Introducere

Ce este sociologia
Sociologia este acea ramură a cunoaşterii ştiinţifice preocupată de studiul relaţiilor dintre
oameni, grupuri, instituţii, a dependenţelor ce se stabilesc între acestea. Oameni, grupuri,
instituţii, dependenţe compun o reţea de relaţii, cu o logică specifică societăţilor omeneşti.
Sociologia studiază logica socială, adică analizează metodic şi explică sistematic (după
scheme teoretice, de cercetare, etc.) cum se derulează acest complex de relaţii, în virtutea
cărora oamenii se înţeleg unii cu alţii, produc lucruri, îşi asigură servicii unii altora.
Ansamblul logic care face posibile înţelegerea dintre oameni, producerea de lucruri şi servicii,
coerenţa şi stabilitatea socială este cultura. Cultura este şi ea, deci, obiect de studiu al
sociologiei. Oamenii se înţeleg unii cu alţii, interacţionează prin intermediul unor lucruri
fabricate sau servicii – precum telefonul, computerul, internetul, transportul în comun etc.,
prin mijlocirea unor instituţii – cum ar fi furnizorii de telefonie, de internet, firmele de
transport, poliţia, policlinica, tribunalul etc., tocmai pentru că se află într-o „mare de
semnificaţii” comună, adică împărtăşesc, în linii mari, aceeaşi cultură („comunică”,
„călătoresc”, „se judecă”, „se pedepsesc”, apelează la poliţie, la avocaţi, tocmai pentru că au
un numitor comun1 sau pentru a regăsi acest numitor comun).
O bună parte din cultură nu este conştientizată de către ins, ea se manifestă, de pildă, sub
forma unor automatisme care ne permit să interacţionăm unii cu alţii. Aceasta colecţie de
automatisme defineşte, bunăoară, bunul simţ, sau politeţea. Cultura aceasta care nu se
evidenţiază zilnic, pe lângă funcţia de a uşura chiar viaţa de zi cu zi, are rolul mai puternic de
a asigura coerenţa comunităţilor şi a marilor grupuri sociale. Societăţile sunt grupuri mari,
care se întemeiază pe un substrat etnic şi istoric relativ unitar, care, la rândul lui, se
autodefineşte prin limbă, obiceiuri şi tradiţii comune. Limba este partea cotidiană a legăturii
profunde a fiecăruia dintre noi cu celălalt, pe care nu o conştientizăm decât arareori, de regulă
atunci când ne dăm seama că nu putem intra în legătură cu un altul, străin (când celălalt de
lângă noi, care nu ar trebui să se comporte ca un străin, nu înţelege ce îi comunicăm, ne
arătăm uimiţi, intrigaţi, chiar supăraţi, devenim trişti). Avem acces la formulele adânci de
comuniune socială în momentul în care le sărbătorim. Iată deci, că, tradiţia, are rol de a
solidariza mase mari de oameni.

Din toate acestea putem vedea că sociologia studiază fenomenul relaţionării sociale
dinlăuntrul unor mase mari de oameni. Relaţionarea unor mase semnificative de oameni face
posibilă transformarea şi existenţa acestora în cadrul societăţilor – structuri organizate
masive, care gestionează un spaţiu dat îndeplinind o serie de funcţii şi activităţi economice,
culturale, juridice etc. (acest ansamblu masiv se dezorganizează în momentul în care o
componentă a sa nu mai funcţionează corect, cum ar fi cazul economiei - care, atunci când
este marcată de inflaţie erodează puternic veniturile populaţiei, sau aparatul politic – care,
aflat în criză, dereglează celelalte instituţii, schimburile economice, cursul valutar etc.). În

1
„Numitor comun”, sau, după cum vom observa mai târziu, spaţiu comun de semnificaţii. Societatea este
posibilă tocmai datorită preexistenţei unui spaţiu în care fenomenele, oricât de variate, sunt semnalizate relativ
uniform, au, în linii mari, aceleaşi sensuri, pentru toată lumea. Max Weber este autorul care a lămurit acest
aspect atât de important pentru sociologie. El a fost primul care a arătat că sociologia pentru a ajunge la real
trebuie să studieze acest ansamblu de semnificaţii (sensuri) comune, interpretările pe care inşii le conferă
fenomenelor, de unde şi caracterul comprehensiv al sociologiei (comprehensiune: capacitatea de înţelegere a
sensurilor atribuite de inşi lucrurilor, fenomenelor din realitate).
acelaşi timp, relaţionarea socială se petrece acum, ca urmare a existenţei unor ansambluri mai
puţin ştiute care s-au petrecut în trecut. Aceste ansambluri trecute, precum şi manifestările lor
prezente constituie, de asemenea, cultura - adică logica socială.
Înţelegem de aici că realitatea socială are un strat vizibil şi un substrat, o zonă de culise, în
care se petrec fenomene cu greutate ca şi cele cărora noi le acordăm importanţă în viaţa de zi
cu zi.

Analiza substratului realităţii este o parte importantă a cercetărilor sociologice. Acestea ne

arată că substratul însoţeşte prezentul în fiecare din manifestările sale. Una dintre cel mai
importante implicaţii ale teoriilor substratului se referă la faptul că prezentul nu este altceva
decât un strat latent activat. Sursa latenţelor este un tip special de energie comunională, care
se referă la capacitatea inşilor de a fi împreună necondiţionat într-un cadru moral absolut.
Acest cadru moral absolut depăşeşte preocupările şi gesturile fiecărui ins luat în parte, este
transpersonal. Latenţele sunt, deci, trăiri comunionale care provin dintr-un „timp de dinainte
de timp”, din zona marilor poveşti, mituri şi credinţe ale umanităţii. Acestea capătă formă în
cotidian tot prin trăiri, în special în cadrul marilor sărbători, în care se reconstituie
comunitatea (prin structuri sociale de tipul familiei, al grupurilor de prieteni, în cadrul
comunităţii de credincioşi etc.). Vedem, astfel că, dincolo de reţeaua de relaţii sociale de zi cu
zi, se află un strat al latenţelor, al unor energii necreate de societate, dar care au mare putere
de influenţă asupra cotidianului, tot atât de mult pe cât plăcile tectonice afectează scoarţa
terestră de la suprafaţă. Desigur, substratul este şi el construit pe mai multe niveluri, între
zona latenţelor şi suprafaţa socială a acestora adeseori interpunându-se un areal destul de vast
al tradiţiilor mai mult sau mai puţin recente, al experienţelor şi psihologiilor colective şi
individuale.

Aşa de pildă, stratul latent de cea mai mare importanţă pentru Europa modernă este ansamblul
cultural dat de îngemănarea dintre cultura greacă şi experienţa iudeo-creştină de acum mai
bine 2000 de ani. Toată tradiţia europeană este construită prin raportare la această ultim strat
de trăire colectivă. Un nivel relativ recent de experienţă colectivă, traumatizant, este cel de-al
doilea război mondial. Construcţia europeană este în foarte mare măsură un răspuns la acest
nivel al trăirilor colective recente, iar construcţia europeană are implicaţii juridice, fiscale,
politice, educaţionale, la nivelul vieţii noastre de zi cu zi. Mai departe, în viaţa de zi cu zi
fiecare dintre noi desfăşurăm diverse „tehnici de succes”, care ne produc satisfacţii sufleteşti şi
materiale.

O implicaţie ştiinţifică majoră a teoriilor latenţelor este aceea că sociologia pleacă de la

premisa că omul este bun în esenţa sa, adică dincolo de aspectul natural, biologic şi chiar
psihologic.

****
Sociologia este o ştiinţă pentru că studiază sistematic lumea de cunoscut. Această lume de
cunoscut constituie obiectul de studiu, care, în cazul sociologiei, putem să-l definim în linii
mari drept comportamentul uman (inclusiv al grupurilor), al instituţiilor, al fenomenelor care
compun societatea. Sistematic înseamnă cu metodă, după teorii anume elaborate şi alese.
Metoda se referă la ansamblul de tehnici de culegere şi prelucrare a datelor, iar teoria este un
set de explicaţii cu privire la ce se întâmplă şi la ce se poate întâmpla. De regulă, alegem
metodologia în funcţie de teorie, iar teoria în funcţie de ipotezele pe care le facem cu privire la
problema pe care dorim să o explicăm. Ipoteza este un enunţ încă nedemonstrat, pe care
urmează să-l validăm (demonstrăm) sau să renunţăm la el, în funcţie de rezultatele cercetării.

2
Ipoteza este o speculaţie cu privire la posibilitatea întâmplării unor fenomene, date fiind
anumite cauze (presupuse sau deja dovedite).

Cum învăţăm?
Vom trece în revistă câteva din elementele fără de care învăţarea ar fi un proces mai dificil
decât ar trebui.

În general, ceea ce urmărim în procesul de învăţare este surprinderea semnificaţiilor.

Semnificaţiile le vom înţelege mai uşor dacă punem lucrurile în context. Fiecare lucru –
fenomen are diferite înţelesuri în funcţie de contextul în care este pus, din care este extras.

Învăţarea trece prin stilou (tastatură). Cea mai sigura metoda de învăţare se bazează pe
fişare. Altfel, exista riscul să amestecăm, sa uităm, ceea ce parcurgem prin lectură. In plus,
prin fişare vom avea oricând la dispoziţie lecturi valoroase (timpul este valoros, conţinutul
lecturilor poate fi de folos pentru alte lucrări). Acum să vedem cum se fişează.

Fişarea presupune următoarele elemente:

- o primă lectură generală, mai rapidă a lucrării, pentru familiarizarea cu semnificaţiile
generale şi cu contextul lucrării;
- a doua lectură, în care are loc fişarea propriu-zisă, când ne notăm lucrurile
semnificative:
o conceptele (conceptul este acea parte de raţionament care defineşte fenomenul
descris, spune ce este, ce face, cum se desfăşoară, eventual ne descrie
elementele componente); în absenţa conceptului nu putem recunoaşte
fenomenele şi nu le putem descrie;
o problemele – cu ajutor conceptelor putem descrie seria de fenomene centrale
din lucrare, care constituie preocuparea lucrării-cursului-autorului din care ne
documentăm;
o regulile – „axiomele” care definesc orientarea de substrat a autorului. Orice
lucrare are o orientare (în funcţie de paradigma sau teoria dominantă pe care o
îmbrăţişază autorul). Pe de altă parte, capacitatea de definire a acestor reguli ne
va ajuta, în acelaşi timp, să vedem cum putem „lega” conceptele între ele,
pentru a le putea folosi şi la alte situaţii;
o concret, fişarea se petrece prin scrierea în colţul paginii (de regulă în dreapta
sus) problema sau conceptul sau tema principală a fişei. Fiecare problemă sau
concept are propria fişă, numerotată ca atare. În colţul din stânga se scriu
datele de identificare ale autorului şi cărţii (nume, prenume, titlul de pe
contrapagină, editura, anul de apariţie). Este suficient să trecem datele de
identificare completă ale cărţii fişate pe o primă fişă, la restul trecem doar
datele pe scurt, atât cât este suficient să ştim de unde provin fişele. În corpul
fişei vom trece citate sau comentariile noastre, sau ambele, cu indicarea paginii
de unde cităm

O alta chestiune foarte importanta, care ţine de programarea învăţării, se refera la faptul că
cea mai mare parte a învăţării se petrece în cursul anului, nu în sesiune. În sesiune se
repetă şi se organizează informaţia. Poate unora li se va părea ciudat. Toată lumea e
stresată în sesiune. De ce să ne blocăm complet, aglomerându-ne mintea „cu tot felul” de

3
concepte, teorii (care oricum sunt prea multe, prea abstracte, prea "de pe alta lume"), într-o
perioadă oricum grea (în care avem emoţia examenului final, in sine)? Dacă mintea va fi
organizată prin repetarea prin adăugire (de la curs la curs, de la o lectură la alta) atunci
lucrurile nu vor mai părea o aglomerare de concepte şi teorii ce trebuie memorate şi
„deşertate” în sesiune. Ele vor deveni parte componentă a faptelor noastre de viaţă,
instrumente ale organizării minţii şi faptelor noastre.

Învăţaţi în timpul anului.

Tehnica este foarte, foarte simpla. Citiţi bibliografia (cel puţin pe cea obligatorie), gândind-o.
Recitiţi cursurile, cel puţin cursul precedent, înainte de a intra pentru un nou curs. Puneţi
întrebări, direct profesorului.

De ajutor ar fi şi trecerea în revistă a obiectivului de fond al unui curs universitar, în general,

al celui de sociologie generală, în particular. Obiectivul cursului este stimularea gândirii.
Gândirea se exprimă prin atitudine.
Atitudinea corectă se referă la responsabilitatea faţă de societatea care ne permite să ne
desfăşurăm într-o sală de curs, cu condiţia ca fiecare să ne vedem de treabă: unii să predăm,
alţii să învăţăm.

Concluzii
• Realitatea este un ansamblu de relaţii sociale.
• Relaţiile sociale se stabilesc între oameni, instituţii, grupuri.
• Societatea este ansamblul acestor relaţii. Relaţiile se desfăşoară în cadrul, sau iau
forma unor tipuri de activităţi (manifestări), printre cele mai importante fiind cele
culturale, economice, juridice, politice.
• Ca formulă organizată a unor mase mari de oameni, societatea nu poate funcţiona dacă
aceste activităţi nu sunt funcţionale, dacă inşii nu produc bunuri şi servicii utile unii
altora.
• Ansamblul relaţiilor care compun societatea definesc cultura. Cultura este un
ansamblu de semnificaţii comune, care circumscrie spaţiul social.
• Sociologia studiază logica socială a acestor ansambluri relaţionale, cultura care le
defineşte.
• Timpul şi viaţa socială sunt stratificate. Există un timp şi o zonă sociale vizibile, şi un
strat mai puţin evident, de fundal. Substratul este şi el structurat pe diferite adâncimi,
în funcţie de vechimea experienţelor colective acumulate. De regulă, substratul „iese
la suprafaţă” prin tradiţii – componente ale culturii.
• Substratul bazal este numit al latenţelor, energii de tip comunional, care fac posibilă
trăirea inşilor împreună într-un cadru moral.
• Capacitatea inşilor de trăi într-un cadru moral permite sociologiei să plece de la
premisa ca omul este bun şi că, dincolo de ins, există un cadru de relaţionare implicit
de importanţă fundamentală pentru armonia socială. Acest cadru de relaţionare
implicită are caracter transpersonal, depăşind fenomenul social curent.
• Sociologia ca ştiinţă are obiect de studiu, metodologie şi un corpus teoretic de analiză.
• Sociologia este o ştiinţă pentru că studiază sistematic şi metodic fenomenele sociale.

• Atitudinea corectă (responsabilitatea) şi gândirea asupra lecturilor şi lucrurilor cu care

intrăm în contact sunt două premise importante în procesul de învăţare a sociologiei.

4
• De asemenea, repetarea prin adăugire, împreună cu acumularea constantă de
cunoştinţe sunt alte două ingrediente care pot uşura foarte mult asimilarea materiei.