Sunteți pe pagina 1din 3

1.3.1.

Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică


Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi, necesare găsirii unor răspunsuri veridice la
întrebări din ce în ce mai dificile, rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic
mondial, economia spaţială este oştiinţă aflată în zona de interferenţă a economieişi geografiei. La baza sa stau
teoriile econo- mice cu finalitate spaţială,şi anume cele ale lui Von Thünen şiWeber, ce au adus ca element
esenţial în analiză, spaţiul. Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi, spaţiul este perceput sub două aspecte: ca
unansamblu de locuri separate prin distanţăşi ca suport al activităţilor. Dimensiunea spaţială inclusă în
analizele economice determină un element esenţial al acestora,şi anume nivelul preţurilor care este direct
influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă, ci şi locaţia condiţiilor
favorabile producţiei” (Blaug, 1992, p. 650).
Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de
localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei. Odată realizată această
fuziune, de către A. Predöhl (1955), apoi de către W. Isard (1956)şi L. N. Moses (1958), s-a urmărit
generalizareaşi
permanentizarea relaţiei. Drept rezultat, s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spaţiale
prin prisma unor noi teorii având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria micro- economică a
localizării producătoruluişi mai târziu a consumatorului, teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă
pentru acelaşi produs într-un spaţiu global dat), teoria echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a
unui sistem interdependent de localizări). Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă, însă, cu
unele limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între spaţiul economicşi cel geografic. În demersul lor,
acestea pornesc de la necesitatea de a descoperi, sub aparenţa unei fragmentări a spaţiului geografic, principiile
ordinii, care permit reconstituirea inteligibilului. În acest scop, ele elimină mare parte din caracteristicile
geografice ale spaţiului, cu scopul de a le reintroduce ca obiecte economice. Metoda constă în adoptarea unui
spaţiu geografic abstract, în cadrul căruia o logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. Acest spaţiu dat se
caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate, izotropie, continuitate), care permit utilizarea unor
structuri matematice simple. Astfel, deşi teoriile îşi propun să creeze imagini plauzibile, peisajele rezultate nu
sunt reale. De aceea, s-a simţit nevoia unei reintroduceri de elemente variabile, care deformând modelele
teoretice, permit aproximarea realităţii. Astfel de încercări au făcut economiştii începând cu Weber până la
Löschşi Von Böventer. Dar nucleul iniţial de abstractizare este atât de redus, iar spaţiul real atât de variat încât
nu se poate introduce în mod repetat realul în teorie, fără să se afecteze nu numai coerenţa modelului, darşi
scopul său. În contrast cu economia spaţială, geografia economică consideră spaţiul ca element central,
fundamental al sistemului complex, care este economia mondială. Acesta nu poate fi eliminat din analizele
economice, varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând personalitate structurilor economice. Pentru
geografi spaţiul nu este un simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. El implică conexiuni,
transformându-se la rândul său într-un sistem. Aceste conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia
economică.

1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor


În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se disting trei etape importante:
a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice începând cu Adam Smithşi derulându-se
de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului
spaţial în studiul formăriişi circulaţiei valorilor. În acest sens, în 1755 economistul Richard Cantillon,considerat
precursorul analizei de localizare a activităţilor economice, a schiţat în lucrarea sa Essai sur la nature du
commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţieişi a activităţilor ei, studiind astfel ariile de
populare, situarea lor, mărimeaşi zonele lor de atracţie. Scopul analizei era acela de a face economii la
transport, element cu un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Cantillon lansa încă din acea perioadă
ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi, în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre
oraşeşi sate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de transporturi, astfel încât preţurile de pe pieţele
urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor.
b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardoşi se desfăşoară de-a lungul întregului
secol al XIX-lea. Este perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică, singura excepţie
făcând-o prin lucrările sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). În lucrarea Statul
izolat apărută la Hamburg în 1826, el a stabilit, printr-un efort deosebit de abstractizare, unele principii
generale, ce explică localizarea culturilorşi delimitarea ariilor de piaţă dând naştere astfel teoriei localizării
activităţilor agricole. Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate, necesare pentru a putea
realiza o schemă teoretică. Astfel, spaţiul în teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect
omogen, o câmpie uniformă, continuă şi izolată, dotată cu facilităţi de comunicare echivalente în toate
direcţiile, în
centrul său aflându-se un oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Într-un astfel de spaţiu
izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la minimum a costului
transportuluişi, implicit, maximizarea rentei funciare, a profitului. Altfel spus, „scopul nume-roaselor sale idei
abstracte era să izoleze cheltuielile de transport, ca funcţie liniară a distanţei, de toţi ceilalţi factori care
influenţează locaţia producţiei agricoleşi modul de utilizare a terenului, cum ar fi: clima, topografia, calitatea
solului, cererea locuitorilor de la oraş, calitatea managementului fermelor, tehnologia pregătirii hranei,
mijloacele de transport din dotare etc. Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub forma unor
areale concentrice (fig. 12). Regula generală este aceea că, cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât
preţul terenurilorşi intensitatea culturilor scad. Rezultă de aici ideea că pe terenurile scumpe din apropierea
pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi intensive. Excepţie de la această regulă fac doar culturile
voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme. Aceasta a fost prima aplicare a metodei
izoliniilor, metodă ce ulterior va fi dezvoltată şi intens utilizată. Mai târziu, economistul german, simţind nevoia
apropierii de realitate a teoriei sale, a introdus noi elemente spaţiale, care determinau distorsiuni importante.
Aşadar, a luat în considerare o cale navigabilă, prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure, aţinut cont
de ponderea inegală a fiscalităţii, de variaţia fertilităţii solului,ş.a.m.d. Aceste elemente au accentuat caracterul
spaţial al teoriei, crescându-i inevitabil valoarea.
c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod care îl particularizează. La
începutul secolului al XX-lea, între anii 1920-1940, ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale
se dovedesc a susţine teorii economice, în care elementele centrale sunt la origine aspaţiale. Una dintre aceste
teorii este cea a economistului german Alfred Weber (1868-1958), veritabilă teo ri e a localizării industriei.
Aceasta este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“şi propune, ca şi teoria lui Thünen, un
demers deductiv bazat pe un anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă), resurseşi pieţe cu
localizare cunoscută, cost al transportului proporţional cu distanţa (funcţie liniară a greutăţiişi distanţei), forţa
de muncă în cantităţi nelimitateşi cu salariu constant, uzinele industriale produc un singur produs. Scopul
teoriei fiind minimizarea costurilor totale de transport ale intrărilorşi ieşirilorşi maximizarea profiturilor,
concluzia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în spaţiile favorabile din acest punct
de vedere. Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în trei etape :
Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care costul transportului este optim, utilizând metoda
triunghiurilor de localizare.
În a doua etapă, Weberşi-a propus să analizeze distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată de
către centrele cu forţă de muncă avantajoasă, utilizând ca instrument de lucru un indice al costului muncii.
În ultima fază Weber conchide că, în acest spaţiu economico-geografic, în care îşi plasează demersul, există
două tipuri de forţe, de aglomerareşi de dezaglomerare, care determină repartiţia industriei. Aceste forţe se
materializează prin economii de aglomerareşi economii de dezaglomerare, sursa conceptelor moderne economii
externeşi dezeconomii externe.

O a doua teorie deosebit de importantă este cea a locului central dezvoltată de geograful german Walter
Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933)şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au
urmat celui de al doilea război mondial. Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple,
renunţându-se la elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul ştiinţific: spaţiul geografic este perfect
omogen, dorinţa de mărire a profitului este generală, preţurile sunt aceleaşi în cazul tuturor agenţilor economici,
costul transportului creşte proporţional cu distanţa, consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai
apropiat, există economii la scară, implicând scăderea costului mediu al unui produs odată cu creşterea
producţiei. Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de piaţă sau centru de servicii. De
aceea, cea mai importantă variabilă nu este mărimea demografică ci poziţia sa centrală, care poate fi măsurată
prin două concepte: „pragul demografic” sau minimum de populaţie necesar pentru ca un produs sau serviciu sǎ
poatǎ fi vândut profitabil şi „rangul produsului” sau distanţa maximǎ la care populaţia se deplaseazǎ pentru
achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu .De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o suprafaţă
circulară, dar, datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin cercuri, modelul a devenit unul hexagonal Cele
două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile existente, variaţie care în realitate este continuă. Pe
baza observaţiilor empirice efectuate în sudul Germaniei, caracterizată printr-o densitate a populaţiei de 60
loc/kmp, Christaller a reuşit să dezvolte concepţia teoretică a unei ierarhii peşapte niveluri a aşezărilor umane,
în care acesteaşi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la intervale
regulate.