CURSUL 1

ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI. APARIŢIA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1. Definirea psihologiei si originile acestei stiinte

Definirea psihologiei ca ştiinţă pare a fi destul de simplă. Psihologia este ştiinţa care se
ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile.
Dar simplitatea este aparentă, deoarece e foarte greu de lămurit ce se înţelege prin
fenomen psihic şi mai ales ce este un fenomen psihic.
Viaţa sufletească e încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii.
Neexistând un acord intre psihologi în ce priveşte manifestările vietii sufletesti, iar
obiectul psihologiei fiind si în prezent un subiect de controverse, mulţi psihologi susţin că nu
poate fi vorba de un obiect al psihologiei, întrucât există de fapt mai multe psihologii. Cu toate
acestea, în mod vag, implicit, toţi ştim pe care dintre manifestări le denumim psihice.
In privinţa fenomenelor sufleteşti putem distinge două moduri de a le aborda: unul
practic şi altul teoretic.
In viaţa de toate zilele, oamenii, de la apariţia conştiinţei lor raţionale, au observat
manifestări şi însuşiri psihice ale căror denumiri abundă în toate limbile.
Deşi în societăţile foarte primitive oamenii semănau mai mult între ei decât cetăţenii
societăţilor civilizate, totuşi deosebiri între indivizi au existat întotdeauna: unii sunt mai curajoşi,
alţii fricoşi, unii sunt vioi, vorbăreţi, alţii calmi şi tăcuţi, unii foarte îndemânatici, alţii stângaci
ş.a.m.d.
Astfel de particularităţi au fost observate, fiind foarte importante în practică : în timpul
vânătorii organizate de trib, în faţă erau puşi cei mai curajoşi şi cei mai abili ţintaşi; cei fricoşi
îndeplineau rolul de hăitaşi, alungând vânatul cu mult zgomot.
Cunoaşterea particularităţilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe măsură ce,
o dată cu progresul civilizaţiei, au apărut numeroase îndeletniciri, s-au diferenţiat pături şi clase
sociale, între care există relaţii de colaborare ori subordonare.
Astfel, cei care aveau numeroase relaţii cu oamenii (medicii, judecătorii, conducătorii,
preoţii) au ajuns să fie buni „psihologi practicieni", buni cunoscători ai virtuţilor şi năravurilor
omeneşti, de care ţineau cont în vederea reuşitei în activitatea lor.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea literaturii şi a filosofiei au apărut şi scrieri conţinând
observaţii, cugetări profunde cu privire la reacţiile psihice.
Incă în Antichitate, Teofrast a scris un mic volum în care a descris Caracterele, tradus în
franceză de La Bruyere (1645-1696), acesta publicând şi el o carte cu acelaşi titlu, foarte
apreciată atât de contemporanii lui, cât şi în zilele noastre.
In observaţii psihologice de mare fineţe au excelat în special marii romancieri din ultimele
două secole.
O asemenea psihologie nu este însă ştiinţifică, fiind denumita „psihologia simţului
comun" ori „psihologia naivă", care se învaţă o dată cu limba maternă (orice limbă modernă
conţine mii de termeni referitori la fenomene şi însuşiri psihice) şi din practica vieţii cotidiene.
Aceste cunoştinţe nu sunt însă precise, nu sunt sistematizate, nu sunt verificate în mod
riguros. Utilizarea lor ţine mai mult de intuiţie; asemenea practică psihologică reprezintă mai
mult o artă decât o ştiinţă. Nu e mai puţin adevărat că unii profesionişti (medici, profesori,
scriitori) ajung să poată caracteriza foarte exact felul de a fi, de a reacţiona al unei persoane pe
care au avut prilejul de a o urmări mai multă vreme.
Acest gen de psihologie n-a progresat prea mult de-a lungul secolelor.
Astăzi, dată fiind existenţa psihologiei ştiinţifice, există multe ramuri aplicate ale
psihologiei (medicală, şcolară ş.a.) ce utilizează cunoştinţe şi metode exacte.
Dar un psiholog profesionist încă nu se poate lipsi de cunoştinţele sale psihologice,
acumulate prin experienţă personală.
Psihologia naivă se vădeşte a fi foarte necesară în orice activitate practică.
Acesta este motivul pentru care un viitor psiholog ori chiar numai un viitor profesor
trebuie să citească, pe lângă cărţi ştiinţifice de psihologie şi romanele marilor scriitori, izvor de
profunde reflecţii asupra conduitei umane.

2. Inceputurile reflecţiei teoretice asupra fenomenelor sufleteşti

Sunt câteva fenomene care au atras atenţia oamenilor din cele mai îndepărtate timpuri şi
au dat naştere reflecţiei asupra psihicului şi naturii sale. Cel mai frapant, zguduitor prin
consecinţele sale, a fost, desigur, moartea omului. Ceea ce a părut să caracterizeze net acest
eveniment este încetarea respiraţiei.
De unde o identificare între suflet şi respiraţie:
 în greceşte psyche înseamnă suflet, dar şi suflu;
 în latină „spiritus" vine de la „spirare" care înseamnă a respira;
 chiar şi în româneşte cuvântul suflet este înrudit cu „suflare", existând concepţia că
sufletul ar fi ceva foarte subtil care în momentul morţii părăseşte corpul pe gură ori pe
nări.
Democrit susţinea că sufletul este format din atomi foarte subtili, un „fel de foc foarte
viu".
Un alt fenomen impresionant îl constituie visele din timpul somnului. Unii oameni
primitivi, nu cu mult timp în urmă, considerau visele ca având o realitate : dacă şeful de trib visa
o vânătoare norocoasă, supuşii îl felicitau bucuroşi.Bolile psihice, delirul, halucinaţiile, chinurile
imaginare au impresionat şi ele.
Toate aceste fenomene au ridicat problemele naturii psihicului, ale rolului său -obiect a
ceea ce mai târziu filosofii au numit ontologie. înainte însă de a fi preocupare filosofică, aceste
fenomene au dus la crearea de mituri, la diferite credinţe religioase referitoare la multiple făpturi
supranaturale ş.a.m.d.
Progresul gândirii psihologice s-a realizat o dată cu apariţia marilor gânditori ai
antichităţii.
 Dacă la toţi filosofii vom găsi reflecţii privind natura sufletului, primul care a abordat
fenomenele psihicului de pe poziţia unui „naturalist", a unui observator este marele Aristotel
(384-322 î.e.n.).
Observaţiile sale au fost consemnate în nişte „tratate": Despre memorie şi reamintire,
Despre simţire şi cele sensibile, Despre vise ş.a. în zilele noastre le găsim grupate într-o lucrare
numită ”Parva naturalia”.
Alţii filozofi au făcut supoziţii interesante, ca de exemplu, Epicur (341-270 î.e.n.) explica
astfel senzaţiile: de pe suprafaţa obiectelor se desprind un fel de membrane extrem de fine
(numite de el efluvii ori spectre) care pătrund în organele de simţ şi impresionează atomii
sufletului. Aşadar, suntem mereu pătrunşi de floarea pe care o privim.
În timpul evului mediu, când a predominat spiritualismul mistic, nu găsim aporturi
notabile privind fenomenele sufleteşti. Cel care a făcut multe observaţii pătrunzătoare este
filosoful englez John Locke (1632-1704) în cartea sa ”Eseu asupra intelectului uman”. Aici el
susţine că „toate ideile noastre provin din experienţă". Ideile complexe rezultă din combinarea
celor simple. El nu se preocupă de natura sufletului, ci caută să afle cum gândirea ajunge la ideile
despre lume şi descrie foarte exact principalele operaţii ale gândirii. De aceea, John Locke poate
fi socotit întemeietorul psihologiei moderne. însă el practică o psihologie reflexivă care se
bazează pe introspecţie şi raţionament, recurgând puţin la observaţia externă sistematică şi
neutilizând experimentul.
În secolul al XVIII-lea, sub influenţa lui David Hume, apare o direcţie care susţine
importanţa asociaţiei de idei; prin acest mecanism se vrea a se explica formarea şi funcţionarea
psihicului în întregime. Se poate aprecia pozitiv efortul de a găsi o explicaţie coerentă a vieţii
psihice, dar ea se va dovedi simplistă.
În acelaşi timp, în Franţa predomină gândirea materialiştilor francezi, care ajung până
acolo încât să privească omul ca pe o maşină: după La Mettrie (1709-1751) omul este o maşină
care îşi întoarce singură resorturile.
Tot în acest secol se va încetăţeni şi denumirea de psihologie. Prima oară vom găsi o carte
intitulată ”Psihologia” în 1590 - o lucrare de Goclenius (Marburg) care însă trata chestiunea
psihicului din punct de vedere strict ontologic.
Termenul s-a încetăţenit după ce filosoful Christian Wolff şi-a intitulat două cărţi
”Psihologia empirică” (1732) şi ”Psihologia raţională” (1734), ambele scrise in limba latină.
Acesta voia tocmai să separe psihologia bazată pe experienţă, pe metoda ştiinţelor naturii, de cea
ontologică, preocupată de esenţa sufletului.
Această distincţie se va realiza efectiv abia peste 150 de ani. Immanuel Kant, elevul lui
Wolff, şi-a însuşit terminologia, iar datorită enormei sale influenţe, ea s-a impus în vocabularul
filosofilor. Ca ştiinţă, psihologia se va contura spre sfârşitul secolului XIX.

3. Apariţia psihologiei ca ştiinţă

In secolul al XIX-lea, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte (1798-1857)
şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiinţele exacte bazate pe observaţie şi
experiment. Progresul unor investigaţii efectuate de fiziologi şi fizicieni a dus la introducerea
metodelor exacte şi în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. Pierre Flourens
(1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablaţiunilor : extirparea unor porţiuni din creierul
unor animale şi observarea efectului ei (de exemplu, extirparea unor porţiuni din creierul mic
duce la imposibilitatea menţinerii echilibrului). Apoi Ivan Secenov (1829-1905) a putut
demonstra experimental existenţa unei funcţii inhibitorii a creierului. Paul Broca, observând un
bolnav de afazie (pierderea capacităţii de vorbire) şi creierul acestuia după deces, a găsit o mare
leziune în circumvoluţiunea a IlI-a frontală, stabilind existenţa acolo a unui centru al vorbirii
(1861).
În anii următori, Fritsch şi Hitzig, excitând electric creierul unui animal, au putut
determina centrii care comandă anumite mişcări (1870).
Winfried Weber şi Theodor Fechner au studiat raporturile existente între intensitatea unor
stimuli şi senzaţiile corespunzătoare. Herman Helmholtz a studiat fenomenul producerii culorilor
şi natura timbrului sunetelor.
Influenţat de toate aceste cercetări, filosoful german Wilhelm Wundt a publicat în anii
1873-1874 cartea ”Principii de psihologie fiziologică”, iar în 1879 a inaugurat, la Leipzig, primul
laborator de psihologie experimentală care a avut un enorm succes. Aici şi-au făcut ucenicia
numeroşi tineri din toate ţările civilizate care, întorşi la ei acasă, au înfiinţat laboratoare de
psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este considerat a fi anul naşterii psihologiei ştiinţifice.
Atunci s-au înmulţit cercetările pur psihologice tipărite la început în revistele de filosofie.
în 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt şi şi-a susţinut doctoratul cu o teză
de psihologie a fost Eduard Gruber (în 1893). Acesta, întorcându-se la Iaşi, a înfiinţat cel dintâi
laborator de psihologie experimentală în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un
an, Gruber s-a îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.
Aşadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenţei psihologiei faţă de filosofie, iar
„decretul" care consfinţeşte separarea ei teoretică îl găsim în prefaţa cărţii lui Theodule Ribot,
”Psihologia engleză contemporană”.
„Psihologia va fi, spune psihologul francez, pur experimentală, nu va avea ca obiect decât
fenomenele, legile lor şi cauzele lor imediate; ea nu se va ocupa nici de suflet, nici de esenţa sa,
căci această chestiune fiind deasupra experienţei şi în afara verificării, aparţine metafizicii" (în
sens de ontologie).
Poziţia sa era foarte clară şi justă, dar de-a lungul anilor s-a dovedit iluzorie această
independenţă totală de reflecţia filosofică. Totuşi, cercetările bazate pe experiment şi metoda
patologică (o comparaţie între stările bolnavilor mintal şi cele prezente la oameni normali) au dat
roade bogate şi importante.
Laboratorul şi cercetările conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite, fiindcă
psihologul german considera că se pot aborda experimental numai procesele psihice elementare:
aici se studiau senzaţiile, timpul de reacţie şi emotivitatea elementară. El credea că procesele
superioare se pot aborda prin studiul mentalităţii şi comportării popoarelor. W. Wundt a şi
publicat o monumentală Psihologie a popoarelor, dar acolo găsim mai degrabă studii etnografice
decât psihologice.
Dar restricţiile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sfârşitul secolului
trecut apar studii experimentale ingenioase şi perseverente asupra memoriei, cercetări iniţiate de
Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o funcţie complexă, superioară.

4. Dezvoltarea psihologiei ştiinţifice

O dată cu secolul al XX lea, psihologia se dezvoltă paralel pe mai multe direcţii.

Mai întâi au apărut cercetări experimentale efectuate cu animale. La începutul secolului,
I.P. Pavlov şi-a publicat rezultatele sale privind reflexele condiţionate, care au avut un profund şi
îndelung ecou. Simultan, în Statele Unite, Edward Thorndike a iniţiat cercetări cu ajutorul
labirintului în care trebuiau să se orienteze şoarecii observaţi de experimentator. Teoria sa,
similară cu cea a lui I.P. Pavlov, se inspira de fapt din începuturile psihologiei asociaţionismului
secolului trecut. Criticându-1 pe Thorndike, John Watson (în 1913) va continua, împreună cu
elevii săi, opera acestuia, introducând mai multă rigoare. Această şcoală va purta denumirea de
behaviorism, de la behavior (comportament), întrucât are în centrul atenţiei studiul
comportamentului exterior, cercetarea a ceea ce poate fi observat în mod exact. Ea va folosi pe
scară largă scurte proceduri experimentale, numite teste, care au permis discriminarea şi
măsurarea aptitudinilor şi sunt utilizate azi în mod foarte frecvent.
Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de către medicul vienez Sigmund Freud,
fondatorul psihanalizei, disciplină ce-şi propune să analizeze profunzimile inconştientului, a cărui
importanţă a exagerat-o. Psihanaliza nu utilizează experimentul, ci îşi îndreaptă atenţia asupra
resurselor convorbirii clinice.
Totuşi, progresele esenţiale ale psihologiei au venit din partea acelor cercetători care au
făcut investigaţii concrete bazate pe observarea comportării umane, pe rezultatele convorbirilor şi
ale experimentelor.
Cea mai valoroasă contribuţie a adus-o, în ultimele decenii, J. Piaget care a reuşit, după un
travaliu de trei decenii, să demonstreze că gândirea abstractă, gândirea formală, apare treptat, prin
interiorizarea acţiunilor desfăşurate în prealabil în planul extern. In felul acesta, s-a combătut
apriorismul susţinut de Immanuel Kant şi s-au consolidat bazele empirice ale psihologiei.
E bine să menţionăm că ideologia marxist-leninistă, filosofia materialist dialectică au avut
o influenţă negativă asupra evoluţiei psihologiei. În Uniunea Sovietică, începând cu anii '40 s-a
instaurat cultul lui I.P. Pavlov considerându-se de unii că teoria sa poate rezolva toate problemele
psihologiei, ceea ce a stânjenit dezvoltarea psihologiei sovietice.
Dezvoltarea impetuoasă a cercetărilor de psihologie în secolul al XX lea a dus la apariţia a
tot felul de specializări, a noi ramuri ale psihologiei, îndeosebi s-au diferenţiat numeroase ramuri
„aplicate", ramuri „practice" vizând optimizarea activităţii în diferite domenii.
Psihologia generală este deci ramura care se referă la individul uman, normal, evoluat,
studiat din punct de vedere teoretic şi în mod analitic. Este ramura cea mai bine dezvoltată, pe
cunoştinţele de psihologie generală bazându-se toate celelalte discipline, fără a se reduce, desigur,
la ele.
In ce priveşte obiectul psihologiei nu există unitate de vederi, de-a lungul timpului
conturandu-se cateva curente de baza:
 pavlovismul găseşte soluţii în studiul reflexelor condiţionate ;
 behaviorismul are încredere doar în comportamentul observabil din exterior ;
 psihanaliza consideră că esenţialul constă în impulsurile inconştiente;
 fenomenologia se bazează în special pe analiza vieţii mintale interioare.
 CURSUL 2

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI. PSIHOLOGIA ŞI SIMŢUL

COMUN

Fiecare ştiinţă cercetează o clasă sau categorie de fenomene care formează obiectul ei
specific. Din studierea acestor fenomene desprinde legi sau regularităţi, asupra lor propune
clasificări, modele descriptive şi conceptuale, ipoteze explicative, precum şi metode de
investigaţie precise în măsura să ducă la stăpânirea treptată a faptelor. Acesta este şi cazul
psihologiei care are drept obiect, studiul fenomenelor psihice.
Ca preocupare practică, în sensul cunoaşterii de sine şi de altul, psihologia a apărut odată
cu omul, cu dezvoltarea contactelor interumane. “Din acţiunea omului asupra omului - arată
psihologul român Vasile Pavelcu - s-a născut reflexia asupra scopurilor urmărite, a mijloacelor
folosite şi a rezultatelor obţinute”.
În chip firesc, oamenii nu au aşteptat constituirea unei ştiinţe psihologice pentru a-şi pune
întrebări cu privire la viaţa sufletească, la modul de comportare al semenilor, la însuşirile lor
personale. Din răspunsurile date la asemenea întrebări s-a născut o psihologie empirică, fixată şi
transmisă mai întâi pe cale orală, în care se condensează opinii şi observaţii ocazionate de viaţa
cotidiana. În limbă, în folclor, se întâlnesc locuţiuni, proverbe, zicale etc., care consemnează
notaţii psihologice validate de o îndelungată experienţă.
Alături de această psihologie ”poporană” - cum o numeşte sociologul roman Traian
Herseni - care este creată de popor, fiind anterioară şi paralelă ştiinţei, s-a dezvoltat o psihologie
preştiinţifică presărată în scrieri literare sau sistematizată în operele moraliştilor, ale filosofilor
etc. .
În scrieri cu caracter literar se întâlnesc analize reuşite ale vieţii afective, apoi portrete
individuale sau colective, se acreditează tipologii. Specialitatea moralistului este aceea de a se
apleca asupra conduitei umane, de a-i descifra motivele ascunse sau explicite - deci de a face
analiză psihologică şi de a formula judecăţi asupra comportamentului. De asemenea, prin natura
preocupărilor sale, filosoful a supus analizei şi fenomenele psihice alături de alte forme de
existenţă.
De altfel, ca şi alte discipline, înainte de a deveni o ştiinţă autonomă, psihologia a făcut
parte integrantă din corpul filosofiei, activitatea psihică fiind obiect al reflexiei filosofice.
În jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, psihologia devine o ramură de sine
stătătoare a ştiinţei. Prima lucrare cu caracter ştiinţific în acest domeniu – ceea ce a însemnat
studierea unor fapte psihice cu mijloace precise – a apărut în 1860 şi aparţine lui Theodore
Fechner, care a fost mai întâi medic, apoi fizician. Lucrarea se intitulează “Elemente de
psihofizică” şi studiază, în principal, raportul dintre modificările stimulului fizic şi variaţiile
corespunzătoare în planul senzaţiei. Aceste prime experienţe au fost sistematizate într-o lege
matematică, numită legea psihofizică, în care se formulează raportul dintre modificările senzaţiei
(S) în funcţie de mărimea stimulului extern (E).
 În anul 1879, la Leipzig (în Germania), lua fiinţă primul laborator, institut de psihologie
din lume – creat de Wilhelm Wundt – în cadrul căruia s-au format pionierii psihologiei
experimentale pe diferite meridiane ale globului, inclusiv cei din România. Impulsul dat
cercetării psihologice de către şcoala lui Wundt s-a resimţit pretutindeni deşi primele laboratoare
apar în diverse ţări la date diferite (de ex. în Africa, mai precis in Zambia, primul laborator
modern a fost înfiinţat în anul 1968)
În perioada preştiinţifică a psihologiei, s-au acumulat unele achiziţii segmentare, s-au
prefigurat unele generalizări empirice, s-au condensat observaţii la nivelul simţului comun.
Surse ale cunoaşterii psihologice se află în întreg câmpul culturii. Spicuim câteva
exemple. În lumea legendelor – arată V. Pavelcu – putem găsi dovezi de fineţe şi pătrundere în
adâncurile fiinţei umane. Moralistul francez La Bruyere, în cartea sa “Caracterele sau
moravurile acestui secol” (apărută în 1688) anticipează parcă ideea distribuţiei gaussiene a
aptitudinilor umane: “Vedem puţini oameni cu totul stupizi şi greoi; vedem şi mai puţini care să
fie sublimi şi excepţionali. Omul comun pluteşte între aceste două extreme. Intervalul este umplut
de marele număr de talente obişnuite”.
Tot aşa în maxime şi aforisme, formulate de moralişti şi gânditori, se oferă
contemporanilor “oglinzi” în care să se regăsească sau imagini pe care să le respingă.
Se pune întrebarea dacă există o continuitate între cunoaşterea comună şi ştiinţa
psihologică? Fără îndoială, exemplele citate devin relevante, capătă caracterul de text psihologic
ca atare numai privite prin grila de concepte pe care le vehiculăm astăzi, deci printr-o “lectură
modernă”. Există încă teme de psihologie, care se mai află în vecinătatea imediată a simţului
comun.
Se porneşte în cazul acesta, în cercetare, de la noţiuni în accepţia simţului comun, se
iniţiază o experienţă sau observaţie sistematică pe baza unei idei/ipoteze şi se verifică apoi
rezultatele în practică, ceea ce aduce o distanţare de simţul comun.
Ceea ce caracterizează spiritul ştiinţific modern este detaşarea de simţul comun. Atunci
când scriitorul, de pildă, înfăţişează în chip reuşit un fenomen psihic – un sentiment etc. – el nu
face ştiinţă şi nu-şi asumă o atare pretenţie. Materialul descrierii sale trebuie luat în considerare
de către psiholog, dar scriitorul nu-şi propune explicaţia cauzală şi nici dezvăluirea legităţii – note
care ţin de domeniul ştiinţific. Nu se poate estompa trecerea de la un plan la altul până la deplina
continuitate, nu se poate confunda demersul ştiinţific cu cel pur empiric, trebuie făcută o
separaţie clară.

CONSTITUIREA PSIHOLOGIEI CA STIINTA

Se poate pune întrebarea, de ce s-a constituit atât de târziu psihologia ca ştiinţă?
Istoriceşte s-a pornit de la noţiunea naivă de suflet (psyche), care putea fi interpretata atat
subiectiv, cat şi obiectiv. S-a trecut apoi – pornind de la autoobservaţie – la desprinderea
conştiinţei ca fenomen pur subiectiv şi intern, fenomenul psihic a fost redus la evenimentul
mintal, la faptul de conştiinţă, care rămâne accesibil în principiu numai celui care-l trăieşte – ceea
ce nu poate constitui temeiul unei ştiinţe, întrucât presupune acordul inter-subiectiv greu de
obţinut.
 Drept replică la psihologia introspectivă – ceea ce reducea studiul la privirea interioară
asupra faptului de conştiinţă – s-a născut curentul comportamentist (behaviorist), care propunea
ca obiect al psihologiei faptul de conduită ca realitate pur obiectivă şi externă. Sarcina psihologiei
consta în a surprinde şi sistematiza conexiunile regulate între situaţii sau stimuli (S) şi reacţiile
organismului (R), punând între paranteze în chip programatic conştiinţa. În sfârşit, pe un plan
superior, apare sinteza dialectică: unitatea dintre conştiinţă şi comportament, în care desfăşurările
lumii subiective devin obiect al psihologiei în unitate cu faptele de conduită pe care le reglează
Se invocă astfel complexitatea fenomenului psihic şi variabilitatea sa interindividuală. A
trebuit să fie mai întâi cunoscute fenomenele simple, nivele de organizare subiacente, pentru a se
ajunge treptat la cele complexe. A fost nevoie o anumită maturizare a fizicii, fiziologiei etc.,
pentru a se putea trece progresiv la studierea fenomenelor psihice. În mod firesc, adâncirea unor
fenomene fizice (acustice, optice) a dus la desprinderea aspectelor psihologice (senzaţiile
auditive, vizuale etc.). Tot aşa, progresele fiziologiei s-au răsfrânt nemijlocit asupra cunoştinţelor
despre viaţa psihică. De altfel primii psihologi au fost adesea fizicieni ori fiziologi de formaţie.
Cunoscutul fizician Albert Einstein, ascultând relatările lui Jean Piaget asupra
experienţelor sale efectuate la copii, remarca invariabil: “Ce complicate sunt lucrurile? E mult
mai grea psihologia decât fizica!”. Într-adevăr, deşi faptele psihice ţin de experienţa cotidiană a
fiecăruia astfel încât par destul de simple, în realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca şi
încercarea de a le explica, au constituit adesea o problemă complexă şi dificilă.
In prima perioadă a dezvoltării ei ca ştiinţă, tabloul psihologiei a fost dominat de apariţia
unor curente sau şcoli antinomice: asociaţionism – configuraţionism, psihologie introspecţionistă
– behaviorism, psihologie fenomenologică – psihologie experimentală, etc. . Caracteristic era
refuzul lor de a se deschide unele faţă de altele, fiecare considerând că deţine cheia sistemului
ştiinţific al psihologiei. Este o trăsătură tipică stadiilor mai timpurii ale unei discipline, când se
procedează la generalizarea şi absolutizarea unor observaţii sau modele parţiale. Practic, aceste
şcoli sau orientări au scos în relief şi au adâncit câte o latură sau alta a fenomenului psihic, pe
care au studiat-o sistematic, aducând clarificări în zona respectivă de fapte. Centrate pe câte o
metodă sau fenomen, pe care l-au generalizat în chip unilateral, aceste curente au generat – în
replică – direcţii şi orientări contare, după care au urmat eforturi de conciliere şi integrare a
modelelor parţiale, conturând treptat o imagine coerentă asupra domeniului sau cel puţin
convergenţe notabile. Fireşte, în diversitatea aceasta de orientări şi-au spus cuvântul poziţiile de
gândire pe care s-au situat filosofi ori cercetători ai domeniului. Chiar şi în prezent, în pofida unei
convergenţe remarcabile, psihologia nu a devenit o disciplină complet integrată şi unitară. Pe
terenul ei continuă să se manifeste, în formă directă sau voalată tendinţe diferite, mai ales cele
reducţioniste.
Diversitatea opiniilor – dincolo de adevărurile unanim acceptate - este un semn de vigoare, de
emergenţă a psihologiei.
 PSIHICUL CA OBIECT DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

Psihologia este prin definiţie, ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea

fenomenelor şi însuşirilor psihice.
Psihologia este stiinta care studiaza psihicul, recurgand la un ansamblu de metode
obiective, in vederea desprinderii legitatii lui de functionare, in scopul cunoasterii, optimizarii si
ameliorarii existentei umane.
Prin natura obiectului ei, cunoaşterea psihologică este una dintre cele mai complexe forme
de cunoaştere. Dacă în ştiinţele pozitive (fizică, chimie, biologie) fenomenele cercetate sunt
obiective, materiale, în psihologie ele sunt în majoritate subiective, aparţin subiectului şi depind
de stările lui de moment, de istoria personală, etc. Astfel, separarea factorilor implicaţi în
fenomenul psihic este mult mâi dificilă decât în cazul celorlalte fenomene.
Specificul cunoaşterii psihologice provine şi din faptul că ea nu se realizează direct, ci
indirect, manifestările exterioare, comportamentale, fiind considerate adesea indicatori ai stărilor
sau relaţiilor interne, subiective (uneori, în unele forme ale sale cum ar fi cunoaşterea de sine,
obiectul de cercetat se confundă cu cercetătorul însuşi, ceea ce complică şi mai mult demersul de
cunoaştere).
Finalitatile psihologiei ca stiinta sunt atat de ordin teoretic (explicand si stabilind legitatile
ce stau la baza conduitelor si comportamentelor umane), cat si practice-ameliorative (elaborand
strategii si modalitati de optimizare a vietii si activitatii umane).
Deşi complexă şi dificilă cunoaşterea psihologică este extrem de importantă pentru
subiectul în cauză, pentru activitatea şi stările sale interne, pentru propria dezvoltare şi evoluţie
precum şi pentru grup şi societate.
Din punct de vedere structural, psihicul se defineşte prin fenomenele şi procesele psihice.

Procesul psihic se poate defini din mai multe perspective:

a. în sens larg, se referă la orice schimbare sau modificare al cărei sens sau orientare
poate fi sesizată (se presupune că schimbarea, evoluţia se produce printr-o suită de
stări, fiecare secvenţă a procesului conducând la o structură diferită de precedenta,
structură a cărei stare sau semnificaţie poate fi înregistrată).
b. în sens restâns, prin proces psihic se mai înţelege uneori "un set de operaţii care
conduc la un rezultat particular" (ex: procesul de învăţare, de condiţionare, de
extincţie, etc).
Fenomenul psihic este un eveniment, având aceeaşi semnificaţie: adică, o schimbare al
cărei sens sau orientare poate fi sesizată, însă el nu se desfăşoară în timp, trecerea se face direct
între o stare iniţială şi una finală, fără să mai înregistrăm stări intermediare.
În mod curent în psihologie se vorbeşte de:
a. procese psihice senzoriale (senzaţia, percepţia, reprezentarea),
b. procese cognitive (memoria, gândirea, limbajul, imaginatia),
 c. procese afectiv-motivationale (ex: afecte, emoţii, sentimente, motive, trebuinte),
d. procese reglatorii (ex. atenţia, voinţa).
Orice fenomen sau proces psihic este o structură complexă alcătuită din patru
componente:
1.subiectivă (fenomenologică),
2.cognitivă (în sensul prelucrării de informaţie),
3.comportamentală şi
4.biologică.
De exemplu, memoria:
- este un fenomen care apare la nivel subiectiv (noi sesizam faptul că am reţinut
materialul),
- implică o anumită prelucrare a informaţiei (organizarea, structurarea a materialului,
formarea unor relaţii între cunoştinţe, etc),
- are o anumită bază neurofiziologică (se realizează prin activarea centrilor nervosi)
- apare la nivel comportamental prin posibilitatea actualizării materialului respectiv.
Aşa cum se va vedea în continuare, toată această structură psihică este implicată în
procesul educaţional, care altfel ar fi lipsit de sens.
Inca de la inceputurile sale, psihologia s-a aplecat asupra studierii particularitatilor
comportamentului uman implicat in cele mai diverse tipuri de activitati si domenii. In felul acesta
au aparut ramurile sale aplicative:
1. psihologia copilului – care studiaza evolutia psihica a copilului de la nastere la
maturitate, particularitatile de varsta si individuale ale acestuia;
2. psihologia pedagogica – care este interesata de studiul bazelor psihologice ale
instruirii si educarii copiilor, insusirii cunostintelor,
3. psihologia muncii – care studiaza adaptarea omului la masina si in meseria sa;
4. psihologia sociala si organizationala – care studiaza relatia dintre oameni in diferite
contexte sociale;
5. psihologia artei – care studiaza particularitatile psihice ale creatiei artistice;
6. psihologia medicala si patologica – care studiaza posibilitatile recuperarii
personalitatii umane in conditiile tulburarii acesteia;
7. psihologia militara/ judiciara/ a sportului etc.
 CURSUL 3

METODELE DE CERCETARE IN PSIHOLOGIE

Dezvoltarea psihologiei generale a fost impulsionată şi de evoluţia şi perfecţionarea
metodelor, tehnicilor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică.
În psihologie, ca şi-n alte domenii, progresul cunoaşterii ştiinţifice s-a realizat prin
eliminarea treptată a erorilor în cercetare, concomitent cu desăvârşirea instrumentelor cercetării şi
în special, aplicarea unor metode exacte care permiteau interpretarea obiectivă a rezultatelor.
Este un adevăr cunoscut, că metoda, în ştiinţă, depinde în primul rând de natura şi
specificul obiectului de studiu, adică de caracteristicile realităţii cercetate. Există domenii de
fapte abordabile, exclusiv, pe calea observaţiei (în geologie, astrologie). În domeniul ştiinţelor
naturii (chimie, fizică, biologie) cercetarea se bazează pe experiment. În istorie domină evocarea
şi reconstituirea, pe baza unor săpături arheologice. Despre filozofie se afirmă că dispune numai
de metoda reflecţiei mintale, raţionamentul filozofic, judecata.

Obiectul cercetării psihologiei îl formează activitatea psihică umană, trăirile şi procesele

personale ale indivizilor, în interacţiunea lor cu obiectele lumii materiale, şi cu ceilalţi oameni,
care fac parte din acea lume.
În ceea ce priveşte specificitatea acestui domeniu, în cercetarea vieţii psihice au fost
abordate fie căile subiective, fie cele obiective.

Astfel, sub raportul metodelor, psihologia a parcurs în evoluţia sa câteva etape importante:
 etapa îndelungată de dominare a introspecţiei, care este o cale subiective de
autoobservare, autocunoaştere şi autoanaliză.
 faza experimentală- de laborator, a investigaţiilor; care a servit psihotehnicii ca
selecţie pentru diferite profesiuni.
 etapa observaţiei clinice- cu aplicabilitate în psihoterapie.
 etapa moderne – de cercetare ştiinţifică, în care s-a consolidat sistemul de metode al
disciplinelor mixte - psihoneurologia, fizica, lingvistica, pedagogia, sociologia,
cibernetica, astfel repertoriul metodelor de care uzează psihologia a sporit
considerabil.
Ca şi în alte ştiinţe, în psihologia fundamentală sunt folosite metoda observaţiei şi metoda
experimentului. În afara experimentului de laborator, ce cunoaşte o dezvoltare deosebită odată
cu progresul tehnologic, în special în electrofiziologie, psihologia utilizează experimentul
natural în condiţii obişnuite de activitate (se desfăşoară în condiţii de muncă, viaţă, activităţi
normale, naturale) . O perspectivă deosebită ne asigură metodele psihologiei cibernetice.
Mijloacele metodologiei interpretative - intervin metodele statistice de matematică şi
logistică- calculul corelaţiilor, analiza factorială, analiza variaţiilor, calculul informaţional şi
probabilistic, care au devenit indispensabile în cercetarea psihologică modernă.
 În psihologie, pe lângă metodele de cercetare intensive şi extensive un rol important îl au
şi metodele de prognoză şi diagnoză, precum şi metodele aplicative, cum ar fi metodele
psihoterapeutice, educaţionale, organizaţionale psihoergonomice.
Metoda analizei de caz şi metoda clinică se folosesc in psihologia medicală, genetică şi
socială.
În studiul genezei trăsăturilor de personalitate, se foloseste metoda biografică - anamneza -
(din greacă – „anamnezis” = mi-am adus aminte).
Odată cu expansiunea psihologiei sociale o largă răspândire a dobândit metoda anchetei ,
ce înglobează chestionarul, ancheta socială, analiza de conţinut, analiza de caz etc.
În psihologia muncii industriale se foloseşte analiza operaţională, care cuprinde diferite
metode de înregistrare precisă a operaţiilor de muncă (filmarea, fotografierea zilei de muncă,
analiza operaţională a zilei de muncă).
O analiză clasică a produselor de cercetare e una care permite cunoaşterea aptitudinilor
creatoare.
În diagnoză şi în cercetare e necesar să fie folosită metoda adecvată, având un înalt grad de
fidelitate, astfel că se recomandă utilizarea mai multor metode, care să controleze şi să
completeze cercetarea.
Psihologia e ştiinţa cu cele mai numeroase, diversificate şi plastice metode de cercetare,
diagnoză şi aplicare.

Specificul metodelor de cercetare în psihologie constă în:

 adoptarea faptelor de comportament ca indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne,
subiective. Psihicul se manifestă în activitate şi se dezvoltă prin activitate.
 confruntarea datelor subiective cu cele obiective;
 abordarea precumpănitor genetic a investigaţiilor;
 abordarea sistemică şi personologică a faptelor în interacţiunea şi interdependenţa
lor, şi nu în mod izolat;
 orientarea spre latura calitativă a fenomenelor şi utilizarea măsurilor cantitative, în
scopul identificării caracteristicilor calitative.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de

cunoaştere şi transformare a realităţii obiective. Metoda are înţelesul de cale, de itinerar după care
se reglează acţiunile intelectuale şi practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi
prelucrarea datelor. Metodele au un caracter instrumental, de informare, interpretare şi actiune.
În funcţie de obiectivul urmărit în cercetare şi aspectul funcţional al metodelor în
demersul întreprins, metodele se clasifică în :
1. metode pentru sesizarea problemei, clarificarea bazei teoretice şi a stadiului cercetării
ei :
- metode pentru formularea ipotezei şi a obiectivelor ;
 - metode pentru tehnicile de documentare şi studiu independent ;
- metode logice de analiză şi interpretare (hermeneutica) ;
- tehnici de creativitate individuală şi în grup ;
- metoda comparativă ;
- metoda istorică.
2.metode pentru acumularea empirică şi ştiinţifică a datelor, în diferite faze ale
cercetării :
- observaţia ;
- analiza produselor activităţii;
- analiza documentelor (şcolare/instituţionale);
- tehnicile sociometrice (ancheta, convorbirea, chestionarul, interviul, testul
sociometric, metoda aprecierii obiective)
- metoda panel ;
- metoda biografică ;
- studiul de caz ;
- tehnici de înregistrare audio-video.
3.metode pentru introducerea, aplicarea măsurilor ameliorative, de intervenţie
educativă, verificarea ipotezei :
- experimentul psihologic (constatativ, ameliorativ, de verificare, de dezvoltare);
- cercetarea-acţiune (panel).
4.metode pentru interpretarea parţială sau finală a rezultatelor:
- metode de interpretare cantitativă, măsurare (metode, tehnici statistice) ;
- metode de interpretare calitativă, de apreciere (metoda diferenţelor, a
concordanţelor, a variaţiilor concomitente, a comparaţiei criteriale, a rămăşiţelor,
metode deductive, de interpretare teoretică).
5.metode pentru finalizarea cercetării, valorificarea rezultatelor :
- tehnicile specifice de redactare, de comunicare, de generalizare, prin intermediul
formelor de formare continuă a cadrelor didactice.
Aceste metode se pot combina, mai ales în faza propriu-zisă a intervenţiei ameliorative, a
verificării ipotezei, pot fi utilizate individual sau în grup, cu pondere variată în anumite aspecte,
pot fi adaptate după tipul cercetării sau stilul cercetătorului şi pot genera tehnici şi procedee noi.

1.METODA OBSERVATIEI
În psihologia şcolară, metoda observaţiei constă în examinarea atentă, desprinderea cu
discernământ şi înregistrarea cât mai precisă a manifestărilor psihice ale elevilor, exprimate în
variate forme de comportament, aşa cum se produc ele în stare naturală, fără a le schimba
condiţiile obişnuite in care se manifesta.
Ea se caracterizează prin intuire activă şi sistematică a fenomenelor psihice, fără vreo
intervenţie anume a cercetatorului în a le provoca.Cu această metodă pot fi explorate numeroase
fapte şi manifestări psihice: comportamentul concret motric, comunicarea verbală, gesturile,
mimica şi pantomimica, manifestările atenţiei, expresiile emoţionale etc., precum şi mediul
ambiant în care elevii îşi desfăşoară activitatea.De asemenea, sunt accesibile observaţiei relaţiile
elevilor, modul în care ei se raportează nemijlocit unii la alţii în grup şi pentru care aspecte nu
există o altă metodă de investigaţie.
1. Continuţurile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile
bio-constituţionale ale individului (înalţimea, greutatea, lungimea membrelor, circumferinţa
craniană) şi trăsăturile fizionomice ale acestuia, precum şi de simptomatica labilă, adică
multitudinea comportamentelor si conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi:
conduita verbală, motorie, mnezică, inteligenţa ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.
2. Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:
a) orientarea actului observaţional: observaţia si auto-observaţia;
b) prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia
sistematică;
c) prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau
mediată, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;
d) implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia
participativă;
e) durata observării: continuă sau discontinuă;
f) obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.
3. Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului: capacitatea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de
sugestionabilitate precum si de anumite caracteristici ale perceptiei umane: selectivitatea ei,
categorizarea spontană si structurantă a câmpului de observaţie sau pur si simplu factorii sociali
ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
4. Condiţiile unei bune observaţii sunt:
a) stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
b) selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor si
mijloacelor necesare;
c) elaborarea unui plan riguros de observaţie,
d) consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;
e) efectuarea unui număr optim de observaţii;
f) utilizarea grilelor de observaţie.
5. Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia si
aceluiasi fapt de către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de
observaţie elaborate, realizarea cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe
baza unor grile de observaţie.
6. Unul dintre avantajele observaţiei este că permite surprinderea manifestărilor
comportamentale ale individului în condiţiile lui obişnuite de viaţă şi activitate, oferind mai ales
date de ordin calitativ. În schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul ca observatorul trebuie
să aştepte intrarea în funcţiune a fenomenului studiat.
Un alt avantaj il reprezinta uşurinţa aplicării, economicitatea mijloacelor materiale necesare
efectuării cercetării, naturaleţea şi autenticitatea fenomenelor relevante.
În schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul ca observatorul trebuie să aştepte intrarea
în funcţiune a fenomenului studiat, fără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaugă
imposibilitatea de a izola şi controla variabilele. Mai mult decât atât, prezenţa observatorului
poate determina intrarea în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiecţilor care modifică
situaţia globală a câmpului social sau a comportamentelor celor observaţi, chiar fenomenul
studiat pe ansamblu.

2. METODA EXPERIMENTULUI
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a
verifica o ipoteză.
De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o
evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul
proceselor senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi
funcţiilor psihice), cât şi sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic (iniţial aparatura
folosită era simplistă, preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică şi
informatică).
Experimentul reprezinta observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum.
Experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le
implică sunt: variabile, situaţie experimentală, manipulare experimentală.
Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie
cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:
- variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,
pentru a-i observa consecinţele;
- variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.
Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe:
- variabila independentă care se notează în general cu S – stimul;
- variabila dependentă care este notată cu R – Răspuns,
- iar relaţia dintre ele apare: R = f(S).
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de
laborator şi psiho-pedagogic.
Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală,
pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite,
reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al
experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis
şi nu avem certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.
 Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea
subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui într-un laborator special amenajat
în acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin
dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei
experimentale, eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile
de laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii
comportamentului subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă.
De asemenea forţa unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din
viaţa reală, subiectul putând să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformându-i
astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă să reacţioneze
altfel decât în condiţii obişnuite.
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul
rând trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă
nu există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea
reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi
în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje
este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale obişnuite
ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.

3. METODA CONVORBIRII ŞI INTERVIULUI

Dacă cele două metode prezentate anterior investighează mai ales conduita şi reacţiile
exterioare ale subiectului, metoda convorbirii şi interviului permite sondarea vieţii interioare, a
intenţiilor, opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor,
prejudecăţilor, mentalităţilor, sentimentelor, valorilor, statutului profesional, dorinţelor
aşteptărilor, idealurilor etc.
Convorbirea este o discuţie premeditată, angajată între cercetător/psiholog şi subiectul
investigat, presupunând relaţia directă, de tipul faţă în faţă, dar şi sinceritatea deplină a
subiectului.
Convorbirea este o metodă mai complicată şi mai greu de „învăţat“ deoarece în cadrul ei,
influenţa reciprocă dintre psiholog şi subiect este mai mare decât în oricare altă metodă şi
presupune o selecţie a relatărilor făcute de subiect. De asemenea se bazează pe capacitatea
subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o motivare corespunzătoare a subiecţilor.
Există mai multe tipuri de convorbire, în funcţie de situaţie alegându-se dintre:
• convorbirea standardizată, dirijată, structurată, care se bazează pe formularea aceloraşi
întrebări, în aceeaşi formă şi aceeaşi ordine pentru toţi subiecţii;
• convorbirea semistandardizată, semistructurată, în care întrebările, pot fi reformulate, se
poate schimba succesiunea acestora, se pot pune întrebări suplimentare;
 • convorbirea liberă, spontană nu presupune folosirea unor întrebări prestabilite, acestea
fiind formulate în funcţie de situaţia particulară în care se desfăşoară;
• convorbirea psihanalitică, propusă de S. Freud se bazează pe metoda asociaţiei libere de
idei şi este folosită pentru analiza şi interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;
• convorbirea nondirectivă, propusă de C. Rogers, creează condiţiile psihologice care să
faciliteze relatările spontane ale subiectului fără ca acesta să fie permanent întrebat.
Eficienţa acestei metode este dată de respectarea unor condiţii:
- necesitatea desfăşurării după o structurare anterioară a întrebărilor de către
experimentator;
- întrebările să vizeze culegerea cu anticipaţie a unor informaţii despre subiect, prin
folosirea altor metode – observaţia, analiza produselor activităţii etc.;
- preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator,
pentru a şti cum să se comporte în eventualele situaţii neprevăzute;
- motivarea adecvată a subiecţilor pentru a obţine din partea acestora răspunsuri
sincere.

Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate,
direct de la sursă, într-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată
ori instalaţii speciale.
Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât al experimentului, cât
şi al subiectului şi din eventuala lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a
subiectului.
Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul
că în cadrul interviului, locul experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia
fiind în acest caz univocă – experimentatorul este cel care totdeauna pune întrebările, iar
subiectul totdeauna răspunde.

4. METODA ANCHETEI PSIHOLOGICE

Ca metodă de cercetare psihologică, ancheta presupune recoltarea sistematică a unor

informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau grup social şi interpretarea acestora în vederea
desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale.
În principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc în cercetarea
psihologică: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar constă în folosirea chestionarului ca instrument de lucru şi
urmează în derularea sa mai multe etape:
o etapa prealabilă sau preancheta care presupune: stabilirea obiectului anchetei;
documentarea; formularea ipotezei; determinarea universului (populaţia)
anchetei; eşantionarea.
o etapa I – constă în alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului. Se impune
în prima fază aplicarea unui pretest pentru a vedea dacă a fost bine conceput
 chestionarul, după care se poate redacta definitiv (chestionarul). Tot în această
etapă se vor stabili şi modalităţile de administrare ale chestionarului fie prin
autoadministrare, fie prin intermediul personalului specializat.
o etapa a II-a – este rezervată desfăşurării propriu-zise a cercetării.
o etapa a III-a – prelucrarea datelor obţinute.
o etapa a IV-a – analiza şi interpretarea datelor precum şi redactarea şi
comunicarea raportului final de anchetă.
Cele mai dificile şi, totodată, cele mai importante momente ale anchetei pe bază de
chestionar sunt alegerea eşantionului, care trebuie neapărat să fie reprezentativ – adică să
reproducă la scară mică toate caracteristicile populaţiei care urmează a fi investigată – şi
redactarea întrebărilor, a chestionarului.
Fiind o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de
stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau
prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal,
ce urmează a fi înregistrat în scris, chestionarul necesită o deosebită atenţie atât faţă de conţinutul
întrebărilor, cât şi faţă de tipul, forma şi ordinea lor. În formularea întrebărilor trebuie evitate
greşelile care pot interveni: întrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu înţeles
dublu, întrebări tendenţioase etc.
Ancheta pe bază de interviu constă în folosirea interviului ca relaţionare experimentator-
subiect. Este vorba de un dialog între participanţi, care se centrează asupra temei de cercetare,
fiecare participant păstrându-şi locul de emiţător sau de receptor.
 Interviul poate fi conceput aşa cum am văzut, atât ca metodă integrată altor metode mai
mari, cât şi ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale proprii.
Avantaje:
Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp
relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai ales
când există răspunsuri precodificate la întrebări.
Dezavantaje:
Este posibilă apariţia unor deformări subiective atât din partea experimentatorului, cât şi a
subiecţilor mai ales că această metodă se bazează pe capacitatea de autocunoaştere şi
autoanaliză.
Este de asemenea posibil ca subiecţii, chiar bine intenţionaţi să furnizeze informaţii
iluzorii, neadecvate în raport cu fenomenul investigat.

5. METODA BIOGRAFICĂ (ANAMNEZA)

Contribuie alături de alte metode la stabilirea profilului personalităţii subiectului, dar şi la

explicarea comportamentului actual al acestuia.
Metoda biografică vizează strângerea informaţiilor despre principalele evenimente trăite
de individ în existenţa sa, despre relaţiile şi semnificaţia lor în vederea cunoaşterii „istoriei
personale“ a subiectului.
Se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor
dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc.
Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai
surprinderea relaţiilor dintre evenimente.
Există o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode – cea a măsurării, în care
indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune de două
categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:
1• procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în
întregime;
2• procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de
exemplu o zi obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi până la cel al
culcării.

Informaţia primară poate fi recoltată pe cale indirectă sau directă. Calea indirectă constă în
studiul documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, date de
familie etc.) şi în discuţii cu persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative
(rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.).
Pentru a înţelege comportamentul actual al subiectului şi relaţionarea lui cu ceilalţi, este
necesar să ne concentrăm atenţia asupra perioadelor modale ale psihogenezei:
1− vârsta de 3 ani – constituirea conştiinţei de sine şi a Eului;
 2− vârsta de 6/7 ani – adaptarea şi integrarea şcolară;
3− vârsta de 12/14 ani – pubertatea şi profundele sale transformări;
4− vârsta de 16/18 ani – adolescenţa, afirmarea Eului, structurarea liniei şi a idealului de
viaţă.
Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi subiectul pe care
ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se ştie că oamenii
diferă foarte mult între ei în ceea ce priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în mod
obiectiv şi sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie să aibă în vedere câteva exigenţe
metodologice:
- determinarea prealabilă a apartenenţei tipologice a personalităţii subiectului;
- stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în vederea obţinerii
datelor şi informaţiilor necesare;
- câştigarea încrederii subiectului şi înlăturarea barierelor cognitiv-afective care ar
putea frâna răspunsurile la întrebări;
- păstrarea unei distanţe necesare, prin neimplicare afectivă pentru a disocia din
relatările individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare;
- înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trăit
subiectul şi care prin conţinutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii
ulterioare a profilului personalităţii;
- manifestarea prudenţei, chiar suspiciunii în legătură cu datele furnizate de subiect
(sau de ceilalţi) şi neapărat verificarea acestor informaţii prin alte metode.

Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această metodă.

Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ,
pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit
deformată.

6. METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile, disponibilităţile, potenţele sale, se

exteriorizează nu doar în conduite nonverbale, motorii sau expresiv-emoţionale, ci şi în
produsele activităţii. Analiza psihologică a produselor activităţii, cum ar fi, compunerile,
desenele, creaţiile literare, diferite obiecte realizate si modul de rezolvare a
unor probleme si furnizează informaţii despre însuşirile psihice ale persoanei, constituind reale
surse de cunoaştere ştiinţifică a individului.
Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza psihologică
a obiectului, aflăm multe lucruri despre însuşi creatorul său.
Cu ajutorul acestei metode putem cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane
în viaţă, cât şi ale unor personalităţi dispărute.
Folosirea acestei metode presupune un exerciţiu îndelungat şi mai ales elaborarea şi
utilizarea unor grile speciale de decodificare prin care să se evidenţieze relaţiile dintre diferitele
elemente ale produsului activităţii şi diferitele structuri ale personalităţii. Pentru aceasta este
necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât şi calitativ
(originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.).
În general produsele de ordin literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele
motivaţional-afective şi morale ale personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi
tehnic sunt relevante pentru componentele de ordin cognitiv-instrumental şi motor-dexteritatea.

7. METODELE PSIHOMETRICE

Metodele psihometrice sunt modalităţile de măsurare a capacităţilor psihice ale individului

în vederea stabilirii prezenţei sau absenţei lor şi mai ales a nivelului şi gradului de dezvoltare.
Prin intermediul acestor metode se urmăreşte stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să
se poată formula un prognostic asupra evoluţiei viitoare.
Cea mai cunoscută dintre metodele psihometrice este metoda testelor psihologice. Dacă
iniţial testele măsurau doar dezvoltarea intelectuală a copiilor, mai târziu au fost extinse la
determinarea aptitudinilor în vederea selecţiei profesionale, iar astăzi sunt folosite în legătură cu
toate funcţiile psihice şi în toate domeniile de activitate.
Testul este o probă relativ scurtă, standardizată care vizează determinarea cât mai exactă a
unor însuşiri psihice.
Pentru a fi util, testul trebuie să întrunească nişte calităţi:
- validitatea – vizează gradul în care testul măsoară ceea ce şi-a propus;
- fidelitatea – se referă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adică obţinerea de
rezultate relativ asemănătoare la o nouă aplicare;
- standardizarea – presupune să ofere aceleaşi condiţii subiecţilor supuşi examinării
fără a-i favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii
- etalonarea – constă în stabilirea unui etalon, adică a unor unităţi de măsură a
rezultatelor obţinute.

Condiţii de utilizare eficientă a testelor:

- crearea unor teste sau adaptarea celor existente la condiţiile socioculturale ale
populaţiei investigate;
- utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unei baterii de teste şi apoi corelarea
rezultatelor obţinute cu cele ale altor metode;
- stabilirea unor legături între rezultatele obţinute la teste cu cele din activitatea
practică.
Ca şi celelalte metode, testele au avantaje care rezidă din capacitatea de a măsura obiectiv
şi standardizat o anumită capacitate psihică, în funcţie de aceasta permiţând diagnoza nivelului
de dezvoltare a acesteia, dar şi dezavantaje deoarece nu iau în considerare modul în care se
obţine rezultatul, ci doar rezultatul; de multe ori testele conţin confuzii şi ambiguităţi,
clasificările sunt rigide, unii autori ignoră deosebirile de nivel cultural al subiecţilor etc.
 Testul este nu numai o metodă de sine stătătoare, ci poate constitui şi o importantă sursă
de probe pentru experimentul psihologic, caz în care nici modul de aplicare, nici interpretarea
rezultatelor nu se vor mai conforma instrucţiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului
experimental, ipotezelor şi obiectivelor acestuia.
 8. METODA MODELĂRII ŞI SIMULĂRII

Este o metodă relativ nouă şi a apărut ca urmare a dezvoltării ciberneticii şi inteligenţei

artificiale.
Metoda constă în realizarea unor scheme logice ale organizării şi desfăşurării unor funcţii
psihice – percepţie, gândire, memorie etc., simularea lor pe computer şi realizarea unor programe
care să le reproducă.
Forma cea mai înaltă de aplicare a metodei modelării în cercetarea psihologică este
reprezentata de catre simularea pe computer a diferitelor funcţii psihice.
Modelele simulative sunt în general programe pentru calculator, validarea lor făcându-se prin
compararea traiectoriei procesului viu cu derularea lui pe computer, aproximativ pe baza cercetării
empirice. Dacă până acum s-a reuşit mai ales simularea în sfera proceselor cognitive, în prezent se
încearcă şi simularea unor procese afectiv-motivaţionale şi chiar de dinamică generală a
personalităţii.

9. METODA GENETICĂ ŞI COMPARATĂ

Această metodă porneşte de la ideea unanim acceptată potrivit căreia psihicul este un fenomen
apărut în cursul evoluţiei generale, determinat de acţiunea mediului sociocultural şi cunoscând astfel
o dezvoltare atât ontogenetică, dar şi istorică, filogenetică.
Metoda genetică şi comparată constă în urmărirea unui subiect sau a unui lot de subiecţi pe o
durată mai mare de timp, suficientă pentru a pune în evidenţă transformările aşteptate sau încheierea
unui ciclu evolutiv. De asemenea această metodă poate studia comparativ mai multe loturi,
eşantioane de subiecţi de vârste diferite.
Metoda genetică şi comparată se bazează pe principiul longitudinalităţii şi ocupă locul central
în câteva ramuri particulare ale psihologiei: psihologia copilului, psihologia vârstelor, psihologia
diferenţială, psihologia educaţională etc.
Pentru teoria psihologică este foarte important nu doar să se evidenţieze existenţa deosebirilor
dintre stadiile genetice succesive, ci mai ales să se interpreteze aceste deosebiri, lucru pe care îl are
în sarcină metoda genetică şi comparată.
PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Sunt norme călăuzitoare, derivate din cele mai generale legi şi după care sunt orientate şi
construite cercetările şi interpretările psihologice.
Principiile sunt:
1.Principiul determinismului
Influenţele externe, filtrate şi prelucrate acţionează asupra psihicului uman prin condiţiile
interne, care sunt particularităţile neuropsihice ale fiecărui om în parte.
Determinismul are la baza, relaţia „potrivită” între factorii educaţionali externi, condiţiile
genetice şi experienţa personală, care filtrează şi primeşte informaţia externă transmisă prin diferite
canale.

2.Principiul dezvoltării
Dezvoltarea psihică este un proces prin care se realizează noi structuri fundamentale, care
diferenţiază comportamentul omului şi duce la o mai bună adaptare la mediu.
 Factorii care contribuie la dezvoltarea psihică şi comportamentală sunt:
-biologici (ereditatea)
-socio-culturali (mediul)
-psihici.
Fiecare dintre ei este necesar, dar nu şi suficient, fără o ereditate normală şi în condiţii de
maturizare organică, nu e posibilă o dezvoltare optimă.
În absenţa socializării (educaţiei) nu se poate elabora conştiinţa şi personalitatea umană.
Activitatea mintală, conştientă a omului, prin autoorganizare şi autocontrol în realizarea
scopurilor propuse, contribuie la propria dezvoltare.
Fără a identifica dezvoltarea cu învăţarea, trebuie subliniat că numai o învăţare organizată duce
după sine dezvoltarea şi lărgeşte perspectivele.

3. Creierul - organ al psihicului

Creierul nu are gravate în el capacităţile, ci dispune de capacitatea de a forma „capacităţi”,
pentru diferite domenii sociale.
Capacitatea se formează prin prelucrarea tehnicilor şi modelelor culturale. Decisivă este
experienţa socială şi modul cum este aceasta asimilată.
Creierul reprezintă substratul material al psihicului, adică substratul acelor capacităţi şi
funcţii specifice, care au fost create de omenire şi care sunt oglindite în creaţii literare, artistice etc.
Procesele şi capacităţile psihice ale omului au o geneză socio-culturală, deoarece societatea solicită
dezvoltarea anumitor capacităţi, astfel toate capacităţile şi funcţiile omului sunt determinate social-
istoric.

4. Principiul condiţionării social-istorice

Conform acestui principiu, formarea omului ca personalitate, comportamentele umane,
procesele psihice individuale sau de grup, depind esenţial de factorii sociali şi sunt impuse de
dezvoltarea istorică.
Factorii care condiţionează dezvoltarea psihică sunt:
-activitatea
-cadrul social
-cadrul tehnic (dezvoltarea tehnică, determină gradul de civilizaţie)
-ansamblul relaţiilor sociale(definesc esenţa umană)
-sistemele culturii materiale (lumea construită şi transformată de om)
-reţelele şi variatele fenomene de comunicare socială
-ereditatea specific umană.

5. Principiul reflectării şi constructivismului

Psihicul există sub forma unei activităţi interne, orientate spre reproducerea cât mai adecvată a
obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare, ceea ce duce la orientarea corectă, adaptarea şi
intervenţia eficientă în mediul înconjurător.
Reflectarea psihică diferă de reflectarea mecanică pasivă, şi se defineşte drept reflectarea
ideală, subiectivă, a obiectelor de către om..
Reflectarea psihică este specifică omului, şi implică construcţii şi reconstrucţii, nu o simplă
copie.
Genetic, reflectarea trece de la reproductiv la anticipativ şi creativ. Intervin construcţiile
reproductive şi construcţiile noi, de combinaţii inovative, pentru că cunoaşterea implică invenţia.
 Reflectarea şi constructivismul trebuie să fie înţelese ca un principiu al organizării şi modelării
intelectuale, care mijloceşte atât reflectarea cât şi creaţia specifică umană, care se sprijină pe datele
reflectării şi se validează (apreciază) prin practică.
 CURSUL 4

PSIHOLOGIA MECANISMELOR COGNITIVE

Conceptul de mecanism în psihologie are un sens foarte larg, general, dar nu se reduce la un
aparat de tip mecanic. Acest termen semnifică substratul material, modul de producere a
psihicului, iar psihicul se manifestă prin ansamblul de stări psihice, însuşiri, fenomene, procese
psihice care depind de mecanismele centrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă.
Cel mai complex mecanism- activitatea nervoasă superioară prin care se organizează legătura
dintre organism şi mediu.
Activitatea nervoasă inferioară- asigură unitatea funcţională a organismului.
Stările, procesele, însuşirile şi procesele psihice îndeplinesc funcţii de raportare la lumea
exterioară cât şi la sine însuşi prin orientare, reflectare, planificare şi acţiuni transformativ- creatoare.
Psihicul- este modalitatea superioară a vieţii de relaţie cu mediul, are la bază capacitatea de
adaptare.
PIAGET- a definit psihicul drept „capacitatea de adaptare la situaţii schimbătoare”.
La om această relaţie are un caracter socio-cultural şi se evidenţiază prin intervenţia activă în
ambianţă şi transformarea ambianţei, prin muncă.
Psihicul este inseparabil legat de materie pentru că, este o însuşire a materiei superior
organizate (a creierului).
Fizicianul NIELS BOHR ( creatorul modelului atomic) presupune că, sub raportul
mecanismelor sale materiale, psihicul ar prezenta similitudine cu fenomenele, procesele pe care le
studiază fizica atomică.
Psihologul BORIS ANANIEV („Tratat despre senzaţii”) afirmă că, psihicul, după originea
sa, este material, efect al lumii materiale, mijlocit prin organul creierului.
Astfel, psihicul este subiectiv pentru că aparţine subiectului, dar are ca mod de existenţă unul
obiectiv, după conţinut, în sensul reflectării şi prelucrării informaţiei.
Psihicul, stările, procesele, însuşirile nu sunt posibile fără mecanisme, creierul e organul
psihicului, dar nu izvorul său.
În concluzie- psihicul este mediat prin mecanism, dar nu reflectă mecanismele decât în cazuri
patologice, el reflectă lumea externă, reacţiile omului cu mediul său social.
În psihologia contemporană, mecanismele fiziologice cele mai studiate sunt cele ale
proceselor senzoriale şi mnezice.(mecanismul atenţiei, limbajului, deprinderilor şi ale
temperamentului)

Există 4 categorii de mecanisme psihice:

1. Mecanisme informaţional- operaţionale

a) de prelucrare primară a informaţiilor- la nivelul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor;
b) de prelucrare secundară –la nivelul memoriei, gândirii, imaginaţiei;

2. Mecanisme stimulator- energizante

- motivaţia- care stimulează şi susţine activitatea;
- afectivitatea
- dinamica temperamentală.
3. Mecanisme de reglaj
- voinţa

4. Mecanisme integratoare
-asigură structura unitară a psihicului uman, cum se evidenţiază în diferite stadii de dezvoltare, stadii
care prezintă un profil psihologic (Psihologia vârstelor), însuşirile stadiului precedent fiind integrate
în structurile stadiului următor.

1. Mecanismele informaţional- operaţionale

- sunt moduri de prelucrare a informaţiilor care stau la baza proceselor de cunoaştere,
care prin conţinutul lor informaţional şi prin structura lor operaţională ne edifică
asupra realităţii externe, dar şi asupra noastră înşine;
- sunt instrumente neuro-fiziologice, care stau la baza capacităţii de a diferenţia,
generaliza, a lua decizii, a descoperi şi formula legi, formând componenta cognitivă a
sistemului uman.
Această componentă are o organizare complexă, multimodală, multinivelară, adică procesele
cognitive sunt structuri culturale, ele constituindu-se atât în ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis,
cât şi schemele operaţionale, prin procesele de asimilare a sistemului de cunoştinţe, procedee
elaborate social-istoric.
Între anumite limite se poate stabili o relaţie directă între nivelul de instruire a omului şi
nivelul de dezvoltare a structurilor sale cognitive.
Deoarece prelucrarea informaţiei se realizează la niveluri diferite, mecanismele informativ-
operaţionale sunt împărţite în 2 categorii:
1. prelucrare primară
2. prelucrare secundară

1.Prelucrarea primară a informaţiei

Omul, trăind într-un mediu informaţional foarte bogat, are nevoie de instrumente pentru a
putea recepta, prelucra şi opera adecvat cu informaţiile, punând în funcţiune mecanismele psihice,
dar fiecare mecanism psihic pus în funcţiune o face în felul său, dispunând de funcţii specifice.
Prin senzaţii, omul captează, selectează şi efectuează o activitate iniţială precoce a
informaţiei. La nivel senzorial sunt accesibile doar însuşirile concrete, simple, izolate ale obiectelor
şi fenomenelor care însă sunt insuficiente pentru asigurarea unei adaptări adecvate la solicitările
mediului.
Omul recurge la percepţii, ca mecanism psihic de prelucrare aprofundată a obiectelor luate în
întreguri distincte, ca structuri în spaţiu şi timp, ceea ce reprezintă o mare valoare adaptativă.
Totodată, percepţiile ne permit orientarea în spaţiu.
Percepţia este legată de concret (acum-aici), de aceea ne informează asupra prezentului, dar
omul vrea să evoce şi experienţele trecutului, pentru a le folosi în cunoaştere. Pentru aceasta se
foloseşte de reprezentările mintale, prin intermediul cărora îşi reactualizează experienţa din trecut,
chiar dacă în prezent obiectul lipseşte, el a fost în trecut perceput, a acţionat asupra organelor de
simţ şi a lăsat impresia, imaginea mintală care reactualizată ne permite să evocăm trecutul.
 2. Mecanismelor de prelucrare secundară a informaţiei
Vizează interpretarea şi integrarea semnificaţiilor, înţelegerea sensului şi rolului, a
specificului evenimentelor şi posibila desfăşurare în viitor a acestora, fapt care permite luarea
deciziilor de acţiune.
 CURSUL 5
PROCESELE PSIHICE SENZORIALE : SENZATIILE, PERCEPTIILE, REPREZENTĂRILE

SENZAŢIILE

Senzaţia e socotită ca fiind un proces psihic elementar de cunoaştere, care ne furnizează

primele impresii şi senzaţii despre realitatea externă şi organismul nostru.
Senzaţia este modelul informaţional cognitiv, cu structura cea mai simplă, unidimensională,
care cuprinde date despre însuşiri singulare ale obiectelor şi fenomenelor.
Altfel decât prin senzaţii, noi nu putem obţine informaţii necesare despre mediu. Numai pe
baza datelor furnizate de senzaţii devin posibile dezvoltarea şi desfăşurarea ulterioară a celorlalte
procese psihice: percepţia, reprezentarea etc.
Filozoful John Locke, vorbind despre importanţa senzaţiilor în cunoaştere afirma că „nimic
nu este în intelect fără ca mai înainte să nu fi fost în simţuri”
Senzaţia nu e o transpunere mecanică în plan subiectiv intern a proprietăţilor fizico-chimice
ale obiectelor şi fenomenelor, ar fi o vulgarizare, o denaturare a acestui proces de cunoaştere.
E greşit să considerăm că, în senzaţia de culoare vom găsi unda electromagnetică, în senzaţia
de miros, compoziţia chimică a materiei, senzaţia nu reflectă proprietăţile obiectelor.
Senzaţia, ca imagine, e de natură ideală, nu este tot una cu stimulul pe care-l reflectă.
Senzaţia este model informaţional intern, iar stimulul este sursă externă.
Nu putem, nici teoretic, nici practic, substitui senzaţia proprietăţii obiective a cărui imagine
este.
Senzaţia, ca proces de reflectare, nu este un simplu efect liniar şi fizic al acţiunii stimulului
extern. Senzaţia este expresia unei activităţi reflexe, complexe a creierului şi a operaţiilor concrete pe
care omul le efectuează asupra obiectelor. Prin intermediul acestor acte de reflectare a proprietăţilor
fizico-chimice ale stimulilor, acestea sunt transformate în coduri nervoase, iar apoi în coduri-
imagine, ceea ce e senzaţie propriu-zisă.
Transformările respective au un caracter adecvat naturii specifice, a formei de energie pe care
o poartă stimulul. În cursul evoluţiei biologice şi sub influenţa formelor externe de energie şi
semnale s-au structurat treptat şi s-au specializat mecanismele recepţiei senzoriale.
În cursul evoluţiei filogenetice (dezvoltarea speciei) s-a produs o continuă diferenţiere şi
specializare a senzaţiilor, aşa încât celulele s-au grupat şi au format receptori.
Trăsătura esenţială pe care o dobândesc senzaţiile umane este conştientizarea. Omul are nişte
capacităţi deosebite de cele ale animalelor:
 de a interpreta critic conţinutul şi semnificaţia fiecărei senzaţii;
 de a se raporta deliberat, în cunoştinţă de cauză, la obiectele şi fenomenele pe care le
recepţionează;
 de a exterioriza şi comunica celorlalţi conţinutul propriilor senzaţii;
 de a desfăşura, pe baza datelor oferite de senzaţii, operaţii logice de comparare, măsurare,
clasificare a obiectelor concrete.
La baza senzaţiilor stă mecanismul ANALIZATOR.
În mod normal, senzaţiile nu rămân entităţi izolate, ci se leagă unele de altele, printr-o operaţie
de integrare sistematică, atât în cadrul unuia şi aceluiaşi analizator, cât şi în interacţiunea dintre mai
mulţi analizatori (integrare plurimodală)
 Un analizator este format din:
 receptor
 cale nervoasă
 centrul nervos din creier, corespunzător fiecărui organ de simţ ( 12 perechi de nervi
cranieni spre organele de simţ şi alte părţi ale corpului)
Senzorialitatea umană constituie o activitate psihică unitară, sistematică, complexă legată de
stimulările materiale concrete ale mediului intern sau extern.
Senzaţia este un proces psihic elementar, ce semnalizează separat, în forma imaginilor simple
şi primare, însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor
asupra organelor de simţ.
Importanţa senzaţiilor pentru activitatea umană, pentru orice profesie, este indiscutabilă.
Dacă nu funcţionează bine analizatorii el nu e capabil să-şi însuşească o anumită specialitate.

CLASIFICAREA SENZAŢIILOR
a. după tipul aparatului specializat pentru recepţie:
- senzaţii: auditive, gustative, olfactive, cutanate etc;
b. după natura conţinutului informaţional:
- senzaţii despre obiectele, fenomenele lumii externe: vizuale, cutanate, olfactive,
gustative, auditive.
- senzaţii legate de poziţia şi mişcarea propriului corp: proprioceptive, kinestezice, de
echilibru
- senzaţii care dau informaţii despre modificările interne ale organismului;
- senzaţii despre trebuinţele fiziologice primare- senzaţii organice (senzaţia de foame,
sete, relaxare, durere)
Distingem, în mod esenţial, senzaţiile umane de cele ale animalelor- diferenţierea se referă la
aspectul cognitiv, prin care ne informăm nemijlocit asupra realităţii.
La om, cele mai multe procese senzoriale sunt conştiente, omul le poate exprima în mod voit.
Suntem mai puţini sensibili în unele privinţe faţă de anumite animale.
În general, registrul fenomenelor senzoriale, a unei specii de animale, e cuprins în programul
ereditar al speciei în aşa fel încât, se spune că lumea perceptivă a animalelor e dată de constelaţia
simţurilor şi stimulilor din ambianţă, la care specia s-a adaptat de-a lungul timpului.
La om, sensibilitatea vizuală este prioritară, în comparaţie cu celelalte organe de simţ: auz,
miros, gust.
Sensibilitatea vizuală nu are numai o prioritate cantitativă, semnificaţia calitativă
excepţională a vederii umane constă în posibilitatea transpunerii în codul semnalelor optice a celor
mai multe impresii din cadrul celorlalte modalităţi senzoriale. Ochiul uman preia experienţa tactilă,
kinestezică, gustativă etc.
Procesele senzoriale au :
 durată - e dată de continuitatea acţiunii stimulului
 intensitate - se apreciază ca fiind proporţională cu forţa stimulului.
 ton afectiv,
 modalitate.

Senzaţiile vizuale - sunt determinate de proprietăţile obiective ale undelor electromagnetice

ale luminii. Omul percepe doar o mică fâşie a spectrului electromagnetic.
 Sensibilitatea vizuală se realizează în:
 sensibilitate acromatică-asigură diferenţierea dintre lumină şi întuneric;
 sensibilitatea intensităţilor în interiorul stimulării luminoase.
 sensibilitatea cromatică- se realizează analiza principalelor lungimi de undă ale spectrului
electromagnetic perceptibil;
 diferenţierea şi identificarea culorilor: ROGVAIV
Celor două forme de sensibilitate le corespund, la nivelul retinei, celule senzoriale diferite.
Sensibilităţii acromatice îi corespunde aparatul bastonaşelor, aproximativ 120 milioane de celule,
iar sensibilităţii cromatice îi corespunde aparatul conurilor, cu 6 milioane de celule.
Bastonaşele formează mecanismul vederii nocturne, iar mecanismul conurilor constituie
mecanismul periferic al vederii diurne.
Sensibilitatea acromatică este cea mai veche, din punct de vedere filogenetic- o găsim la animale.
Sensibilitatea cromatică a apărut mai târziu şi atinge nivelul de dezvoltare cel mai înalt la om.
Potrivit unei ipoteze, pe baza unor cercetări electro-fiziologice, mecanismul sensibilităţii
cromatice este dat de conectarea diferenţiată, selectivă a straturilor celulelor fotosensibile şi nervoase
ale retinei.
Se constituie 3 sisteme de recepţie:
- de undă lungă- cuprinde modulatorii speciali pentru portocaliu şi roşu
- de undă mijlocie- pentru culoarea verde;
- de undă scurtă- modulatorii pentru indigo şi albastru.

Aceste diferenţieri, specializări, le corespund o relativă diferenţiere, specializare la nivel cortical,

la nivelul câmpului 17 occipital(centrul văzului).
Culorile cromatice pot fi:
- pure: ROGVAIV
-mixte.
Senzaţia de culoare se caracterizează prin 3 indicatori:
1. tonul cromatic: determinat prin lungimea de undă;
2. luminozitatea: determinat de modul specific de interacţiune a unor unde de lungimi diferite
(gradul de apropiere a unei unde cromatice de culoarea neagră, care are luminozitatea cea
mai mică).
3. saturaţia: reflectă puritatea unei culori cromatice (gradul de apropiere a undei de culoarea
gri).
Cei trei indicatori depind de raportul de lungime de undă fundamentală, care determină tonul
cromatic. Prin corelarea celor trei indicatori se obţine o gamă întinsă de nuanţe tonuri.
Omul poate diferenţia până la 100 de tonuri pure şi 200 de gradaţii ale luminozităţii, respectiv 20
de gradaţii ale saturaţiei.
Importanţa senzaţiilor vizuale: în transporturi, armată, industrie.

Senzaţiile auditive - Sunt rezultatul integrării informaţiilor în plan subiectiv, a proprietăţilor

specifice al undelor sonore.
Unda sonoră face parte din spectrul oscilaţiilor de forma undei sinusoidale.
Proprietăţile undelor sonore sunt: frecvenţa, amplitudinea si forma.
Analizatorul auditiv, la om, are o organizare complexă. Receptorii sunt situaţi în urechea internă
(organul lui Corti)
 Auzul este o funcţie care se realizează prin interacţiunea celor 2 urechi . Sensibilitatea auditivă se
realizează în 2 forme:
1.sensibilitatea absolută- se exprimă în capacitatea de a evalua şi identifica sunetele prezentate
izolat.
2.sensibilitatea diferenţială- se exprimă în capacitatea de a sesiza deosebirile de tărie, înălţime,
timbru, dintre 2 sau mai multe sunete, pe baza unei comparări succesive sau simultane.
Sensibilitatea auditivă nu este constantă ci variază în funcţie de mai mulţi factori:
 intensitate
 frecvenţă
 durata de acţiune a stimulilor acustici
 starea funcţională a analizatorului
 tipul de activitate profesională
 vârstă

Peste sensibilitatea auditivă primară, în cursul dezvoltării ontogenetice (dezvoltarea la un

anumit individ), se structurează mecanismele sensibilităţii muzicale şi verbale.
Auzul muzical (melodic şi armonic) presupune dezvoltarea specială, prin exerciţii şi educaţie,
a capacităţilor de diferenţiere şi identificare a acordurilor, intervalelor, înălţimii şi duratei între
sunete, a liniei melodice şi a structurii armonice.
Auzul fonematic- constă în formarea şi fixarea în memorie a imaginilor fonetice adecvate ale
sunetelor limbajului articulat şi a cuvintelor limbii materne, a capacităţii de recunoaştere şi înţelegere
a acestora.
Auzul fonematic se elaborează treptat în ontogeneză, prin includerea copilului, încă de la
naştere, în fluxul comunicării verbale.
Auzul fonematic asigură nu numai perceperea şi înţelegerea vorbirii celor din jur ci şi
controlul vorbirii proprii.

Senzaţiile cutanate - reprezintă un complex de senzaţii alcătuit din senzaţii tactile (atingere,
presiune), senzaţii temperatură, senzaţii algice (de durere).
Toate zonele pielii posedă cele 3 submodalităţi, dar reprezentarea cantitativă diferă de la o
zonă la alta.
a. Senzaţiile tactile - pe lângă simpla sesizare a atingerii, acestea asigură discriminarea
intervalului dintre două sau mai multe puncte stimulate, simultan precum şi localizarea
punctului excitat.
Discriminarea are următoarele valori:
 vârful limbii –1mm
 vârful degetului arătător- 2,3mm
 buzele- 4,5mm
 palmele- 11,3mm
Senzaţiile tactile furnizează informaţii despre însuşirile obiectelor:
- natura materialului: dură, moale;
- asperitate: gradul de netezime;
- duritatea: consistenţa materialului;
- dimensiunile metrice
- forma.
 Aceste informaţii joacă un rol important în elaborarea noţiunilor şi reprezentărilor noastre despre
materialitatea lumii.
Aristotel sublinia că, tactilul joacă un rol important în protejarea organismului.

b. Senzaţia de temperatură - este o coordonată a mediului extern ce acţionează asupra

organismelor care influenţează procesele bio-fiziologice ale organismului.
Senzaţia de temperatură şi relaţia organismului cu mediul este o coordonată a propriului nostru
organism, integritatea organismului se realizează prin constanţa termică.
Delimitarea senzaţiilor de cald, rece, la om este condiţionată de constanţa termică a organismului
în raport cu mediul ambiant, şi poartă denumirea de termoreglare.

c. Senzaţiile algice - prezintă o mare importanţă pentru protejarea organismului, a apărării

integrităţii fizice a corpului.
În mod normal, senzaţiile de durere sunt însoţite de trăiri emoţionale negative şi determină
un comportament de prevenire, ocolire a stimulului nociv.
În unele cazuri, se încalcă aceste legi prin reacţii la durere cu trăiri emoţionale pozitive.
În anumite afecţiuni cerebrale, sensibilitatea de durere e fie diminuată până la abolirea ei
completă, fie hipertrofiată.

Senzaţiile gustative - se diferenţiază în raport cu compoziţia chimică a substanţei solubile în

apă sau salivă.
Receptorii- sunt mugurii gustativi, care sunt dispuşi în epiteliul mucoasei limbii şi al vălului
palatin.
Mugurii gustativi se grupează câte 8-10 şi formează papilele gustative care sunt:
- fungiforme: de dimensiuni mai mari
- filiforme: cu aspect conic, piramidal
- circumvalate: de formă tronconică.
Receptorii propriu-zişi se află în mugurii gustativi.
Proprietăţile excitaţiei gustative – absorbţia si difuzia.
Toată gama senzaţiilor gustative ia naştere pe interacţiunea celor 4 submodalităţi ale
sensibilităţii gustative: dulce, acru, amar, sărat.
Orice senzaţie gustativă este însoţită de o anumită coloratură afectivă: plăcut-neplăcut,
influenţând dispoziţia individului.
Între senzaţiile gustative se stabilesc raporturi spaţio-temporale complexe, din care rezultă
fenomene de contrast, alternanţă, simulare, ceea ce accentuează noţiunea de agreabil sau dezagreabil.
Principala funcţie a senzaţiilor gustative este în reglarea apetitului alimentar şi în cristalizarea
gustului pentru anumite alimente.

Senzaţiile olfactive
Sensibilitatea olfactivă a omului este de nivel mediu, comparativ cu cea a animalelor, dar în
raport cu sensibilitatea gustativă este mai ridicată la om decât la animale. De asemenea, variază şi
între oameni. Diversitatea substanţelor odorante şi a proprietăţilor lor determină o gamă întinsă de
senzaţii olfactive.
Clasificarea este dificilă, caracteristicile fiind greu de codificat.
 Senzaţiile olfactive influenţează dispoziţiile afective ale omului şi a stărilor vegetative, dar se
creează o anumită nevoie de stimulare olfactivă, anumite preferinţe. Unul şi acelaşi miros e perceput
diferit de diferiţi subiecţi.
Ca dinamică generală se manifestă tendinţa fiecăruia dintre noi de a-şi impregna ambianţa cu
mirosuri tonifiante, liniştitoare şi a le îndepărta pe cele neplăcute.

Senzaţiile proprioceptive şi kinestezice

O condiţie esenţială a organizării şi desfăşurării comportamentului, în raport cu diferite
situaţii externe, o constituie evaluarea şi diferenţierea permanentă în raport cu mişcarea sau
staţionarea fiecărei părţi a corpului.
Senzaţiile kinestezice ne informează despre mişcare.
Este esenţială stabilirea precisă a poziţiei de plecare şi a celei finale, a direcţiei, întinderea
mişcării şi a forţei necesare pentru învingerea rezistenţei întâlnite de membrele corpului.
În mişcare, simţul kinestezic ne informează despre caracterul mişcării dând scoarţei cerebrale
posibilitatea să comande următoarea acţiune.
Sensibilitatea kinestezică are o importanţă deosebită în coordonarea mişcărilor şi în
efectuarea lor corectă.
Aceasta este legată de sensibilitatea de echilibru, de buna funcţionare a analizatorului
vestibular, pentru precizia, coordonarea mişcărilor în conformitate cu scopul propus.
Echilibrul şi orientarea în spaţiu a corpului se asigură prin colaborarea mai multor simţuri:
kinestezic, vizual şi tactil.
În exerciţiile fizice şi acţiunile complexe un rol important îl are simţul echilibrului,
analizatorii echilibrului şi orientării care permit poziţionarea corectă a corpului în spaţiu.
Analizatorul vestibular – sediul echilibrului se află în urechea internă.
Senzaţia vestibulară este de verticalitate şi înclinare a corpului care apare în urma excitării
otolitelor.
Senzaţia de mişcare- apare la începutul şi sfârşitul unei mişcări a corpului, în linie dreaptă sau
când viteza variază , în rest inerţia lichidului endolimfatic şi otolitele fac insesizabilă mişcarea.
Senzaţia de rotaţie- apare în momentele de început şi final a mişcării de rotaţie. Dacă
mişcarea se prelungeşte, senzaţia se accentuează şi e urmată de reflexe vegetative. O rotaţie
prelungită are drept urmare senzaţia de ameţeală.
Senzaţia de verticalitate, de înclinare, mişcare şi rotaţie joacă un rol important în diferite
activităţi ca: gimnastica, dansul, patinajul şi în construcţii.
Perfecţionarea sensibilităţilor analizatorilor se realizează cu succes numai când se ţine seama
de întregul complex al senzaţiilor. Dezvoltarea sensibilităţilor are loc pe calea lărgirii limitelor
absolute, adică micşorarea pragului minim şi mărirea pragului maxim, precum şi menţinerea
sensibilităţii în condiţii de stres.
Mijloacele de dezvoltare a sensibilităţii sunt mijloace psihologice: vigilenţa, interesul, buna
dispoziţie etc.
Factorii fiziologici de dezvoltare a sensibilităţii: hiperventilarea plămânilor, spălarea cu apă
rece, luarea unei gustări etc.

Senzaţiile organice - ne furnizează informaţii despre modificările din organismul nostru.

Una din cerinţele esenţiale ale adaptării optime o constituie nu numai asigurarea corelării
dinamice a organismului cu mediul extern ci şi a unităţii mediului intern, a constantelor biologice şi
a stării funcţionării normale a viscerelor. Expresia integrală a unităţii mediului intern se numeşte
homeostazie biologică sau echilibru biologic. Realizarea acestuia presupune existenţa unei categorii
de semnale care să informeze centrii nervoşi despre starea şi modificările care se produc în
organismul uman, dar şi despre funcţionarea diferitelor aparate.
La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost negată posibilitatea ca aparatele viscerale să fie
înzestrate cu sensibilitate şi la nivelul lor să se găsească elemente receptoare. În 1906, Scherington a
sintetizat datele experimentale, observând semnalizarea viscerală- interocepţie.
Pavlov, în 1912, elaborează noţiunea de analizator al mediului intern, demonstrând că semnalele
viscerale se prelucrează după aceeaşi schemă funcţională ca şi cele din mediul extern: codificare
periferică, transmisie, integrare finală.
Veriga centrală a analizatorului mediului intern nu este precis identificată. Senzaţia organică
este reflectarea subiectivă, conştientă a variaţiilor mediului intern a organismului şi se realizează în
două forme:
-specifică
-nespecifică –senzaţia globală a confortului de bine fiziologic.
Legat de simţul funcţiilor organelor interne, acestea se exersează şi se poate regla activitatea
unor organe interne prin yoga, de exemplu.

RELATIA DINTRE SENSIBILITATE ŞI MOTRICITATE

Între sensibilitate şi motricitate există o puternică relaţie.Sensibilitatea se dezvoltă în
perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii, iar motricitatea devine un servomecanism al
orientării senzoriale, confirmând-o sau infirmând-o.
Sensibilitatea declanşează, menţine şi adânceşte motricitatea, iar motricitatea constituie
mijlocul prin care se realizează şi finalizează sensibilitatea.
Relaţia dintre cele două intră în acţiune încă din perioada prenatală, în care au loc organizări
de poziţii, de mişcări, coordonările senzorio-motorii construindu-se progresiv.
Marea parte a psihologilor au insistat asupra relaţiei dintre sensibilitate şi motricitate, şi
asupra rolului acesteia în cunoaşterea sau formarea mecanismelor psihice superioare. Saltul de la
reflexologia pavloniană şi behaviorism la concepţiile „psihologiei acţionale” în interpretarea relaţiei
dintre sensibilitate şi motricitate este spectaculos. Dacă primele două orientări percepeau relaţia ca
una pasivă şi reactivă, susţinătorii „psihologiei acţionale” pornesc de la premisa potrivit căreia,
organismul viu se caracterizează înainte de toate prin aceea de a fi activ, psihicul însuşi construindu-
se în şi prin activitate. Astfel, pentru H. Wallon, drumul „de la act la gândire” trece prin „exerciţiile”
senzorio-motorii, iar primul stadiu descris de Jean Piaget, în evoluţia intelectului îl reprezintă
„stadiul senzorio-motor”, cu semnificaţie majoră pentru tot restul dezvoltării inteligenţei. Paul
Popescu Neveanu arăta că, relaţia se situează la două niveluri: nivelul macrosistemului, care vizează
relaţia dintre organism şi mediu; şi nivelul subsistemelor analizatorului, în care câmpurile de
proiecţie corticală şi dispozitivele de motricitate musculară contribuie la realizarea recepţiei. Aşadar,
microreacţiile subiective mijlocesc macroreacţiile adaptative.
Relaţia dintre sensibilitate şi motricitate relevă faptul că sensibilitatea se formează, se
perfecţionează şi evoluează tocmai în cadrul activităţii. Nu doar activitatea îşi pune amprenta asupra
sensibilităţii, ci şi personalitatea. Ananiev a elaborat conceptul de senzitivitate, aceasta fiind înţeleasă
ca o proprietate a personalităţii, exprimată în nivelul general al sensibilităţii, în relaţia dintre
informaţia senzorială şi afectivitate, sensibilitatea devenind nu doar o dimensiune a personalităţii ci
şi un important factor de psihologie diferenţială.
 SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL SENZAŢIEI
Definirea senzaţiilor şi diferenţierea lor de alte mecanisme psihice nu sunt atât de simple cum
ar părea la prima vedere.
Psihologia contemporană dă mai degrabă definiţii de lucru, operaţionale ale senzaţiei, uneori
în forme foarte generale. Astfel, pornind de la considerarea stimulului ca o „ sursă fizică de energie
care activează organul de simţ”, se arată că termenul „senzaţie” „este utilizat pentru a descrie
procesele prin care organismul răspunde la stimul”(Feldman) sau „senzaţia constă în stimularea
receptorilor senzoriali şi în transmiterea informaţiilor senzoriale la sistemul nervos central”(Rathus).
Relativ asemănător este definită senzaţia şi din perspectiva psihocognitivă „eveniment psihic
elementar rezultând din tratarea informaţiilor în sistemul nervos central în urma stimulării unui
organ de simţ”(Bonnet, Bloch).
Aceste generalizări conduc la confundarea senzaţiei cu alte procese prin care organismul
răspunde la stimuli, de aceea este necesară compararea acesteia cu unele fenomene inferioare ei cum
ar fi excitaţia, fie cu fenomene superioare ei, ca de exemplu percepţia.
Henri Pieron considera senzaţiile ca fiind „forme elementare de inserare în reglarea
comportamentului a acţiunilor exercitate de mediu”. Ele există atunci când „eficacitatea unei
stimulări este relevată printr-o reacţie generală a organismului, printr-o modalitate practică de
activitate, o formă de conduită, o modificare a comportamentului, când efectul stimulării ne poate
integra în sistemul vieţi psihice care guvernează adaptarea la condiţiile exterioare ale mediului.”
Dacă lumina este împiedicată să ajungă în zona centrală a analizatorului vizual, senzaţia
vizuală nu va apărea, dar aceasta nu înseamnă că reflexul pupilar va fi împiedicat să intre în
funcţiune. Aşadar unii stimuli pot rămâne reflexogeni, fără a angaja direct o senzaţie, ceea ce nu
exclude posibilitatea ca ei să influenţeze comportamentul. Aceasta l-a determinat pe Pieron să
vorbească de existenţa unei specificităţi presenzoriale, care aparţine tuturor căilor sensibilităţii.
Se pare că există două stadii ale unei senzaţii: stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de
reflex caracterizat printr-o reacţie locală, dar integrată prin efectele ei în circuitul reglator, şi stadiul
senzaţiilor propriu-zise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor.
Raportarea senzaţiei la percepţie reprezintă cea mai răspândită modalitate de definire şi
individualizare a senzaţiei. Astfel, T. Reid a sesizat caracterul primitiv al senzaţiilor elementare,
comparativ cu caracterul complex şi structural al percepţiilor. De asemenea, acesta a sesizat că în
timp ce senzaţiile sunt experienţe mintale pur subiective, percepţiile permit o primă conştiinţă directă
a obiectelor fizice care există independent de cel ce le percepe. De aici rezultă nivelul calitativ
superior al percepţiilor, comparativ cu cel al senzaţiilor.
Senzaţia este „experienţa individuală cu stimulii”, percepţia este „ procesul de interpretare,
organizare a materialului furnizat de stimul”( Crooks şi Stein).
In cercetările actuale, senzaţia se referă la tratarea senzorială a informaţiilor fizice,
independent de semnificaţiile lor, în timp ce percepţia este direct legată de semnificaţia obiectelor şi
de interpretarea informaţiilor senzoriale. Se creează astfel, premisa integrării organice a senzaţiilor în
percepţii, nu printr-o asociere mecanică, ci ca urmare a interpretării şi semnificării informaţiilor
furnizate de simţuri.
P. Salzi a arătat că, în analiza senzaţiilor există trei categori de fapte care trebuie să ne reţină
atenţia:
 fapte obiective
 fapte nervoase
 fapte mintale.
O senzaţie se distinge de o simplă fantomă deoarece:
-corespunde unui obiect real
-implică participarea unui aparat nervos
-în calitate de stare de conştiinţă are antecedente şi concomitenţe de natură subiectivă.
Acesta a susţinut că obiectul şi stimularea nervoasă apar drept condiţii necesare, dar nu şi
suficiente pentru senzaţii, de aceea a încercat să acorde o mai mare importanţă „faptelor mintale” în
producerea senzaţiilor. El a afirmat că, imaginile, conştiinţa, raţionamentul sunt cele care determină
senzaţia. A simţi şi a fi conştient este unul şi acelaşi lucru. Ori, dacă conştiinţa este un factor
constant, înseamnă că este şi necesar.
Deşi observaţiile lui Salzi sunt pertinente, nu este suficientă unitatea dintre cele trei categorii
de „fapte” pentru producerea senzaţiilor. Ceea ce este important este sublinierea ideii conform
căreia, perfecţionarea senzaţiilor nu constituie doar o urmare a bunei funcţionalităţi anatomo-
fiziologice, ci se datorează şi perfecţionării activităţii mintale a individului.
Psihologia cognitivă aduce două precizări importante în definirea senzaţiilor, în primul rând,
senzaţia este interpretată ca fiind un eveniment psihic elementar capabil a produce experienţe
subiective sau de a infera existenţa stimulului. În al doilea rând, senzaţia codează informaţia la
niveluri de tratare precoce. Senzaţia este „o experienţă neelaborată, elementară a sentimentului sau
conştiinţei condiţiilor din interiorul sau din afara corpului, produsă de stimularea unui receptor sau a
unui sistem de receptori”(Reber).
Senzaţia implică trei elemente:
-stimulul fizic (materia sau energia care acţionează asupra organelor de simţ)
-răspunsul fiziologic
-experienţa senzorială(subiectivă după natura ei).
După tipurile de relaţii dintre cele trei elemente, observăm existenţa a trei domenii de tratare
a senzaţiilor:
 fiziologia senzaţiilor- se ocupă cu studiul relaţiei dintre stimul şi răspunsul fiziologic
 psihofiziologia senzaţiilor: se centrează pe investigarea relaţiei dintre răspunsul
fiziologic şi experienţa senzorială
 psihofizica senzaţiilor: tratează relaţia dintre stimul şi experienţa senzorială, ignorând
răspunsurile fiziologice care o mediază.

PROPRIETĂŢILE SENZAŢIILOR
Senzaţiile au următoarele proprietăţi:
 calitatea
 intensitatea
 durata
 tonul afectiv

a. Calitatea senzaţiilor - este dată de multitudinea elementelor care le compun, de

complexul sincretic al acestor elemente.
Calitatea senzaţiilor, care constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative,
olfactive etc are importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanelor, dar mai ales în
ghidarea comportamentului.
Există cel puţin trei mecanisme care explică adecvat calitatea senzaţiilor:
- selectivitatea receptorilor
 - energia specifică a receptorilor
- energia specifică corticală.

1.Selectarea receptorilor - constă în specificitatea diferenţială a receptorilor în raport cu

diversele specii de stimuli.
Selectivitatea receptorilor se explică prin mai multe aspecte:
 localizarea receptorilor
structurile asociate receptorilor
 caracterele chimice şi structurale ale receptorilor
 caracteristicile funcţionale ale receptorilor

2.Energia specifică organelor de simţ - este un alt mecanism care explică calitatea
senzaţiilor. Ideea a fost experimentată de către J. Muler.
Helmholtz a dezvoltat mai departe ideea, formulând teoria fibrelor specifice.
E. Hering, în teoria sa asupra vederii colorate, arată că unul şi acelaşi receptor poate da două
tipuri diferite de impresii colorate, în funcţie de stimulii implicaţi. El propune teoria fibrelor
nonspecifice.

3.Energia specifică centrală - este un alt mecanism implicat în explicarea calităţii senzaţiilor.
Aceasta se datorează nu numai unor mecanisme periferice ci şi unor mecanisme centrale,
corticale.
Calitatea senzaţiilor este diferită deoarece ele suscită comportamente diferite, care la rândul
lor sunt dependente de calitatea(frecvenţa, rapiditatea) conexiunilor nervoase.

b. Intensitatea senzaţiilor
Această proprietate este legată de intensitatea fizică a stimulilor care le provoacă. Dar acest
fapt nu depinde numai de intensitatea stimulului ci de o multitudine de alte variabile care acţionează
independent sau concomitent cu intensitatea fizică a stimulului.
Intensitatea unei senzaţii este reglată nu numai de intensitatea stimulului ci şi de amplitudinea
influxului nervos, care la rândul lui depinde de grosimea fibrelor nervoase şi de metabolismul lor.
La toţi aceşti factori mai trebuie adăugaţi :
 condiţiile concrete în care are loc recepţia;
 gradul de excitabilitate a sistemului nervos;
 existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi.

c. Durata senzaţiilor
Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiilor. De obicei, senzaţia persistă
atâta vreme cât acţionează şi stimulul.
În timpul unei senzaţii au loc fenomene de amplificare sau de diminuare, de declin al
senzaţiilor, finalizate fie prin adaptarea senzorială, fie prin dispariţia senzaţiei. Nu întotdeauna însă,
senzaţia dispare după încetarea acţiunii stimulului, dimpotrivă ea persistă şi după ce stimulul
încetează mai acţiona asupra individului. Persistenţa senzaţiilor este extrem de variabilă.
Imaginile care se păstrează şi după încetarea acţiunii stimulului se numesc imagini
consecutive, care pot fi pozitive sau negative. Cele pozitive sunt cele care corespund senzaţiei
originare, iar cele negative sunt complementare acesteia.
 d. Tonul afectiv al senzaţiilor
Este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de
apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm.
În cazul primelor, va exista tendinţa căutării, prelungirii, în timp ce ultimele vor fi evitate,
scurtate, stopate. Tonul afectiv al senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a
trebuinţelor. Satisfacerea senzaţiilor de foame, sete, a celor sexuale se va asocia întotdeauna cu
apariţia unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor, cu stări neplăcute. Fenomenele de
suprasaturare sau subsaturare senzorială produc efecte negative în plan afectiv.
Tonalitatea afectivă a senzaţiilor este diferită în funcţie de specificul lor.
Tonul afectiv al senzaţiilor este proprietatea care specifică şi individualizează senzaţiile, dar
şi unele în raport cu altele. Totodată, el evidenţiază relaţiile subtile ce există între unele fenomene
psihice simple, primare, de felul senzaţiilor, şi altele complexe cum sunt cele afevtive.

LEGILE SENZAŢIILOR

Legea intensităţii
Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra organismului nu
sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul
să aibă o anumită intensitate.
Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă să producă o senzaţie, poartă
denumirea de prag absolut minimal. Acesta este extrem de diferit de la o senzaţie la alta.
În măsurarea pragurilor senzoriale se folosesc mai multe metode:
 metoda stimulilor constanţi
 metoda limitelor
 metoda punctului central.
Cantitatea maximă de intensitate a stimulului, care produce o senzaţie de acelaşi fel, poartă
denumirea de prag absolut maximal. Depăşirea lui declanşează, ca urmare a suprasolicitării
analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul.
Între sensibilitatea absolută şi pragul absolut minimal există un raport invers proporţional; cu
cât pragul absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea absolută este mai mare şi invers, cu cât
el este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai mică.
Omul dispune de capacitatea de a sesiza diferenţele fine existente între intensităţile variabile
ale stimulilor, diferenţe măsurate cu ajutorul pragului diferenţial, iar capacitatea cu ajutorul căruia se
surprind aceste diferenţe poartă denumirea de sensibilitate diferenţială.
Prin anii 1940, Crozier a formulat teoria statistică a discriminării intensităţii. El consideră că,
pragul absolut sau pragul diferenţial sunt rezultatul adăugirii unor frecvenţe particulare a influxului
la frecvenţa care a fost deja provocată prin intermediul intensităţii etalon.
Legea sensibilităţii diferenţiale ia în considerare valoarea limită a intensităţii stimulului
capabilă să producă o nouă senzaţie.

Legea adaptării
Creşterea sau scăderea sensibilităţii, ca urmare a acţiunii repetate a stimulilor sau a
modificării condiţiilor de mediu, poartă denumirea de adaptare senzorială.
 Intrarea în funcţiune a fenomenului adaptării senzoriale poate fi demonstrată prin trecerea
bruscă dintr-un mediu în altul. Procesul de adaptare se realizează gradat. Adaptarea este un fenomen
relaţional deoarece ia în considerare nivele ale sensibilităţii, porneşte de la nivelul dat al acestuia,
luând apoi valori în funcţie de intensitatea şi durata stimulului.
Scăderea sensibilităţii trebuie interpretată în două moduri:
 o scădere treptat a senzaţiilor, fără a ajunge la dispariţia lor
 dispariţia totală.
Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea adaptării lori: tactili, termici, olfactivi,
gustativi vizuali şi algici.
Adaptarea depinde şi de particularităţile contextului obiectiv şi subiectiv în care are loc
recepţia. Din acest punct de vedere, este foarte interesantă teoria nivelului de adaptare formulată de
Helson.
Acesta consideră că există trei clase de stimuli în funcţie de care se produce adaptarea:
- stimuli focali (F) cei care urmează să fie evaluaţi;
- stimuli de fond(B) formaţi din ceea ce înconjoară stimulii focali;
- stimuli reziduali®, care provin din experienţa anterioară, şi sunt independenţi de stimulii
actuali.
Nivelul de adaptare poate fi constituit din media ponderală a acestor trei clase de stimuli,
medie făcută de organism.
Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului, care constă în accentuarea
sensibilităţii, creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi care acţionează
succesiv sau simultan.
Contrastul are la bază modificarea funcţională a sensibilităţii şi se explică prin intrarea în
acţiune a mecanismelor de inducţie reciprocă şi autoinducţie. Cel mai plauzibil mecanism al
contrastului se pare că este mecanismul inhibiţiei latente. Inhibiţia latentă este unul dintre cele mai
simple mecanisme de tratare a informaţiei senzoriale.

Legea sensibilizării
Sensibilizarea presupune creşterea sensibilităţii datorită intervenţiei unor fenomene de
interacţiune. Acestea din urmă se produc la mai multe niveluri:
- nivelul I - cel al receptorului unui analizator, interacţiunea având loc între diferitele lui
elemente structurale diferenţiate;
- nivelul II - este cel al segmentelor unuia şi aceluiaşi analizator;
- nivelul III - este reprezentat de interacţiunea analizatorilor diferiţi.
La sfârşitul sec. XIX-lea, Lazarev a demonstrat influenţa acţiunii analizatorului vizual asupra
celui auditiv.
În cazul când intră în acţiune mai mulţi analizatori, creşte receptivitatea unuia dintre ei.
Experimentele au dus la formularea următoarei reguli:„Atunci când un analizator este intens şi
îndelung solicitat, pentru menţinerea tonusului funcţional ridicat, trebuie recurs la stimularea
auxiliară, cu doze specifice de excitaţie specifică a altui analizator.”(Popescu Neveanu şi Golu)

Legea depresiei
Constă în scăderea sensibilităţii ca urmare a legăturilor funcţionale intraanalizatori sau
interanalizatori şi funcţionează exact după acelaşi mecanism şi la acelaşi niveluri ca şi legea
sensibilizării.
 De exemplu, excitarea între anumite limite şi în anumite condiţii a analizatorului tactil sau
kinestezic, duce la scăderea sensibilităţii vizuale sau auditive, sensibilitatea termică pentru frig
reduce sensibilitatea tactilă, sensibilitatea dureroasă reduce orice alt fel de sensibilitate.
Interacţiunile dintre analizatori sunt dependente de următorii factori:
 relaţia de intensitate dintre stimuli
 procesele corticale şi legile lor, îndeosebi inducţia pozitivă şi negativă;
 sistemul nervos vegetativ;
 formaţiunea reticulară;
 formarea reflexelor condiţionate.

Legea semnificaţiei forţei de semnalizare a stimulului

Ceea ce contează nu este atât forţa (intensitatea) fizică a stimulului, cât valoarea,
semnificaţia acestuia pentru individ. Cercetările arată că un stimul slab ca intensitatea, dar foarte
semnificativ pentru organism, este mult mai bine recepţionat decât un stimul puternic, dar
nesemnificativ.
Dacă la factorii de natură fizică adăugăm şi factorii de natură psihologică(scopuri, trebuinţe,
aspiraţii) vom înţelege mai bine complexitatea relaţiei dintre intensitatea stimulului şi intensitatea
reacţiei. Pavlov vorbea de legea forţei relative care nu este altceva decât legea semnificaţiei forţei de
semnalizare.

Legea sinesteziei
Se referă la efectele de intermodelare primară informaţională, adică la „transpunerea unei
forme de sensibilitate într-o altă modalitate senzorială. Sunt situaţii când un stimul deşi este aplicat
pe o anumită modalitate senzorială, poate produce efecte proprii unui analizator fără ca acesta să fi
fost stimulat. De exemplu, stimulii auditivi pot produce „audiţii colorate” iar stimulii optici pot
produce „vedere sonoră”. Toţi ceilalţi stimulenţi produc efecte kinestezice.
Investigaţiile asupra sinesteziei au condus spre ideea că acest fenomen aparent neobişnuit stă la baza
talentului artistic.

Legea compensării
Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduc la perfecţionarea
alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile celei dintâi. La orbi şi la surzi se
dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.
Compensarea este o lege mai generală a psihicului, ea acţionând nu numai la nivel senzorial.
Compensarea este capacitatea organismului, a sistemului senzorial în cazul nostru, de a se
autoconstitui structural şi funcţional, acţiune ce se soldează cu reechilibrarea organismului şi cu
refacerea potenţelor lui adaptative care asigură echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv.

Legea condiţionării social- istorice

Deşi senzaţiile sunt comune la om şi la animale, la om ele sunt superioare datorită faptului că
suportă condiţionarea din partea factorilor socio-istorici şi mai ales culturali. Această condiţionare
poate fi evidenţiată în mai multe planuri:
- adâncirea, cizelarea, perfecţionarea unor modalităţi senzoriale ale omului( implicarea omului
în diferite profesiuni modifică extrem de mult nuanţele unui stimul)
 - schimbarea ponderii diferitelor modalităţi senzoriale(omul şi-a dezvoltat mult sensibilitatea
vizuală şi auditivă, ultima foarte importantă în achiziţionarea limbajului)
- apariţia unor modalităţi senzoriale noi, specific umane( diferite forme de auz-muzical, verbal,
pipăitul).
Intervenţia factorilor socio-istorici şi culturali este atât de mare, încât condiţionează nu doar
senzaţiile omului, ci modifică însăşi simţirea umană.
Condiţionarea social-istorică a senzaţiilor poate fi pusă în evidenţă prin referirea la
diferenţele culturale şi etnice existente în experienţa senzorială.
S-a constatat că, la stimuli puternici proporţia răspunsurilor corecte comparată cu cea a
„alarmelor false” este mai mare, iar la stimulii de intensitate medie predomină răspunsurile corecte,
însă în procent mai scăzut.
Teoria detectării semnalelor formulată de Green şi Swets ( cu aplicabilitate mare în radiologie
şi justiţie) este relativ asemănătoare cu cea a nivelului de adaptare, elaborată de Helson. Şi în una şi
în cealaltă informaţiile joacă rolul unor informaţii de referinţă în raport cu care se elaborează
conduita individului.
Teoria detectării semnalelor explică nu numai procesele senzoriale ci şi multe alte procese
psihologice, totodată arată cum trebuie combinate observaţiile multiple pentru a ajunge la o decizie
unitară.

IMPORTANŢA SENZAŢIILOR
Senzaţiile au fost considerate, din cele mai vechi timpuri, ca „poarta” sau „izvorul”
cunoaşterii. Importanţa senzaţiilor pentru existenţa şi activitatea umană constă în următoarele:
 ele informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător;
Lindsay şi Norman au afirmat că „cele 5 simţuri- vederea, auzul ,mirosul, gustul şi pipăitul-
sunt ferestre deschise spre lume”. Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe
sunt transformate în experienţe subiective;
 ele asigură adaptarea organismului la variaţiile mediului înconjurător. Senzaţiile
semnalizează dezechilibrele interioare, ne pun în acord cu solicitările de vin din mediul
înconjurător, uşurându-ne viaţa;
 senzaţiile orientează şi controlează benefic conduitele actuale ale individului, cu ajutorul lor
căpătăm şi selectăm din mediul extern sau intern acele informaţii ce sunt în acord cu
necesităţile noastre actuale.
Importanţa senzaţiilor în viaţa omului poate fi cel mai bine relevată prin referire la situaţiile
de perturbare şi restricţionare a funcţionalităţii lor, ca în cazul handicapurilor senzoriale ori
monotonia senzorială (în cazul prizonierilor). În aceste cazuri sesizăm valoarea senzaţiilor în
procesul de adaptare.
Senzaţiile sunt atât de importante pentru viaţa omului, încât au constituit punctul de plecare
în elaborarea programe pentru favorizarea evoluţiei personale şi profesionale, un astfel de program
este programarea neurolingvistică (PNL) dezvoltat prin anii 1970 după lucrările lui R. Bandler şi J.
Grinder, care integrează senzaţiile într-un program complex de influenţare a comportamentelor
umane. Esenţa acestui program este că, fiecare om are deschise în mod diferenţiat „porţi” spre lume
şi spre sine, unul din cele 4 sisteme fiind dominant. Când individul foloseşte canalul de comunicare
favorit(dominant) se va face înţeles, când foloseşte alt canal, şansele de a se face înţeles se vor
diminua.
 Un alt domeniu care îşi are originea în psihologia senzaţiilor este cel al acupuncturii, folosit
mai ales de popoarele orientale. Reducerea senzaţiilor de durere prin acupunctură se explică parţial
prin teoria „porţii de control” formulată de R. Melzack şi P. Wall, potrivit căreia coloana vertebrală
conţine o „poartă” neurală care poate fi deschisă sau închisă. Atunci când măduva spinării primeşte o
informaţie de la periferie, cum ar fi înţepătura unui ac, poate influenţa „închiderea porţii” şi astfel
durerea este blocată.
Senzaţiile au şi o importantă valoare psihodiagnostică. Dat fiind faptul că ele se regăsesc
transfigurare în personalitate sub forma senzitivităţii, au fost introduse în diferite tipologii
temperamentale şi de personalitate. T. Ribot, părintele psihologiei franceze, a afirmat că viaţa psihică
se reduce la două manifestări fundamentale- a simţi şi a acţiona- şi desprindea categoria senzitivilor
alături de cea a activilor şi apaticilor.
Jung vorbea despre un extravertit senzorial, respectiv despre un introvertit senzorial, iar K.
Briggs şi I. Myers au stabilit 4 dimensiuni polare ale personalităţii şi 16 tipuri distincte de
personalitate, iar senzaţiile intră în 8 dintre ele. Crescând capacităţile simţurilor prin mijloace
tehnice, omul perfecţionează propria sa capacitate de cunoaştere.
 CURSUL 6

PERCEPŢIILE

Percepţia –este un proces psihic complex de reflectare a obiectelor şi fenomenelor în prezenţa

lor, „aici şi acum”.
Când vorbim despre percepţie avem în vedere procesul de recepţionare şi formare a
senzaţiilor pe baza prelucrării, a excitabilităţii de diferite grade de complexitate.
Percepţia este o reflectarea obiectelor şi fenomenelor, în totalitatea însuşirilor lor, când
acţionează asupra organelor de simţ.
În percepţie sunt cuprinse diferite senzaţii, dar percepţia nu este o sumă de senzaţii. Noi nu
vedem culorile, nu auzim sunetele separate, ci vedem şi reflectăm obiectele cu toate însuşirile lor
vizuale, auditive, olfactive.
Imaginea integrală a obiectelor şi fenomenelor se datorează îmbogăţirii experienţei perceptive a
omului.
Spre deosebire de senzaţii, percepţiile reflectă lumea înconjurătoare mai complet, în unităţile
spaţiale şi temporale ale însuşirilor fenomenelor şi obiectelor. Dar ca şi senzaţiile, percepţiile
semnalizează însuşirile concrete, intuitive, dar reflectă obiectele în totalitatea însuşirilor date, unitar
şi integral.
Percepţia nu este posibilă fără capacităţile senzoriale, dar nu se reduce la suma de senzaţii.
Percepţiile este o semnalizare calitativ-superioară şi este asigurată prin 2 condiţii:
acţiunea cu obiectele pe care le reflectăm;
actul perceperii decurge din practica subiectului cu lumea obiectelor.
Ceea ce are cea mai mare importanţă pentru activitate, devine obiect central al percepţiei şi e
redat clar, complet şi precis. Dacă obiectul este manevrat în timpul activităţii, va fi mai bine perceput
decât dacă este doar contemplat.
Obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare prezintă o anumită importanţă pentru om, în
funcţie de profesie, interese, trebuinţele omului. Experienţele anterioare, cunoştinţele, preocupările
omului influenţează percepţia lui. Dezvoltarea omului pe plan intelectual şi informaţional constă în
faptul că mereu dobândim noi cunoştinţe, privim acelaşi lucruri în mod diferit.

STRUCTURA PERCEPŢIILOR
La baza observaţiilor şi orientării omului în mediul ambiant se află procesele percepţiei,
proces care e complex.
Principalele elemente structurale care formează conţinutul oricărei percepţii sunt pe de-o
parte, totalitatea senzaţiilor produse de perceperea obiectelor, iar pe de altă parte, cuprinde şi
totalitatea imaginilor mintale, adică a reprezentărilor, reactualizate de noi, din adâncimile experienţei
anterioare. Prima componentă structurală este obiectivă, iar a doua componentă subiectivă.
Ambele componente structurale ale percepţiei formează o unitate. Numai în condiţii
experimentale se poate ajunge la disocierea lor, dereglând astfel caracterul unitar al reflectării dar şi
printr-o analiză mintală generală a procesului perceptiv noi ajungem la concluzia privind caracterul
complex unitar, latura subiectivă şi obiectivă a percepţiei.
Dacă în faţa noastră ar apărea forme, culori, proprietăţi spaţiale, date care în experienţa
noastră anterioară nu există, în acest caz noi nu am recunoaşte aceste culori, forme, obiecte.
Astfel, dacă pentru noi adulţii apare în mod abstract acest aspect, pentru un copil acest aspect
constituie o problemă reală. Toate experienţele noastre anterioare participă constant în formarea
fiecărei percepţii. Numai aceasta ne oferă posibilitatea de a vedea în fiecare obiect nu o sumă de
senzaţii, ci obiecte respectiv cu un anumit conţinut propriu şi o anume semnificaţie) calităţi foloase).
Acest fapt, în mod semnificativ sporeşte puterea procesului cognitiv, îl face mai rapid, mai
accesibil. Despre aceasta noi obţinem o anumită imagine atunci când vom reprezenta diferenţele
privind rapiditatea şi uşurinţa proceselor noastre proprii de însuşire a citirii în comparaţie cu
însuşirea citirii în clasa I, când abia cunoşteam literele, iar după ani, când putem citi o carte în mod
rapid, plimbându-ne privirea pe paginile tipărite.
Azi se susţine şi se demonstrează, în psihologie, că rapiditatea şi tehnica citirii are la bază
anumite funcţii ale experienţei noastre dobândite şi aici participă percepţiile.
Participarea experienţei noastre anterioare în formarea percepţiilor, în mod obligatoriu face
ca acest proces să fie subiectiv. Aceasta constituie o condiţie specifică privind structurarea
procesului percepţiei, dar ea e uneori şi sursa denaturării procesului perceptiv.

FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV

Orice percepţie presupune parcurgerea mai multor faze care sunt de foarte scurtă durată şi pe
care omul nu le sesizează.
Cercetările din domeniul psihologiei inginereşti (organizaţională) au evidenţiat următoarele 4
faze:
1.Detecţia actului perceptiv - constă în sesizarea şi conştientizarea doar a prezenţei stimulului
în câmpul perceptiv. Subiectul se orientează spre stimul, îşi fixează privirea îşi încordează atenţia.
Acum, abia se depăşeşte „pragul de minimum vizibile”( a apărut un stimul)
2.Discriminarea - constă în detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l
deosebesc de ceilalţi asemănători.
Acum se depăşeşte „pragul minimum separabile”.
3.Identificarea - constă în cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiilor obţinute şi
raportarea lor la modelul mintal perceptiv corespunzător. In acest caz, subiectul poate recunoaşte
ceea ce percepe. Prin aceasta se evidenţiază dacă acel obiect a mai fost perceput sau nu.
Dacă a mai fost perceput are loc recunoaşterea lui, dacă nu a fost perceput are loc formarea
unei noi imagini subiective.Prin aceasta se depăşeşte cel de-al treilea prag numit „ minimum
cognoscibile”.
4. Interpretarea - e faza finală ce depăşeşte procesul perceptiv propriu-zis şi constă în
integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput. Este vorba de evidenţierea
posibilelor utilizări ale obiectului în activitate. Intervin de această dată mecanismele înţelegerii. Are
loc confruntarea cu planul de desfăşurare a activităţii ceea ce dă sens procesului perceptiv.
De obicei, are loc integrarea verbală (denumirea), cuvântul focalizează percepţia, o dirijează
spre esenţă.
Percepţia este determinată de cunoştinţe, experienţă şi cu cât aceasta se îmbogăţeşte,
percepţia devine mai precisă. Pentru o bună percepere desprinderea obiectelor de fond e absolut
necesară. Perceperea mediului înconjurător e întotdeauna integrală şi-n acelaşi timp selectivă. Dacă
am percepe conştient, toate impulsurile din mediul ambiant, ar putea avea loc o suprasaturaţie
informaţională şi drept urmare pierderea orientării, haosul.
Acest lucru nu se poate produce datorită „barierelor perceptuale” care reglează percepţia
omului. Aceasta nu înseamnă că acele componente din mediu cărora nu le acordăm atenţia, nu
acţionează asupra noastră, dar ele sunt percepute în subconştient. E vorba de „percepţia subliminală”
fenomen prin care putem percepe ceva fără să ne dăm seama. (s-a arătat printr-o serie de cercetări că
putea fi eficientă această percepţie subliminală în publicitate).
 Mediul ambiant acţionează în ansamblu asupra fiinţei receptoare şi formează un tot
indivizibil, inseparabil.
Omul în urma perceperii pe baza activităţii sistemului nervos, a analizatorului, reflectă
realitatea înconjurătoare pe care o percepe, dar în acelaşi timp formează o unitate între ceea ce
trebuie să fie cunoscut şi cel care cunoaşte.
De aici rezultă următoarele concluzii importante vizavi de perceperea mediului ambiant:
1. atitudinea omului faţă de mediu poate fi studiată ca o secvenţă a imaginii perceptive;
2. componentele imaginii perceptive sunt condiţionate de întreaga situaţie a persoanei care o
percepe (profesie, studii);
3. chiar dacă nu intervin activ în procesul perceptiv, persoanele contribuie la schimbarea
mediului înconjurător, prin raportarea experienţei proprii la condiţiile mediului ambiant.
Astfel se consideră că percepem foarte rar mediul înconjurător în mod contemplativ, mai
frecvent percepţia noastră e legată de acţiune.
Considerând că percepţia este procesul extragerii informaţiilor ecologice(Gibson) care
evidenţiază rolul percepţiei în realizarea contactului cognitiv cu lumea înconjurătoare, cu situaţiile
concrete de viaţă, încât comportamentul omului e influenţat nu numai de „lumea în sine” ci şi de
felul cum e percepută această lume.

LEGILE PERCEPŢIEI

1.Legea selectivităţii perceptive

Selectivitatea în percepţie e dependentă de anumiţi factori:
o interesul pentru un obiect sau o persoană;
o conturarea specială a unui element, ajută la rapida lui diferenţiere dintr-o imagine
complexă.
Pentru o bună percepere, desprindem obiectul de fond, ceea ce e absolut necesar. Această
desprindere e uşurată de contrastul cromatic, mişcarea obiectelor sau indicarea verbală prealabilă,
ceea ce accelerează descoperirea obiectului.
Există o anume relaţie între obiect şi fond. Cu toate că, în mod obişnuit, asupra analizatorilor
acţionează concomitent mai multe obiecte şi fenomene, noi nu le percepem pe toate în mod egal.
În cazul camuflajului, desprinderea obiectelor din fond e necesar să fie colorat în nuanţele
cromatice asemănătoare ambianţei.
Tot ce are semnificaţie pentru om se impune în câmpul său perceptiv, chiar dacă e mai slab
stimulat.

2.Legea semnificaţiei
Evidenţiază faptul că tot ceea ce este semnificativ, e perceput de persoane pentru că se leagă
de trebuinţele, interesele, scopurile persoanei;

3.Legea integralităţii percepţiilor

Se referă la faptul că însuşirile obiectelor sunt semnalate, NU separat, ci în interrelaţii
complexe alcătuind o imagine unitară, cu toate însuşirile principale şi de detaliu, de fond şi de
context. Dar însuşirile se percep împreună şi se impun împreună chiar dacă un obiect cunoscut e
văzut parţial.
 4. Legea constanţei perceptive
Vizează o serie de fenomene posibile numai în viaţa psihică a omului, nu şi la animale.
Se ştie că mărimea imaginii foto descreşte odată cu creşterea distanţei obiectului fotografiat.
În cazul ochiului uman mişcarea imaginii retiniene suportă corecturi prin intermediul
mecanismului de convergenţă a globilor oculari, a impulsurilor din partea cristalinului la care se
adaugă experienţa anterioară a omului cu acel obiect, astfel că în limita de până la 30 m, obiectul îşi
păstrează dimensiunile. Se realizează astfel constanţa perceptivă a mărimi obiectului prin mecanisme
corectoare şi prin transferul experienţei tactilo-kinestezice, prin aceasta realizându-se constanţa
formei. Dacă obiectul îşi schimbă poziţia şi se modifică astfel unghiul sub care sunt privite
suprafeţele lui, obiectul e perceput ca având aceeaşi formă.
Când lumina din mediu scade, pe seama experienţei anterioare, obiectul îşi păstrează culorile,
vorbim atunci de o constanţă a culorilor.
Cunoaşterea acestor legi ale percepţiei prezintă o mare importanţă pentru diferite domenii de
activitate.

CLASIFICAREA PERCEPŢIILOR

Percepţiile spaţiale - mărime, formă, volum, profunzime, mişcare.

Spaţiul şi timpul sunt atribute esenţiale ale materiei, forme obiective şi universale de
existenţă a materiei în mişcare.
Variatele forme ale materiei în mişcare ne înfăţişează însuşiri spaţiale ca întindere, volum,
configuraţie, poziţie, distanţă, mărime, direcţie etc.
Reflectarea însuşirilor spaţiale şi a celor temporale în percepţiile noastre nu este înnăscută ci
se obţine prin experienţă, se dobândeşte în practica umană cu obiectul.

Percepţia formei obiectului

O realizăm pe calea analizatorului vizual asociat cu analizatorul tactil şi cel kinestezic, între
care se formează o relaţie de control şi confirmare reciprocă.
Are loc deplasarea receptorilor pe conturul obiectului, urmărirea pe calea vizuală sau
cutanată a liniei care delimitează obiectul de fondul general perceptiv.

Percepţia mărimii obiectelor

Este legată de mai multe componente:
o imaginea retiniană
o kinestezia oculară
o experienţa tactilo-kinestezică.
Acomodarea cristalinului în procesul vederii şi convergenţa globilor oculari este importantă
în acest caz. În mod curent, conform legilor optice, mărimea imaginii pe retină variază în funcţie de
distanţa la care se găseşte obiectul perceput de noi. Cu cât obiectul este la o distanţă mai mare,
imaginea retiniană este mai mică.
La reflectarea adecvată a mărimii obiectelor concură compararea simultană a obiectului dat
cu alte obiecte din jur.

Percepţia spaţiului tridimensional (volumul)

Are la bază efectul stereoscopic al recepţiei noastre optice binoculare.
 În perceperea volumului, reflectăm lungimea, lăţimea şi adâncimea obiectului.
Imaginea obiectului formată pe retină este întotdeauna bidimensională, cu toate acestea noi
reflectăm şi grosimea obiectului şi relieful şi adâncimea lui.
Capacitatea percepţiei acestei a treia dimensiuni se formează pe baza experienţei noastre
individuale, pe baza interacţiunii dintre analizatorul vizual şi componentele kinestezice ale acestuia.
La aceasta se adaugă impresiile tactile legate de pipăirea activă şi manipularea obiectului.
Astfel şi percepţia spaţiului tridimensional e complexă şi participă mai mulţi stimuli.

Percepţia distanţei
Poate fi apreciată nu numai pe cale vizuală ci şi pe cale auditivă, în funcţie de intensitatea
sunetului şi complexitatea tonală.
Intensitatea sunetului este un semnal al distanţei pentru că localizăm sunetul cu atât mai
departe cu cât intensitatea e mai slabă. Dacă sunetul nu ne este familiar nu-l putem localiza.
În cazul când sunetul nefamiliar este continuu, scăderea sau mărirea intensităţii lui o
interpretăm fie ca o variere a distanţei lui faţă de noi, fie ca un sunet variabil ca intensitate, dar la o
distanţă constantă.

Complexitatea tonală - dat fiind faptul că parţialele sunetului sunt mai slabe decât sunetul
fundamental, vom localiza sursa sonoră cu atât mai departe cu cât este mai săracă în sunete parţiale.
Prin urmare puritatea sunetului este un semn al distanţei.
În acest caz vorbim de localizare vizuală şi auditivă a obiectelor în spaţiu. Prin urmare
diferenţele de timp, de intensitate şi de complexitate sunt semnale ale direcţiei sunetului. Aceasta are
o mare importanţă în orientarea spaţială.

Percepţia timpului
Are loc în funcţie de desfăşurarea evenimentelor, în funcţie de succesiunea lor, durata,
continuitatea şi discontinuitatea fenomenului, tempoul desfăşurării lui, accelerarea, încetinirea sau
ritmul.
Astfel perceperea timpului este strâns legată de fenomenele ce se modifică în timp, este
reflectarea duratei obiective a fenomenelor, a vitezei şi succesiunii lor.
Strict vorbind numai duratele foarte scurte pot fi percepute direct, nemijlocit, pe baza
stimulilor care marchează începutul şi sfârşitul intervalului. Dacă stimulările se succed foarte repede,
ele fuzionează datorită persistenţei postacţiunii senzoriale, astfel că subiectul nu mai percepe
intervale ci are o senzaţie auditivă şi vizuală continuă.
Se consideră că o durată poate fi percepută nemijlocit numai dacă este mai mică de 2
secunde, peste această limită duratele ar fi apreciate şi nu percepute.
În ceea ce priveşte calitatea duratelor percepute, cercetările arată că s-ar putea stabili diferite
zone are ar corespunde unor percepţii calitative diferite. Astfel, avem:
- zona intervalelor scurte- sub 0,5 secunde;
-zona intervalelor medii- 0,5 şi 1 secundă;
-zona intervalelor lungi- 1 şi 2 secunde.
Dacă duratele nu pot fi cuprinse în câmpul temporal al percepţiei are loc estimarea/aprecierea
timpului.
Făcând abstracţie de instrumentele de măsură a timpului, omul apreciază timpul pe baza
activităţii sale, în funcţie de cantitatea de muncă desfăşurată şi în funcţie de distanţa percepută de el.
indicaţii asupra timpului îi furnizează şi fenomenele cu caracter periodic, ciclic, din lumea
externă(anotimpurile) sau semnalele din lumea internă (senzaţia de foame, somn) şi acţiunile lui.
Aprecierea duratei timpului este influenţată şi de natura activităţii, de factorii motivaţionali,
vârstă şi experienţa individuală.
Fragmentele de timp în care s-au desfăşurat activităţi interesante sau fragmentele de timp în
care omul avea trăiri afective pozitive, par mai scurte, iar cele negative şi neinteresante par mai
lungi, supraevaluate.
Şi felul activităţii influenţează percepţia timpului. Durata activităţii cu conţinut variat este
subapreciată, iar cele monotone sunt supraapreciate.

Percepţia mişcării
Este în acelaşi timp percepţie spaţială şi percepţie temporală şi are un caracter complex.
Percepţiile spaţiale ale mişcării sunt:
 distanţa pe care o străbate obiectul şi care poate fi mai mare sau mai mică;
 forma mişcării-care poate fi curbă, dreaptă, circulară;
 direcţia mişcării- înainte, înapoi, sus, jos;
 viteza mişcării- determinată prin spaţiul pe care corpul respectiv îl parcurge într-o unitate de
timp.
Mişcarea obiectelor care vin în contact cu corpul nostru o percepem pe cale tactilă,
kinestezică şi vizuală.
Mişcarea obiectelor care se găsesc la o anumită distanţă de noi o percepem vizual şi auditiv.
Un rol important îl au reperele, dacă acestea lipsesc apare iluzia mişcării, apar dificultăţi în
aprecierea mişcărilor şi datorită vitezei foarte mică (deschiderea unei flori) sau mişcării cu viteză
foarte mare.
Se apreciază mai bine mişcarea în plan apropiat la nivelul solului şi foarte greu în plan
îndepărtat şi pe verticală.
În ceea ce priveşte iluziile, acestea sunt folosite, de multe ori, pentru a masca intenţiile (sport,
domeniul militar). Cunoaşterea fenomenului iluziilor prezintă o mare importanţă pentru evitarea
erorilor în aprecierea distanţei, mărimii, vitezei.(sport)
În funcţie de prezenţa intenţionalităţii, deosebim percepţii intenţionate şi percepţii
neintenţionate.
Observaţia este o formă a percepţiei intenţionate, o percepţie sistematică, planificată,
organizată, adică orientată spre un scop stabil.
Eficienţa observaţiei în cele mai diferite domenii de activitate depinde de:
- precizarea scopului
- cunoaşterea ştiinţifică a domeniului
- cunoaşterea fenomenului
- mobilizarea psihică.
În procesul unei astfel de percepţii intenţionate, făcută cu un anume scop se dezvoltă spiritul
de observaţie, care este o calitate a personalităţii specialistului pentru domeniu său.
Spiritul de observaţie este o formă superioară a percepţiei.
 REPREZENTĂRILE

Reprezentarea este un proces senzorial şi un produs al constituirii imaginilor obiectelor şi

fenomenelor în absenţa lor şi chiar fără ca existenţa lor să fie obligatorie.
Procesul reprezentării este demersul elementar al memoriei în formarea imaginii obiectelor
percepute anterior. Este demersul gândirii, imaginaţiei în construirea imaginii mintale prin
schematizări şi combinări în circuitul operaţional al gândirii şi imaginaţiei.
Imaginea este un tablou şi un semn.
Ca un tablou, imaginea ilustrează şi realizează o reflectare de tip senzorial a unui obiect
perceput şi reţinut în mintea umană.
Ca un semn, imaginea indică şi semnifică un înţeles, are un sens, o importanţă şi valoarea
unui fapt, obiect, întâmplări pentru om. Acesta este procesul de modelare în reprezentări, proces care
se produce atât din direcţia experienţei perceptive (sumaţie, suprapuneri, reliefări), dar şi din direcţia
inteligenţei conceptuale a omului (imagini bazate pe grupări, transpoziţii, asociativitate,
reversibilitate- după J. Piaget)
În reprezentări se fixează preferenţial acele însuşiri ale obiectelor care dobândesc pentru om
funcţia de scop al activităţii sale (la ce-mi foloseşte?)
Reprezentările constituie un moment intermediar între senzorial şi logic. Aceasta înseamnă
că reprezentarea îşi menţine aspectul intuitiv, de imagine, tablou figurativ, dar se construieşte în
plan mental.
J. Piaget arată că reprezentarea are o valoare de semiconcept, în timp ce imaginea perceptivă
mult mai bogată şi continuă este prizonieră a complexului de stimul obiectual şi nu poate fi
modificată decât prin selectivitatea explorărilor perceptive.
Reprezentarea ca imagine mentală e mult mai liberă, poate fi construită în circuitul
operaţional al gândirii, iar în planul fanteziei, reprezentarea ciunoaşte o combinatorică nelimitată.
Percepţia este „prizoniera” complexului de stimul, în timp ce reprezentarea mintală este mai
liberă şi poate fi construită mult mai variat.
Deşi se bazează pe percepţie îşi păstrează anumite imagini perceptive, reprezentarea e
construită prin intermediul operaţiilor intelectuale. Paradoxul reprezentărilor constă în aceea, că
dispune de un conţinut intuitiv, concret, senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate
intelectuală, cu totul deosebit, opus mecanismelor perceptive.
Sistemul cognitiv al omului a evoluat astfel, încât să poată face faţă nu doar situaţiilor
prezente, celor care se petrec „aici-acum”, dar să facă şi faţă situaţiilor absente momentan.
Dacă activitatea umană nu s-ar putea desprinde de actual, dacă omul nu ar dispune de
capacitatea de a opera mintal cu obiectele, în lipsa lor, în acest caz viaţa omului ar fi fost imposibilă
sau extrem de dificilă.
Aşadar, omul trebuie să-şi elaboreze o nouă capacitate care să-i permită accesul la
informaţiile ce rezultă din interacţiunea dintre om şi mediul înconjurător, este vorba de capacitatea
organismului de a avea experienţa psihică în lipsa contactului actual cu obiectul.
Noul mecanism psihic care permite reflectarea şi cunoaşterea obiectului în absenţa lui, dar cu
condiţia ca acesta să fi fost perceput cândva poartă denumirea de reprezentare.
 Astfel, dacă sistemul perceptiv operează cu imagini primare care se formează în prezenţa şi
prin contactul nemijlocit cu obiectele, sistemul ca mecanism psihic de reprezentare operează cu
imagini secundare, care pe moment sunt independente de obiecte.
Ideea potrivit căreia experienţa asociată la un stimul poate fi evocată în absenţa acelui stimul
îşi găseşte expresia în interiorizarea experienţei perceptive, la un nivel superior. Acest proces nu este
o simplă reproducere a unei experienţe perceptive particulare, în absenţa stimulului corespunzător.
În psihologia tradiţională, când se avea în vedere mecanismul evocării obiectelor absente se
folosea termenul de reprezentare.
În psihologia contemporană au fost lansate o serie de noi concepte: imagine mintală,
imagine, model mintal.
Conceptul de imagine mintală e forma ideal- subiectivă sub care se reflectă conţinutul
informaţional în spiritul şi-n conştiinţa omului.
Când această imagine apare în condiţiile acţiunii directe a stimulilor sau a obiectelor asupra
organelor de simţ atunci vorbim de senzaţii şi percepţii.
Când imaginea apare în lipsa acţiunii actuale a obiectelor, dar cu condiţia ca acesta să fi
acţionat cândva asupra organelor de simţ, atunci avem reprezentarea.
Iar când imaginea apare în lipsa totală a acţiunii obiectelor, ca întreg, asupra organelor atunci
avem procese de imaginaţie.
În concluzie, imaginea este entitatea psihică cognitivă cu care operează toate aceste
mecanisme: senzaţiile, percepţiile, reprezentările şi imaginaţia.

CONŢINUTUL IMAGINILOR REPREZENTĂRII

Fenomenul reprezentării cuprinde orice redare mintală a unor situaţii, obiecte, evenimente,
trăiri etc, în lipsa acţiunii concrete a acestora asupra noastră, condiţia este ca ele să fi fost percepute
anterior.
Imaginile, senzaţiile şi percepţiile nu dispar, ele se păstrează în conştiinţa omului un timp mai
scurt sau mai lung. Aceasta se explică prin faptul că stimulul care acţionează asupra analizatorului
produce în procesul senzaţiei şi a percepţiei, o excitaţie care lasă după sine anumite urme. Ţesutul
nervos, în care în prealabil avea loc o excitaţie poate intra din nou într-o stare analoagă ceea ce dă
naştere imaginii obiectelor, care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.
Rezultă că actualizarea urmelor senzaţiilor şi percepţiilor stă la baza imaginilor mintale,
numite reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor percepute anterior.
Pot fi reprezentate intuitiv, în conştiinţa noastră: mărimea, forma, culoarea, poziţia în spaţiu
ale obiectelor concrete, desfăşurarea unor fenomene naturale (înflorirea pomilor), înfăţişarea şi chiar
vocea unei persoane cunoscute, sunetele muzicale şi combinaţiile lor, figurile geometrice plane şi
în spaţiu, unele mişcări şi acţiuni senzorio-motrice (exerciţii de gimnastică, operaţii de muncă
profesională).
Toate aceste reprezentări nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor
anterioare, ci fenomenul reprezentării este un proces dinamic şi activ de combinare şi recombinare a
impresiilor acumulate în trecut.
Imaginea obiectului reprezentat se modifică şi se restructurează de fiecare dată în funcţie de
noi informaţii primite, în funcţie de timpul parcurs între percepţie şi reprezentări şi de sensul pe care-
l au pentru noi cele reprezentate.
Prin urmare, dacă reprezentările se aseamănă sub raportul conţinutului cu percepţiile, din
punct de vedere al procesului de producere, de formare a imaginii mentale, reprezentările se apropie
de gândire. În procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială care urmează
coordonatele acţiunii directe cu obiectul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia reglatoare a
cuvântului.

FUNCŢIA REGLATOARE A CUVÂNTULUI

Se manifestă astfel:
 cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice.
 cuvântul dirijează construirea unor imagini mai bogate şi mai schematice, mai fidele
obiectului reprezentat sau mai îndepărtate.
 cuvântul asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini. Pe această bază se
face şi testul de verificare a gândirii logice care se bazează pe reprezentări.
 limbajul şi cuvântul sunt instrumente de organizare şi transformare a imaginilor, combinarea
lor, trecerea de la imagini simple, complexe, generalizate.
 prin cuvânt, reprezentările sunt integrare procesului de gândire şi de imaginaţie. Acest lucru
este posibil datorită faptului că reprezentarea are o dublă natură, intuitivă, concretă,
figurativă, care este legată de obiectul, de stimulul direct, şi a doua latură, care vizează
aspectul operaţional intelectiv, bazat pe activitatea mintală, de gândire, de aceea
reprezentarea asigură trecerea de la procesele senzoriale spre procesele raţionale, superioare.

CARACTERISTICILE IMAGINILOR REPREZENTĂRII

Imaginea reprezentărilor unui obiect, având caracter figurativ, similar percepţiei, apare în
absenţa obiectului şi este mai slabă ca intensitate şi din punct de vedere al conţinutului este mai
ştearsă decât percepţia, este mai săracă în amănunte, nu cuprinde prea multe detalii, excepţie făcând
imaginile eidetice pentru că acestea sunt reprezentări foarte vii, bogate a obiectelor văzute anterior,
ca şi cum acestea ar fi prezente. Aceste imagini se prezintă cu un grad mai mare de intuitivitate, cu
detalii clare asemănătoare percepţiilor. Aceste imagini sunt mai frecvente la copii decât la adulţi
deoarece copiii sunt mai impresionabili, pentru ei totul constituie o mare noutate, totul produce o
impresie emoţională puternică.
Imaginile reprezentării sunt superioare celor perceptive prin gradul de prelucrare a
informaţiilor primite de la obiectul reprezentat.
Imaginile în reprezentare se disting printr-un caracter mai mare de generalitate, adică reţinem
aspecte mai generale în comparaţie cu percepţia.
Reprezentările nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor anterioare, ci
imaginea în reprezentare este un proces dinamic de combinare şi recombinare a impresiilor
acumulate prin percepţiile din trecut.
Procesul reprezentării se poate manifesta spontan sau provocat cu ajutorul cuvântului, prin
folosirea adecvată a denumirilor obiectelor sau fenomenelor care nu sunt cunoscute.
Între cuvântul care desemnează obiectul şi imaginea intuitivă a obiectului se constituie
raporturi active de interdependenţă reciprocă, adică la pronunţarea cuvântului se reactualizează
imaginea.
Imaginile reprezentării fiind reproduse în afara stimulului, apar mai puţin stabile, sunt
fragmentare, lipsite de vivacitatea specifică percepţiei, de caracterul instabil şi fluctuant al imaginilor
reprezentării, ne dăm seama ori de câte ori încercăm să readucem în minte imaginea unui obiect
cunoscut.
 Reproducând cât mai fidel această imagine, constatăm că-n imagine apar când unele detalii
când altele, cu greu reuşim să reţinem clară imaginea timp de câteva secunde. O dată evocată
imaginea dispare şi necesită un nou efort mintal pentru a fi readus în mintea noastră.
Cu toate acestea sunt persoane la care anumite reprezentări superior dezvoltate pot avea un
mare grad de stabilitate şi precizie (imaginile auditive la muzicieni, imaginile vizuale, cromatice la
pictori) fără de care activitatea creatoare, în unele domenii nu ar fi posibilă.
Gradul de generalitate, în reprezentări, este foarte diferit şi depinde de faza evolutivă în care
se găseşte structurarea imaginii date:
- imediat după prima percepere a obiectului
- readusă în urma mai multor percepţii diferite;
- efect al perceperii mai multor obiecte de acelaşi fel;
- efect al operării repetate cu aceste obiecte pe plan mintal, ceea ce constituie trecerea spre
conceptualizare (formarea noţiunii ştiinţifice)
J. Piaget- considera reprezentările drept semiconcepte.

CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR
a.Din punct de vedere al gradului de generalitate se disting mai multe categorii de
reprezentări:
 reprezentări particulare- limitate doar la reproducerea obiectelor particular, aşa cum a
fost perceput situativ;
 reprezentări individualizate- redau într-o formă intuitivă obiectele dar după
semnificaţia lor mai generală (la ce foloseşte?). Aceste reprezentări se situează la un
nivel mai înalt pentru că sintetizează datele multiplelor percepţii avute în diferite
ocazii;
 reprezentări schematice- sunt forme intuitive, reprezentative pentru multitudinea
obiectelor şi fenomenelor de acelaşi fel (schema prototip al unui aparat electric).
Imaginea schematică a funcţiei sistemului nervos central la om.
 reprezentări superior generalizate- imagini care se apropie de noţiunile abstracte,
motiv pentru care asemenea imagini, J. Piaget le numea concepte figurale.
b. după conţinutul celor reflectate în imagini:
 reprezentări acustice
 reprezentări vizuale
 reprezentări kinestezice
 reprezentări ideomotorii( actele motrice)
 reprezentări olfactive
 reprezentări gustative etc.
Cele mai complexe sunt imaginile anticipatice, care se referă la mişcări, operaţii,
schimbări care n-au fost niciodată percepute. Ele dirijează activitatea omului şi
orientează activitatea spre realizarea scopului.
c.Reprezentările se clasifică şi după tipul de activitate în care se integrează:
 reprezentări literale
 reprezentări istorice
 reprezentări geografice etc
d.după procesul psihic, mai complex, în care se integrează:
 reprezentări ale memoriei
  reprezentări ale imaginaţiei
e. după prezenţa intenţiei şi a efortului voluntar:
 reprezentări involuntare (spontane, neintenţionate)
 reprezentări voluntare- care stau la baza creaţiei.
Toate aceste clasificări ale reprezentărilor au comun faptul că, imaginea mintală, în genere, se
referă la tot ceea ce reţinem în memorie şi gândire, într-o formă plastică, figurativă, de simbol sau
într-o formă mai abstractă şi mult mai apropiată operaţiilor intelectuale despre procesele,
fenomenele, obiectele realităţii, precum şi despre acţiunile noastre şi operaţiile de muncă, mişcările
şi exerciţiile sportive, coregrafice.
Astfel deosebim:
1. reprezentări mintale plastice concrete, figurative ale obiectelor, fenomenelor care indică
întotdeauna asupra unui constanţe structurale ale acestora;
2. -reprezentări ideomotorii- în baza cărora se structurează schema motorie, planul acţiunii
practice care permite reproducerea unor acţiuni de muncă, sportive, operaţii intelectuale etc.
Conţinutul proceselor ideomotorii, procese reprezentate prin imagini ale acţiunilor,
operaţiilor, activităţilor practice, îl constituie diferiţi parametrii ai mişcării reprezentate: forma,
amplitudinea, direcţia, viteza, valoarea efortului muscular, ritmul, tempoul ca şi structura mişcării
fizice în ansamblul ei.
Astfel, procesele ideomotorii sunt complexe, în care se unifică imaginile musculare, vizuale,
tactile şi auditive ale mişcării.
Importanţa proceselor ideomotorii este evidentă pentru orice domeniu de activitate
profesională şi constă în pregătirea pentru activitate. În orice domeniu, imaginile mintale joacă un rol
important şi încep să se formeze de la percepţii.
Cercetările arată că formarea şi dezvoltarea proceselor ideomotorii în contextul pregătitii
psihologice generale, alături de dezvoltarea calităţilor de voinţă şi calităţilor motivaţionale pentru
activitate, a permis să se ajungă la concluzia că, însuşirea unei tehnici înalte, a unor acţiuni şi mişcări
complexe şi dificile, în diferite domenii de activitate, este de neconceput în afara formării
reprezentărilor ideomotorii corespunzătoare.
Aceste reprezentări stau la baza execuţiei corecte, iar în cazul erorilor de execuţie intervine
corectarea.

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN ÎNVĂŢARE

Reprezentările joacă un rol important în procesul de învăţare şi-n procesele cunoaşterii.
Reprezentările constituie puncte de plecare, de sprijin şi material concret pentru majoritatea
mecanismelor, proceselor psihice.
Astfel, imaginile mintale(reprezentările) pot completa noile percepţii şi constituie materia
primă pentru gândire şi pentru operaţiile gândirii ca şi pentru imaginaţia creativă.
Procesele raţionale, logice, fără acest suport intuitiv vor fi goale, seci, rupte de realitatea
concretă.
Reprezentările pregătesc şi facilitează abstractizările şi generalizările în gândire, ajută la
înţelegerea sensului conceptual al cuvintelor.
Reprezentările, pentru om, constituie cele mai importante surse de informare, eficienţa
învăţării în orice domeniu de cunoaştere se bazează pe reprezentări. Această competenţă de a învăţa
este fondată pe 2 elemente majore:
  o memorie conceptuală permanentă, definită ca un stoc de informaţii potenţiale, libere,
bazate pe combinatorica foarte elevată;
 prezenta unor fenomene generative - care pe baza unui ansamblu de procese activatoare şi
constructive, transformă conceptele nelegate în combinaţii reale, active, organizate într-un
sistem de cunoştinţe pe baza învăţării.
Reprezentările sunt şi instrumente de planificare şi reglare a conduitei umane. Integrarea în
diferite tipuri de activităţi, în activităţile de joc, de învăţare, de rezolvare de probleme, se bazează pe
reprezentări care ne ajută la finalizarea performantă a acestor activităţi.
Spre exemplu prin artele vizuale se înţelege şi mai bine rolul jucat de reprezentările mintale.
Pictura oferă cel mai bun exemplu pentru „zona neclară” unde percepţia se îngemănează cu
gândirea, unde nu este clar în ce punct se sfârşeşte ceea ce a văzut pictorul şi unde începe ceea ce a
gândit artistul. Impresioniştii şi pictorii moderni s-au apropiat cel mai mult de realizarea îmbinării
dintre percepţie şi gândire prin intermediul reprezentărilor. Ei au început să recreeze anumite
experienţe picturale pe care scena le evocă observatorului, impresia creată fiind mai importantă decât
scena însăşi.
Rezultă că „văzul” şi „ştiutul” au fost combinate între ele numai pe baza reprezentărilor.
Un rol important în învăţare, cunoaştere şi-n acţiunile practice o au aşa numitele „hărţi
mintale” care constituie un tip caracteristic de cunoaştere a mediului . Este o cunoaştere stocată în
memorie sub forma reprezentărilor spaţiale. Asemenea „hărţi mintale” ne ajută să ne orientăm nu
numai într-un mediu cunoscut, ci şi în medii necunoscute, în care obiectele se raportează unele la
altele, nu numai după traiectele dintre ele ci şi în funcţie de poziţia lor în raport cu altele. Acesta este
deja domeniul psihologiei ecologice, a mediului. Se constată că, orientarea în spaţiile diferitelor
localităţi diferă şi de direcţia de deplasare. Diferitele studii au arătat că asemenea „hărţi mintale”
elaborate în timp, au o mare semnificaţie nu numai pentru fiecare locuitor în parte, ci şi pentru
diferite categorii socio-profesionale (şoferii de taxi).
Psihologia mediului ambiant se bazează pe „hărţile mintale” pentru arhitectura localităţii.
 CURSUL 7

PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE : GANDIREA, MEMORIA, IMAGINATIA SI

LIMBAJUL (comunicarea interumană)

COMUNICAREA SI LIMBAJUL
Procesele de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale,
deoarece în afara lor nu sunt posibile nici interacţiunea raţională a persoanelor, nici coordonarea lor
conştientă şi nici cooperarea şi influenţa reciprocă a indivizilor în colectivitate.
Privite istoric şi funcţional, procesele comunicării umane au stat la baza umanizării, a
constituirii psihologiei culturale, spirituale a oamenilor.
Procesul comunicării umane a asigurat şi asigură, în permanenţă, transmiterea experienţei
sociale. Comunicarea interumană este un schimb de semnificaţii. Ea se referă la transmiterea şi
circulaţia de informaţii între persoane, de impresii şi comenzi, se referă la trăiri şi judecăţi cu
finalitate precisă, prin care se obţin modificări comportamentale la indivizi.
Considerată de către unii autori ca fiind factorul cheie în înţelegerea si explicarea
personalitătii umane şi a societăţii în ansamblu, comunicarea facilitează actiunea factorilor educativ-
formativi asupra individului, fără de care, acesta rămâne la nivelul dezvoltării biologice, inapt pentru
interacţiunea socială si neintegrat în colectivitate.Apelând la resursele lingvistice, omul se
construieşte ca personalitate într-un context inter-comunicaţional permanent, atitudinile lui verbale
fiind legate de context, de situaţiile sociale în care se manifestă, devenind un ”constructor” atât al
realităţii cât si al propriei personalităti, ca urmare a interactiunilor comunicative.
Spaţiul în care se desfăsoară procesul de comunicare nu este un teren neutru, ci unul de
ajustări si de glisări semantice permanente. Functiile comunicării fac referire la inter-influentare,
informare, evaluare, exprimare de opinii, atitudini, valori si cercetare.
De Vito evidentiază cele mai importante scopuri ale comunicării interumane:
 de descoperire personală – comunicăm pentru a ne cunoaste pe noi însine, prin raportare
la altii si prin autoevaluare;
 de descoperire a lumii externe – comunicăm pentru a cunoaste lumea, trecutul, prezentul
si viitorul, pentru a întelege mai bine cauzele unor evenimente, ratiunile ce stau la baza
unor norme ce guvernează existenta umană;
 de stabilire a relatiilor cu sens – comunicăm pentru a stabili si mentine relatii strânse cu
altii, pentru a împărtăsi lumea noastră interioară cu ceilalti, pentru a da si primi
informatii, pentru a fi efectiv în comuniune, cu cei din jur;
 de schimbare a atitudinilor si comportamentelor – comunicăm pentru a-i influenta pe
altii, pentru a determina ca anumite lucruri să fie sau nu, realizate;
 de joc si distractie – comunicăm pentru a ne relaxa, distra, glumi cu altii, putând astfel
afecta relatiile cu cei din jur, în mod favorabil sau, dimpotrivă, în mod neplăcut (chiar
dacă scopul principal a fost amuzamentul).
Fiecare din aceste scopuri, atât singulare cât si în interactiunea lor, pot afecta imaginea de
sine, atât a persoanei, cât si a celorlalti.
Orice model teoretic de comunicare este alcătuit din următoarele elemente principale:
 sursa emiţătoare/expeditorul de mesaje - persoana care iniţiază şi formulează mesajul;
 mesajul;
 aparatul de transmitere - transmiţătorul prin intermediul căruia mesajul este codificat
 devenind semnal verbal, nonverbal, grafic, vibrator, impuls, etc.;
 semnalul transmis;
 canalul de transmitere - canalul prin mijlocirea căruia semnalele pătrund şi se propagă;
 semnalul recepţionat
  aparat de recepţie - receptorul ce preia semnalele, decodificându-le;
 destinatarul mesajului - destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul formulat;
 conexiunea inversă (feedback-ul) de la destinatar la expeditor.
Pe lângă aceste componente, o atentie deosebită în procesul comunicării interumane, este
acordată contextului în care are loc comunicarea si contactului dintre interlocutori.
Expeditorul de mesaje, cel care transmite o informatie, trebuie să o traducă într-un limbaj
accesibil destinatarului si compatibil cu mijloacele de comunicare utilizate, proces numit codarea
informatiei. Mesajul este transmis prin intermediul unui suport material, numit canalul de
comunicare, către destinatar.Destinatarul (receptorul) va receptiona si va decodifica acest mesaj si
va emite la rândul său, un răspuns verbal sau nonverbal, numit feedback, prin intermediul căruia,
confirmă sau nu primirea, dar si întelegerea corectă, a mesajului. Prin intermediul acestui feedback,
este influenţat decisiv comportamentul şi acţiunile celor doi parteneri ai actului de comunicare, care
recepţionează sau transmit mesajul, în vederea ameliorării continue a relaţiei dintre acestia.

FUNCŢIILE SI FORMELE COMUNICĂRII

FUNCTIILE COMUNICĂRII
De-a lungul timpului, problema funcţiilor comunicării i-a interesat pe cercetători, fiind
tratate în special, din punctul de vedere al acelor trebuinţe specifice omului (privit ca fiintă socială),
care se manifestă prin comunicare şi care sunt de cea mai mare importanţă pentru acesta.Au fost
descrise astfel, patru tipuri de trebuinţe sociale îndeplinite prin comunicare:
 includerea – sentimentul apartenenţei la un grup,
 controlul – dorinţa de a influenţa sau de a exercita puterea asupra altora, fie în mod direct,
fie subtil,
 afecţiunea – nevoia de a împărtăşi sentimente cu ceilalţi,
 auto-evaluarea – dorinţa de a ne dezvolta capacitatea personală la maximum, de a deveni
superiori nouă înşine; prin comunicare se îndeplinesc trebuinţele noastre practice, de la
cele legate de activităţi zilnice, până la cele mai sofisticate.
În realitate, functiile comunicării se pot extinde pe un palier foarte larg. T.K. Gamble si M.
Gamble fac referire la trei functii importante îndeplinite de comunicare:
1. functia de întelegere si cunoastere, comunicarea îndeplinind un rol extrem de important
în cunoasterea de sine si în cunoasterea celorlalti,
2. functia de inter-relationare între indivizi, de socializare, de cunoastere a realitătii
înconjurătoare prin împărtăsirea propriei realitătii, celor din jur;
3. functia de influentare si persuasiune, în vederea atingerii unor scopuri, dezvoltând ideea
de colaborare si efort comun.
Pe lângă acestea, aria funcţiilor comunicării verbale mai cuprinde:
 funcţia expresiv-emotivă, prin intermediul căreia sunt evidentiate stările afective ale
emiţătorului, reacţiile sale la o anumită realitate exprimate prin diferite mijloace stilistice,
interjecţii, forme verbale, expresii specifice, etc.
 funcţia poetică, ce are în vedere modul în care este exprimat mesajul, atenţia receptorului
fiind concentrată asupra semnificantului (cu aspectul său poetic sau grafic), nu asupra
situaţiei vizată de comunicare.
 funcţia fatică, referindu-se doar la caracteristicile canalului de comunicare, fără vreo
legătură cu partenerii comunicării, cu mesajul transmis sau cadrul utilizat. Această funcţie
poate fi recunoscută în numeroase semnale verbale sau non-verbale ce se manifestă în
special într-o comunicare interpersonală, precum saluturi, gesturi de aprobare,
dezaprobare, contact vizual, etc.
 funcţia referenţială, vizând pe lângă referinţa mesajului şi contextul, cadrul situaţional în
care se desfăşoară comunicarea.
Aceste funcţii co-există în actul de vorbire, diferită fiind doar ordinea lor ierarhică, structura
verbală a mesajului depinzând de funcţia predominantă.
 NIVELURI (FORME) ALE COMUNICĂRII
Preocupările intense privind comunicarea, au condus la concluzia existenţei mai multor tipuri
de comunicare umană, fiecare dintre acestea definindu-se odată cu analizarea anumitor elemente ce
le conferă specificitate.
Un tip de comunicare anume este o problemă de dominantă si nu de exclusivitate, aceste
tipuri de comunicare coexistând în realitatea socială, fiind departajate doar din considerente
didactice, astfel:
A. în functie de numărul partenerilor implicati si de relatiile ce se stabilesc între acestia:
• comunicare intrapersonală (cu sine; monologul)
• comunicare interpersonală (intre două persoane)
• comunicare în grup mic (se referă la schimburile de idei experiente si trăiri afective care
au loc într-un cerc relativ restrâns- de maximum 10-12 persoane);
• comunicare publică, (expuneri, cuvântări sustinute de către un subiect în prezenta unui
auditoriu mai mare de 3 persoane, discursuri publice, prezentări, conferinţe, mitinguri)
• comunicare de masă (vizează institutiile si tehnicile prin care grupuri specializate
folosesc mijloace tehnice: radio, TV, film);
B. în functie de statutul interlocutorilor:
• comunicare verticală (elev-profesor, soldat-ofiţer);
• comunicare orizontală (elev-elev, profesor-profesor).
C. în functie de codul folosit:
• comunicare verbală: în care informatia este codificată si transmisă prin cuvânt si prin tot
ceea ce tine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic; îmbracă două forme,
orală sau scrisă si permite înmagazinarea si transmiterea unor continuturi extrem de
complexe.
• comunicarea paraverbală: în care informatia este codificată si transmisă prin elemente
prozodice si vocale care însotesc cuvântul si vorbirea în general; în aceste categorii se
înscriu:
 caracteristicile vocii (tânar-bătrân, alintat-hotărât, energic-epuizat);
 particularităti de pronuntie (urban-rural, zona de provenientă);
 intensitatea rostirii, ritmul si debitul, intonatia, pauza.
• comunicarea nonverbală: în care informatia este codificată si transmisă printr-o
diversitate de semne legate direct de postura, miscarea, gesturile, mimica, înfătisarea
partenerilor; poate exista si ca formă de comunicare de sine stătătoare (dans, sport,
limbajul surdo-mutilor, pantomima).
D. în functie de finalitatea actului comunicativ:
• comunicare defensivă – de sustinere a unei păreri proprii, a unui punct de vedere;
• comunicare persuasivă – de determinare, convingere;
• comunicare de întretinere – de sprijin, sustinere;
• comunicare accidentală sau incidentală - atunci când individul furnizează informatia
despre fără a avea intentia de a o face.
• comunicare subiectivă - survine ca o consecintă a unor stări emotionale sau motivationale
ale unui individ, fiind expresia directă a acestor stări (de exemplu, exclamatia de surpriză
la un răspuns deosebit: „Bravo, copile! “, tonul ridicat al reprosului, „M-ati supărat!“,
profesorul care-si învârte tot mai nervos ochelarii, pe măsura ascultării răspunsurilor date
de elevi;
• comunicarea instrumentală, apare atunci când sunt reunite o serie de particularităti, cum
ar fi:
 focalizarea intentionată si vădită, pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai
putin partenerilor;
 atingerea lui printr-un efect anumit urmărit la nivelul comportamentului receptorului;
  capacitatea de a se modifica în functie de reactia partenerilor, pentru a-si atinge
obiectivele;
Acest tip de comunicare, urmăreste modificarea conduitei receptorului, presupune
întotdeauna prezenta unor scopuri si este dominant în altul didactic, fără ca acest fapt să
excludă si prezenta celorlalte tipuri de comunicare. Dintre toate, comunicarea
instrumentală are cele mai mari virtuti reglatorii, mesajele fiind transmise si variind, în
functie de efectele pe care trebuie să le producă asupra receptorului.
E. în functie de natura interactiunii:
• comunicare directă (vizează transferul de informatie direct ”fată în fată”, nemijlocit, prin
întregul ”arsenal” de tehnici naturale de comunicare: voce, corp, distante personale,
cuvânt);
• comunicare indirectă (vizează transferul de informatie prin intermediul tehnicilor
secundare: scris, imprimat, înregistrat pe benzi magnetice, discuri CD-uri, telefon, e-mail,
cablu, fibre optice, radio, TV)
F. în functie de natura continutului:
• comunicare referentială (se referă la un anumit adevăr, stiintific sau de altă natură ce face
obiectul comunicării);
• comunicarea operational-metodologică (se referă la întelegerea acelui adevăr si la modul
cum acesta trebuie operat pentru a fi corect înteles);
• comunicarea atitudinală (în care sunt valorizate atât mesajele cât si situatia comunicării).
G. în functie de capacitatea de autoreglare:
• comunicare unidirectională (realizată atunci când emitătorul si receptorul nu
emit/receptează simultan, iar feedback-ul lipseste: film, radio, TV etc.);
• comunicare bidirectională (există feedback comunicarea putând fi reglată la timp).
H. în functie de scopul urmărit:
• comunicare oficială (vizează transmiterea mesajelor în contexte ce tin de organizatii,
institutii de stat, guvernamentale, publice, cu caracter formal)
• comunicare neoficială (vizează interactiunile informale).
I. în functie de frecventa comunicării:
• comunicare permanentă
• comunicare periodică (la intervale regulate),
• comunicare aperiodică (când este nevoie)
J. în functie de domeniul de activitate la care se referă
• comunicare organizatională
• comunicare educatională, didactică
• comunicare publicitară
• comunicare politică
• comunicare de afaceri
• comunicare culturală (intraculturală si interculturală)
K. după gradul de activare a continuturilor:
• comunicare operantă – când continuturile sunt supuse prelucrării;
• comunicare latentă – când continuturile sunt activate la nevoie;
L. după suportul informational dominant:
• comunicare analogică;
• comunicare digitală.
 COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ
Comunicarea intrapersonală reprezintă acel tip de comunicare ce se petrece în interiorul
fiecărui individ în parte (comunicarea cu sine), implicînd gânduri, sentimente, modul în care sunt
percepute persoanele din jur. În această formă de comunicare, individul se ascultă pe sine, îşi pune
întrebări, se îndoieşte, se îngrijorează, se judecă sau reflectează, comunică în gânduri sau în imagini,
fiind în acelasi timp, emitător si receptor al mesajului informational.
Comunicarea intrapersonală se referă la gândirea si la activitătile de procesare a informatiilor
care nu sunt observabile extern, individul fiind focalizat pe căutarea în afară, receptarea,
interpretarea si procesarea mesajelor primite din mediul extern, fie de la alte persoane, fie de la
obiecte sau evenimente.
Procesul de comunicare intrapersonală este influentat de toate celelalte tipuri de comunicare,
de modul de autoevaluare personală a individului si de mediul comunicational extern, având un rol
foarte important în dezvoltarea oricărei problematici si găsirea solutiilor valoroase. În comunicarea
intrapersonală este necesară utilizarea unor criterii de autoevaluare flexibile si permanent adaptabile
la fluxul de informatii, care să contină elemente obiective de relevantă socială în raport cu individul,
în timp ce mecanismele interne trebuie structurate într-o determinare subiectivă a valentelor
individuale, percepute ca atare de individul însusi.

Limbajul intern reprezintă o comprimare a limbajului extern, se desfăsoară în sfera lăuntrică,

mintală, fiind o vorbire cu sine si reproducând uneori, în această sferă, scrierea si lectura.

Are la bază o serie de scheme logico-gramaticale si dispune de o mare viteză de derulare a

ideilor (chiar de câteva sute de ori mai mare decât cea a vorbirii, dar mai ales decât cea a scrierii si
lecturii si prezintă mai multe forme, cum ar fi:

 automatizată (pe baza deprinderilor),

 pasivă (implicată în ascultare si întelegere),
 anticipativă (prin care se planifică vorbirea orală si scrierea),
 internă (manifestă).

Cu cât limbajul intern este mai bine elaborat, cu atât procesele de gândire sunt mai bine
consolidate.

Functiile limbajului intern

Principalele functii pe care le îndeplineste limbajul intern sunt:

1. functia cognitivă, în strânsă legătură cu functia reglatoare,

2. functia de anticipare, proiectare, conducere si coordonare a limbajului oral si scrierii;
3. devine un fel de rampă de lansare pentru formele de limbaj extern, care ajung să se
exteriorizeze prin acesta.

Ca si în cazul limbajului extern si în această formă de limbaj, are loc elaborarea mesajului si
receptionarea acestuia, cu participarea tuturor sistemelor aferente si eferente: analizator auditiv,
kinestezic, vizual si aparat fono-articulator.

Dacă în limbajul extern are loc un proces de codare a informatiei si convertire a mesajelor în
semnale si simboluri verbale care sunt transmise succesiv, în limbajul intern, acestea apar succesiv,
dar de cele mai multe ori intervin simultan, desfăsurându-se cu o viteză foarte mare, pe baza unor
asociatii mentale imediate.
 Operatiile logice, rationamentele, nu dispun de toate verigile intermediare, limbajul intern
având un caracter eliptic, prescurtat, beneficiind de o structură gramaticală redusă.

Factorii care influentează comunicarea intrapersonală

Asupra Eu-lui propriu al individului actionează o multitudine de factori - de aici reiesind
caracterul complex al comunicării intrapersonale - cum ar fi:
 înfătisarea si conditiile psihofiziologice: sănătate, modul de îngrijire personală, stilul
personal;
 caracteristicile sociale: încredere, căldură, empatie sau dimpotrivă, respingere, izolare,
lipsă de interes social;
 prezenta sau absenta diferitelor talente sau aptitudini: artistice, muzicale, atletice, de scris
sau citit, de vorbire.
 capacitătile intelectuale: calitatea rationamentelor si judecătilor, logica, reflexivitatea,
analiza si sinteza informatiilor, înclinatia spre studiu;
 dispozitiile si sentimentele: bucurie, tristete, dragoste, ură, indiferentă;
 rolurile sociale: părinte, lider în comunitate, profesiune;
 credintele de bază: religioase, patriotice, despre familie, educationale sau legate de
succes.
În comunicarea intrapersonală un rol important îl îndeplineste modul personal, individual, de
percepere a lumii înconjurătoare, a ceea ce devine cunoscut sau nu individului.Nevoile, aşteptările,
datele experientei anterioare, sentimentele, valorile, particularitătile psiho-fizice individuale,
reprezintă factori interni ce pot influenţa capacitatea de percepere personală, în timp ce,
caracteristicile mediului atât fizic, cât si social, intensitatea fenomenelor si evenimentelor, repetarea
acestora, dinamica proceselor sociale, miscarea, dimensiunile, situarea si contrastul obiectelor,
apropierea sau depărtarea în timp şi spaţiu, cultura în care funcţionează individul, sistemul social,
relaţiile dintre indivizi cât şi rol-statusul individului, reprezintă factorii externi ce pot influenta
această capacitate.
Comunicarea intrapersonală este influentată de toti acesti factori, dar relatia este în acelasi
timp, bilaterală si adaptativă, transformările care se produc la nivelul comunicării intrapersonale
producând la rândul lor, modificări la nivelul mediului comunicational.
Una dintre cele mai importante influenţe asupra percepţiei individului o are imaginea de sine
a individului, acesta acţionând şi comunicând cu scopul de a o întreţine sau de a o modela după
dorinţa sa, prin asumarea diferitelor roluri sociale sau profesionale. De aceea, modul personal de
percepere a realitătii si de autopercepere, nevoile, aşteptările, valorile, trebuie corelate în sensul
împlinirii personale, pentru a se putea spera într-o comunicare eficientă.

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
Este dialogul dintre două sau mai multe persoane, care se ascultă pe rând, îndeplinind pe
rând, rolurile de emitător si receptor. Caracteristicile si calitatea relaţiilor interpersonale, modul de
interacţiune cu cei din jur, influentează major calitatea procesului de comunicare.
Actorii actului de comunicare, interactionează între ei din diverse motive, cum ar fi, afinitatea
reciprocă, congruenta si complementaritatea intereselor, ideilor si preocupărilor, atragerea
avantajelor personale, dinamica si frecventa interacţiuniilor. Initial, acest tip de comunicare se
desfăsoară în plan interior, intrapersonal, fiecare individ transpunând sub formă de coduri verbale
(cuvinte) şi nonverbale (gesturi, miscări, mimică etc.), mesajele, ideile, sentimentele, pe care doreste
să le transmită.
Aceste coduri, sunt alese de către vorbitor, în functie de vârsta sa, de mediul socio-cultural în
care trăieste, de starea sa emoţională, de scopul urmărit, de situaţia dată si de context, de relaţia cu
interlocutorul.
 Factorii determinanti în comunicarea interpersonală
G. Miller identifică trei factori ca fiind determinanti în comunicarea interpersonală:
 predictiile determinate psihic, considerând că participantii la actul de comunicare îsi
fundamentează predictiile unii despre altii pe gradul de diferentiere al interlocutorului în
raport cu propriul grup (în functie de caracteristicile sale psihice), cu alte cuvinte, rolul
psihic al interlocutorului este cel care dictează modul de intercatiune între actorii
comunicării.În cazul comunicării impersonale, răspunsurile date sunt în functie de
normele grupului din care interlocutorii fac parte (de exemplu, raspunsul adresat unui
profesor se face tinând cont de regulile impuse în interactiunea elev-profesor), însă, cu cât
relatia devine mai personală, cei doi actori ai comunicării elevul si profesorul, îsi vor
răspunde nu în calitate de membri ai grupului, ci individual;
 datele cu rol explicativ despre celălalt: considerând că cunoasterea unei persoane este
însotită întotdeauna de predictii privind reactiile si comportamentul său în diverse situatii;
 regulile stabilite: normele sociale sunt cele care stabilesc regulile de interactiune
comportamentală în situatiile impersonale, în timp ce în cazul unor relatii mai personale,
regulile sunt stabilite de cei doi interlocutori.
  Comunicarea interpersonală este foarte importantă pentru echilibrul psihic al individului si
este considerată ca fiind acel proces de comunicare la nivelul sinelui prin care un mesaj este
"comentat", argumentat de persoana care l-a perceput, care îi şi răspunde, "vorbind" cu sine însăşi.
Acest proces are în vedere specificul individual al participanţilor la actul comunicării, concentrându-
se asupra acelor atribute ce tind să influenţeze capacitatea de comunicare a individului, acei factori
situaţionali ce produc răspunsul acestuia la stimuli, la realitatea înconjurătoare.

COMUNICAREA ÎN GRUP
Acest tip de comunicare constituie în mod special, o preocupare a cercetătorilor din domeniul
psihologiei sociale si sociologiei, numeroase studii referitoare la acest domeniu, fiind realizate de
către Th. M. Newcomb, H. J. Leavitt, L. Festinger, T. Slama Cazacu, Y. Friedman şi alţii.
Considerând grupul ca fiind o adunare de până la maxim 10 persoane, aflate în interacţiune
pentru o oarecare perioadă de timp, în vederea realizării anumitor scopuri, eficacitatea comunicării,
depinde de nivelul coeziunii acestuia, de divergenţele de opinii existente, de claritatea ideilor
exprimate şi de adecvarea răspunsurilor persoanelor faţă de informaţiile recepţionate.
Intervenind atunci când un grup de oameni se întâlneşte într-un anumit context fizic pentru a
rezolva anumite probleme, pentru a lua anumite decizii, comunicarea în grup sau echipă, ocupă cea
mai mare parte din timpul petrecut de un individ în mediul social. În cadrul ei, se împărtăşesc
cunoştinţe şi experienţe personale, se rezolvă probleme şi se iau decizii importante, se creează şi se
rezolvă conflicte.Grupul în care are loc acest tip de comunicare, trebuie să fie suficient de mic pentru ca
fiecare membru să aibă posibilitatea să interactioneze cu toti ceilalţi componenţi ai săi.

COMUNICAREA PUBLICĂ
Se poate vorbi despre comunicare publică în cazul sustinerii de către o singură persoană, a
unei prelegeri, cuvântări, expuneri sau prezentări, transmitând un mesaj unei audienţefiind specifică
conferinţelor, lecţiilor publice, discursurilor parlamentare, predicilor, mitingurilor.Având în vedere
numărul mare de persoane care receptionează mesajul, este necesară respectarea unor cerinte cum ar
fi, o foarte riguroasă structurare a mesajului, utilizarea unor canale de transmitere audio amplificate,
dar şi a unor canale vizuale adiţionale (ecrane de proiectie, plasme, etc.).

COMUNICAREA DE MASĂ
Este acel tip de comunicare cu caracter public, ce constă în emiterea, difuzarea de către o
persoană sau sistem mediatic, a unor mesaje adresate unui număr nelimitat de potentiali receptori, prin
intermediul unui canal la care fiecare persoană are acces necondiţionat, cu scopul de a-şi face publice
ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă.
 Caracteristica sa principală, constă în faptul că mesajul este transmis într-o singură direcţie,
iar răspunsul este decalat în timp, până la lipsa sa.

COMUNICAREA LA DISTANŢĂ
În vederea realizării acestui tip de comunicare, se utilizează diverse tehnologii care
îndeplinesc rolul de mijlocitor al actului comunicational.
Comunicarea la distantă îndeplineste toate condiţiile necesare realizării unui act
comunicational interuman.
Mesajul, este constituit din elemente ce se regăsesc (parţial sau în totalitate), într-un
repertoriu comun cu cel al receptorului, înglobând, totodată, elemente specifice propriilor valori
individuale, ale partenerilor actului comunicational.
Originalitatea mesajului receptat depinde de utilizarea eficientă în situaţia de comunicare, a
acestui repertoriu comun celor doi parteneri, iar finalitatea acestui tip de comunicare poate consta, fie
în reorganizarea sau construirea de noi modele comportamentale, fie în simpla transmitere a unor
informaţii.
 RELATIA DINTRE LIMBĂ – LIMBAJ – COMUNICARE

De multe ori, în limbajul comun, termenii de limbaj verbal si limbă au fost confundati între
ei, părând a avea acelasi înteles, însă limba, reprezintă de fapt, instrumentul prin care limbajul verbal
functionează. Limba constituie suma mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale),
organizata ierarhic conform anumitor reguli de ordonare. Având rolul de principal mijloc de
comunicare în viata si activitatea socială, limba reprezintă un ansamblu închegat de semne (cuvinte)
si norme gramaticale stabilite social-istoric, fiind produsul comunicării în timp, în cadrul unei
comunităti.
Limba este un dat obiectiv in raport cu individul, tine de existenta colectivitătii umane, a
comunitătii, poporului si nu de existenta în sine a persoanei, din acest punct de vedere, putând fi
considerată a fi extra-individuală.
Lingvistica se ocupă cu studierea limbii, analizând atât constituirea si îmbogătirea fondului
lexical cât si respectarea regulilor gramaticale în raport cu activitatea cognitivă si cu practica.
Limba este alcătuită din următoarele componente: vocabular (tezaur de cuvinte), alfabet (prin
intermediul căruia se poate realiza codificarea mesajelor scrise sub forma cuvintelor) si sistem de
norme gramaticale (morfologice, semantice si sintactice).
Cuvântul reprezintă unitatea functională de bază a activitătii verbale si a limbii. Rolul său
este de a reda un continut notional despre un fenomen, obiect sau însusirile acestuia, iar totalitatea
cuvintelor dintr-o limbă formează componenta lexicală a acesteia.
În procesul de comunicare, cuvintele nu apar izolat, ci sunt legate în propozitii, fraze, texte,
respectând regulile gramaticale speciale, care alcătuiesc structura gramaticală a limbii. Acesta este
cel de-al doilea element de bază al limbii, alături de vocabular.Structura gramaticală si lexicul capătă
consistentă prin sistemul fonetic al limbii. În cadrul acesteia, fonemul este cea mai mica unitate
sonoră, ce intră în alcătuirea cuvintelor si morfemelor, permitând identificarea cuvintelor si
morfemelor între ele. Limba română contine un număr de 47 foneme, dintre care 7 sunt vocale, iar
40 sunt consoane.
Asa cum am arătat anterior, limba este un dat obiectiv în raport cu individul, iar acesta
trebuie să îl deprindă si să îl utilizeze ca instrument de comunicare interpersonală, rezultatul fiind
limbajul verbal individual, a cărui structurare va fi diferită de la o persoana la alta.Totodată, conduita
verbală se înscrie într-o familie mai largă de conduite simbolice (desen, scris, diverse alte coduri,
limbaj mimico-gestual).
Limbajul este un ”dat” specific uman si reprezintă expresia conduitelor verbale, putând fi
definit ca fiind activitatea de comunicare interumană, care se realizeaza prin intermediul limbii si al
tuturor resurselor acesteia. Acesta reprezintă o categorie aparte de conduită a individului (conduita
verbală), ce presupune activităti diverse (vorbit, ascultat, schimb de idei).
În literatura de specialitate, limbajul a fost definit deseori, ca fiind doar un mijloc de
transmisie a informatiilor, care circulă de la un sistem cognitiv la altul. În realitate, acesta depăseste
notiunea de mijloc de transmisie, constituindu-se într-un mod aparte de conduita (verbală) a
persoanei, ce se manifestă prin vorbit, ascultat, împartăsirea ideilor, retinerea, redarea, interpretarea
sau traducerea mesajelor sonore.
Unii autori consideră limbajul ca fiind un ritual care se produce atunci când individul se află
într-un mediu în care este asteptat un răspuns conventional de la acesta, este învătat în copilărie,
alături de obiceiurile de limbaj considerate a fi corecte sau incorecte, este utilizat initial în mediul
familial, apoi respectă anumite reguli specifice de folosire în mediul scolar sau în grupul de prieteni,
pentru ca în final să aibă loc o specializare a acestuia, în functie de cunostintele asimilate prin
activitătile de formare.
Limbajul are un rol însemnat în restructurarea activitătii psihice a persoanei, fiind o conduită
de tip superior si în acelasi timp, un mijlocitor în realizarea proceselor si mecanismelor psihice,
netinând seama de nivelul de constientizare a acestora.
 In lipsa limbajului verbal relatiile interumane ar fi aproape inexistente, iar prin folosirea
acestuia în mod eficient se pot atinge cote maxime în actul de comunicare interumană. Limbajul
gestionează calitatea relatiilor umane de orice natură, fiind răspunzător de succesul sau insuccesul
individual (sau colectiv), de însemnatatea unei culturi organizationale, prin intermediul său,
comportamentul uman putând fi corectat, îmbunătătit, devenind foarte performant, elevat, adaptat
mediului socio-educational, profesional, cultural.
Studiul limbajului verbal necesită o analiză amplă a unor aspecte precum, întelegerea
discursului, memorarea frazelor, textelor, învătarea si elaborarea limbajului, specialisti de renume,
dintre care îi putem aminti pe Henry Wallon, Lev Vîgotski, Jean Piaget, Noam Chomsky, Ferdinand
de Saussure, Karl Buhler, sunt doar o parte dintre cei care au avut aport considerabil in studiul
limbajului, prin preocupari atât în analizarea achizitiei lingvistice, cât si legate de rolul limbajului în
procesul de socializare a individului.

In anul 1922, Ferdinand de Saussure, în „Cours de linguistique generale”, a reliefat, pentru

prima dată, deosebirea (esentială pentru analiza comunicarii umane), dintre limbă – „langue” si
vorbire – „parole”. Latura concretă a limbajului, vorbirea, permite exprimarea practică a capacitătilor
lingvistice ale indivizilor, prin intermediul ei, realizându-se actualizarea limbii.
Mai multe criterii ne ajută să facem diferentierea între limbă si limbaj: criteriul istoric,
criteriul ontognetic si criteriul instrumental-functional.După criteriul istoric, limbajul precede limba,
aceasta din urmă formându-se în temeiul evolutiei aparatului fonator, odată cu obiectivarea
structurilor limbajului, iar dupa criteriul ontogenetic, limba este cea care precede limbajul, fiind o
realitate obiectivă, pe care este necesar ca individul să o cunoască si să si-o însusească, cu scopul de
a comunica adecvat cu semenii. Profesorul Mielu Zlate a studiat această problemă, evidentiind cel
putin două deosebiri intre limbă si limbaj, arătând că limba reprezinta un fenomen social, nefiind
elaborată de către fiecare persoană în parte, ci de către societate în ansamblul ei, în timp ce limbajul,
dimpotrivă, este un fenomen individual, manifestat atât în plan fiziologic (prin intermediul aparatului
fonator), cât si în plan psihologic (diferentiat de la o persoană la alta).În acelasi timp, sublinia M.
Zlate, dacă limba este extraindividuală, limbajul este un mijloc de vehiculare al acesteia prin
transformarea elementelor limbii în elemente proprii.În această situatie, este necesară constientizarea
laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor, facându-se trecerea de la structuri semantice simple
(cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, discursuri, texte).
Cele două notiuni, limbă si limbaj, se diferentiază si după sfera lor, comunicarea, realizându-
se nu doar prin mijloace verbale, ci si nonverbale, are o sferă mai largă decât limbajul, care este o
comunicare verbală, realizată prin mijloace lingvistice. Pe de altă parte, limbajul depăseste limitele
actului de comunicare propriu-zisă, desfăsurându-se si în lipsa interactiunilor comunicationale
interumane (continuând să functioneze si atunci când omul nu comunică cu nimeni, în planul
interior, mental), în timp ce comunicarea depăseste limitele limbajului verbal, angajând o serie de
comportamente si conduite specifice cadrului psihologic si social în care se manifestă o persoană
(imitatia, contaminarea, competitia etc.). În realitate, cele două notiuni sunt indisolubil legate între
ele, acest lucru devenind tot mai evident, pe măsură ce limbajul este mai elaborat, acest fapt,
punându-si amprenta asupra tuturor formelor de activitate umană.

FUNCTIILE LIMBAJULUI VERBAL

Eficacitatea comunicării este strict dependentă de gradul de implicare al individului (sau
grupului) în ea. La rândul său, gradul de implicare exprimă caracterul functional al comunicării si
limbajului. Iata de ce psihologii s-au concentrat pe stabilirea functiilor acestor două mecanisme
psihice.
Profesorul P.Popescu-Neveanu a realizat o clasificare a functiilor limbajului după cum
urmează :
 functia de comunicare, de transferare a unui continut informational de la o persoană la
alta;
  functia cognitivă, ce stă la baza elaborării gândirii, prin care sunt directionate si fixate
informatiile si totodată, sunt facilitate si mediate operatiile de generalizare si abstractizare
ale gândirii; această functie permite explorarea si investigarea realitătii si îmbogătirea si
clarificarea cunostintelor;
 functia simbolic-reprezentativă, prin care obiecte, fenomene si relatii sunt substituite prin
alte formule verbale sau semne;
 functia expresivă, de comunicare a unor idei, imagini si prin intermediul mijloacelor non-
verbale (intonatie, mimică, gestică);
 functia persuasivă (de convingere), de inducere la o altă persoană a unor idei, stări
emotionale;
 functia reglatorie, de determinare, conducere a propriului comportament si a conduitei
altei persoane;
 functia ludică (de joc), de construire a unor structuri verbale de efect, cu implicatii si în
sfera artistică,
 functia dialectică, de formulare si rezolvare a conflictelor, contradictiilor, situatiilor
problematice.

Din perspectivă psihosocială, functiile limbajului mai pot fi împărtite în:

A. Functiile comunicării si limbajului, în raport cu individul:

 functia de integrare a individului în mediul său, care permite individului alături si

împreună cu altii, să se adapteze situatiilor noi, să tină seama de experienta altora si să
asimileze o parte din aceasta;
 functia de dezvăluire si autodezvăluire, prin care individul se face cunoscut altora, dar si
siesi, îsi corijează o serie de perceptii si atitudini eronate, se introspectează si se poate
întelege mai bine;
 functia valorizatoare, prin care comunicarea răspunde nevoii individului de a fi apreciat,
prin intermediul ei individul atrăgând atentia altora asupra sa, afirmandu-se;
 functia reglatoare a conduitei altora, prin care, comunicând cu altii, un individ îsi poate
ameliora pozitia în ierarhia grupului, îi poate determina pe acestia să-si schimbe
atitudinile, creează tensiuni, conflicte sau dimpotrivă, poate destinde atmosfera în timpul
unei conversatii;
 functia terapeutică, prin care comunicarea este un mijloc curativ, utilizată fiind în
psihoterapie, psihanaliză, psihodramă etc).

B. Functiile comunicării în raport cu grupul:

 functia productiv-eficientă, ce permite realizarea sarcinilor, mai ales în situatia în care

acestea implică un înalt grad de cooperare între membrii grupului;
 functia facilitatoare a coeziunii grupului, doar prin comunicare putându-se naste si
subzista un grup;
 functia de valorizare a grupului, prin comunicare grupul îsi afirmă prezenta, se pune în
evidentă, îsi relevă importanta, originalitatea si îsi justifică existenta;
 functia rezolutivă a problemelor grupului (comunicarea face ca atunci cand grupul trece
prin perioade dificile, să poată fi utilizată si ca mijloc terapeutic, luând ca exemplu,
utilizarea sociodramei).

Functiile comunicării si limbajului, clasificate după raportarea la grup, sugerează faptul că

dincolo de cuvinte si de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte
multiple, datorate tocmai dinamicii acestuia.
 FORMELE LIMBAJULUI

Analiza limbajului in contextul activitatii generale de comunicare interumană a dus la

delimitarea formelor particulare în care se manifestă: limbajul activ (este prezent în procesul de
pronuntare a cuvintelor si în scrierea acestora, presupunând o cultivare si exersare permanentă si
sistematică) si limbajul pasiv (este mai bogat decât cel activ, pe care îl si precede, intervenind în
receptarea si întelegerea mesajului informational).

Limbajul activ se realizează prin cele două forme: limbajul oral si limbajul scris

Limbajul oral

Limbajul oral este forma cea mai importantă, fundamentală, a limbajului la om, de la el
pornesc celelalte forme de limbaj verbal si rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli
logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. Beneficiind de un ansamblu
de mijloace de expresivitate, fiind viu si nuantat, limbajul oral este cel mai des întâlnit în
comunicarea interumană.Limba vorbită este un fapt universal al societătii omenesti, ea este forma de
comunicare cel mai frecvent utilizată, oferind totodată, modelul pentru alte forme de comunicare.

Caracteristicile comunicării orale

Principalele caracteristici ale comunicării orale sunt următoarele:

 limbajul oral presupune un mesaj, care trebuie să includă elemente de structură (ce
fundamentează întelegerea), elemente de actualitate, interes, motivatie pentru receptor,
elemente de feedback, elemente de legătură între părtile sale principale si coerentă si
claritate;
 limbajul oral trebuie să ofere suporturile necesare întelegerii acestui mesaj;
 comunicarea orală este circulară si permisivă, permitănd reveniri asupra informatiilor si
detalieri ce nu au fost prevăzute de la început în mesajul oferit;
 limbajul oral este influentat puternic de contextul comunicării;
 limbajul oral este puternic influentat de caracteristicile individuale ale emitătorului;
 limbajul oral rezultă din nevoia omului de a comunica, cunoaste si coopera;
 se regăsesc în structura limbajului verbal o serie de elemente aleatoare, întâmplătoare;
 comunicarea orală este nelimitată.

Formele comunicării orale

Principalele forme ale comunicării orale sunt monologul si dialogul, alături de care se
regăsesc într-o pondere mai redusă, impregnate de specificul contextului în care se folosec,
conferinţa, expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, pledoaria,
intervenţia, interpelarea, dezbaterea, seminarul, interviul si colocviul.
 monologul – este o formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul; în
această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în
acelaşi timp nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut. Monologul
presupune existenta unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a
replica după fiecare secventă, ci doar la sfârsit sau deloc. De regulă, monologul este
centrat pe o anumita temă si are ca obiectiv informarea auditoriului, necesită prezenta
anumitor calităti oratorice, cum ar fi, capacitatea de sustinere a firului expunerii,
cursivitate, o temeinică organizare si capacitatea de a transmite informatii valoroase
pentru audientă. Foarte important în monologul public este impactul informatiei
 transmise de emitător asupra receptorilor (ecoul trezit în mintile acestora, frământările
care apar, nelămuririle, etc.);
 dialogul - este acea formă de comunicare orală, în care exprimarea vorbirii are un
caracter adresativ pregnant, mesajele se schimbă rapid între participanţi, acestia fiind pe
rând atât emiţător, cât şi receptor, fapt ce conduce la îmbogătirea continutului discutiilor.
În functie experienta comune a celor doi interlocutori si de datele obiective ale
contextului în care are loc dialogul, acestia pot comunica si indirect, aluziv sau pot
comuta sensul discutiei.Dialogul poate fi structurat (când se axează pe o problemă anume
si se urmăreste ajungerea la un acord între interlocutori) si liber-situational (când se
desfăsoară spontan);
 conferinţa - presupune o adresare directă, publică în care cel care emitătorul evită să
enunţe propriile sale judecăţi de valoare, rezumându-se la prezentarea cu fidelitate a celor
care apartin altor autori despre care conferenţiază;
 expunerea - este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile
si întregul sistem de valori al celui care vorbeşte si care îşi transmite opiniile cu privire la
un subiect;
 prelegerea - este situaţia comunicativă în care publicul căruia i se adresează emitătorul, a
avut posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare momentului,
presupunând un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu
subiectul pus în discuţie;
 relatarea - este acea formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o
prezentare a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt, a unor acţiuni, fără implicarea
celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare personală;
 discursul - este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care
presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei
inedite, care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv;
 toastul - este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite, nu trebuie să
depăşească 2-3 minute si trebuie să fie o comunicare care face apel (cu măsură), la
emoţionalitatea celor prezenţi;
 alocuţiunea - reprezintă o intervenţie (ce poate dura maxim 10 minute), din partea unui
vorbitor într-un context comunicaţional oficial, având drept scop ilustrarea unui punct de
vedere;
 povestirea - este forma de adresare în care se folosesc cele mai variate modalităţi de
comunicare, în care se face apel la imaginaţie, sentimente, emoţii si cunoştinţe anterioare;
îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului iar subiectivitatea
povestitorului este prezentă din plin, lăsîndu-şi amprenta pe forma şi stilul mesajelor
transmise;
 pledoaria - este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,
diferenţiindu-se de aceasta prin aceea, că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu;
 intervenţia - este situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt
participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi (fie şi sub formă tacită), acordul cu
mesajul enunţat, emitentul adâncind si sustinând un punct de vedere;
 interpelarea - este acea situaţie în care o persoană, aflată în postura de ”distribuitor de
informaţie” cere altor surse, o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite
domenii;
 dezbaterea - este acea formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative,
fiind destinată clarificării şi aprofundării unor idei, nu are un centru de autoritate vizibil,
în schimb, are un moderator;
 seminarul - este o formă de comunicare dialogală care implică un centru de conducere al
discuţiilor (asistent, profesor, formator);
 interviul - este o forma rigidă a dialogului, folosit ca metodă de obţinere a informaţiilor;
 colocviul - este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită
idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii
îmbogăţindu-se sfera temei abordate.
 LIMBAJUL SCRIS-CITIT

Constituind una dintre cele mai importante cuceriri dobândite de omenire, în procesul muncii
si în conditiile convietuirii în societate, limbajul scris, îndeplineste un rol deosebit de important în
păstrarea si răspândirea stiintei, culturii si în realizarea raporturilor sociale. Scrisul a îmbrăcat la
început o formă pictografică, care, odată cu trecerea timpului s-a perfectionat, luând forma scrierii cu
litere de alfabet. Această evolutie istorică a fost determinată în special, de schimbarea si dezvoltarea
conditiilor vietii materiale si sociale ale umanitătii.

Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică si se constituie, din
punct de vedere ontogentic, mai târziu decât cel oral, printr-un proces de instruire în care copilul
trebuie să diferentieze literele, iar mai apoi, să le unească în cuvinte. Limbajul scris îmbracă două
forme, care se constituie în paralel: scrisul si cititul.

Caracteristicile limbajului scris

Limbajul scris este mai pretentios decât limbajul oral si prezintă o serie de caracteristici, cum
ar fi (P. Popescu-Neveanu, în Cretu T., Popescu-Neveanu P., Zlate M., 1990, pag. 70) :

 necesită realizarea unui plan prelabil în vederea elaborării frazelor;

 este reglementat mai sever nepermitănd discontinuităti în transmiterea ideilor, erori
gramaticale sau utilizarea diverselor licente de expresii,
 prezenta unor erori de ortografie poate duce la schimbarea sensului frazelor,
 nu dispune de un context situational,
 nu poate fi sustinut prin dialog,
 nu permite realizarea de corecturi sau adăugiri,
 trebuie să se conformeze normelor de claritate, sistematizare,
 trebuie să fie foarte concis,
 nu permite decât într-o mică măsură, utilizarea mijloacelor paraverbale (sub forma
semnelor ortografice, formatul si culoarea hârtiei folosite, ilustratiilor, asezării în pagină)
si nonverbale de comunicare,
 necesită un efort de construire a frazelor si dispunere a semnelor ortografice,
 fiecare redactare trebuie să tină seama de destinatia sa,
 redactarea mesajului informational nu trebuie să producă dificultăti în întelegerea
acestuia,
 prin elaborarea de texte scrise se pune mai bine în evidentă capacitatea de gândire a
omului decât prin vorbire,
 rigurozitatea sa depinde si de nivelul general de instruire si cultură al individului.

In cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care măresc latura expresivă a acestuia.
 Situatiile care impun folosirea textului scris

În literatura de specialitate au fost indicate câteva dintre situatiile care impun folosirea
textului scris si anume:

 atunci când este necesară notarea unor informatii (ex. adrese, numere de telefon),
 atunci când este necesară notarea unor impresii, idei, gânduri, trăiri (ex. note de călătorie
sau însemnări în jurnale personale),
 transmiterea unui mesaj scris către altă persoană (scrisori, bilete, felicitări, cărti postale),
 atunci când trebuie să ne adresăm în mod oficial unei institutii administrative (declaratii,
cereri, memorii),
 când trebuie întocmite note documentare, fise bibliografice, rezumate, planuri de idei,
conspecte,
 când trebuie consemnate informatii sub forma notitelor, cursurilor, notări în agende de
lucru, procese verbale,
 când se elaborează acte oficiale, rapoarte, adrese, materiale publice,
 când se elaborează texte ce urmează a fi publicate sau expuse public, lucrări metodice,
stiintifice, lectii, conferinte.

Citirea este mult mai usoară ca activitate decât scrierea, dar mai dificilă decât vorbirea liberă
si ascultarea. Citirea constă în decodarea semnelor grafice si a întelesurilor acestora prin actul citirii
si prin lectura mesajului (Enăchescu E., 2008, pag.19).

În activitatea de citire, intelectul este implicat prin întelegerea si interpretarea raportată la

context a mesajului informational, conduita de opunere acestuia si privirea critică a semnificatiilor,
asimilarea de idei si nu în ultimul rând, implicarea emotională.

Citirea si scrierea ca activităti presupun existenta la nivel cerebral a unor trasee senzorio-
perceptivo-motrice ce stau la baza unor procese intelectuale complexe, iar învătarea lor se desfăsoară
pe parcursul prescolaritătii si micii scolarităti, fapt ce devine dificil la vârstele adulte, când structurile
mentale necesare însusirii acestora sunt deja maturizate.

Perfectionarea are loc pe parcursul etapelor scolaritătii si devin conditii ale comunicării
umane, după ce nivelul lor de utilizare permite furnizarea în scris a unui continut inteligibil si
receptarea acestuia prin actul citirii.
 COMUNICAREA NONVERBALĂ

Limbajul nonverbal şi rolul său în comunicarea umană

Termenul de comunicare nonverbală a fost introdus în literatura de specialitate de către
Jurgen Ruesch si Weldon Kees, în lucrarea lor ”Nonverbal Comunication: Notes on the Visual
Perception of Human Relations”, apărută la Los Angeles, în anul 1956, ca o ”reactie” manifestată de
către cei doi autori, fată de tendinta lingvistilor americani ai acelui moment, de a supraevalua în
studiile lor, importanta acordată cuvântului, întâlnit sub ambele sale forme : scris si citit.Cuvântul era
în cele mai multe dintre articole si studii, ”investit mental cu formă si substantă”, fapt ce îl
transforma într-un ”lucru în sine”. Astfel, rolul elementelor non-verbale în actul de comunicare
interumană era diminuat, mergând până la ignorarea sau chiar înlăturarea exclusivă a acestora. Cei
doi autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate sapte sisteme diferite: prezenta si
îmbrăcămintea, gesturile si miscările voluntare, actiunile întâmplătoare, urmele actiunilor, sunetele
vocale, cuvintele rostite si cuvintele scrise.Dintre aceste sisteme implicate în comunicarea umană,
cinci sunt de natură nonverbală.
Importanta comunicării nonverbale a fost sustinută în literatura de specialitate si de către J.
Burgoon, D. Buller si W.Woodall (Chelcea S., Ivan L., Chelcea A., 2008, pag 29), care considerau
că acest tip de comunicare care însoteste permanent limbajul verbal, poate îmbrăca un caracter de
limbaj universal, întrucât permite întelegerea mesajului exprimat, dincolo de barierele geografice.
Desi poate fi suficient de ambiguu, uneori conducând la neîntelegerea situatiilor, limbajul
nonverbal este primordial atât în evolutia filogenetică a omului, cât si în cea ontogenetică.În
interactiunile umane, nonverbalul precede limbajul verbal, copilul comunicând prin intermediul său,
poate exprima ceea ce nu poate fi exprimat prin cuvinte (înaintea pronuntării cuvintelor). Prin
urmare, limbajului nonverbal îi poate fi acordat un grad de încredere mai mare decât limbajului
verbal.
Începând cu anii 80 ai secolului trecut si până în prezent, literatura de specialitate în
domeniul comunicării s-a îmbogătit prin aparitia unor importante lucrări teoretice si de cercetare
empirică, ai căror autori, dintre care îi putem aminti pe Denis McQuail, Petter Collett, Allan Pease, J.
Liebmann-Smith, Joe Navarro, Paul Ekman, Jean-Claude Abric, Milton Cameron, Charles Galloway,
distingeau cateva tendinte ale studiilor privind comunicarea nonverbală, cum ar fi:
 depăsirea studiului separat al gesturilor sau miscărilor diferitelor părti ale
corpului (membre superioare, fată, ochi etc.) si centrarea pe mesajele transmise prin
combinarea acestora,
 cresterea ponderii studiilor asupra limbajului nonverbal manifestat în
conditii “naturale”, nu în conditii de laborator;
 urmărirea modului în care unele semnale nonverbale interactionează cu
altele.
În tara noastră, autori precum Emil Verza, Ruxandra Răscanu, consideră că limbajul
nonverbal trebuie analizat în corelatie cu limbajul verbal, determinând astfel o corectă evidentiere a
acestuia, sensul si semnificatia acestuia, fiind mai riguros substituite.
Profesorul Emil Verza consideră că relationarea comunicării nonverbale la modalitătile de
exprimare verbală permite o bună completare si dimensionare a raporturilor dintre vorbitor si
auditor, exprimarea facilă a stărilor emotional-afective (în special când nu pot fi transpuse prea usor
în exprimarea verbală), stârnirea interesului interlocutorilor pentru actul de comunicare, introducerea
unei note suplimentare de claritate si sinceritate, mesajului exprimat verbal.
Informatiile transmise prin simpla prezentă a persoanei reprezintă asa-numitul ”limbaj
personal” al acesteia si îndeplineste un rol foarte important în comunicarea interumană.Numeroasele
studii efectuate în acest sens conduc la concluzia că în aproximativ 90% din cazurile investigate,
impresia pe care un individ si-o face despre o altă persoană se construieste în primele 50 de secunde
ale interactiunii sau pătrunderii acesteia în câmpul perceptiv.Acest timp este considerat ca fiind
insuficient pentru realizarea, unui schimb de replici care să poată dezvălui ceva despre interlocutor
sau despre intentiile acestuia.
Comunicarea nonverbală (întâlnită în limbajul de specialitate si sub denumirea de limbajul
corpului sau comportament nonverbal), reprezintă ca si limbajul verbal, o modalitate de transmitere
a unor informatii, dar spre deosebire de comunicarea verbală, se foloseste în realizarea acestei sarcini
de expresiile faciale, gesturile, atingerile, miscările, posturile corpului, accesoriile personale
(vestimentatie, bijuterii, stil personal de întretinere etc), tonul, timbrul si intensitatea vocii
individului.
Rolul cel mai important îndeplinit de comunicarea nonverbală, este acela de a scoate la
iveală, adevăratele gânduri, sentimente si intentii ale unei persoane.Elementele comunicării
nonverbale sunt deseori numite ”indicii”, întrucât, prin intermediul lor este dezvăluită adevărata stare
mentală a omului.
Comunicarea nonverbală este învătată în ontogeneză, mai devreme decât comunicarea prin
intermediul cuvintelor având un impact emotional mult mai puternic decât aceasta, însă, semnele si
semnalele nonverbale depind de cuvânt si nu îl pot inlocui. Limbajul nonverbal, adaugă relatiilor
interumane un plus de frumusete, farmec, expresivitate, uneori chiar economicitate, fiind folosit
pentru exprimarea atitudinilor, stărilor afective, dar si pentru consolidarea ideilor transmise de
interlocutori.
Reliefând importanta contextului social si cultural în care are loc actul de comunicare,
profesorul Septimiu Chelcea defineste comunicarea nonverbală, ca fiind o interactiune umană bazată
pe transmiterea de semnale, prin prezenta fizică si prin comportamentele indivizilor într-o situatie
socio-culturală determinată (Chelcea S., în Chelcea S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea
nonverbală:gesturile si postura, 2008, pag.30).
În literatura de specialitate dedicată procesului de comunicare, se arată că aproximativ 87%
din totalul unei comunicări interpersonale se exprimă prin limbajul corporal, 7% prin intonatie si 6%
prin cuvinte. În ce priveste gesturile, omul extrage aproximativ 700000 de semnale fizice diferite,
fata acestuia fiind în măsură să producă aproximativ 250000 de expresii distincte în timp ce mâna
poate realiza aproximativ 5000 de gesturi.Prin analiza diferentelor dintre sexe în ce priveste actul de
comunicare, s-a constatat că femeia, datorită puternicei sale intuitii, manifestă o gestică naturală
considerabil mai bogată decât cea a bărbatului si dispune de o capacitate de observare a persoanelor,
obiectelor si fenomenelor, mult mai eficientă, mai exactă si mai rapidă decât a acestuia.

CARACTERISTICILE SI FUNCTIILE COMUNICARII NONVERBALE

Caracteristicile comunicării nonverbale

Caracteristicile comunicării nonverbale pot fi conturate prin raportarea acesteia la activitatea
de comunicare verbală. Limbajul verbal a fost întotdeauna cel mai important instrument de
comunicare elaborat de om, iar relatiile interumane presupun utilizarea verbală si în scris a
cuvintelor.
Vorbirea reprezintă actiunea de a verbaliza, de a exterioriza într-o formă sonoră, ceea ce
gândim. Ea se transpune într-un vector al vointei noastre de actiune, putând fi privită în acelasi timp
si ca o reactie, un răspuns, la un comportament sau la anumite afirmatii, ale unei alte persoane sau
ale unui grup de persoane.
Spre deosebire de vorbire, limbajul corporal ”traduce” în mod inconstient imaginea reală a
ceea ce resimtim, fiecare gest, fiind un semnal care indică starea reală a constientului sau
inconstientului nostru, în raport cu dispozitia în care ne aflăm la un moment dat.
Limbajul mimico-gestual poate fi considerat, ca fiind o formă specifică de comunicare
interumană, realizată prin intermediul unui sistem cuprinzător de gesturi asociate cu reacţii mimice şi
pantomimice, folosite între partenerii actului de comunicare şi recepţionate de către acestia, în
special prin intermediul văzului.
 Gesturile, miscările, expresiile fetei, tinuta si posturile omului sunt elemente care însotesc
permanent vorbirea, independent de alegerea cuvintelor exprimate, dezvăluind în modul cel mai
sincer pulsiunile, emotiile, sentimentele sau adevăratele intentii ale sale.Comunicarea nonverbală
este o formă de interactiune spontană, sinceră, directă si silentioasă, care demonstrează adevărul
ascuns în spatele cuvintelor pe care le rostim, fiecare gest fiind de fapt, un act reflex instinctiv,
generat de reactiile noastre.
Între cele două forme de limbaj, verbal şi nonverbal, există asemănări, dar mai ales deosebiri,
determinate în special, de cele două directii de evolutie ale acestora, auditivă şi vizuală.
În unele situatii, ambiguitatea comunicării verbale, poate avea drept efect interpretarea
gresită sau neîntelegerea mesajului. Observarea gesturilor, miscărilor, posturii interlocutorului, în
acelasi timp si în aceeasi măsură cu ascultarea mesajului verbal transmis de către acesta, favorizează
perceperea adevăratelor mesaje din ”spatele” cuvintelor.
Unele studii, au scos în evidenţă faptul că ambele forme de limbaj folosesc strategii
asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor, de interpretare a sensului acestora, dar si
insuficienţele limbajului nonverbal, în raport cu comunicarea verbală.

Cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj au fost evidentiate de către
Bernard Tervoort, în lucrarea sa ”Developmental features of visual communication”, apărută la
Amsterdam în anul 1975, acesta considerând că:
 limbajul verbal are un înalt grad de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care îl
desemnează, spre deosebire de gest, care este strâns legat de concret;
 comunicarea prin gesturi este de tipul ”faţă în faţă”, gesturile, mimica, fiind percepute în
mod direct, prin intermediul văzului.
 gesticulaţia prezintă o mai mare libertate de exprimare, spre deosebire de comunicarea
verbală, limitată printr-o organizare gramaticală riguros structurată;
 în anumite situatii, spre exemplu, pe timpul noptii sau în întuneric, emiţătorul aflat la
distanţă mare, nu se poate folosi în comunicare de gesturi si de mimică, asa încât să fie
perceput optim de către receptor, în schimb, poate comunica verbal, fără dificultate;
 ambele forme de limbaj au nevoie de o durată de timp asemănătoare pentru a transmite
acelasi volum informational, însă, execuţia gesturilor necesită în medie, ceva mai mult
timp decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor ;
 în general, sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi
conţinut, printr-un singur gest, fiind posibilă exprimarea uneia sau mai multor noţiuni,
însă, nediferenţierea gesturilor, într-un mod clar si corect, poate crea confuzii în mintea
receptorului care doreste să le interpreteze, fapt care nu se întâmplă, în cazul notiunilor
vehiculate prin intermediul limbajului verbal.
Cele două forme de limbaj, verbal si nonverbal, operează si sustin impreună procesul de
comunicare interumană.Septimiu Chelcea fomulează în acest sens, o serie de axiome ale comunicării
umane, dintre care amintim:
 comunicarea nonverbală este atât filogenetic, cât si ontogenetic, primordială celei
verbale;
 în relatiile interpersonale, comunicarea nonverbală este nelipsită;
 fiind elementele aceluiasi sistem de comunicare umană, cele două tipuri de comunicare,
verbală si nonverbală, trebuie analizate împreună, nu separat.
Comunicarea nonverbală este o realitate a relaţiilor interpersonale, accesibilă oricărui
observator al vieţii sociale, ce facilitează obţinerea unui număr mare de informaţii asupra indivizilor
şi asupra mesajului pe care acestia şi-l transmit. Mimica, gesticulatia, privirea, postura, sunt
elementele nonverbale care dau semnificatie mesajului verbal, acestea fiind percepute si decodificate
simultan cu cele verbale.
Limbajul nonverbal implică un oarecare grad de ambiguitate, de aceea, pentru a interpreta
corect sensul mesajelor transmise, este necesar, ca partenerii actului comunicational să ţină seama de
context, de dinamica relaţiei lor, de propriile stări afective si trăiri emotionale prin care trec în
momentul interactiunii. Mesajele transmise pot dobândi sensuri diferite, în funcţie de nivelul
educaţional la care se află interlocutorii si de mediul cultural căruia îi aparţin. Jurgen Ruesch si
Weldon Kees, consideră că acest tip de comunicare, este rezultatul dezvoltării biologice si culturale a
individului. Desi nu beneficiază de mijloace si reguli de marcare gramaticală specifice părtilor de
vorbire, totusi, se poate realiza o clasificare lexicală a gesturilor în functie de sensul celor exprimate.
Limbajul mimico-gestual se constituie într-un instrument al gândirii, operează ca si limbajul
verbal cu notiuni (însă acestea, se prezintă la un nivel de generalitate mult mai limitat decât în cazul
verbalizării), mijloceste actul de comunicare interpersonală, având un puternic caracter social.

Functiile limbajului nonverbal

În literatura de specialitate au fost enumerate o serie de functii ale limbajului nonverbal,
dintre care sunt amintite:
 functia de repetare, de întărire a mesajului verbal, prin clarificarea sau accentuarea a ceea
ce dorim să exprimăm, să transmitem;
 functia de completare, prin adăugarea a ”ceva” cuvintelor, o privire încurajatoare, o
bătaie pe umăr, cu scopul de a înlesni decodificarea mesajului transmis;
 functia de substituire sau înlocuire printr-un gest a ceea ce ar putea fi comunicat verbal
(de exemplu, răspunsul la salut prin balansarea capului si fixarea privirii în directia
interlocutorului);
 functia de contrazicere a mesajelor verbale (de exemplu, interlocutorul sustine verbal că
nu este supărat, nervos sau emotionat, însă tremurul vocii si miscările corpului
demonstrează contrariul);
 functia de scoatere în evidentă a mesajelor verbale, în sensul accentuării sau moderării
celor spuse.
Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall, atribuie comunicării nonverbale,
dincolo de rolul principal al acesteia în producerea si procesarea comunicării verbale, următoarele
functii:
 structurarea interactiunii înaintea începerii comunicării propriu-zise, fiinc
considerată a fi un ghid implicit pentru desfasurarea acesteia, indicând modul în care se
va desfăsura comunicarea si care sunt rolurile partenerilor interactiunii;
 identificarea sau proiectarea identitătii sinelui, ce au în vedere codificarea si
decodificarea mesajelor ;
 formarea primei impresii, adică modul în care sunt perceputi interlocutorii,
după comportamentul lor nonverbal,
 exprimarea si managementul emotiilor,
 managementul relatiei de comunicare,
 managementul de conversatie,
 managementul impresiei,
 influenta socială, rolul comunicării nonverbale în procesele de persuasiune,
 înselarea si suspiciunea de înselare.
Aceiasi autori, consideră că functiile comunicării nonverbale trebuie analizate în strânsă
legătură cu comunicarea verbală, indiferent dacă cele două forme de comunicare se desfăsoară
uneori independent una fată de cealaltă.
Profesorul Emil Verza, este de părere că utilizarea comunicării nonverbale, în paralel sau în
asociere cu limbajul verbal, îi atribuie acesteia câteva functii importante, dintre care pot fi amintite:
 precizarea mesajului verbal, printr-o mai riguroasă substituire a sensului si semnificatiei
acestuia;
 completarea si dimensionarea raporturilor dintre vorbitor si auditor;
 exprimarea unor stări emotional-afective, care nu pot fi transpuse prea usor în exprimarea
verbală a vorbitorului;
 dezvăluirea interesului interlocutorilor pentru comunicare;
  atribuirea altor sensuri unor mesaje verbale, pe care, din anumite motive, vorbitorul nu
doreste să le dezvăluie în totalitate;
 introducerea unei note suplimentare de claritate si sinceritate, în exprimarea prin
intermediul mesajului verbal.
Prin urmare, comunicarea nonverbală are rolul de a completa mesajele transmise prin
intermediul limbajului oral, facându-le astfel mai accesibile, usurând atât sarcina vorbitorului, cât si
a auditorului.
 CURSUL 8

MEMORIA

O caracteristică esenţială a memoriei umane este posibilitatea de a reţine, conserva, păstra şi

reactualiza propria sa experienţă.
Pe lângă multe alte capacităţi: de a simţi, de a gândi, vorbi, imagina, de a dori, de a voi, omul
posedă şi pe aceea de a reţine, păstra şi apoi de a reactualiza experienţa personală. Posibilitatea
detaşării în timp şi apoi a evocării impresiilor şi trăirilor, la o anume distanţă de condiţiile şi de
situaţiile care le-au produs, ne permite memoria.
Astfel, memoria este o capacitate psihică absolut necesară fără de care viaţa omului ar fi
practic imposibilă. Omul ar trăi într-un continuu prezent numai sub influenţa datelor nemijlocite de
reflectare, aşa cum este în percepţie, „aici şi acum”, iar comportamentul omului ar fi spontan şi
haotic, fără finalitate şi fără durabilitate în timp. Omul nu ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele
cunoaşterii, dimpotrivă, de fiecare dată acestea ar trebui reluate de la început, astfel ar fi un prezent
fără trecut, dar şi fără viitor.
Prin memorie, în principal, înţelegem capacitatea de a reţine, păstra şi conserva informaţiile,
apoi a le reactualiza în condiţii schimbate. În sens cibernetic, capacitatea de a primi şi de a transmite,
de a stoca şi a păstra informaţiile o găsim la toate sistemele cibernetice. Din acest punct de vedere, se
ştie că există şi o memorie a maşinii, a creierelor electronice, create de om.
Psihologia generală se ocupa de memoria umană, care se bazează pe plasticitatea, pe inerţia
proceselor nervoase excitative şi inhibitive, pe modul de organizare şi funcţionare a structurilor
neuropsihice, fiind în acelaşi timp determinată de cerinţele sociale faţă de indivizi. Este o necesitate,
o cerinţă socială, de a reţine, păstra, de a folosi şi de a transmite experienţa umană.

Formele memoriei
Vom face o deosebire între : memoria genetică, memoria individuală si memoria socială.
Există deci realitatea unei memorii genetice, cuprinsă în programul ereditar, biologic
prestabilit. Este un program de informaţii organizate, de tipare evolutive, care se parcurg în mod
succesiv la fiecare individ si se transmit ereditar. Este aşa zisă memorie de specie umană, este
memoria instinctelor, a poziţiei bipede, memoria maturaţiei biologice, memoria configurătii de sex,
culoarea ochilor etc.
Apoi, se evidenţiază realitatea unei memorii individuale, care nu se transmite ereditar,
cuprinzând toată informaţia şi experienţa acumulată de om, ceea ce psihologii numesc urme
mnezice.
Termenul de memorie socială desemnează experienţa acumulată de omenire, păstrată şi
transmisă mai departe prin limbaj, prin mijloace tehnice (disc, banda fonica, peliculă, tipar).
Memoria socială se transmite şi prin artă, pictură, muzică, coregrafie, prin tradiţii culturale,
prin ştiinţă, prin stiluri de creaţie şi prin obiceiuri, folclor etc.
Trebuie precizat că atât memoria individuală cât şi cea de specie, la om, sunt de natură
socială, deoarece evoluţia individului în cadrul programului ereditar ca şi registrul experienţelor sale
dobândite sunt fundamental determinate şi larg condiţionate de factorii istorici şi culturali din
colectivitate.
Geneza memoriei de tip uman, la individ, se explică în felul următor: „La început memoria
despre un lucru a fost un alt lucru; omul ca să-şi amintească pe unde a trecut a scrijelat o piatră, a pus
deoparte un trunchi de copac, a însemnat pe răboj câte animale a vânat etc.”
 Trebuie precizat că toate aceste semne pe care le lasă omul ca să-şi aducă aminte de anumite
lucruri cum sunt: nodul de la batistă, trecerea inelului de pe o mână pe cealalta, iar mai nou agenda
de însemnări zilnice, ne dovedesc nevoia de a memora. Memoria umană devine astfel legată de
scop.
Evident dispunem şi de o memorie organică, de achiziţii, de conduite şi tipare care se
fixează şi se reproduc în afara unei asemenea nevoi, memoria organică fiind legată de desfăşurarea
proceselor biologice vitale.
În funcţie de informaţiile şi de experienţa trăită şi memorată de individ, distingem o memorie
a imaginilor intuitive, o memorie a impresiilor senzoriale numită memorie imaginativă. Această
memorie este cel mai bine dezvoltată la artiştii plastici.
Putem vorbi apoi, de o memorie afectivă, o memorie a emoţiilor, a sentimentelor trăite de
om.
Memoria actelor motorii, memoria mişcărilor, a stărilor posturale, memoria operaţiilor de
muncă, numite generic memoria motrică.
Memoria verbal logică - este memoria cuvintelor, a denumirilor, a termenelor pe care le
folosim atât în viaşa profesională, cât şi în preocupările culturale, în cel mai larg sens.
Memoria logică cuprinde memoria formulelor şi a operaţiilor abstracte care stă la baza
gândirii abstracte.
Aceste forme ale memoriei, în funcţie de informaţie şi de experienţa trăită şi memorată se
dezvoltă treptat datorită activităţii.
În concluzie, memoria omului se dezvoltă se întăreşte, se precizează şi se manifestă în
activitate. Este memoria de a reactualiza diferite momente din experienţa anterioară, pentru
desfăşurarea corectă a activităţii profesionale şi pentru un comportament adecvat, pentru o conduită
corespunzătoare situaţiilor concrete. De aici rezultă importanţa memoriei umane.
Slăbirea memoriei se răsfrânge asupra comportamentului, în general şi scade randamentul
activităţii omului. Amnezia retrogradă constă în slăbirea treptată a memoriei, până la pierderea ei,
fără a se cunoaşte, încă, cauzele acestui fenomen.
Memoria de scurtă durată – acel tip de memorie în care, fără o reactivare specială, este
reţinută informaţia numai un interval scurt de timp între 5 secunde şi 8-10 minute. După acest
interval informaţia ori este uitată, ori este trecută în memoria de lungă durată.
Memoria de lungă durată reprezintă totalitatea structurilor informaţionale şi operaţionale a
căror limită inferioară de păstrare este egală cu limita maximă a memoriei de scurtă durată, adică 10
minute, iar limita superioară a memoriei de lungă durată poate fi egală cu ore, zile, luni, ani sau cu
durata vieţii unui om. Memoria de lungă durată stochează informaţiile care anterior au format
conţinutul memoriei de scurtă durată: evenimente cotidiene din viaţa omului, evenimente social
istorice care conţin atât informaţii constatative cât şi informaţii evaluative şi interpretative.
Pe lângă mecanismele biochimice, memoria de lungă durată se sprijină şi pe mecanismele
logico-operaţionale, care fac posibil acel apel de a reactualiza rapid informaţiile cerute şi de a
readuce aceste informaţii în câmpul activităţii mintale.
Deosebim, de asemenea, memoria explicită şi memoria implicită.
Memoria explicită se numeşte aşa datorită faptului că sunt accesibile conţinuturile
conştiinţei, informaţiile de care ne dăm seama şi pot face obiectul unei reactualizări
intentionate.Astfel, memoria explicită este o memorie conştientizată, dirijată şi reactualizată la
nevoie. Cercetările mai recente evidenţiază că alături de memoria explicită, care este accesibilă prin
teste de recunoaştere şi teste de reproducere, există şi un alt sistem mnezic care se numeşte memorie
implicită, care poate fi evidenţiată prin metode de testare individuală şi indirectă.
 De exemplu, o serie de investigaţii clinico-experimentale au evidenţiat că în cazul amneziei,
a sindromului Korsakoff sau a bolii Alzheimer, numai memoria declarativă este afectată, adică
memoria care a fost conştientă, în timp ce memoria implicită, de care nu ne dăm seama, memoria
formată şi dezvoltată în fragedă copilărie, rămâne neatacată, intactă în cazul amneziei.
Pacienţii cu amnezie retrogradă deşi nu pot învăţa noi cunoştinte declarative, ei pot totuşi
dobândi noi deprinderi motorii sau cognitive. Una dintre deprinderile cele mai cunoscute este aceea
de utilizare cvazi-corectă a limbii materne. Se pare că la baza acestei memorii implicite se află
cunoştintele de gramatică dobândite de indivizi în mod inconştient şi neintenţionat, adică prin
însuşirea practică a limbii.
Aceste două sisteme mnezice sunt diferite, ele fiind susţinute de structuri cerebrale diferite şi
anume, memoria explicită se deteriorează în cadrul amneziei, în timp ce memoria implicită rămâne
neafectată de amnezie. Există preocupări de valorificare mai largă a acestei memorii în procesul
formării diferitelor deprinderi practice profesionale şi intelectuale necesare unui comportament
raţional.

PROCESELE MEMORIEI
Memoria presupune o anumită desfăşurare în timp. Mai întâi are loc întipărirea materialului,
apoi urmează procesul păstrării lui şi apoi intră în funcţiune procesul utilizării adecvate a datelor
memorate.
Astfel, memoria este constituită din 3 faze succesive:
 faza de achiziţie, de memorare propriu zisă;
 faza de reţinere sau de păstrare;
 faza de reactivare, de reactualizare care se manifestă prin recunoaştere pe baza percepţiei.
Memorarea informaţiilor, cunoscută sub denumirea de întipărire, fixare, engramare, este
primul proces pe care memoria îl pune în funcţiune, iar de felul cum se realizează întipărirea,
depinde în mare măsură întregul ciclul funcţional care va urma. Astfel, pentru ca o imagine, un gând,
o mişcare să poată fi reprodusă, este necesar ca în prealabil, ele să fie achiziţionate şi memorate,
conservate, păstrate, lucru fără de care nu este posibilă reactualizarea lor.
După prezenţa sau absenţa scopului şi după prezenţa intenţiei de a memora, după prezenţa
efortului voluntar şi a unor procedee de reţinere, se desprind două forme de memorare:
1. memorare involuntară sau neintenţionată - este fenomenul când memorăm fără să vrem, fără
să ne propunem dinainte acest lucru şi fără să facem un efort special
2. memorare voluntară sau intenţionată – când memorăm pentru că vrem, ne propunem
deliberat acest lucru, ne mobilizăm efortul pentru a realiza memorarea.
Între aceste două forme ale memorării nu exista raporturi de opoziţie, ele nu se contrazic,
întrucât în funcţie de natura materialului intuitiv sau verbal, memorarea involuntară poate să devină
imaginativă sau logică, precum în funcţie de procedeele folosite memorarea voluntară poate fi logică
sau mecanică.
Memorarea mecanică se bazează pe asociaţii de contiguitate în timp şi spaţiu sau se bazează
pe succesiunea elementelor în fluxul informaţional.
Cercetările arată că, într-o serie formată din mai multe elemente, memorarea se efectuează în
funcţie de succesiunea lor riguroasă, iar evocarea, reactualizarea urmează aceeaşi succesiune.
Datorită faptului că lanţul unităţilor informaţionale se formează unilateral, reproducerea în
sens invers este practic imposibilă.
 Această legitate explică comportamentul elevilor de a urmări întocmai, în redare, succesiunea
fragmentelor unei lecţii, mai ales în clasele primare. Astfel, elevii nu pot adesea să răspundă la
întrebările suplimentare care li se adresează, nu pot continua expunerea dacă sunt întrerupţi. În aceste
condiţii, memorarea mecanică duce la o învăţare formală, adică la o memorare a formelor verbale,
memorarea cuvintelor şi a combinaţiilor de cuvinte şi nu memorarea conţinutului logic.
În concluzie, memorarea mecanică poate fi considerată ca ineficientă, în asemenea condiţii,
întrucât împidică procesul de dezvoltare intelectuală şi nu asigură durabilitatea cunoştintelor
memorate.
Dar memorarea mecanică este necesară în situaţiile în care materialul nu dispune de anumite
semnificaţii: numere de telefon, numele persoanelor, denumirile geografice etc.
Chiar şi în aceste situaţii, omul pentru a-şi usşra memorarea înclină să acorde anumite
semnificaţii şi să stabilească unele legături, în raport cu experienţa sa.

Legile memoriei
Memoria este un proces de reflectare selectivă, activă şi inteligibilă a experienţei
anterioare a omului.
Caracterul selectiv al memoriei se exprimă în faptul că persoana memorează mai repede, mai
prompt şi mai bine, păstrează mai trainic şi reproduce mai fidel, tot ceea ce reprezintă pentru ea, într-
un fel sau altul, o anumită semnificaţie, trebuinţă, dorinţă, atitudine, pe lângă particularităţile
obiective ale realităţii externe reflectate în memorie, în sensul că noi memorăm şi atunci când nu
vrem, dar nu reţinem totul.
Legat de caracterul selectiv al memoriei, s-a stabilit că timpul necesar pentru fixarea fiecărui
element creşte în mod proporţional cu numărul total al elementelor, iar eficienţa memoriei este
puternic influenţată şi de stimulenţi puternic motivaţionali, care se manifestă sub formă de interese.
Caracterul activ al reflectării se evidenţiază prin aceea că, faptele memorate sunt supuse unor
reorganizări, restructurări şi combinări în unităţi logice, iar păstrarea lor este un proces dinamic în
care au loc schimbări calitative, iar în actul reproducerii are loc nu numai reconstituirea ci şi
restructurarea materialului. Nu trebuie să fim uimiţi că după un timp cunoştintele se îmbină altfel, nu
aşa cum le-am reţinut în prima fază, cele importante se grupează pe primul plan, iar cele secundare
pe planul doi, în timp ce altele nu le reţinem deloc.
Caracterul inteligibil al procesului de reflectare se bazează pe faptul că, memoria nu poate fi
disociată de operaţiile gândire, nu poate fi ruptă de inteligenţa omului, întipărirea şi păstrarea
experienţei nu reprezintă o simplă înmagazinare de urme, de engrame, de conţinuturi, care ulterior s-
ar asocia între ele. Pe măsură ce operaţiile logice se cristalizează, codul mnezic se apropie de
exigenţele gândirii.
Psihologul francez, Pieron subliniază importanţa factorului voluntar în memorarea logică, dar
şi în cea mecanică şi anume că „centrul de greutate al voinţei, în procesul memorării, constă nu pur şi
simplu în acţiune şi nici în lupta dintre motive, ci în atingerea scopului, care apare ca o trebuinţă
intelectuală de a stăpâni anumite date de care avem nevoie în viaţă, în muncă”.
Conform teoriei conexiunilor (Thorndike) memoria este condiţionată de trei legi: a pregătirii,
a exerciţiului şi a efectului.
Memoria este rezultatul unei activităţi organizate, tot ce va favoriza această activitate va fi şi
în favoarea memoriei. De aceea, memoria funcţionează aşa de bine în activitatea profesională care
este o cerinţă şi prin care urmărim anumite scopuri propuse.
Se menţionează că legea pregătirii pentru memorare are consecinţe polimorfe şi implicaţii
infinite, de aceea pregătirea noastră pentru memorare, mobilizarea noastră este foarte importantă.
 Thorndike a elaborat teoria întăririi legăturilor între stimul ( S ) şi reacţie ( R ), a formulat
legea efectului, ca factor principal al întăririi conexiunile nervoase.
Memorarea se realizează în mod mai economic, dacă se introduc intervale între eforturile
consecutive de însuşire a materialului. Este mai bine să repeţi de trei ori o lecţie, respectând anumite
intervale, decât să repeţi de trei ori la rând aceeaşi lecţie fără pauză, pauzele fiind necesare pentru
acele conexiuni.
A învăţa să memorezi înseamnă a învăţa să organizezi, să structurezi materialul în unităţi
logice. Este o lege a memorării eficiente pe calea utilizării procedeelor active, adică pe baza repetării
active, care însemnă repetare mereu într-o altă formă.
Memorarea nu se bazează numai pe dorinţa de a reţine, de a întipării în memorie, ci pe
integrarea faptelor de memorat în experienţa trăită de fiecare dintre noi, adică stabilirea unor legături
de sens, de condiţionare reciprocă sau de legături prin contrast ori legături în timp şi spaţiu.

Condiţiile şi factorii memoriei umane

1. Structura informaţiilor, caracteristicile şi modul de organizare a materialului de memorat.
S-a constatat că materialul mai extins, mai voluminos, necesită un număr mai mare de
repetiţii, decât un material mai sumar şi mai simplu.
Când structura materialului este o organizare în serie, când este o succesiune de elemente,
atunci informaţiile de la extremele seriei de date se memorează mult mai rapid decât elementele din
interiorul structurii seriale. Explicaţia acestui fenomen rezidă în legăturile care pot fii stabilite, dar
depinde de semnificaţia informaţiilor pentru fiecare om.
Familiaritatea datelor şi semnificaţia lor pentru persoană, influenţează fenomenul memoriei.
Aceasta se apreciază după gradul de asociativitate, de conexiune şi de forţa de evocare a
datelor din experienţa omului.
Astfel, contează informaţiile care permit largi asociaţii şi un transfer pozitiv a rezultatelor
învăţării asupra noilor memorări, aşa se explică faptul că materia înrudită cu o materie nouă
influenţează pozitiv memorarea din acel domeniu.
3. Factorii de personalitate - intenţia de a memora, motivaţia dominantă şi cea secundară
Contează atitudinea personală, scopul apropiat sau îndepărtat şi toate acestea dublate de
încrederea în forţele proprii, aceşti factori de personalitate au un rol important în procesul de
memorare.
4. Condiţii de strategie şi de tehnică a memorării
Se reţine mai eficient materialul care formează obiectul orientării conştiente şi al prelucrării
active a celor învăţate, cu implicarea operaţiilor gândirii, cum este analiza, scoaterea ideilor
principale a unui text, alcătuirea unui plan logic, stabilirea unei legături de sens între diferite idei de
bază.
Concluzia practică ce se desprinde de aici este de a-i învăţa pe elevi să nu se mărginească la
repetarea pasivă a materialului, ci să supună materialul învăţat unor prelucrări mintale inteligibile.
Materialul care constituie scopul activităţii principale se memorează mult mai productiv în
comparaţie cu materialul care face parte numai din condiţiile de realizare a scopului.
Stările emoţionale pozitive, interesele şi atitudinile însoţite de încurajarea publică, aprobarea
adusă de colectiv, de colegi, de prieteni sau competiţiile între colegi şi străduinţa de a depăşi
obstacolele, toate acestea influenţează eficienţa memorării. Aici, un rol deosebit în joacă pasiunile
omului, hobby-urile, un om pasionat reţine mult mai bine, decât cel care învaţă din obligaţie pentru
un examen şi după examen uită.
 Sistematizarea, ordonarea cunoştinţelor în structuri logice, repetarea activă, eşalonată în
timp, asigură succesul.
Contează foarte mult tipul de memorie care îl avantajează pe fiecare om, cei mai mulţi
dispunem de memorie vizuală, vizual-motrică şi memorie imaginativă. Apelând la aceste tipuri de
memorie, noi reţinem mai bine materialul de învăţat.

Calităţile memoriei
a. Volumul memoriei - se referă la cantitatea de material cu care omul operează. Este
bogăţia informaţiei şi unele persoane impresionează prin vastitatea informaţiilor din
diferite domenii. La bază stă preocuparea omului interesul pentru diferite domenii.
b. Supleţea memoriei - se referă la acea fineţe, la capacitatea de a ierarhiza cunoştintele,
de a le evalua, de a aprecia datele informaţionale, de a include datele noi în locul celor
învechite, de a elimina cele depăşite, care nu mai coresund.
c. Rapiditatea întipăririi în memorie - se referă la economia de timp, când cu un efort
minim obţinem rezultatul maxim. Aici are loc fenomenul de a reţine cunoştinţe „din
zbor”.
d. Fidelitatea reactualizării celor memorate - care înseamnă redarea materialului
memorat într-un mod sistematic, temeinic şi nu pe sărite, de la o idee la alta.
e. Promptitudinea reactualizării - se evidenţiază în capacitatea de a da un răspuns
imediat, fără ezitari. Numai cunoştinţele bine însuşite pot fi reactualizate promt, pe
loc.
Cu ocazia unor cercetări psihologice s-a constatat că volumul memoriei, supleţea ei,
spontaneitatea, promptitudinea reproducerii, se manifestă la o valoare mai redusă în cazul în care
persoana este interogată aspru, iar când relatează singur un conţinut, la proprie iniţiativă. atunci
calităţile memoriei se manifestă la un nivel mai înalt.

Fenomenul uitării
Uitarea se manifestă, la individ, ca imposibilitatea de a-şi reaminti datele memorate sau a mai
recunoaşte evenimentele trăite şi înregistrate, la o nouă confruntare cu aceste evenimente.
Din punct de vedere neoro-fiziologic, uitarea se explică prin faptul că, anumite date, datorită
unor împrejurări în care nu am avut nevoie de ele, aceste legături, conexiuni nervoase nu se mai
reactualizează, se sting, ele nu dispar, deoarece dacă reluăm materialul se reactualizează mult mai
repede decât dacă învăţam ceva din nou.
Uitarea este un fenomen natural şi relativ necesar - desigur în raport cu memoria care duce la
fixarea, la păstrarea informaţiilor, uitarea este un fenomen negativ. Dar în raport cu necesităţile
practice, uitarea este un fenomen pozitiv, pentru că uitarea treptată, graduală, a unor informaţii
contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al individului, acordându-i un caracter suplu, dinamic.
Uitarea asigură memoriei caracterul selectiv, întrucât face posibil să nu păstrăm şi să nu
reactualizăm absolut totul, ci doar ceea ce ne interesează şi ceea ce este solicitat de activitatea
noastră profesională, de viaţa practică, de zi cu zi.
Caracterul necesar al uitării derivă din faptul că uitarea are inportante funcţii de reglare şi
autoreglare a comportamentului mnezic, întrucât dă posibilitatea „descărcării” şi eliminării a ceea ce
este inutil şi balast.
Uitarea este necesară numai în anumite condiţii, iar dincolo de acestea uitarea devine o
piedică în calea adaptării la solicitările mediului, devine un impediment pentru memorie, care trebuie
să reia întregul proces.
 Uitarea poate fi totală şi atunci vorbim de amnezie şi momentană care se numeşte
reminiscenţă.
Există aşa numita curbă a uitării, evidenţiată de psihologul german Ebbinhaus, care utilizând
silabe fără sens pentru memorare a arătat că uitarea este destul de mare, chiar masivă imediat după
învăţare, în primele zile, după care din ce în ce mai mai lentă şi aproape stagnantă.
De exemplu, în primele 2-3 zile de la 100% memorat, scade la 45% , apoi la 40%, la 35% şi
se va opri undeva pe la 30%.
Uitarea are ritmuri foarte diferenţiate, în funcţie de natura materialului, de particularităţile de
vârstă şi cele psihoindividuale ale persoanelor.
Regula antică “repetiţia este mama ştiinţei” vizează faptul că, repetiţia eşalonată în timp,
asigură memoriei răgazul, iar repetiţia activă, independentă spre deosebire de repetiţia pasivă,
mecanică este mai productivă.
Cunoscând toate acestea şi aplicându-le în activitatea noastră, câştigăm în ceea ce priveşte
eficienţa memoriei noastre.
 GÂNDIREA

Este cel mai înalt nivel de prelucrare a informaţiei despre lumea înconjurătoare şi noi înşine.
Gândirea este un proces psihic de reflectare generalizată şi mijlocită a obiectelor,
fenomenelor, evenimentelor din mediul înconjurător, precum şi reflectarea relaţiilor dintre aceste
fenomene şi-n special cele de cauzalitate.
Reflectarea generalizată a obiectelor, fenomenelor este posibilă datorită limbajului deoarece
fiecare cuvânt generalizează.
Reflectarea mijlocită a ceea ce nu a dat direct simţurilor, are loc pe baza cunoştinţelor
dobândite şi a experienţei personale. Această reflectare prin gândire este foarte importantă pentru că
pe baza unor fapte, judecăm despre altele pe care nu le putem percepe.
Gândirea este un proces psihic complex care operează cu datele furnizate de senzaţii,
percepţii, reprezentări, dar nu se opreşte la nivelul acestora ci pătrunde în adâncul lucrurilor în esenţa
lor şi permite dezvoltarea cauzalităţii.
Din acest punct de vedere gândirea completează datele senzoriale, gândirea este însă şi o
funcţie calitativ superioară percepţiei. Ca funcţie, gândirea este caracterizată prin procesul de
abstractizare şi prin structura sa logică. Aceste caracteristici specifice gândirii abstractizarea,
generalizarea sunt fundamentale şi definitorii fiind importante pentru ştiinţa psihologiei
contemporane.
Fiind o ştiinţă particulară care-şi propune analiza fenomenelor concrete de gândire şi
explicarea lor, gândirea este o activitate care se manifestă în mod esenţial în rezolvarea de probleme.
Din punct de vedere funcţional, al rolului şi funcţiei pe care-l are gândirea în dinamica
personalităţii, acest proces complex constituie o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb
specific între organism şi mediu.
Specificitatea acestui schimb constă în asimilarea mediului la structurile cognitive ale omului
şi de acomodare a acestei structuri cognitive la solicitările mediului.Rezultatul acestui proces este
cunoaşterea realităţii şi ca urmare sporirea adaptabilităţii fiinţei umane.
Prin gândire, omul îşi dirijează comportamentul, conduita îşi planifică acţiunile, îşi
proiectează scopurile, alege mijloacele pentru realizarea scopurilor şi verifică procesul activitatea în
concordanţă cu scopurile urmărite.
Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gândirea este prin origine, acţiune, principala
condiţie a apariţiei gândirii este interiorizarea acţiunii.

Procesul de constituire a gândirii prin interiorizarea acţiunii, antrenează 2 mecanisme:

-mecanismul operatoriu - ceea ce înseamnă transformarea acţiunii în operaţie;
-mecanismul semiotic - trecerea de la acţiunea asupra obiectelor, la operaţii, asupra
reprezentărilor, semnelor acestor obiecte;
În definiţia lui Piaget, o operaţie de gândire este o acţiune interiorizată, devenită reversibilă şi
gata a se compune cu altele în cadrul unui sistem, ceea ce constituie mersul logic al acţiunii practice.
În ceea ce priveşte funcţia semiotică, este capacitatea individului de a opera cu semne,
simboluri care substituie obiectele şi actele externe.
Omul ajunge să opereze prin semne în primul rând datorită limbajului, prin semne lingvistice.
 Limbajul verbal reprezintă, la om, mecanismul semiotic, dar dobândirea limbajului cu toate
că sporeşte considerabil capacitatea operatorie a omului, gândirea logică se poate dobândi şi
independent de limbaj.
Studiile făcute pe surdo-muţi, au arătat că aparatul logic al gândirii se dezvoltă şi-n absenţa
limbajului dar cu o întârziere de 1-2 ani. Acest aparat logic al gândirii prezintă acelaşi stadiu de
evoluţie ca şi la o persoană normală.

Structura psihică internă a gândirii

Structural gândirea cuprinde 2 componente:
 componenta informativă- care constă într-un sistem de noţiuni concepte;
 componenta operaţională- cuprunde operaţii fundamentale ale gândiri şi operaţii
instrumentale, particulare.

Componenta informativă se manifestă printr-un sistem de noţiuni. Noţiunile ştiinţifice se

formează în procesul dezvoltării istorice a societăţii umane şi se însuşesc de individ în cursul
dezvoltării sale ontogenetice, graţie învăţării şi experienţei.
Psihologia studiază acest aspect, al nivelului de însuşire a noţiunilor de către indivizi.
Noţiunea este forma logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi
generale ale unei clase de obiecte şi fenomene.
Noţiunea se compune din conţinutul ei şi sfera de cuprindere şi se exprimă prin cuvânt.
Noţiunile se clasifică astfel:
a) după gradul de subordonare
- individuale- reflectă obiecte concrete, luate separat;
- particulare- reflectă însuşirile unui grup de obiecte, fenomene;
- generale- reflectă însuşirile comune mai multor clase de obiecte.
Cu cât o noţiune are un grad de generalitate mai înalt, cu atât valoarea cognitivă este mai
mare. Noţiunea se ierarhizează de la cele individuale la cele generale, formând piramida noţiunilor.
b) după caracterul însuşirilor pe care le includ:
- noţiuni concrete
- noţiuni abstracte- dreptate, bunătate…
c) după gradul de esenţialitate:
- noţiuni empirice- se însuşesc spontan, în contextul activităţii şi vieţii cotidiene;
- noţiuni ştiinţifice- care sunt specifice diferitelor ştiinţe.

Componenta operaţională
Operaţiile fundamentale: analiza, sinteza, concretizarea, generalizarea, comparaţia. Analiza şi
sinteza sunt operaţii prin care se realizează descompunerea mintală a unui întreg în unităţi
componente.
Analiza presupune o dezmembrare a întregului dintr-un anumit punct de vedere, desprinderea
unor verigi succesive, a unor calităţi, factori în funcţie de totalitatea întregului pe care-l analizăm.
Operaţia analizei presupune în mod continuu, conştiinţa întregului pe care numai ideativ îl
dezmembrăm, pentru că elementele componente desprinse analitic sunt gândite ca unităţi ale
aceluiaşi întreg.
 Sinteza este condiţionată de analiza superioară. Evoluţia ambelor operaţii înfăţişează o
dialectică proprie, astfel noi gândim întotdeauna operaţional, aceste operaţii îmbinate, vorbim de
„analiza prin sinteză” sau „sinteza creatoare în baza unei analize superioare”.
Abstractizarea constă în detaşarea unitară a esenţialului numită în psihologie abstragere
pozitivă şi nu ia în seamă aspectele secundare, numită abstracţie negativă.
Operaţia abstractizării permite trecerea la generalizare care este o operaţie mintală care
permite trecerea de la obiecte la întreaga clasă de obiecte.
Operaţia generalizării, în gândire, duce la formarea de concepte, noţiuni, permite stabilirea de
principii, legi.
Concretizarea care numai aparent se opune generalizării este o operaţie logică superioară de
trecere de la abstractul generalizat la determinările multiple reale ale fenomenelor. Concretizarea nu
se reduce la o simplă ilustrare, la trimiterea doar spre concretul intuitiv, senzorial.Concretizarea
logică este o ridicare de la abstract la concret, o cunoaştere superioară a realităţii.
Sistematizarea şi clasificarea sunt operaţii de ordonare a informaţiilor, de organizare a lor în
sisteme de noţiuni logice constituite.
Cunoaşterea noastră are un caracter dinamic, se sistematizează şi se ierarhizează.
Pe baza acestor operaţii gândirea omului descrie întotdeauna un drum ocolit. Cu gândirea
pătrundem acolo unde percepţiile şi reprezentările nu sunt suficiente sau imposibile.

Pe lângă operaţiile de bază, fundamentale, avem şi operaţii particulare ale gândirii, care în
anumite situaţi concrete se realizează sub 2 forme:
o algoritmică (termenul provine de la matematicianul arab Al Horezmi)
o euristică
Matematicianul arab a ordonat nişte operaţii într-o formă inteligibilă, stabilind un şir de
operaţii elementare din punct de vedere matematic, operaţii care se înlănţuie într-o ordine constantă,
orientate spre rezultate precise. Nu toate formele de activitate pot fi algoritmizate.
Activitatea care se poate algoritmiza se poate transmite unor maşini, care execută automatizat
acţiunea.
Sub formă euristică se desfăşoară numeroase operaţii mintale.
Euristica este o disciplină metodologică care se ocupă de mijloacele descoperirilor şi
invenţiilor.În învăţământ, strategia învăţării prin descoperire a fost lansată de psihologul american
Bruner.
Elevii acţionând, predominant independent, ajung să redescopere anumite adevăruri
ştiinţifice. Euristica se bazează pe gândirea divergentă, orientată în diferite direcţii, gândirea
creatoare.
Gândirea convergentă are tendinţa de comprimare într-un produs final. Se comprimă o mare
diversitate de date eterogene, este o gândire sintetic integrativă.
Gândirea euristică se deosebeşte de gândirea algoritmică prin faptul că nu preia reguli şi
admite multiple soluţii şi solicită imaginaţia şi creativitatea.
Gândirea se desfăşoară sub formă de judecată şi raţionament. Judecata cuprinde 2 sau mai
multe noţiuni.
Raţionamentul este un proces superior care cuprinde şi relaţionează 2 sau mai multe judecăţi.
Raţionamentul poate fi:
-inductiv- de la particular la general;
-deductiv- de la general spre particular.
 Ceea ce se aplică universalului se aplică şi particularului.
În raţionamentul deductiv distingem formularea unei judecăţi pozitive sau negative, cu
caracter general, urmată apoi de formularea unei judecăţi particulare care se subordonează celei
generale, apoi o concluzie care se atribuie particularului.
În psihologie, gândirea deductivă este precedată de procedeele inductive.
Astfel, inducţia are o funcţie descriptivă şi condensativă, în timp ce deducţia are o funcţie de
interpretare şi explicare.
Funcţiile gândirii
o f. rezolutivă
o f. decizională
o f. constructivă
o f. explicativă

a) Functia rezolutivă - se manifestă în principal în rezolvarea de probleme de gândire. Este

un proces şi efect de atingere a scopului propus, de depăşire prin mijloace cognitive a unui obstacol.
Depăşirea constă în transformarea necunoscutului în cunoscut. Activitatea raţională se
declanşează ori de câte ori ne găsim în faţa unor dificultăţi, a unor situaţii problematice pentru care
nu avem un răspuns imediat, astfel problema apare ca un obstacol cognitiv în relaţia dintre subiect şi
lumea sa. Orice problemă reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, deoarece
dificultatea se prezintă ca o lacună în cunoaştere.
Înainte de problemă apare situaţia problematică, generativă de probleme, omul constată că
procedeele uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire.
Rezolvarea problemelor este o activitate importantă a gândirii umane, prin mijlocirea
cunoştinţelor şi a experienţei câştigate.
Rezolvarea problemelor are următoarele faze:
1. confruntarea directă a individului cu problema. Aici se evidenţiază priceperea de a
conştientiza problema, de a nu o ocoli.
2. examinarea datelor problemei, aprecierea dificultăţilor şi actualizarea disponibilului
de a rezolva problema. Caracteristic acestei faze este emiterea ipotezei şi întrezărirea
unui demers în căutarea soluţiei.
3. strategia rezolutivă- constă în descompunerea problemei complexe în unităţi simple.
Aici se pune problema orientării spre principiul rezolvării, verbalizarea.
În procesul rezolvării unor probleme există fenomenul „orbirii gândirii” aşa numita „fixitate
funcţională”.

b) Functia decizională- se manifestă în situaţii ambigue, alternative unde trebuie să

efectuăm un act de opţiune.
După atitudini decizionale, subiecţii se deosebesc astfel:
-subiecţi care minimalizează, subestimează valoarea funcţiei de risc. Ei manifestă un
comportament decizional hazardat.
-subiecţi care minimalizează şansa de reuşită, aceştia dau înapoi în faţa riscului;
-subiecţi realişti- care reuşesc o evaluare obiectivă a raportului dintre probabilitatea de succes
şi cea de eşec. Această categorie de subiecţi au un comportament decizional optimal.
 Corectitudinea şi eficienţa deciziei sunt condiţionate de capacitatea de prelucrare a
informaţiei, în funcţie de volumul informaţiei şi timpul necesar pentru a lua decizia, un rol important
avându-l flexibilitatea gândirii şi orientarea autocritică a gândirii.

c) Functia constructivă- gândirea nu este o simplă copie a realităţii ci o reconstrucţie, o

transformare în programe de acţiune. Această funcţie se împleteşte cu creativitatea şi cu atitudinea
autocritică.

d) Functia explicativă- constă în răspunsuri de genul cum? de ce?

Funcţia explicativă este precedată de descrieri, de identificări ale obiectelor, fenomenelor si
se întemeiază pe 2 legi:
 legi de tip cauzal- care încep cu explicaţia „dacă are loc… atunci se poate produce…”
 legi de tip statistic- explicaţii probabilistice.

Aceste funcţii sunt proprii gândirii individuale. Gândirea individuală se studiază prin metode
de diagnoză şi prognoză.

În dezvoltarea gândirii deosebim 2 stadii:

a) preconceptuală
b) conceptuală.

Gândirea preconceptuală - constituie stadiul iniţial în dezvoltarea gândirii şi cuprinde

perioada inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ai), perioada preoperatorie (2-7 ani) şi perioada
operaţiilor concrete( 7-12 ani). Stadiul preconceptual se caracterizează după Piaget, prin
interiorizarea percepţiilor şi mişcărilor sub formă de imagini şi „experienţe mintale”.
În acest stadiu, judecăţile copilului sunt dominate de impresii perceptive adică gândeşte pe
baza a ceea ce vede.
În faza preconceptuală, gândirea copilului are o logică şi o organizare specifică. Judecăţile
copilului sunt particulare, şi se referă la obiectele concrete cu care operează.
Când copilul explică ceva, totul se reduce la particular, cunoscut. Cea mai timpurie formă de
argumentare o constituie exemplul. Tinând cont de această particularitate a copiilor, orice explicaţie
trebuie susţinută de exemple.
O particularitate concretă a gândirii preconceptuale este şi egocentrismul.(preocuparea
excesivă de propria persoană) Ca urmare a caracterului egocentric a gândirii, copilul nu are imaginea
propriei persoane, nu se priveşte pe sine în mod detaşat. Până ce egocentrismul nu este depăşit la
copil nu are loc înţelegerea reversibilităţii (posibilitatea de revenire la punctul de plecare)
În condiţiile de dezvoltare normală, gândirea preconceptuală, bazată pe imagini concrete este
înlocuită treptat, de gândirea conceptuală şi gândirea abstractă.
Trecerea de la gândirea preconceptuală la gândirea conceptuală evidenţiază 5 etape:
- 2-3 ani- copilul pune împreună obiecte diferite. Această particularitate a gândiri
preconceptuale poartă denumirea de „sincretism”.
- 4-6 ani- copilul grupează 2 câte 2 obiectele pe baza asemănării obiective.
- 7-10 ani copiii grupează mai multe obiecte dar nu sesizează încă însuşirile caracteristice
grupei respective.
 - 11-14 ani- gândire conceptuală, însă conceptele sunt formate pe baza experienţei personale
fără a fi fundamentate ştiinţific.
- 14-18 ani- gândire conceptuală se bazează pe însuşiri care permit depăşirea limitelor
temporale şi spaţiale a celor reprezentate, reamintite.
Gândirea se dezvoltă de la imagini concrete spre noţiuni, concepte exprimate prin cuvinte. La
diferiţi oameni, imaginile şi reprezentările au un caracter individual, diferă ceea ce nu asigură o
înţelegere reciprocă , corectă, sigură.(adulţii nu reuşesc să se înţeleagă cu copiii.)
Inteligenţa se foloseşte de gândire, dar nu se reduce la ea. Gândirea se intersectează cu
inteligenţa, dar nu se confundă cu ea.
Piaget cataloga inteligenţa drept „capacitatea de adaptare la situaţii schimbătoare”.
Inteligenţa este instrumentul major al adaptării.
a. inteligenţa abstractă, teoretică, conceptuală- o aptitudine de a utiliza materialul verbal
şi simbolic.
b. inteligenţa practică, concretă- constă în operarea cu obiectele, organizarea activităţii
profesionale şi dirijarea activităţii pentru realizarea scopului.
c. inteligenţa socială- implică uşurinţa de a se acomoda şi integra în societate.

Calităţile gândirii
Sunt trăsături dominante şi constante în dezvoltarea gândirii omului. Ele joacă un rol
important în eficacitatea gândirii.

1. flexibilitatea - e priceperea de a modifica procedee de activitate în concordanţă cu

condiţiile concrete depăşind stereotipiile; este modificarea rapidă a activităţii când o cere
situaţia.Opusul flexibilităţii este rigiditatea.
2. profunzimea - a pătrunde în esenţa problemelor teoretice, practice, a înţelege cauzele şi a
anticipa mersul evenimentelor. Profunzimea gândirii se bazează pe priceperea de a analiza
multilateral aspectele situaţiilor.
3. lărgimea - (aria de cuprindere) priceperea de a înţelege fenomenele multilateral, a cuprinde
problemele din domenii învecinate, este o capacitate de a gândi creator în domeniile profesionale şi
cele înrudite lor.
4. caracterul sistematic al gândirii- constă în respectarea ordinii, succesiunii în abordarea
unor probleme teoretice sau practice complexe. O minte sistematică este riguros logică.
5. caracterul logic al gândirii- constă în direcţionarea clară a procesului gândirii, este o
gândire corectă, care-i permite omului să cunoască cursul evenimentelor trecute, să facă analiza
corectă a evenimentelor prezente şi să anticipeze mersul evenimentelor viitoare;
6. caracterul demonstrativ al gândirii- nu numai rezolvară corect o problemă ci şi
demonstrează, dovedeşte justeţea rezolvării. Această calitate permite fundamentarea ştiinţifică a
gândirii cu scopul de a-i convinge pe alţii. Este priceperea de a folosi cunoştinţele în scopul
argumentării.
7. rapiditatea - se evidenţiază prin luarea promptă a unor decizii, hotărâri fără ezitare, dar să
nu se confunde cu o gândire pripită, greşită.
8. independenţa - înseamnă a avea un punct de vedere propriu, fără a te lua după alţii în mod
sugestiv. Solicită iniţiativă, activism, curaj de a te opune altora şi este condiţionată de experienţa de
viaţă şi de bogăţia cunoştinţelor.
 9. perspicacitatea - capacitatea de a surprinde şi înţelege ceea ce scapă majorităţii, minte
ageră, isteţime, subtilitate. Această îndrăzneală a gândirii este o premisă pentru manifestarea
spiritului critic, care este un spirit ştiinţific(Kant)
Există diferite nivele de gândire critică:
- nivelul la care nu se sesizează erorile;
- nivelul când sesizează erorile, dar nu le poate corecta( gândire critică constatativă)
- aprecierea corectă a situaţiei şi eliminarea erorilor, învăţarea din aceste erori; (prin gândirea
critică anticipativă se poate preîntâmpina strecurarea erorilor).
Gândirea critică se educă. În manifestarea gândirii critice sunt necesare următoarele premise:
a. existenţa cunoştinţelor vaste din domeniul în care se manifestă gândirea critică;
b. obişnuinţa de a verifica activitatea, ideile, pe baza îndoielii metodologice şi de a le
considera juste după verificare;
c. confruntarea procesului şi a rezultatului cu scopul urmărit. Este nevoie de un nivel de
dezvoltare a gândirii logice, a personalităţii.
d. spiritul de observaţie şi priceperea de a construi o ipoteză; gândirea critică se opune
şablonări, dogmatismului.
10. creativitatea - este cea mai complexă calitate şi are 3 aspecte:
- produsul creat- produs nou, de valoare socială;
- procesul activităţii creatoare- are nişte faze:
- incubaţia- acumularea cunoştinţelor şi prelucrarea informaţiilor;
- iluminarea- „mi-a căzut fisa”
- descoperirea noului produs.
- persoana creatoare- cu calităţile ei psihologice necesare.
 CURSUL 9

IMAGINAŢIA

Proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi
transformării datelor experienţei anterioare.
Imaginaţia face parte din categoria proceselor prin intermediul căruia câmpul cunoaşterii
umane se lărgeşte mult, omul fiind capabil de performanţa unică de a analiza unitatea între trecut,
prezent şi viitor.
Imaginaţia este proprie numai omului şi apare pe o anumită treaptă a dezvoltării sale psihice.
Astfel, gândirea, inteligenţa, dirijează producţia imaginativă, iar imaginaţia participă la
elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor de gândire. Imaginaţia nu
ar putea exista fără memorie, dar spre deosebire de memorie care are caracter reproductiv, adică e
cu atât mai eficientă, cu cât e mai fidelă faţă de cele învăţate, imaginaţia e mai valoroasă cu cât
rezultatele sale se deosebesc mai mult de ceea ce există în experienţa subiectivă sau a umanităţii.
Imaginaţia este dependentă de nivelul limbajului. Cuvântul, ca instrument al activităţii
mintale, permite evocarea selectivă a ideilor şi reprezentărilor. Cuvântul pune ideile şi imaginile
mintale în cele mai variate relaţii. Procesul însuşi de combinare şi recombinare implică tendinţele
omului, dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, trăirile profunde şi tensiunea emoţională care
reprezintă elementul activator în obţinerea produsului imaginativ.
Imaginaţia funcţionează în strânsă unitate cu diverse procese şi însuşiri psihice ale persoanei
şi exprimă personalitatea, originalitatea acesteia, fie în raport cu experienţa individuală, fie cu cea
socială.

Procesul imaginaţiei
Combinatorica imaginaţiei e atât de nouă, inedită, încât e considerată în continuă generare de
noi şi noi imagini deosebite, atât cantitativ, cât şi calitativ.
 aglutinarea- constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat; (mitologia
greacă imaginea sirenei, centaurului, în tehnică- PC-ul, radio –casetofonul)
 amplificarea şi diminuarea- constă în modificarea proporţiilor, a dimensiunilor (creaţiile
literare pentru copii)
 multiplicarea sau omisiunea- constă în modificarea numărului de elemente structurale (în
creaţiile lui Brâncuşi)
 diviziunea şi rearanjarea- după criterii noi de grupare sau divizarea unor funcţii complexe
umane (braţul mecanic)
 substituirea şi înlocuirea –în tehnică , artă (procedeul schematizării- în arhitectură, grafică)
 tipizarea- ( în literatură)
 analogia- stă la baza multor inovaţii
 empatia- în creaţia actoricească.

FORMELE IMAGINAŢIEI
- sunt stabilite în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalităţii
- distingem:
a. imaginaţie involuntară:
1.visul în timpul somnului;
 2.reveria
b.imaginaţia voluntară:
1.imaginaţie reproductivă,
2.imaginaţie creatoare,
3.visul de perspectivă.

Imaginaţia involuntară
Visul în timpul somnului este o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii care apar în starea de
somn şi faţă de care subiectul e mai mult spectator, neputându-le dirija. În timpul somnului, apar
imagini cu o anumită coerenţă, asemenea scenelor unei piese de teatru. De cele mai multe ori acestea
sunt legate de dorinţele, aşteptările omului, care de obicei nu sunt satisfăcute în stare de veghe.
(Freud)
Visele au şi un caracter simbolic, de aceea trebuie descifrate, însă descifrarea e legată de arta
combinatorică a persoanei. Adesea în timpul visului, se petrec fenomene de reordonare şi
resistematizare a informaţiei şi în vis apar soluţionări de probleme chiar. Mulţi inventatori au găsit
soluţia când s-au trezit, dovedind că în timpul visului există prelucrarea informaţiilor, la nivelul
subconştientului.
Reveria constă în derularea, în plan mintal, a unui şir de imagini, idei, propulsate de dorinţe şi
aşteptări.
Omul aflându-se într-o stare de relaxare, îşi lasă gândurile să „vagabondeze”, să evolueze
într-o direcţie fantastică. Persoana le urmăreşte pasiv şi din când în când, intervine cu o uşoară
dirijare, dar tot în direcţia dorinţelor.
Este un fel de satisfacere fictivă a dorinţelor, dar aceasta reduce tensiunea psihică internă
generată de dorinţele încă nerealizate.
Reveria prelungită e nefavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că poate anula activităţile
reale, practice, eficiente.

Imaginaţia voluntară
Imaginaţia reproductivă reprezintă construirea mintală a imaginaţiei unor realităţi existente
în prezent sau trecut, dar care nu pot fi percepute direct.
De exemplu cititul unui roman şi reconstituirea imaginilor cât mai aproape de real, aceasta e
imaginaţia reconstitutivă.
Imaginaţia reproductivă joacă un rol important în învăţarea deoarece reconstituirea în imagini
mintale, participă deplin în activitatea cognitivă (istorie, geografie)
Imaginaţia creatoare e orientată sper ceea ce e necunoscut, nerealizat.
Imaginea reproductivă se bazează pe memorie, iar imaginaţia creatoare se bazează pe
gândirea, inteligenţa omului.
Produsul imaginaţiei creatoare e un proiect mintal, caracterizat prin noutate, ingeniozitate,
originalitate.
Combinatorica sa e complexă, unde are loc bogăţia procedeelor şi ineditul utilizării lor,
valorificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii şi un rol special îl joacă motivul şi atitudinile,
unde se ridică probleme de autorealizare, încrederea în propriile puteri, curiozitatea interesele
autentice şi în special respingerea rutinei, îndrăzneala minţii de a se aventura în necunoscut.
Visul de perspectivă- e o formă activă şi voluntară a imaginaţiei, e proiectarea drumului
propriu de dezvoltare în acord cu posibilităţile reale ale omului.
 Toate aceste forme ale imaginaţiei se manifestă în mod diferit în diferite perioade şi vârste
ale personalităţii.
La şcolarii mici, imaginaţia se scindează în 2 zone bine distincte: „irealismul” continuă să
supravieţuiască în zona lumii imaginare şi a basmelor când totul e „posibil”, iar pe de altă parte se
afirmă tot mai mult zona realului.
Începând cu vârsta de 7 ani are loc destrămarea progresivă a confuziei, între lumea imaginară
şi lumea reală. Astfel, prin intelectualizare şi socializare, egocentrismul deformat se descompune
progresiv. E vârsta când începe să se manifeste calitatea critică a gândirii, deşi are loc încă tendinţa
spre fabulaţie, sugestibilitate, gustul pentru mistificare şi înclinaţie pentru minciună inconştientă, fără
intenţia deliberată de a înşela.
Freud susţinea că plăsmuirile fanteziei joacă rolul unui mecanism compensator, că activitatea
fabulantă constituie un mijloc la care recurge copilul pentru a-şi satisface în plan simbolic, dorinţele
pe care nu le-a putut împlini în plan real.
Imaginaţia, la adolescenţi şi preadolescenţi, are la bază un „proces cultural” adică însuşirea
unui sistem de valori sociale în care se integrează şi valori culturale pe care le asimilează. Astfel,
adolescenţa e definită ca o perioadă de inserţiune în viaţa socială a adultului.
Psihologul francez Ribot, menţionează că, în perioada adolescenţei, are loc declinul
imaginaţiei datorită conflictului dintre năzuinţele himerice pe care aceasta le ţese pe băncile şcolii şi
prozaismul vieţii reale de după şcoală.
Cercetările mai noi ridică problema acestor antagonisme şi conflicte. Se pune problema că,
societatea modernă situează adolescentul într-o postură ambiguă, nu e nici copil, dar nu i se
recunoaşte statutul rolul, funcţia. Viitorul integrării sociale a adolescentului e agravată de carenţele
pregătirii şcolare.

IMAGINAŢIA CA PREMISĂ A ÎNVĂŢĂRII EFICIENTE

În activitatea de învăţare participă din plin imaginaţia alături de percepţie, memorie, de

celelalte procese psihice.
Dar fiecare din aceste procese participă la imaginaţie prin funcţiile cognitive şi permit o
imaginaţie bogată prin cognitive specifice fiecărui proces.
Imaginaţia prin funcţiile cognitive asigură reconstituirea în formarea noţiunilor. E procedeul
de reconstituire unde au loc combinări şi recombinări imaginative. O funcţie cognitivă importantă a
imaginaţiei e aceea când imaginaţia face apel la imagini anticipatoare pentru a înlocui şi pentru a
depăşi percepţia inaccesibilă.(de exemplu- în studierea istoriei , capacitatea de orientare retrospectivă
în spaţiul temporar).
Imaginaţia intră în scenă şi intervine pe aceea treaptă a cogniţiei când gradul de
nedeterminare(imprecizie) a situaţiei e foarte mare.
Elevii vor dobândi şi vor fixa informaţia diferenţiat, cu cât situaţia e mai obişnuită, mai
precisă şi mai determinată, cu atât ea oferă mai puţin orizont imaginaţiei şi invers.
Toate funcţiile psihice, inclusiv memoria care se ţine mai aproape de realitate şi tinde să fie
fidelă, implică procesarea, rearanjarea datelor „de intrare”, dar la nivelul nici uneia din ele,
transformările şi combinaţiile nu sunt atât de extinse şi nu ating cote atât de înalte ca în cazul
imaginaţiei.
Psihologii menţionează că prelucrările imaginative se derulează „la cald” pe moment, acestea
împletindu-se strâns cu trăirile atitudinile persoanei, răscolind puternic persoana, punând-o în
mişcare, provocând atitudinile acesteia, dându-i impulsul să se exprime.
 Astfel, imaginaţia se constituie ca o cale de acces către psihologia personalităţii umane. Prin
imaginaţie putem cunoaşte personalitatea.
Imaginaţia este totodată o punte de legătură între psihologiile individuale, pentru că datorită
mecanismelor ei reuşim „să ne vedem” pe noi ca aflându-ne pe poziţia semenilor noştri.
Dar imaginaţia permite să ne transpunem în situaţia altor persoane şi să realizăm
comportamentul empatic, adică să simţim şi să acţionăm ca şi cum am fi în locul lor.
E important de a sesiza aceste multiple faţade ale procesului imaginativ, dar e adevărat şi
faptul că nu întotdeauna a sta îndelung pe terenul imaginarului e profitabil pentru persoană.

INTELIGENŢA – CA APTITUDINE GENERALĂ A OMULUI

În accepţie etimologică, inteligenţa este capacitatea minţii umane de a stabili legături, relaţii
Jean Piaget definea inteligenţa drept capacitatea de adaptare la mediul schimbător. De
asemenea, poate fi definită ca un instrument, un mod de a găşi soluţii la situaţii inedite, deci un
instrument al reuşitei.
În ceea ce priveşte elevii, inteligenţa este capacitatea de a dobândi cunoştinţe de învăţare şi în
prelungirea deprinderii, este capacitatea de a dobândi alte capacităţi, aptitudini, în funcţie de
conţinutul învăţării.
Binet şi Simone, doi psihologi francezi, au elaborat, în urmă cu 7-8 decenii, primul test numit
„Prima scară metrică a inteligenţei”, ca instrument de predicţie a reuşitei şcolare, prin suita de probe
care solicită spiritul de observaţie, înţelegerea, memoria, raţionamentul etc.
Ei au aplicat testul copiilor, la începutul şcolarităţii, în vederea departajării acestora. Testul
cuprinde nişte probe de inteligenţă care presupune descoperirea de asemănări şi deosebiri între
obiecte sau numirea obiectelor lipsă în desene lacunare, probe care solicită explicarea unor
proverbele, probe de memorare, raţionamente.
În funcţie de răspunsuri, copiii erau apreciaţi după o formulă de calcul a coeficientului de
inteligenţă (IQ)
Acest coeficient a fost introdus de Stern:

VM
IQ = x 100 , unde VM- vârsta mintală; VC-vârsta cronologică.
VC

În condiţiile în care VM este sub nivelul VC, în sensul că un copil de 7 ani răspunde doar la
nivelul unui copil de 6 ani, atunci raportul este de 6/7 x100 (sub nivel normal). Actualmente, pe plan
mondial, este larg utilizată scala Wechsler-Bellevue, care permite examinarea atât a adulţilor normali
cât şi a celor cu deficienţe mintale.
Rangurile IQ şi nivelul de dezvoltare:

IQ= 0-25 Idiotul

25-50 Imbecil
50-70 Debil mintal
70-80 Limita subnormalului
80-100 Normal
100-120 Nivel superior
120-140 Peste superior
140- > Geniu
 ROLUL INTELIGENŢEI ÎN ÎNVĂŢARE

Inteligenţa este definită drept capacitate de adaptare la situaţii problematice noi, instrument al
reuşitei, al cunoaşterii.
Sub aspect funcţional, inteligenţa este definită drept aptitudine generală, capacitatea de a
anticipa soluţii posibile.
Inteligenţa omului care se serveşte de gândire, ne dă posibilitatea să anticipăm rezultatele
acţiunii. În acelaşi timp, inteligenţa se sprijină şi pe experienţa anterioară, stocată în memorie, dar se
sprijină şi pe o bună reflectare nemijlocită a datelor realităţii, permite percepţia umanp, realizarea
conduitei inteligente prin participarea proceselor psihice, funcţiilor cognitive, spiritul de observaţie,
memorie, atenţie, gândire, imaginaţie, se îmbină şi formează o structură cognitivă unitară şi
dinamică.
Eficacitatea inteligenţei depinde şi de factori nonintelectuali, de personalitate (interese,
motivaţii, stabilitate, emoţii, aspiraţiile pentru realizare).
Inteligenţa este acel instrument cu ajutorul căruia elevul dobândeşte cunoştinţe noi, rezolvă
probleme de gândire, descoperă relaţii multiple, ceea ce asigură caracterul creativ al activităţii de
învăţare eficientă.
Învăţarea, la rândul ei, este una din premisele emoţionale ale dezvoltării inteligenţei.
 CURSUL 10

ATENŢIA

Activitate psihică care se desfăşoară procesual şi se evidenţiază ca o stare a personalităţii. În

acest sens, atenţia, devine o calitate a personalităţii şi o condiţie primară pentru desfăşurarea
proceselor de cunoaştere, de autoanaliză şi autoevaluare precum şi a comporamentului omului, în
ansamblu.
Omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea într-un mediu deosebit de bogat în surse de
informaţii. Din această avalanşă de informaţii, omul recepţionează cu claritate, selectează numai
acele informaţii care îi sunt indispensabile pentru adaptarea la cerinţele concrete ale unei anumite
situaţii. Acest rol de selectare a anumitor informaţii, din mediul înconjurător, îl îndeplineşte
procesul numit atenţie, de aceea putem spune că atenţia este un proces psihic esenţial pentru toată
activitatea omului..

Definiţie: Atenţia este procesul psihofiziologic complex ce constă în orientarea,

concentrarea şi selectarea activităţii psihice, fenomenelor, întâmplărilor, obiectelor din mediul
înconjurător, în funcţie de cerinţele activităţii omului.
Atenţia este un factor dinamogen şi selectiv în activitatea cognitivă, în trăirile emoţionale şi-n
activitatea motorie. Ea asigură proceselor de cunoaştere şi întregii activităţi psihice, productivitate şi
eficienţă.

MECANISMELE NEUROFOZIOLOGICE ALE ATENŢIEI sunt activarea, orientarea si

selectarea.
Activarea constă în asigurarea tonusului cerebral optim. Astfel, cercetările din domeniu
evidenţiază că, atenţia concentrată corespunde unui nivel de activare mediu. Sub acest nivel, nu se
produce reacţia de orientare, iar depăsirea nivelului mediu produce o reacţie de alarmă, de nelinişte,
reacţii de stres, din această cauză suferă atât precizia diferenţierilor perceptive cât şi promptitudinea
răspunsurilor adaptative.
Activarea scoarţei cerebrale se realizează pe 2 căi:
 calea sistemului reticulat ascendent: (formaţiune reticulată din trunchiul cerebral, ce
realizează activarea difuză, generală a scoarţei cerebrale) este o cale de activare nespecifică;
 prin căile neuronale proprii fiecărui analizator: traseul specific.
Prin buna funcţionare a traseului specific şi a celui nespecific se asigură filtrajul senzorial şi
caracterul selectiv al reflectării. Astfel, reglarea sistemului activator şi a celui inhibitor, selectiv este
asigurată prin intermediul circuitelor cortico-reticulo-corticale.
Orientarea - presupune direcţionarea activităţii psihice către stimuli, spre anumite obiecte,
fenomene, întâmplări, în funcţie de sarcina pe care o avem de îndeplinit. Mecanismul orientării este
înnăscut- reflexul de orientare ca răspuns la orice stimul nou, orice schimbare de mediu.
Selectarea constă în alegerea şi reliefarea aspectelor importante ce ne interesează şi
estomparea, concomitentă, a aspectelor secundare, neesenţiale, în acel moment.
Astfel, atenţia funcţionează ca un filtru, ce se realizează la nivel central, superior (scoarţa
cerebrală) şi nu la periferia analizatorilor. Filtrul blochează informaţiile nerelevante şi acţionează
pozitiv la stimulii relevanţi, amplificând efectul psihologic.
 Filtrul nu blochează ci doar slăbeşte semnalele care nu sunt urmărite atent, ceea ce permite să
urmărim simultan 2 mesaje, pe baza atenţiei distributive astfel, în timp ce omul se concentrează
asupra primului mesaj, în momentele redundante, omul îşi deplasează atenţia asupra celui de-al
doilea mesaj. Această interpretare a teoriei filtrului, cu specific psihofiziologic şi cognitiv,
evidenţiază modelele cognitive ale atenţiei, prin care se explică intervenţia atenţiei ca un ansamblu
de proceduri adaptative, în selecţia de informaţii importante, în acel moment şi eliminarea celor
nepertinente. Unul din modelele cognitive ale atenţiei este ascultarea cu fiecare ureche în parte,
asemeni dispecerilor de aviaţie.
Există şi un model cognitiv, potrivit căruia intervin 2 modalităţi diferite de analiză a semnelor
receptate, care funcţionează automat şi se limitează la analiza sumară a acestora.
Totodată, acest model funcţionează activ, pe baza previziunii declanşate de semnalele deja
percepute, dar şi secvenţia, în ceea ce priveşte tratarea informaţiei, iar în cadrul diferitelor secvenţe,
atenţia are atât funcţii generale, cât şi speciale .
În acest caz, este vorba de un mecanism de filtrare specific atenţiei intelective, specifică
omului, determinată de semnificaţia obiectelor pentru o anumită persoană. În concluzie, subiectul
atent răspunde selectiv la diferiţi stimuli, sesizează, detectează şi filtrează informaţia, care se găseşte
în strânsă legătură cu interesele, trebuinţele, motivele, cu profesiunea sa.

FELURILE ATENŢIEI:
În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, absenţa sau prezenţa scopului, atenţia
se manifestă involuntar (spontan), voluntar şi postvoluntar.
a.Atenţia involuntară se caracterizează prin faptul că orientarea şi concentrarea se produc
spontan, neintenţionat şi fără efort voluntar. În general, atrag atenţia stimulii cu caracter de noutate şi
cu intensitate mare sau contrastul în raport cu ambianţa.pentru eficienţă mai mare este necesar să se
ia în considerare nu numai caracterisiticile fizice ale stimulilor ci şi conotaţia lor afectivă,
motivaţională, adică semnificaţia lor pentru fiecare om în parte (interese, preocupări).
b.Atenţia voluntară este considerată o atenţie de nivel superior şi se caracterizează prin
decizia implicată în orientarea şi concentrarea atenţiei noastre selective asupra aspectelor care ne
interesează. Orientarea selectivă a activităţii cognitive şi psihomotorii se realizează pe baza funcţiei
reglatoare a limbajului, pe baza limbajului interior.
Astfel, după predominanţa relativă a unui tip de activitate, putem vorbi despre atenţie
voluntară:
-perceptivă
-senzorio-motorie
-intelectivă.
Atenţia senzorio-motorie şi cea perceptivă predomină în cadrul unor activităţi practice, de
manipulare a obiectelor. Acest tip de atenţie face trecerea spre atenţia intelectivă.
Atenţia intelectivă este implicată, cu precădere în activităţile umane, care presupun
rezolvarea unor probleme de gândire, şi însoţeste orice acţiune de gândire, de memorare, activitate
practică .
Atenţia voluntară este rezultatul apariţiei în scoarţa cerebrală a unei zone de excitabilitate
optimă, zonă întărită de semnificaţie pentru noi, vizavi de tot ceea ce gândim, simţim sau realizăm în
practică.
Atenţia omului nu poate fi studiată ca proces psihic independent, ci numai prin intermediul
efectelor sale obţinute în performanţe.
 În cadrul procesului de găsire a unor soluţii şi de luare a unor decizii, locul principal îl deţine
procesul de căutare bazat pe strategii: zona căutării şi zona restrângerii câmpului larg spre acea zonă
eficientă, unde se află soluţia căutată.
Atenţia voluntară, sub forma atenţiei intelective, bazată pe strategii rezolutive, stă la baza
activităţilor creatoare.
c.Atenţia postvoluntară desemnează aceea formă a atenţiei care este mijlocită de structuri
operaţionale elaborate cândva voluntar.
O altă semnificaţie a atenţiei postvoluntare se referă la situaţia în care scopul activităţii şi
activitatea care sunt susţinute voluntar, la început, se desfăşoară apoi fără nici un efort. Când omul se
mobilizează, el dovedeşte o atenţie postvoluntară care este de maximă eficienţă şi randament. Între
atenţia involuntară, voluntară şi postvoluntară există o strânsă corelaţie.
Atenţia este studiată numai prin intermediul efectelor sale asupra celorlalte procese psihice şi
a performanţelor profesionale.

CALITĂŢILE ATENŢIEI

Calitativ, atenţia unei persoane se diferenţiază datorită unor însuşiri care se dezvoltă în
funcţie de structura activităţii desfăşurate predominant, pe baza experienţei personale, a motivaţiei,
interesului persoanei, valorificându-şi potenţialităţile înnăscute şi specificul acestui proces
psihofiziologic.
Volumul - se referă la cantitatea de elemente asupra cărora se poate concentra omul şi este
condiţionat de complexitatea elementelor, interesul persoanei vizavi de aceste elemente. Volumul
mediu de atenţie este de 5–7 elemente.
Stabilitatea – se referă la persistenţa în timp, la capacitatea omului de a-şi menţine atenţia
asupra unui obiect, un timp mai îndelungat (8–10 sec.). Atenţia cea mai stabilă este atenţia
postvoluntară.
Concentrarea – este o trăsătură a atenţiei selective şi se opune caracterului său superficial,
depinzând de gradul de mobilizare a activităţii cognitive, fiind direct legată de maximum de claritate
şi adâncime a activităţii conştiente. La baza concentrării stă principiul dominantei, care se referă la
faptul că, noi, oamenii putem fi atenţi numai la un singur obiect, fenomen.
Distragerea atenţiei se referă la 2 ipostaze:
- una de dispersare, datorită stimulilor secundari, adică când apare un agent exterior care se
declanşează şi atenţia noastră se dispersează în exterior.
- a doua formă se realizează pe baza unei concentrări accentuate, care acţionează sper interior
(o persoană „absentă” faţă de tot ceea ce se întâmplă în jur).
Distribuţia se poate îndrepta spre efectuarea mai multor activităţi, cu condiţia ca unele dintre
acestea să fie automatizate. Ea se bazează pe posibilitatea unor activităţ ori deprinderi bine
consolidate, care se desfăşura în zonele semiinhibate ale creierului. Distribuţia se cultivă, se
antrenează.
Flexibilitatea – se referă la deplasarea rapidă a atenţiei de la o formă de activitate la alta şi
reorientarea în domeniul activităţii respective.opusul flexibilităţii este inerţia atenţiei.
Comutativitatea nu este identică cu mobilitatea, flexibilitatea. Caracterul comutativ reprezintă
însuşirea atenţiei de a se deplasa, cu uşurinţă, în mod voit, de la un obiect la altul, de la o activitate
la alta. Opusă comutativităţii este rigiditatea atenţiei.
 AFECTIVITATEA

Conceptul de afectivitate
În psihologia generală, conceptul de afectivitate a fost multă vreme greu de definit, chiar
dacă, în antichitate, psihologii şi filozofii precizau că psihicul uman se compune din intelect, voinţă
şi sentimente.
Cu toate acestea, fenomenele afective au continuat să fie identificate, când cu procesele
senzoriale, sensibilitatea organelor de simţ, când cu instinctele individului, cu trebuinţele lui sau cu
reflexul unor modificări vegetative, organice în sfera trăirilor conştiente.
Datorită dezvoltării cercetărilor în domeniul psihologiei în societatea contemporană,
afectivitatea a dobândit statutul de aspect fundamental al personalităţii fiind rezonanţa subiectivă,
generală a individului, intim şi relaţional trăită, ca reacţie la schimbările de tot felul din mediul
extern sau intern.
Între toate procesele de cunoaştere şi procesele emoţionale există diferenţe:
- procesele de cunoaştere reflectă obiectele din jur;
- procesele emoţionale reflectă starea omului, atitudini, întâmplări, evenimente care produc
bucurie, entuziasm, plăcere sau frică.
Psihologul român, Vasile Pavelcu subliniază că, prin afectivitate urmează să se înţeleagă 3
realităţi distincte:
- reacţiile afective ( emoţiile precum frica , mânia, bucuria, tristeţea)
- stările afective (plăcere, neplăcere, remuşcare, invidie, gelozie)
- atitudinile afective – de factura sentimentelor, tendinelor, iubire, îndoială, recunoştinţă,
admiraţie.
Toate acestea presupun anticipaţie şi prelungirea trăirilor afective.
Aspectul de atitudine personală activă şi subiectivă, pe care o proiectăm către alte persoane,
pare să fie nota definitorie a tuturor fenomenelor afective.

Clasificarea proceselor emoţionale:

1. procese afective primare
2. procese afective complexe
3. procese afective superioare

1.Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan sunt slab organizate, mai
puţin elaborate cultural, au un caracter instinctiv şi sunt mai aproape de biologic (ca la animale).
Acestea scapă controlului conştient, raţional, sunt declanşate spontan, biologic si sunt
comune omului şi animalului. În categoria acestora aparţin: durerea şi plăcerea senzorială, confortul,
tonul afectiv al percepţiei (bucuria cunoaşterii, mirarea, tresărirea), trăirile afective de provenienţă
organică (foamea, setea, oboseala) precum şi trăirile impulsive, violente, de scurtă durată (furia,
mânia, frica, groaza).
2.Procesele afective complexe au un mare grad de conştientizare şi intelectualizare, de
natura emoţiilor curente de bucurie, amărăciune, legate de activitatea omului sau de viaţa de familie.
Acestea sunt emoţii de scurtă durată, care pot fi provocate intenţionat, evocate sau
anticipate.Dispoziţiile afective sunt stări afective difuze care colorează întreaga activitate a omului şi
comportamentul său.
 3.Procesele afective superioare sunt legate de personalitatea omului şi se exprimă prin
atitudini afective, cum sunt sentimentele. Acestea spre deosebire de emoţii sunt mai stabile şi
durabile.
Există 3 categorii de sentimente:
 intelectuale - curiozitatea epistemică;
 morale - frumuseţea vieţii morale, patriotismul, pasiunile;
 estetice - plăcerea, satisfacţia de a cunoaşte frumosul din natură, în artă şi societate;
Între sentimentele intelectuale, morale şi estetice este o strânsă legătură, astfel sentimentele
intelectuale stau la baza înţelegerii conduitei morale şi estetice ale omului.
Toate procesele afective reflectă atitudinea noastră faţă de tot ce se întâmplă în jur

Principalele categorii de procese afective sunt:emoţiile, sentimentele, pasiunile si afectele

EMOŢIILE sunt stări afective de scurtă durată, cu un caracter situativ, care pot fi declanşate
de o împrejurare reală sau imaginară (citirea unui roman).
Impulsurile corticale se scurg brusc spre segmentele subcorticale şi anume spre formaţiunile
thalamice şi hipothalamice ale sistemului nervos din instanţele inferioare ale creierului. Când
impulsurile ajung în formaţiunile thalamice şi hipothalamice începe desfăşurarea tumultoasă, aşa se
face că suntem mai puţin răspunzători şi adesea nu ne dăm seama de reacţiile emoţionale din corpul
uman. Cu toate acestea, rolul reglator al scoarţei cerebrale nu este total anulat.
Intensitatea emoţiilor poate fi foarte variată, respectiv vagă, mijlocie sau foarte mare, zguduind
intregul organism. În acest caz, vorbim de emoţii-şoc, pe care psihologii le numesc afecte, trăiri
foarte puternice.
Există 4 emoţii-şoc tipice:
 frica, teroare;
 furia - care e o stare de extremă iritare;
 tristeţea - în forma sa acută, care este disperarea;
 bucuria explozivă.
Aceste emoţii-şoc pot apărea şi cu intensitate mijlocie (exemp.- teama de a intra la dentist)
Este foarte important pentru un psiholog să ştie să „citească” emoţiile pe faţa omului:
mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala, mâhnirea, iumirea, surpriza, suferinţa, nuanţe ale
emoţiilor specific umane.
Sub aspectul expresiilor emoţionale se îndeplinesc roluri importante în comportamentul
omului.
1. Rolul de comunicare - pe plan emoţional comunicăm mult mai bine decât verbal, prin:
- emoţii- privirea, mimica feţei se face cunoascută lumea lăuntrică, interioară a persoanei;
- expresia feţei, intonaţia vorbirii, coloritul epidermic („alb ca varul”-când persoana se sperie,
„roşu ca racu”- râs puternic, ţipăt), tremurul vocal-tristeţe;
- conduita expresivă atristeţii- atârnarea braţelor, colţul buzelor lăsate în jos, mişcare fără
vigoare;
- bucuria- ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor;
Primul care a observat aceste aspecte a fost Leonardo da Vinci.
2. Rolul de influenţare - a conduitei altora, în vederea păstrării sănătăţii unor acte comportamentale.
O persoană poate plânge pentru a impersiona, a obţine ceva sau ajutorul cuiva.
3. Rolul de autoreglare - în vederea adaptării la situaţia în care ne aflăm. Comportamentul invers
situaţiei, constituie un comportament de dezadaptare, penru adulţi este un semn de întrebare.
4.Rolul de contagiune al emoţiilor - de a da naştere la stări afective colective;
5.Rolul de accentuare sau diminuare a stării afective - plângând ne putem descărca sau ne putem
încârca afectiv. Unele expresii emoţionale se generalizează şi dau naştere unui „limbaj afectiv”, care
e exprimarea în exterior prin culori (negru= doliu, alb= doliu la diferite popoare).

SENTIMENTELE reflectă relaţii mai stabile şi mai complexe (decât emoţiile) dintre om şi
mediul înconjurător. Ele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea şi extensiunea
lor. Acestea sunt trans-situaţionale, persistă în preajma şi-n absenţa obiectului principal. (ex:
sentimentul iubirii, nu se exprimă numai în prezenţa persoanei iubite, ci persistă prin amintiri,
scrisori etc)
Spinoza –filozof olandez –în lucrarea sa „Etica”, arăta modul în care un sentiment mai
complex derivă din altul:
 iubirea este bucuria însoţită de ideea cauzei externe.
 dorinţa e o stare afectivă elementară, ce implică manifestări dinamice (unii sar în sus, bat din
palme, râd copios, bătăile inimii se accelerează, faţa se luminează, ochii sticlesc). Există
situaţii când persoanele reacţionează invers, paradoxal (ex: la emoţii puternice, de bucurie,
persoana plânge).
Sentimentele se structurează în timp, obiectul afecţiunii este conştientizat, sentimentele sunt
susţinute de o motivare mai elaboratî, intelectualizată. Sentimentele evidenţiază poziţia intimă a
omului, aderenţa totală sau opoziţia totală.
În psihologie, sentimentele exprimă nucleul personalităţii.
Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele sunt influenţate şi
totodată influenţează memoria omului, imaginaţia lui, sunt prezente în gândire, percepţie si atenţia
omului. Prin intermediul intereselor, atenţia devine concentrată, distributivă şi stabilă, având
importanţa pentru stabilitatea sentimentelor.
Totodată, există o strânsă legătură între sentimente şi noţiuni. Noţiunea constituie o
posibilitate de judecăţi, acţiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate
acţiuni de mare eficienţă.
Acestea nu înseamnă să smestecăm terminologia şi să confundăm fenomenele cognitive cu
cele emoţionale, dar există legături între ele.
Sentimentele asigură anumite orientări comportamentului, o anumită consecvenţă şi
ierarhizare a reacţiei, dar sentimentele se disting de dorinţe sau emoţii, prin care reacţionăm la
specificul unei reacţii prezente.
Comportamentul se afla în relaţie strânsă atât cu situaţia concretă cât şi cu sentimentele deja
cristalizate. Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează,
declanşează şi reglează conduita omului.
În jurul vârstei de 10 luni, apar sentimentele de iubire faţă de mamă, semntimente exprimate
prin zâmbet, dorinţa de a sta lângă ea, plâns la plecarea ei. La 18 luni, se constată şi prezenţa
geloziei. Treptat copilul va trăi sentimente din ce în ce mai complexe: dispreţul (apare clar abia la 12
ani).
În concluzie, sentimentele stucturează dorinţele, aspiraţiile, interesele, atitudinile, nuanţând
diversificarea trăirilor afective provocate de diferitele situaţii.
 Cert este că apariţia sentimentelor este precedată de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii.
Odată constituite, sentimentele devin forţa dinamizatoare, adică devin motive de activitate.

Există 3 categorii de sentimente:

1. intelectuale - curiozitatea epistemică;
2. morale - frumuseţea vieţii morale, patriotismul, pasiunile;
3. estetice - plăcerea, satisfacţia de a cunoaşte frumosul din natură, în artă şi societate;

De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate disocia cunoaşterea cognitivă de

sentimentele intelectuale. Ideile fără sentimente, luminează, dar nu încălzesc.

PASIUNILE sunt tot sentimente, prin complexitatea şi stbilitatea lor, dar implică un impuls
mai puternic spre activitate (pentru care manifestă pasiune), sunt stări afective intense, de aceea este
important să se pună accent pe orientarea pasiunii spre o activitate pozitivă, de progres.
Pasiunea este un sentiment puternic al dependenţei interioare a individului faţă de o dorinţă
intensă ce îl subjugă. Acţiunile pasionale sunt opuse judecăţii lucide şi analizei lor obiective. Un om
pasionat nu pune întrebări şi nu face judecăţi.
Pasiunile se caracterizează prin tensiune afectivă unilaterală şi au ca sursă, exaltarea eului,
exltarea tendinţelor egoiste ale omului, aderenţa la o valoare sau nonvaloare socială.(expl. Pasiunea
pentru jocurile de noroc. In acest caz, pasionatul preferă prezentul, viitorului. Acesta este puternic
atras de acţiunea imediată, dominat de sentimentul supunerii oarbe, indiferent de consecinţele nefaste
ce ar putea urma.)
Cât priveşte trecutul, pasiunile se declanşează şi se sprijină pe obişnuinţe, pe experienţa
statornicită în manifestările indivizilor, pentru a obţine satisfacţii imediate.
O seamă de pasiuni (pentru ştiinţă, adevăr, dreptate socială), atitudinea pasională în relaţiile
umane generează conflicte, erori în aparenţă, abuzuri în diferite situaţii, dragostea, ura, ambiţia-
pasiuni capabile să comande întreaga noastră conduită.
Când dispunem de stăpânire de sine, pasiunea este folositoare, neasigură un progres personal,
îmbogăţeşte viaţa omului şi se pot obţine realizări importante când pasiunea se împleteşte cu talentul.
Dar pasiunea poate atinge şi o intensitate patologică, cum ar fi crimele din gelozie sau
mizeria avarului, ori poate duce chiar la nebunie (nebunia grandorii-maladie mentală, psihoze-
pierderea contactului cu realitatea, izolarea de lumea exterioară). În acest caz, individul îşi pierde
simţul autocritic şi se laudă peste măsură, deoarece sursele profunde ale pasiunii sunt aproape
întotdeauna inconştiente şi instinctuale.
Pasiunile negative (patimule) precum alcoolismul, avariţia, zgârcenia duc la sărăcia vieţii şi
degradarea morală a personalităţii.
Deşi similară sentimentului, în pasiune apare o evidentă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţa,
dacă e pasionat, îşi neglijează viaţa de familie, nu e sensibil la suferinţele altora, e receptiv numai la
ceea ce are o legătură directă cu profesia sa. Aceşti oameni sunt fanatici.

DISPOZIŢIILE sunt stări afective mai generale, care colorează, pentru câtva timp, întreaga
conduită şi activitate a omului.
La prima vedere s-ar crede că dispoziţiile nu au o cauză distinctă care le-ar provoca. Cauzele
însă sunt multiple: o veste proastă, observarea unor lucruri, fenomene neplăcute, diferite neînţelegeri.
Când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale exisţentei, trăieşte emoţii
negative, nu are chef de lucru. Buna dispoziţie ne face să vedem totul pozitiv, să muncim cu spor.
 Aceste stări de spirit au o dublă condiţionare:
-cauze interne: oboseala, proasta funcţionare a organelor interne, o boală ori dimpotrivă, o
sănătate înfloritoare, resurse abundente.
-cauze externe: existenţa unor conflicte (în familie, la locul de muncă), stări de frustrare, apariţia
unor pericole ori dimpotrivă, aprecierile pozitive făcute de persoane importante, perspective
favorabile privind viitorul profesional.
Ambii factori creează stări de spirit.

AFECTELE sunt izbucniri deosebit de puternice, de scurtă durată, percum furia, groaza sau
uimirea.
Furia- se declanşează când cineva ne ofensează, în chip jignitor, de multă vreme sau a cauzat
un rău notabil şi se amuză. În asemenea cazuri, intervine sentimentul de „pahar plin”. Accesul de
furie se manifestă prin înroşirea feţei, vene îngroşate, puls accelerat, agitaţie, gesticulare, ton ridicat
al vocii. Sunt şi cazuri când se manifestă o mânie „palidă”, lipsită de manifestări extreme.
Disperarea, tristeţea profundă- poate fi cauzată de moartea unei persoane apropiate,
calamităţi (inundaţii, pierderea locuinţei) şi se manifestă prin faţă palidă, colţurile gurii lăsate în jos,
cute pe frunte, privire ştearsă, inexpresivă, ritm al inimii încetinit, suspine, tremurul vocii sau al
corpului.
Uimirea- se manifestă sub forma unei bucurii explozive, care survine pe neaşteptate, la
aflarea unei veşti sau la producerea unui eveniment dorit, aşteptat.

PROPRIETĂŢILE FENOMENELOR AFECTIVE

Sunt:
- durata
- intensitatea
- polaritatea
- aspectul stenic ori astenic
- expresivitatea
- larga condiţionare

Durata este legată de persistenţa semnificaţiei factorului afectogen pentru

individ.Sentimentul de frică sau de groază în faţa unui accident de exemplu, continuă să mai persiste
şi după ce pericolul a fost înlăturat. Şi sentimentul de dragoste poate dăinui întreaga viaţă, chiar dacă
persoana iubită a dispărut. Procesele afective au calitatea să dăinuie atât în prezenţa, cât şi-n absenţa
obiectului afecţiunii, acestea fiind trăiri autentice, pe care nu trebuie să le confundăm cu fapte de
memorie (stocate în memoria de lungă durată).
Intensitatea exprimă forţa şi profunzimea cu care se instalează, la individ, procesul afectiv.
Intensitatea trăirilor afective se manifestă în funcţie de valoarea şi sensul, pentru om, a obiectului
afecţiunii sale, precum şi în funcţie de particularităţile psiho-energetice ale omului penru un
sentiment. De aceea, întărirea emoţiei ori a sentimentului nu se obţine pe calea repetării lor. Prin
repetarea stărilor afective, în aceeaşi proporţie, afecţiunea se uzează, se crează obişnuinţa, ceea ce
reduce, în fapt, tensiunea emoţională.
Intensitatea sentimentelor poate fi amplificată prin creşterea semnificaţiei obiectului afectogen
sau prin intermediul unor factori psihosociali, printr-o mai bună motivare.
 Polaritatea se referă la tendinţa fenomenelor afective de a se apropia de un pol sau altul, de
a fi la un moment dat ori bucurie sau plăcere ori durere, neplăcere, dragoste-ură-respingere.Trecerea
de la o stare a procesului afectiv spre fenomenul contrar, e posibilă numai în mod succesiv, cu un
efect al recondiţionării afective a persoanei. Astfel, dragostea maternă sau iubirea conjugală pot să
fie intersectate de momente de indignare faţă de persoanele iubite, fără ca sentimentul fundamental
să fie anulat.
Caracterul stenic sau astenic al fenomenelor afective, indică tendinţa mobilizatoare sau
dezorganizatoare a acestora, pentru activitatea individului.
Astfel, emoţiile puternice sunt întotdeauna dezorganizatoare, iar emoţiile critice sunt stări de
derută, alarmante şi dezorganizează adaptarea omului.
Emoţiile de intensitate medie sunt fenomene de mobilizare energetică, chiar dacă, în cazul
mâniei sau fricii apar şi dereglări momentane. Ele sunt direcţionate spre elaborarea unei noi
conduite de adaptare.
Expresivitatea proceselor emoţionale se manifestă la diferite nivele. O constatăm în mimică
şi pantomimă, în intonaţia vorbirii, tremurul vocii, strălucirea ochilor ori în comportamente mai
complexe, cum sunt comportamentul cultural standardizat la om, ritualurile (plânsul, râsul, dansul,
bocetul, diferite exclamaţii invocând cerul, forţele naturii). Pe planul modificărilor interne,
expresivitatea afectivă se manifestă în ritmul respiraţiei, în accelerarea batăilor inimii, sub imperiul
emoţiilor, creşte conductibilitatea electrică a pielii, amplitudinea reflexului galvanic cutanat. Apare o
hipertonicitate kinestezică (mânia, frica) sau hipotalamusul muscular (în cazul tristeţii).
Larga condiţionare a afectivităţii constă în faptul că, obiectului afectivităţii i se asociază o
seamă de elemente din ambianţă, aplificând astfel trăirile emoţionale. (îndrăgostitul nu iubeşte numai
fiinţa, ci şi lucrurile dragi ale acesteia). Factorii din ambianţă pot condiţiona pozitiv sau negativ,
uneori pot anula trăirile afective.
Un rol important în procesul afectiv îl are limbajul.
Totodată, fenomenele afective comportă o permanentă condiţionare socială. Afectele sunt
susţinute sau distorsionate după modelele colectivităţii.
Viaţa omului, foarte complexă, nu este statornică, cum este cunoaşterea cognitivă. Toată
viaţa afectivă a omului are o semnificaţie funcţională, ca reacţie a întregii personalităţi.
Există o conduită emoţională exteriorizabilă, iar toată viaţa afectivă a omului oscilează între
dezorganizare, depăşirea tiparului, adaptare, elaborată din relaţii pozitive sau negative, din
capacitatea de adaptare a individului.

Stările stabile de teamă şi învingerea lor

Stări stabile de teamă şi frică pot fi întâlnite în acele momente zguduitoare din viaţa omului,
legate de diferite incidente, care se instalează în memoria acestuia şi mereu reactualizează situaţia
stresantă, teama şi chiar timiditatea.
Stările de frică, teamă, pot fi de două feluri:
 generate de predispoziţia înnăscută pentru acestea, aşa cum întâlnim la persoane cu
temperament predominant melancolic, aceştia sunt timizi, nesiguri în tot ce fac;
 dobândită: copiii bolnăvicioşi sunt predispuşi la timiditate.

Cum poate fi învinsă starea stabilă de teama

Un mare psiholog canadian de origine austriacă, Hans Selye, părintele noţiunii de stres, care a
scris lucrarea „Înţelepciunea stresului” spunea că:
  teama poate fi depăşită numai în condiţiile în care s-a creat starea de teamă, persistându-se în
activitate şi mobilizându-ne pentru a depăsi acea stare de impas, dezarmantă
 momentele neplăcute persistă ma mult în memorie, de aceea este nevoie să schimbăm
condiţiile.
 contează mult încrederea în forţele proprii şi anturajul, persoanele cu care colaborăm, pentru
că opinia publică, părerea celor apropiaţi este foarte importantă şi contează mult în învingerea
stărilor de teamă. (la sportivi)
 teama poate fi depăşită şi prin educaţie. Persoanele emotive pot practica anumite roluri de
responsabilitate, din copilărie încă (elevul timid să primească anumite sarcini).
În cazul în care omul se manifestă echilibrat, fără a trece dintr-o extremă, de agitaţie, fobie,
teamă în cealaltă extremă de a fi indiferent –în acest caz, vorbim de o fiinţă echilibrată, care îşi
stăpâneşte emotivitatea.
 VOINŢA

Voinţa -este capacitatea omului de a iniţia acţiuni, de a le declanşa, amâna sau suspenda, în
mod premeditat, cu depunerea unui efort consistent pentru învingerea dificultăţilor ivite în calea
realizării scopului propus.
Orice acţiune, simplă sau complexă, este întotdeauna un act lucid, liber efectuat de individ,
deci voluntar. Voinţa nu este un simplu proces psihic.
În considerarea voinţei avem de-a face nu cu un proces propriu-zis de a voi, ci avem o latură
a personalităţii care imprimă tuturor proceselor psihice însuşiri calitative superioare. Astfel,
percepţiile voluntare şi intenţionate sunt calitativ deosebite de cele spontane, neintenţionate.
Memoria umană, datorită voinţei, devine legată de scop, pentru că memoria activă, selectivă
şi inteligibilă este specifică omului.
Formele de imaginaţie activă, voită şi conştient controlată sunt superioare imaginaţiei pasive,
involuntare.
Activitatea psihică voluntară este distinctă de cea involuntară prin dirijarea ei şi are
următoarele acracteristici: este deliberată, subordonată controlului raţional prin mobilizarea unui
efort special pentru realizarea scopului.

Deosebirile dintre procesele afective şi cele voluntare:

Dacă procesele afective indică gradul de intensitate şi de satisfacere a trebuinţelor, voinţa este
activitatea de satisfacere a trebuinţelor, pentru care stimulul principal ţl constituie obstacolul,
„bariera psihologică”, care poate fi lipsa de mobilizare, timiditatea, emoţiile puternice.
Dorinţa de a învinge obstacolele este tot atit de mare ca şi reflexul alimentar, de orientare, de
apărare. Acolo stimulii sunt hrana, nevoia de orientare sau agentul agresor. În cazul voinţei, stimulul
care îi dă naştere este obstacolul.
Psihologul rus Pavlov vorbeşte despre „reflexul libertăţii” la om, care clarifică numeroase
aspecte legate de mecanismului voinţei, printre care faptul că, obstacolele sunt capabile de a naşte
activităţi voluntare, independente. Nu toate obstacolele stimulează activitatea voluntară, ci numai
acelea care apar în calea realizării unui scop.
Voinţa este un rezultat al încordării forţelor omului în momentul întâlnirii cu obstacolele.
Jean Piaget afirma despre voinţă, „noi spunem că este voinţă în cazul în care se prezintă următoarele
două condiţii:
a) conflict între două tendinţe, deoarece o singură tendinţă nu generează un act voluntar;
b) a doua condiţie vizează faptul că, cele două tendinţe dispun de forţe inegale, una cedând
celeilalte.
Rar are loc o inversare: cel slab devine puternic, iar ce este puternic, e învins de ceea ce era
mai slab.”
Voinţa, ca act intenţional, rămâne un act intim legat de trebuinţe. Ea este o opţiune într-un
conflict de tendinţe.

Definirea activităţii voluntare: ansamblul de acte fizice, intelectuale şi morale, făcute în

scopul obţinerii unui anumit rezultat. Omul, ca fiinţă activă şi dinamică, iniţiază, organizează,
planifică, explorează, asimilează, informează, produce şi crează obiecte noi, se relaxează, depune
efort şi se autorealizează.
 Pentru realizarea corespunzătoare a tuturor acestor demersuri, omul se serveşte de o categorie
de instrumente psihice, adică de o activitate psihică voluntară.
Într-o accepţiune largă, activitatea voluntară este un raport, o relaţie între organism şi mediu,
în care are loc un consum energetic, cu o finalitate adaptativă.
Într-un sens restrâns, prin activitate voluntară înţelegem totalitatea manifestărilor de conduită
externă sau mintală, care duc la rezultatele planificate, cuprinse într-un scop spre care ne îndreptăm
activitatea.
Unele forme ale activităţii implică efectuarea concretă, în timp ce altele au forme
comportamentale motrice inhibate, ultima lor verigă aflându-se la nivelul mintal.
Specificul activităţii umane constă în faptul că, dispune de conştiinţa scopului, că este
profund motivată, perfectibilă şi creativă.
Din categoria mişcărilor involuntare fac parte reacţiile neintenţionate ale omului, orientarea
spontană spre diferiţi excitanţi, care apar în mod neprevăzut, precum reflexe necondiţionate.
De asemenea, sunt reproduse în mod involuntar unele gesturi, care se asociază vorbirii,
mimica feţei, mişcări învăţate, care se automatizează şi se reproduc asedea împotriva voinţei noastre
(mersul; mişcările corporale de echilibru - când purtăm o greutate într-o mână, ne aplecăm în partea
opusă).
Numeroase acte funcţionale, precum deschiderea sau închiderea stiluolui, ducerea lingurii la
gură, ridicarea pălăriei la salut, se pot reproduce involuntar, în dezacord cu situaţia dată.
Acţiunile voluntare se caracterizează prin prezenţa scopului conştient în raport cu care
individul îşi organizează acţiunea.
Actul voluntar precedat de o idee şi determinat de aceasta, presupune o reflecţie şi o angajare
a conduitelor care nu răspund acestui criteriu, nu răspund de voinţă. Însă, oricât de distincte ar fi
acţiunile voluntare şi involuntare, între ele nu sunt graniţe de netrecut.
Cele mai multe acte de comportament social sunt automatizate: salutul, acordarea priorităţii
la intrarea într-o sală, ştersul picioarelor la intrarea într-o cameră etc.
Actele cele mai automatice: mersul, aprinderea unei ţigări, trebuie considerate ca acte
voluntare, ele nu apar fără consimţământul nostru tacit şi ne dăm seama de ele când le executăm în
locuri şi momente nepotrivite.
Cercetările psihologice asupra voinţei au abordat, când latura internă a activităţii involuntare,
când manifestările exclusiv externe. Latura motrică a actelor voluntare cercetate de Wilhelm Wundt ,
din experimentele la acţinile voluntare şi cele complexe au dus la stabilirea unei formule funcţionale
în activitatea omului, demunită „cuplul neuromuscular”, în care rezitenţa musculară şi capacitatea
de lucru a muşchiului se găsesc sub influenţa reglatoare a sistemului nervos, dirijat voluntar de om.
Cercetările timpului de latenţă în răspunsurile voluntare la stimuli, a scos în evidenţă nu
numai viteza de reacţie ci şi elementul subiectiv, volitiv, intern, ce ţine de particularităţile intime ale
personalităţii (stimularea găsirii unui răspuns adecvat, întâezierea răspunsului voit-poat efi dovada
unei elaborări subiective).
S-a putut studia şi fenomenul de regresiune, care de fapt nu e o degradare sau dezorganizare a
activităţii voluntare, ci dimpotriva, este o sistematizare a efortului voluntar, care duce până la
obişnuinţă. În acest stadiu, timpul de latenţă a răspunsului, durata optimă, promptitudinea scad,
apropiind mult exeutarea de scopul urmărit.
 Structura neuro-funcţională, de la baza actelor voluntare, are:
o componente ereditare,
o scheme funcţionale, istoric-social formate, precum şi conexiuni nervoase configurate
specific în istoria personală de dezvoltare a individului.
Caracterul specific al elementelor nervoase din zona motorie, din creier, (lobii frontali), unde
sunt cu precădere celule piramidale, este legătura directă cu celulele efectoare, erglarea nervoasă a
ansamblului scheletic, la nivelul aparatelor de execuţie. Astfel, principiul fiziologic după care
stimularea spre acţiune poate porni din interior, deci în afara solicitării externe, la om datorită
sistemului semnalelor verbale şi a imaginilor despre sensul şi direcţia acţiunilor, reproducerilor dar şi
comenzilor din actul voluntar, sunt anticipate mintal. Zona analizatorului motric în interdependenţă
cu analizatorul verbal afectează nu numai comanda acţiunii voite ci şi erglarea construrii comenzilor
date, pe tot parcursul acţiuni.
Iniţiativa actului voit se organizează de la nivelul stratului celular piramidal (Betz) şi celulele
care sunt legate de reglarea senzaţiilor, percepţiilor sunt căile extrapiramidale de la nivelul centrilor
nervoşi subcorticali, cuprinzând nuclei subtalamici, toate straturile subcorticale, din cerebel.
Formarea capacităţii voluntare, de-a lungul copilăriei, este concomitentă cu socializarea
individului uman.
Din punct de vedere psihologic, capacitatea voluntară presupune realizarea ăn prealabil a
următoarelor transformări:
 Desprinderea suficientă a imaginii mişcării de actul mişcării şi
 posibilitatea reproducerii acestei mişcări în afara
 actului efector, adică numai verbal sau mintal.
 Anticiparea mintală a scopului şi a rezultatelor acţiunii care abia
 urmează să fie efectuată.
 Organizarea unei motivaţii interne care să declanşeze acţiunea şi să
 orienteze.
 Stăpânirea mijloacelor prin care acţiunea se poate efectua.
Toate aceste restructurări şi organizări, în psihicul copilului, nu se obţin concomitent. Actele
voluntare, în diferite faze de dezvoltare, poartă caracteristici deosebite.
În etapele timpurii (antepreşcolară şi preşcolară), acţiunile efectuate de copil sunt dominate şi
dirijate afectiv. Copilul acţioneazî mai mult sub impulsul emoţiilor sale primare, a curiozităţii
perceptuale, acţionează prin imitaţie şi mai puţin ca fiinţă volitivă, chiar dacă încă de la 2-3 ani se
poate constata în comportamentul acestuia un fel propriu de a fi.
Nici negativismul în relaţiile cu alţii, la această vârstă, nici zburdălnicia, nici atracţia pentru
limbaj, nu sunt semne ale unei capacităţi volitive. Cele mai multe acţiuni sunt imitate, fixate ca
reflex condiţionat, dobândit în comportamentul copilului, fără o elaborare psihologică
corespunzătoare, caracteristică actelor voluntare.
Numai odată cu dezvoltarea relaţiilor interumane ale copilului, cu diversificarea experienţei
sociale, cu dezvoltarea unei modalităţi proprii de a prelucra informaţiile şi de a interacţiona cu cei
din jur, se formează şi discernământul actelor sale, iar de aici apare, se dezvoltă şi o anume libertate
de a alege, a decide şi a acţiona.
Multă vreme, verigile actului voluntar rămân inegal dezvoltate. Astfel, stimularea spre scop e
urmată imediat de efectuarea acţiunii, fără realizarea unei suficiente conştientizări a sarcinii de
îndeplinit. Angajarea deciziilor copilului se efectuează pe bază afectivă şi nu prin deliberarea
conştientă ori prin confruntarea de motive.
 Cel mai mult suferă acţiunile, de lipsa unui plan de efectuare a lor, aceasta deoarece
capacitatea de elaborare a planului mintal al unei acţiuni presupune nu numai cunoaşterea mintală, ci
şi trăsături de personalitate, precum autocontrolul, autoreglarea şi orientarea activităţii spre scopul
propus.
De unde provine capacitatea de a voi, de a decide liber, de a alege modalitatea corectă sau de
a renunţa la ceva ?
În această privinţă părerile psihologilor au fost împărţite, adesea contradictorii.
Psihologul american Wilhelm James, defineşte voinţa, ca principiu etern în om, ca un factor
primordial, fără să se supună unei legi cauzale. El susţine ideea potrivit căreia, actele voluntare
rezidă în însăţi voinţa independentă de reprezentări.
Voinţa pleacă de la comanda primară - care defineşte esenţa umană.
Potrivit concepţiei intelectualiste a lui J.F. Herbert, psiholog german, voinţa este luminată
de scop, emanând din luciditatea reprezentărilor şi i-a naştere din idei clare privind programul
acţiunilor viitoare.
În filozofia lui Schopenhauer există ideea voinţei oarbe, supusă unor forţe divine, fatal
determinată, după care libertatea de a alege, de a decide, de a acţiona a individului, este o pura iluzie.
După concepţia behavioristă (comportamentală) a lui Watson, voinţa, întocmai conştiinţei,
poate fi omisă din cercetare, pot fi studiate doar reacţiile comportamentale, ca răspunsuri la stimulii
externi.
După unii reflexologi, atitudinile voluntare sunt considerate drept condiţii foarte importante
în formarea reflexelor condiţionate la om. La rândul lor, semnalele verbale, cuvintele folosite, apar
caracteristice actelor voluntare.
Voinţa, însă, nu poate fi explicată decât ca produs al evoluţiei social istorice a individului, ca
rezultat al dezvoltării capacităţilor general umane. Voinţa este determinată de condiţiile vieţii
materiale şi sociale în care se dezvoltă indivizii umani. În acelaşi timp, se constată că, voinţa
individului nu este oarbă, nu e subjugată nelimitat acestor determinanţi, ci este la latitudinea
persoanei să înceapă şi să sfârşească o acţiune, deci voinţa este liberă.
Voinţa reprezintă un nivel de autoorganizare şi autoreglaj.
Trăsăturile psihologice distinctive ale voinţei sunt:
- scopul propus conştient;
- efortul voluntar;
- comportamentul de depăşire a obstacolelor.
Voinţa reprezintă un nivel de reglaj şi autoreglaj superior celui pe care îl construieşte
afectivitatea.
Charles Darwin menţiona că, în comportamentele emoţionale se regăsesc elemente ale unor
acţiuni desfăşurate cu un anumit sens adaptativ, adică producerea emoţiilor permite să ne adaptăm.
Schemele de adaptare se situează la diverse nivele biologice şi culturale.
Este posibil ca la om să intervină discordanţa calităţilor de afectivitate şi cerinţele activităţii
dar autoreglajul emoţional, dacă este inadecvat, duce la inadaptare.
Din moment ce voinţa poate acţiona contrar emoţiilor, sentimentelor, ea reprezintă, calitativ,
ceva superior reglajului afectiv , individul dispune de diferite nivele de autoreglare emoţională
specifică, voluntară cu ajutorul limbajului.
Reglarea voluntară a activităţii este caracterizată prin următoarele:
1. Se realizează întotdeauna în vederea atingerii unui scop conştient propus, care corespunde
atât motivelor activităţii, cât şi condiţiilor reale în care va fi atins scopul, care e formula
 verbal şi controlează desfăşurarea acţiunii, ceea ce nu exclude şi posibilitatea ajustării lui,
dacă împrejurările o cer.
2. Reglajul voluntar se face în baza unei decizii şi a formulării intenţiei de a atinge un scop, mai
ales că în activităţi complexe pot apare mai multe scopuri şi este necesară alegerea uneia.
Totodată trebuie să apară şi dorinţa de a realiza în fapt, care se concretizează în comenzi şi
anticomenzi formulate verbal.
3. Realizarea intenţiei de a atinge scopurile propuse necesită folosirea unui ansamblu de acţiuni,
presupune un plan mintal, care precede realizarea efectivă a activităţii voluntare.
4. Învingerea obstacolelor interne şi externe, care apar în calea atingerii scopului.
Astfel, voinţa este un proces psihic complex de reglaj, superior realizat prin mijloacele
verbale, care mobilizează şi concentrează energia psiho-nervoasă, în vederea biruirii obstacolelor şi
atingerii scopurilor conştient stabilite, un rol important jucându-l efortul voluntar, care mobilizează
forţele fizice şi psihice în vederea stăpânirii de sine.
Mobilizarea voluntară este costisitoare, pentru organism, din punct de vedere energetic.
Încordarea voluntară nu poate fi nelimitată astfel, după etape de efort voluntar intens urmează
momente de oboseală, nu doar fizică, ci mai ales nervoasă, de aceea pentru păstrarea sănătaţii fizice
şi mentale se recomandă un echilibru între intensitatea efortului voluntar şi specificitatea
mecanismelor puse în funcţiune, care reprezintă o confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile
obiective ale activităţii.
Una şi aceeaşi piedică poate fi un obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru o
alta.De-a lungul desfăşurării unei activităţi complexe, momentele de dificultate pot fi diferite şi de
aceea efortul voluntar se modulează după creşterea sau descreşterea obstacolului, asigurându-se
concordanţa între gradul de dificultate a obstacolului şi încordarea voluntară.
Atunci când obstacolul e subapreciat, manifestarea de efort voluntar nu e suficientă, existând
riscul nedepăşirii lui şi deci a eşecului.
Pot exista şi situaţii inverse, când obstacolul e supraapreciat şi se ajunge la un grad prea înalt
de încordare, un consum prea mare de energie, persoana se agită şi nu îşi valorifică pregătirea în mod
real.

Fazele actelor voluntare:

1. Actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre
scopurile propuse. În acest moment iniţial, apare dorinţa, urmată de intenţia de a realiza acel scop,
care e formulat de obicei verbal, prin mecanismele limbajului interior, apoi se construieşte planul
mintal al rezolvării acţiunii.
2. „Lupta motivelor” în cazul unei dileme, se declanşează o luptă a motivelor, ce au semnificaţii
inegale pentru persoana în cauză. Această etapă e impregnată de procese afective şi constă în
evaluarea şi deliberarea mentală a valorii obstacolelor şi a consecinţei acţiunii alese. Ea este de fapt
alegerea motivului cel mai important pentru viaţa omului.Piaget preciza că există cel puţin două
motive: unele tentante, altele importante pentru viitor, asupra cărora individul trebuie să delibereze
în vederea alegerii motivului care stă la baza actului voluntar.
3.Luarea hotărârii sau deciziei- este extrem de importantă în problemele majore ale vieţii
omului. Funcţia decizională se manifestă diferit de la o persoană la alta. În situaţii alternative,
persoanele trebuie să efectueze un act de opţiune.
După atitudinea decizională avem:
- subiecţi care minimalizează şi subestimează valoarea funcţiei de risc. Ei au un
comportament decizional hazardat, riscant.
 - subiecţi care minimalizează şansa de reuşită şi dau înapoi iî faţa riscului
- subiecţi realişti, care reuşesc o evaluare obiectivă a raportului dintre probabilitatea de
succes şi eşec. Ei dau dovadă de un comportament decizional optimal.
Dar corectitudinea şi eficienţa deciziei sunt condiţionate de capacitatea de prelucrare a
informaţiei, de volumul şi calitatea informaţiei, de timpul necesar pentru a lua o decizie corectă. Un
rol important îl are flexibilitatea mintală şi orientarea autocritică.
4. Faza realizării, care constă în executarea hotărârii luate, ce implică acte rezolutive în
atingerea reală a scopului.
În cazul actelor voluntare complexe apare efortul voluntar, care exprimă caracteristica
specifică cea mai importantă a voinţei, prin care aceasta se deosebeşte de toate celelalte procese
psihice.
Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale şi emoţionale, prin
intermediul mecanismelor verbale. Efortul voluntar e trăit de persoane ca o stare de tensiune, de
încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor, în vederea depăşirii obstacolului.
Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea musculară, deşi în activităţile fizice încordarea
musculară este o componentă necesară pentru depăşirea obstacolului, dar numai dacă e inclusă în
mecanismele reglajului voluntar. În activitatea intelectuală, efortul fizic este mic, însă e considerabil
efortul de mobilizare mintală, din planul gândirii, al imaginaţiei, al memoriei. Efortul voluntar nu
poate fi nelimitat.

Calităţile voinţei
- vizează capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante calităţi sunt:
- puterea
- perseverenţa
- independenţa
- promptitudinea.
1. Puterea voinţei: se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu
obstacolele, îşi urmăreşte scopurile şi nu abandonează. În acest caz, omul e conştient de
inevitabilitatea consecinţelor. Un rol important în manifestarea puterii voinţei îl are valoarea
scopului urmărit. Un scop bine motivat este capabil să îl mobilizeze pe om şi în ciuda dificultăţii,
omul se simte satisfăcut cu fiecare nouă apropiere de scop.
2. Perseverenţa: presupune realizarea efortului voluntar, o perioadă îndelungată de timp, chiar şi
în condiţiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii cu succes. Perseverenţa este
susţinută atât de valoarea scopului, cât şi de încrederea în forţele proprii. Opusul perseverenţei este
încăpăţânarea (persoana continuă activitatea în împrejurări care nu oferă şanse de reuşită).
3. Independenţa voinţei: se referă la tendinţa constantă de a lua hotărâri, pe baza chibzuinţei
proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, consecinţele şi responsabilităţile.
Independenţa voinţei se conjugă cu adoptarea unei atitudini critice faţă de ideile şi acţiunile proprii şi
ale altora şi nu se identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din jur.Opusă acestei
calităţi este sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor externe, cu anihilarea propriei
voinţe şi cu diminuarea implicării responsabilităţii.
4. Promtitudinea deciziei luate: constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie
urgentă şi adoptă hotarârea cea mai potrivită. Opusul acestei calităţi este nehotărârea, oscilaţiile
nejustificate, tergiversarea.
Faze în dezvoltarea calităţilor voinţei:
 1. Faza iniţială: calităţile voinţei sunt instabile, deoarece lipseşte atitudinea activă faţă de
dificultăţile şi obstacolele ivite.
2. Faza de mobilizare: calităţile voinţei se manifestă numai la anumite activităţi, sporadic.
3. Manifestarea constantă a calităţilor de voinţă la toate activităţile şcolare şi în toate
împrejurările de viaţă - activitatea volitivă generalizată - când omul îşi pune în funcţiune
mecanismele voinţei în toate împrejurările.

Educarea voinţei
Voinţa slabă are diferite cauze, cum ar fi: slaba organizare a activităţtii, carenţe în educaţie,
lipsa unor motive puternice.
Unele persoane, cu toate că au o voinţă suficient de puternică, datorită unui caracter mărginit
al intereselor, nu simt nevoia de a-şi manifesta voinţa. Ei nu consideră necesar de a pune în funcţiune
un astfel de mecanism puternic cum e voinţa (de exemplu: oamenii cu o mare voinţă în muncă, nu se
pot lăsa de fumat, iar alţii, cu o voinţă mai slabă, pot).
Trebuie să apară o modificare, o schimbare în ceea ce priveşte concepţia şi omul trebuie să
sesizeze nevoia de schimbare.
Când este vorba de modificări de ordin moral, de schimbare a obişnuinţelor de viaţă, acestea
nu pot fi realizate pe calea încordării forţelor, pe calea voinţei. În acest caz, e necesar să se schimbe,
să se înlocuiască modelul psihologic vechi, iar aceast lucru presupune nu atât forţă şi răbdare, cât
imaginaţie şi creativitate.
Voinţa e un program raţional de învingere a obstacolelor. Ea nu e o pricepere de a suporta
dificultăţile, ci e priceperea de a le rezolva.
Voinţa este o calitate individuală, un talent, când omul sesizează o anumită capacitate,
începe să-şi dirijeze talentul spre învingerea obstacolelor ivite, dar în acest caz nu este vorba de
voinţă, în sensul de autoconstrângere, ci o viziune nouă în activitatea sa.

Modalităţi de educare a voinţei la elevi

Când constatăm că elevii nu îţi manifestă voinţa, din lipsă de interes, educaţia lor trebuie să
se orienteze în direcţia lărgirii cercului de interese, de îmbogăţire a cunoştinţelor, adică să încadrăm
elevii cu voinţa slabă într-o activitate interesantă.
In cazul elevilor cu un larg orizont de interese, însă cu un slab mecanism al voiţei, fenomen
caracterizat prin lipsa de voinţă, e important să se observe la timp acest fenomen şi să se iniţieze
activităţi de antrenare a voinţei elevului, creându-i posibilitatea de a simţi bucuria succesului.

Deficienţa voinţei poartă numele de abulie.

Subiectul abulic e incapabil de a lua o decizie sau de a realiza un proiect. Ineficacitatea sa, de
care e conştient, îi sporeşte starea de indispoziţie. În formele cele mai grave, bolnavul poate rămâne
total inactiv.
Abulia se întâlneşte în sindroamele care afectează dispoziţia, cum sunt stările de depresie şi
melancolie, caracterizate prin tristeţe şi pierderea poftei de viaţă şi pot conduce chiar la sinucidere.
Abulia poate avea drept cauză o predispoziţie constitutivă dar şi erorile pedagogice,
educaţionale din copilărie, chiar autoritarismul părintilor şi solicitudinea excesivă a acestora.
 CURSUL 11

MOTIVAŢIA acţiunilor şi conduitei umane

Conceptul de motivaţie: exprimă starea de mobilizare, de activare a individului şi de

direcţionare a activităţii sale spre scopurile propuse.
Există numeroşi termeni care desemnează motivul: impuls (trebuinţă), stimul intern(dorinţă),
stare emoţională (resort al acţiunii), necesitate organică (energie), tendinţă, aspiraţie etc.
Ceea ce este comun tuturor acestor termeni, este caracterul dinamogen, activator şi aspectul
direcţional, care imprimă un sens activităţii noastre.
Motivele acţionează din interiorul personalităţii.
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei, iar motivaţia este constituită din ansamblul motivelor care stimulează
acţiunea.
Motivele sunt cauze interne ale comportamentului, deci eset evidentă necesitatea educării
motivelor. Motivaţia reprezintă sistemul de cauze interne ale conduitei umane. A identifica un motiv
înseamna a răspunde la întrebarea „de ce”.
Deosebim motive neînvăţate cum e trebuinţa de activitate (copilul mamifestă această
trebuinţă) sau trebuinţa de hrană, de adăpost, de grija părintească (copilul dacă este despărţit de
mama suferă).
Motive devin acele trebuinţe pe care le conştientizăm. Acestea declanşează, susţin şi
orientează activitatea omului, şi îndeplinesc 2 funcţii:
1. funcţia de activare, de mobilizare energetică;
2. funcţia de direcţionare a conduitei.
Motive învăţate: interesul pentru anumite domenii de activitate, trebuinţa de confort
(locuinţă, maşină).
Gama motivelor umane poate fi descrisă într-o suită de noţiuni cum sunt: trebuinţă, dorinţă,
intenţia, scopul, aspiraţia şi idealul.

Trebuinţa e un concept psihofiziologic care desemnează anumite stări interne. Nevoia

semnifică adesea o anumită lipsă sau deficit.
Exemplu.- trebuinţa de hrană semnalizează acel complex senzorial numit foame, indică
deficitul de substanţe nutritive din organism., trebuinţa cognitivă- curiozitatea, indică necesitatea
cunoaşterii, manifestată timpuriu la un copil.
Dorinţa este o trebuinţă conştientizată, o activitate emoţională orientată spre obiect, prin
tatonări.
Intenţia marchează trecerea de la motive la scopuri, proiecte şi indică cristalizarea
aspectului direcţional al motivului.
Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului final al activităţii, al efectului dorit, e un gând
prezent asupra a ceea ce urmează să se obţină în viitor. Dacă scopul propus nu a fost atins, intenţia
nu s-a realizat, tensiunea psihică nu se stinge, ci se menţine sub formă de impuls şi dirijează
preocupările, activităţile, până la realizarea scopului.
Aspiraţia e năzuinţa spre scopuri ce depăşesc condiţia la care a ajuns individul, un gând spre
progres. Aspiraţiile sunt în raport cu condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul.
 Cercetările efectuate de Hoppe arată că, succesele obţinute duc la creşterea nivelului de
aspiraţie, iar eşecurile determină scăderea pretenţiilor. Experienţele făcute de acesta au testat nivelul
de „expectanţă”, adică o dorinţă momentană şi nu cele legate de viitor.
Experimentul a cuprins 16 cartonaşe numerotate de la 1 la 16, care aveau pe verso câte o
problemă de gândire. Copiilor li s-a spus că de la 1 la 5 problemele sunt uşoare, de la 5 la 10 sunt
probleme mai grele, de la 10 la 15 şi mai grele, iar ultimul cartonaş conţine cea mai grea problemă.
Rezultatele experimentului au evidenţiat 3 categorii de copii:
 cei care aleg cartonaşele cu probleme uşoare, fără a se hazarda la problemele dificile;
 cei care aleg cartonaşul 16, adică cu cea mai dificilă problemă, apoi trec spre nivelele
inferioare;
 cei care apreciază corect, critic şi merg treptat spre nivelele superioare.
Nivelul de aspiraţie = la ce se aşteaptă omul;
Nivel de expectanţă = dorinţa momentană.
„Legea Yerkes-Dodson” susţine că motivaţia prea puternică provoacă apariţia emoţiilor, fapt
ce generează dezorganizare, ceea ce împiedică progresul, ducând chiar la regres. Legea evidenţiază
următorul fapt: creşterea performanţei este proporţională cu intensificarea motivaţiei numai până la
un punct, după care urmează stagnarea sau declinul
Factorii externi care influenţează motivaţia şcolară sunt conţinutul disciplinei şcolare,
caracterul atractiv, interesant al predării, personalitatea profesorului, cunoaşterea importanţei sociale,
opiniile părinţilor. În general, copiii aleg profesiile părinţilor.
Factorii interni sunt capacitatea cognitivă a elevului, interesul lui de cunoaştere, stările
afective, plăcerea, sentimentul succesului pe care îl trăieşte elevul şi conştientizarea poziîiei sale
competitive în clasă, pe de o parte şi nivelul de aspiraţie format în funcţie de capacitatea de
autoapreciere, pe de alta.
Motivaţia şcolară este de 2 feluri:
 motivaţie extrinsecă
 motivaţie intrinsecă.

Motivaţia extrinsecă : sunt activităţi, acţiuni în cauză, adică elevii se încadrează şi respectă
programa şcolară, fără interes direct pentru conţinutul acesteia, ci pentru a primi laude, note mari,
pentru a face plăcere familiei sau din dorinţa de a corespunde aşteptărilor profesorului, datorită
caracterului disciplinat sau din conformism.
Motivaţia intrinsecă : corespund cazului când învăţarea şi dobândirea de cunoştinţe
interesează în mod direct pe elev, el simte plăcerea învăţarii.
Charlotte Buhler, studiind sistematic manifestările copiilor, a identificat un impuls foarte
puternic, curiozitatea, tendinţa de a cunoaşte, de a explora ambianţa, un impuls de manipulare a
obiectelor. Aşa se naşte, la copii, tendinţa spre activism, spre construcţie, adică de dominare a
mediului, de schimbare a situaţiilor obişnuite.
Motivaţia diferă la şcolarii mici, mijlocii şi mari.
La şcolarii mici(clasele I-IV) predomină motivele extrinseci. Ele sunt legate de satisfacţia
adusă de caracterul dinamic, emoţional, variat al activităţilor, al lecţiilor, care la clasele primare
conţin multe elemente de joc.
La preadolescenţi (clasele V-VIII), motivele sunt intrinseci, legate de rezultatele activităţii de
învăţare, dobândirea de cunoştinţe, formarea deprinderilor şi trăsăturilor de personalitate, dezvoltarea
calităţilor fizice, prin activităţi practice şi sportive.
 La adolescenţi predomină motivele de perspectivă - orientarea spre profesia de viitor. Acum
se cristalizează motivele care îi stimulează spre viitoarea profesie. Motivele generale şi dominante
sunt legate de întrebarea „cine voi fi în viaţă, ce prestigiu prezintă domeniul spre care mă orientez”.
În SUA au fost efectuate cercetări privind motivaţia şi teama de eşec sau teama de a nu
corespunde aşteptărilor. Studenţii manifestau preocupări legate de motivaţia conduitei lor, cum ar fi:
teama de diminuare a prestigiului, frica de boală (fizică sau psihică), teama de insuccesul şcolar,
înrăutăţirea relaţiilor familiale cu părinţii, dificultăţi financiare, problemele abstracte (moartea). Din
studiu reiese o frică în raport cu ameninţarea propriilor valori: prestigiul, sănătatea, succesul şcolar,
banii.
O distincţie importantă trebuie făcută între frica momentană şi teama permanentă
(anxietatea).
Frica - tendinţa de apărare care poate duce la activizare (ocolirea pericolului sau
perîntâmpinarea lui) sau poate dezorganiza activitatea omului. Freud s-a preocupat de studiul fricii,
ca tendinţă de apărare, iar Lorentz s-a ocupat de tendinţele agresive, comportament care urmăreşte
lezarea, prejudiciul altei persoane. Acesta susţine că există instinctul agresivităţii, agresivitatea având
o motivaţie.

Comportamentul prosocial se manifestă prin altruist (opusul egoismului). Altruismul

implică atitudini de maximă generozitate. Schimbul de bunuri este echitabil şi transparent, este o
afacere şi nu un act prosocial.
Altruismul presupune un serviciu dezinteresat, fără aşteptarea unei recompense, o activitate
desfăşurată în favoarea altei persoane.
Se admite natura genetico-biologică a altruismului (adică se transmite ereditar). Statistic s-a
dovedit că atractivitatea, iubirea, actele de întrajutorare se întemeiază pe similaritate, activitate care
presupune şi o similaritate genetică.
Comportamentul altruist este învăţat în timpul socializării, direct sau indirect.
Comportamentele prosociale sunt încurajate de societate prin norme nescrise, însuşite prin tradiţii.

Comportamentul antisocial
Sociologul american Konrad Lorencz a primit premiul Nobel pentru evidenţierea
„instinctului agresivităţii”. La animale, individul mai agresiv câştigă competiţia pentru hrană şi
împerechere.Câştigând competiţia, prin împerechere, transmite mai departe bagajul genetic şi aşa se
reproduce şi agresivitatea .
În concluzie se poate afirma că în fiecare act de violenţă există factori de natură biologică
(instincte) şi modele comportamentale învăţate.
Motivaţia comportamentului uman are la bază atât instincte cât şi experienţa dobândită. La
om se susţine existenţa unui instinct universal al agresivităţii.
Etnologii susţin că înainte de a fi inventate armele, oamenii nu se răneau grav sau mortal şi
implicit nu existau nici mecanisme care să le controleze agresivitatea. Inventarea armelor a dus la
creşterea violenţei.
Există factori sociali şi culturali care îngrădesc instinctul agresiv, dar lipseşte construcţia
inhibitivă înnăscută. S-a demonstrat experimental rolul adultului ca model în inhibarea
comportamentului agresiv la copii. Comportamentul agresiv, la om, este un proces decizional, adesea
având la bază un conflict de grup, de muncă, de aceea între oamenii altruişti se formează altruişti şi
invers.
 Factorii care stau la baza agresivităţii sunt: frustrarea, provocarea directă, alcoolul, drogurile,
filmele TV etc.Factorii care contracarează agresivitatea sunt: comportamentul afectiv al mamei,
pentru formarea sentimentului „comuniunii sociale”, de unde rezultă conştiinţa îndatoririlor faţă de
semeni.Motivaţia de realizare a omului rezultă din dorinţa de a-şi afirma propriile rezerve.