar din familia Rákóczi,
prinţ al Transilvaniei şi conte de Saris (Sáros în maghiară). Printre cei mai
bogaţi oameni din regatul Ungariei, Rakoczi şi-a folosit averea pentru a ajuta
cauza independenţei maghiare de sub controlul Habsburgilor. Între 1703 şi 1711,
el a condus o răscoală împotriva administraţiei austriece din nordul Ungariei
( Revolta Curuţilor). Francisc Rákóczi II este considerat erou naţional în
Ungaria, cu multe străzi şi instituţii numite după el în aproape tóate localităţile
din Ungaria.